Reflecții despre formarea poporului român (pamflet)

Există un fel de clișeu despre ardeleni care spune că dacă-l întrebi pe ardelean:  Ce faci bade? Stai și cugeți? ” … iar el îți va răspunde inevitabil: ”Ba, numa stau…”.

E posibil ca uneori sta să fie adevărat, nu îi cunosc chiar pe toți ardelenii.

Treaba e că azi, eu stătam și împotriva tradiței, cugetam.

Mă întrebam dacă românii sunt o nație de tămpiți, ori pur și simplu sunt niște masochiști care au o mare plăcere în a fi luați de tămpiți?

Dacă vrei să aflii cum stau lucrurile, când te întrebi despre ceva, trebuie să te duci în trecut. Dacă se poate, la început.

Despre cum a început poporul român, foarte mulți încearcă să e inoculeze ideea că suntem o nație care provine din doi tați, viteazul Decebal rege al Daciei și onestul Traian împărat al Romei.

O fi poate adevărat, dar am niște îndoileli. Totuși, unl di  ei, ar fi trebuit să poarte sarcina, nu? Nu am văzut nici o statuie în acest sens. Pot presupune că de vreme ce Decebal și-a luat singut cu vitejie gâtul, Traian o fi mama.

Mult mai aproape de adevăr mi se pare o altă descriere. Una făcută de un film.

Acolo era unul cu barbă, cred că un fel de primar. Dacîă avea barbă, evident că era dac, romanii fiind militari erau bărbieriți cunform regulamentului.

Ei bine, primarul de care zic afea o fată. Mișto gagica … Bondă ca aurul, cu forme dcare erau capabile să pună pe bigudiuri mințile oricui.

Blonda asta, stăta udată undeva pe un câmp lângă izvor. Nefiind o nație foarte modernă, dacii nu aveau acasă apă curentă așa că trimiteau blondele la izvor.

Cum stătea ea și privea cum curgea apa în cofă, arnca priviri rușinose în jur. Deodată un tufe îl vede pe Florin Piesric care ara un ofițer roman care pândea ca bagabontul.

Binențeles că primul gând a fost să se bucure că va avea cine să îi care apa. Dar, cum în privirea bagabontului vede oarece sclipiri nu tocmai ortodoxe  (nu se inventase încă Ortodoxia) fata începe să țipe și o rupe la fugă. Nu era frumos să cedeze poftelor romanului…

Și fuge fata, fuge romanul, fuge fata, fuge romanul. Și tot așa… De la o vreme, nu că n-ar  mai fi putut fugi, fetei îi vin în minte niște lucruri legate de mândria și de caltatea ei de fată cinstită.

Dacă mai fugea mult, romanul ar fi ajuns la concluzia că e proastă. În fond, în vremea aceea, nu exista fată care, dacă avea mințile în cap, să nu se lase prinsă de Florin Piersic, frumușel era, vedetă era …așa că e explicabil.

Istoria e reținut faptele ca începutul formării poporului român. Oare dacă exista Codul  Penal pe vremea aceea și Florin era acuzat de viol, mai puteam vorbi de poporul român?

Blonda de care vorbeam, probabil a gândit și că nu era frumos să se oprească așa … dintr-o dată. Salvarea veni de la un mușuroi de care se împiedică…

S-a împiedicat azi, s-a împiedicat mâine și tot așa până romanul s-a trezit  acasă la peimarul dac crâdu-i fiica de nevastă…

Ce să facă omul? I-o dă… doar nu era să atragă asupra satului său mânia Romei… Ori fi fost ei dacii, viteji, dar parcă nu era frumos să te pui tu, sat, cu ditamai Imperiul Roman.

Nunta a durat cam zece minute măsurat pe film… Dacii localnici și romanii invadatori băgau la bruderschaft după bruderschaft cu vin de buturugă până asistența a ajuns în stare de muci de beți …

A băut și Florin, dar mai cu măsură. Încă reușea să urle cântece din folclorul local, semna că se documentase.

După nuntă, cam zece minute pe film, vedem că blonda naște.

Nimeni nu se întreabă de un detaliu, Florin șaten, blonda, blondă, mitelul, poporul român adică, brunet.  Cum a fost posibil? Genetic nu e chiar imposibil, niște rude brunete o avea ei, dar parcă e totuși cam improbabil.

Să fi fost de fapt morivul bruneției mititelului vre-un alt participant la nuntă?

Nu avem de unde să știm deoarece nu s-a arătat chier tot.

Dacă faptul că puștiul e brunet, rămâne pe vecie o enigmă, cred că faptul că avem o densitate atât de mare de tâmpiți se explică prin gradul de etilizare care îi cuprisese la nuntă pe invitați.

Chiar nu cred că are importană cine e tatăl.

Ceva mai trebuie sa argumentez.

Fie că vorbim de poporul român ca rod al amorului dintre Traian și Decebal, fie că vorbim de viol ori de vreo orgie la care a participat blonda, cu siguranță, nu vorbim de Imaculata Concepțion…

Mai avem o certidudine. Faptele s-au petrecut în Dacia. Ce tip de Dacie? Nici asta nu știu dar cred că e vorba de o Dacie brack … e cam greu să violezi o blondă într-o Dacie 500 … Acolo ar fi trebuit să fie a dracului de cooperantă, iar a spune după ce unii spun că poporul român nu are mamă, să spui direct că are o mamă curvă e cam mult totuși …

Dacă l-a recunoscut, asta e … ce crește în curtea ta e al tău.

Ce mi-a venit să spun că există extrem de multi tâmpiți în  tara asta?

Păi cum putem numi pe cineva care își alege conducători ca cei ai românilor?

Se spune dacă te uiți la cei care conduc un popor, vrzi cum e acesta. Nu înseamnă că cei care conduc sunt la fel cu cei conduși. Dimpotrivă…

Turma e formată din hoți, tâlhari, mincinoși, însetați de putere, lacomi de bani și averi, oameni fără caracter…. Păi ce popor poate alege  astfel de intivizi dacă nu doar unul format în mare măsură din tămpiți, proși, retardați etc? E drept, niciodată românii nu își vor recunoaște aceste tare, ei se consideră deștepți, poeți, harnici, osptalieri…

Asta e … un popor născut la beție nu are cum să arate altfel decât poporul român…

 

Dacii – Adevăruri tulburătoare

Dacii – Adevăruri Tulburătoare

(Film documentar 2012)

Filmul documentar Dacii – Adevăruri Tulburătoare, din anul 2012, este parte dintr-un proiect care își dorește recuperarea adevărului istoric, având în vedere diversele controverse actuale privind istoria poporului român. De unde ne tragem? Daci sau romani? Care este adevărul?

Multe dintre teoriile pe baza cărora s-a construit istoria României, istoria românilor, cea perpetuată pe cale orală și cea care se învață în școli, sunt contestate și răsturnate cu argumente venite din partea istoricilor români pro-Dacia.

Rescrierea istoriei poporului nostru poate începe odată cu dovezile științifice la care se face referire în argumentația bazată pe izvoare istorice autentice, acestea aducând informații inedite, dar foarte valoroase în determinarea adevărului istoric.

Diverse personalități și specialiști în domeniu vorbesc despre aceste adevăruri, pentru mulți tulburătoare, despre adevărata istorie a românilor, despre istoria Daciei.

Documentarul este bazat pe teoriile și argumentele aduse de către cei care contestă o mare parte din actuala formă în care este scrisă istoria poporului nostru: General (rez.) dr. Mircea Chelaru (fost Șef al Marelui Stat Major al Armatei Române), Dr. Napoleon Săvescu (director fondator al Dacia Revival International Society), General (rez.) Nicolae Spiroiu (fost Ministru al Apărării Naționale), Prof. dr. Mihai Popescu (Biblioteca Militară Națională), Prof. univ. dr. Alexander Rodewald (directorul Institutului de Biologie Umană al Universității din Hamburg, Germania), Dr. Georgeta Cardoș (cercetător științific biolog specialist pe genetică a€“ Institutul Victor Babeș), Prof. doctorand Sebastian Stănculescu (paleografie și antropologie culturală).

 În urma cercetărilor de paleogenetică efectuate recent în Germania, la Hamburg, pe oase și dinți din situri românești de acum 3000-5000 de ani, sunt puse mari semne de întrebare privind teoriile și cercetările care stau la baza istoriei oficiale a României.

Recuperarea adevărului istoric în ceea ce privește proveniența neamului românesc este un demers fără de care nu se poate recupera deminatatea națională. Dacii, erau considerați de către Herodot ca fiind “cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, iar aflarea adevărului istoric privind acest popor brav trebuie să fie o prioritate pentru noi românii, pentru România, pentru ISTORIE!

Autor: Vlad Teodorescu

Publicat: 17 Martie 2012

Sursa: zigzagonline.ro

Pe același site, vezi și:

(eu zic că merită)

România – ţinta ironiilor din Europa?

 Românismul s-a păstrat pe cale orală – 1 decembrie 1918. România, 93 de ani

BASARABIA – Prăbușirea unei lumi“ 

“The Real Romania – Adevărata Românie“

Cine tulbură liniştea Transilvaniei ?

Scrierea lui Larry L. Watts îmi este, ne este tuturor românilor interesaţi, de mare ajutor prin vasta bază de documente istorice, prin competenta şi pertinenta lor interpretare oferită, pentru cunoaştere, învăţătură şi răspândire. Referitor la Transilvania, autorul ne prezintă trei subcapitole, intitulate pe rând: Prima campanie transilvaneană 1918-1919, a doua campanie transilvaneană 1938-1940 şi a treia campanie transilvăneană 1944-1946, campanii în care ungurii revizionişti au avut ca aliat principal Rusia lui Lenin şi Stalin. Autorul nu se opreşte la ele ci, din nou tot atât de documentat, ne prezintă continuitatea revizionismului unguresc, prin orice mijloace, în problema Transilvaniei până în zilele de astăzi. Citiţi, meditaţi, consideraţi.
Fiind vorba de date istorice, documente istorice, puse la dispoziţia cititorilor de limbă română, voi păstra subtitlurile capitolelor folosite de autor, subliniind doar esenţialul lor, dar îmi permit să adaug idei şi comentarii personale, critic şi analitic.

 

Prima campanie transilvaneană 1918- 1919 (paginile 76 – 86)

 

La început, autorul face o scurtă biografie a evreului ardelean Bela Kun (şi-a auto maghiarizat numele din Kohn) care, fiind prizonier în Rusia între 1914-1917, a devenit comunist şi s-a înrolat voluntar în Armata Roşie. Împreună cu alţi prizonieri unguri au format grupul maghiar al partidului comunist rus, o rampă de pe care Lenin şi Trotski i-au lansat spre Ungaria, unde trebuiau să însămânţeze, cultive şi fructifice o republică sovietică a sfaturilor, comunistă sui generis! La Budapesta, Bela Kun a fondat partidul comunist ungar şi apoi o aripă transivăneană, comunistă în formă, iredentist-revizionistă în fond, din foşti prizonieri unguri din Transilvania. În obiectivele comuniştilor unguri, ce au prins rădăcini la Budapesta, au intrat şi operaţiuni paramilitare şi teroriste împotriva autorităţilor şi populaţiei române din Transilvania. Document: în Ianuarie 1919, o brigadă din Divizia Szekler şi foşti prizonieri unguri la ruşi au organizat un atac anti-românesc la Zalău, judeţul Sălaj. Eşec. După acest eşec comuniştii unguri au hotărât să treacă la o alianţă ideologică şi militară completă cu Rusia Sovietică prin care, împreună, au plănuit şi acţiunile militare de cotropire şi anexare a unor teritorii româneşti. Armata roşie ucraineană să atace România prin Bucovina şi să facă joncţiune cu armata roşie a lui Bela Kun care va intra prin Transilvania, iar, în urma victoriei comune, ucrainenii să ia Bucovina iar ungurii Transilvania. Lenin, care lansase decretul păcii cu Germania, pentru a debloca armata ţaristă din războiul mondial şi a o folosi în scopurile extinderii revoluţiei sovietice, prin forţă şi teroare, este de acord cu acest plan ca Bucovina şi Basarabia să fie atacate de armata roşie ucraineană pentru anexare şi Bela Kun primeşte acelaşi acord pentru Transilvania. Fără să mai aştepte, fără declaraţie de război, în aprilie 1919 armata roşie a lui Bela Kun atacă România, dar în decurs de două săptămâni este aruncată înapoi, până peste Tisa. A doua oară, în iulie 1919, când Rakovski, comandantul armatei roşii ucrainene, dă un ultimatum României să evacueze imediat Basarabia, Bela Kun cu armata lui atacă din nou România. De data aceasta armata română nu se mai opreşte la Tisa, respinge şi înfrânge definitiv armata lui Bela Kun în pusta ungară, intrând victorioasă în Budapesta. Bela Kun fuge în Austria, de unde se plânge lui Lenin că înfrângerea lui, a ungurilor, a comunismului în Ungaria se datorează lipsei de o susţinută cooperare din partea lor.
După Bela Kun a urmat Miklos Horthy care, de la început, a formulat un memorandum strategic de refacere a Ungariei, în care considera România inamicul numărul unu al Ungariei. România, care i-a scăpat de republica sovietică şi fără de care el, Miklos Horthy, niciodată nu mai ajungea regent, al treilea şi ultimul regent al Ungariei.
Un proverb românesc: Nu mă lăsa să mor, că nu te-oi lăsa să trăieşti… zice bine…

 

A doua campanie transilvăneană 1938-1940 (paginile 121-140)

 

Larry L. Watts citează din A History of Modern Hungary 1929-1945 că Moscova a început să-şi declare sprijinul pentru revizionismul teritorial al guvernului Horthy încă din 1938, în ideea să prindă România în cleşte, având în vedere că, în acelaşi timp, Cominternul făcea presiuni împotriva României pentru cedare de teritorii URSS-ului şi Bulgariei!! După acest semnal din partea Moscovei, Consiliul Suprem al Apărării a lui Horthy întocmeşte proiecte ale unor convenţii militare cu URSS-ul, pentru coordonarea momentului atacului asupra României. După proiecte, ce sunt avizate favorabil de ambele părţi, urmează planuri detaliate ale acţiunilor militare şi mai apoi, se află pe căi diplomatice, că ambasadorul sovietic la Budapesta încurajează Ungaria să treacă la acţiune militară împotriva Transilvaniei.
În acelaşi timp, Ungaria s-a apropiat diplomatic şi de Germania, prin convenţii şi alianţe, cunoscând bine şi apetitul lui Hitler pentru schimbarea frontierelor în Europa. După aranjamentele diplomatice, Horthy şi prim-ministrul Gombos, îi spun direct lui Hitler despre pretenţiile lor asupra Transilvaniei, mergând până acolo încât susţin că în Transilvania populaţia majoritară este cea ungară. Hitler nu se lasă convins de retorica lor şi îi întreabă, dacă ei cred că singuri pot să învingă România într-o confruntare directă. Se lasă tăcere şi răspunsul nu mai vine. După tăcere, care era un răspuns, Hitler le promite că îi sprijină, contra sprijin, printr-un arbitraj, nu printr-o confruntare armată, fiindcă un război în această parte îi încurca planurile, şi aşa încurcate prin iraţionalitatea lor militară. Horthy şi Gombos, apoi Horthy şi Teleki au ascultat sfatul lui Hitler, acceptând calea arbitrajului având asigurat suportul lui Hitler şi a lui Mussolini, în locul războiului direct la care erau împinşi de ruşi. Pentru o imagine mai clară a situaţiei europene din acel moment trebuie subliniat că Hitler nu dorea război în apropierea câmpurilor petrolifere române, în timp ce Stalin ar fi dorit un conflict armat între Ungaria şi România, ce ar fi fost un bun pretext să ajungă la câmpurile petrolifere române, motivând germanilor că doar sprijină pretenţiile justificate ale ungurilor. Şi aşa s-a ajuns la acel nefast dictat din 30 august 1940, prin care monarhia şi guvernul românesc au cedat Nord-Vestul Transilvaniei Ungariei, adică 42.243 kilometri pătraţi ce cuprindea peste 1.300.000 de români, 480.000 de unguri, 450.000 saşi, 150.000 evrei şi sub 200.000 diferite alte etnii. Aceste numere de recensământ, rotunjite la urmă în plus, arată elocvent în procentaje că: românii erau mai mult de jumătate din populaţie cedată, pe când ungurii abia că ajungeau o cincime din populaţia transilvăneană! Dacă se adaugă, cum corect se obişnuieşte, şi datele istorice ale atestării vechimii populaţiilor în acel teritoriu, este clar că a fost un dictat prin forţă, profund nedrept. Iar dacă cunoaştem în amănunt evenimentele din jurul şi timpul dictatului, soarta românilor ardeleni sub acest dictat, este indubitabil că: Hitler şi Mussolini au fost satrapi satanici, Horthy şi guvernul lui revizionist nişte căpetenii barbare, iar Regele Carol al II-lea, camarila şi guvernele lui principalii vinovaţi de acest dictat!!
Cine nu mă crede să umble sănătos, cine se îndoieşte şi vrea să-şi risipească îndoielile să citească cel puţin pe Milton L. Lehrer şi Larry L. Watts şi sunt convins că va descoperi cât de vinovată a fost monarhia, camarila, guvernele şi o parte din elitele culturale româneşti între 1927 şi 1947. Întâi, au privit cu superficialitate şi nepăsare propaganda, manifestările şi acţiunile subversive ale iredentismul şi revizionismul ungurilor (asemenea celor din prezent, n.r.). Al doilea, serviciile româneşti de informaţii le-au adus la cunoştinţă reţeaua, conexiunile şi centrii iredentismului din România şi străinătate, dar au rămas fără reacţie, decizie sau au schiţat doar ambiguităţi verbale. Regele Carol era obsedat cum să lichideze mişcarea naţional-creştină legionară şi împreună cu lacheii lui au trecut la arestarea şi asasinarea conducătorilor şi personalităţilor marcante ale Mişcării Legionare, dar nu l-a preocupat şi nu a dispus, cum ar fi trebuit, începerea unei campanii de contracarare, pe plan intern şi internaţional, a propagandei anti-româneşti a ungurilor revizionişti. Dacă regele nu a dat tonul, nici guvernele lui nu au deschis gura. Diplomaţia romanească, cu puţine excepţii, a sesizat şi semnalat formal şi anemic acţiunile şi propaganda ungurească, fără să contracareze cu documentaţia istorică şi demografică pe care o aveam, dar nu a fost folosită. Trebuia, dar nu s-a făcut, să fie invitaţi în România toţi ziariştii şi scriitori străini care ne acuzau prin presă, radio, tipărituri de discriminare şi opresiune a minorităţilor conlocuitoare, să se informeze la faţa locului. Revin la nefastul rege, care, atunci, când s-a aflat în vizită la Hitler a fost interesat doar de poziţia cancelarului faţă de Mişcarea Legionară, nu de revizionismul lui Horthy care venise, cu clopul în mână, la Hitler pentru Transilvania. Mai departe cunoaşteţi istoria…
Superficialitatea şi delăsarea autorităţilor române ani de zile în această majoră problemă au dus la Dictatul de la Viena. Atunci, în al doisprezecelea ceas s-au trezit, speriaţi.
S-au trezit degeaba. Aşa se vor trezi într-o zi şi actualii guvernanţi.

 

A treia campanie transilvăneană 1944-1946 (paginile 141-189)

 

Ianuarie 1943 a fost placa turnantă a frontului în Rusia. Contraofensiva Armatei Roşii a fost nimicitoare pentru armatele germane, italiene, române şi ungureşti. Germanii au pierdut 450.000 de combatanţi la Stalingrad iar Ungaria aproape 150.000 la Voronej pe Don. Din acel moment conducătorii Ungariei au căutat portiţe de ieşire din război, dar să nu piardă teritoriile câştigate prin arbitraje. Serviciile speciale şi diplomaţia ungurească au căutat, cu asiduitate şi reuşit, să se apropie de Moscova prin legăturile comuniste rămase de la Bela Kun, prin fabricarea unor falşi comunişti de conjunctură, prin manipulări parşive şi delaţiune.
Baronul transilvănean Ede Atzel, comandantul Rongyos Garda (Garda zdrenţuroşilor) cea mai reacţionară şi brutală formaţiune anti-românească, era unul dintre oamenii de încredere a lui Horthy, şi a fost trimis la Moscova, în secret, unde a luat contact cu şeful spionajului militar, generalul Feodor Kuzneţov şi în schimbul informaţiilor militare pe care i le-a dat, a obţinut asigurări că Armatei Române nu i se va permite ocuparea Nord Vestului Transilvaniei, şi în plus, administraţia, poliţia şi jandarmeria ungurească nu va fie înlocuită cu una românească. Fără îndoială, pentru asemenea asigurări baronul revizionist a dat multe informaţii militare despre armatele germane şi române, cu care cele ungureşti în acel moment, erau aliate pe frontul din Rusia. Ulterior Horthy a trimis un general în fruntea unei delegaţii la Moscova pentru un armistiţiu iar sovieticii au aprobat cu satisfacţie acordul Kuzneţov- Atzel anterior.
Aşa s-a făcut istoria, nu cum au scris-o unii şi alţii, iar ceea ce a urmat a demonstrat din plin acordul Kuzneţov – Atzel după 23 August 1944, când regele Mihai a dat pe mâna ruşilor pe Mareşalul Ion Antonescu şi Armata Română, indubitabil exemplu de trădare a ţării. Larry L. Watts citează din Armata Roşie în România: „…într-o întâlnire de 15 minute de la Târgu Mureş, pe data de 11 noiembrie 1944, autorităţile militare sovietice au înlocuit fără multe vorbe administraţia românească proaspăt instalată şi le-a ordonat să elibereze întreg teritoriul Transilvaniei”. Citiţi dragi compatrioţi, şi adăugaţi că, în acel moment Armata Română împreună cu armata sovietică eliberatoare luptau împotriva fasciştilor germani şi aliata lor, viteaza armată ungară!! Şi faceţi şi diferenţa între energia şi căile ungurilor pentru obţinerea Transilvaniei şi nepăsarea Regelui Mihai, care la Bucureşti benchetuia fără ruşine cu generali ruşi şi proaspeţii lor comunişti aduşi drepţi consultanţi. În acelaşi timp la Cluj, Miklos Goldberger instalat de sovietici în fruntea comitetului regional al comuniştilor acuza noua administraţie română ca fiind colonizatoare, reacţionară şi fascistă ceea ce armata eliberatoare sovietică nu va admite, şi pretindea că proletariatul maghiar şi român solicită o Transilvanie independentă, care având o frontieră comună cu URSS ar putea fi şi ea inclusă. Orice, numai Transilvania să nu aparţină României, iar Moscova prin Teohari Georgescu a transmis că Transilvania nu poate fi recâştigată decât ca parte constitutivă a Uniunii Sovietice. Până şi Gheorghe Gheorghiu Dej a dezaprobat vehement această hotărâre, numai Regele Mihai se ţinea de coada comuniştilor, începuse mai de mult cu Dolly Chrissoleghos pupila Anei Pauker şi a lui Emil Bodnăraş. Şi toate acestea au fost numai începutul instalării unui protectorat sovietic în Transilvania, administrat de unguri, protectorat temporar până la înglobarea Transilvaniei în sânul marii familii a popoarelor sovietice, era începutul unei noi dictaturi comuniste, anti-româneşti, în timp ce Armata Română era folosită de Stalin şi Molotov drept carne de tun în Hungaria şi Cehoslovacia pentru gloria Armatei Roşii, a Moscovei.
În acelaşi timp în Transilvania de Nord, peste care trecuse frontul şi Horthy fuse îndepărtat de la conducerea Ungariei, toţi horthiştii transilvăneni au devenit comunişti, mari comunişti, pe cât de mari hothişti au fost!! Şi astfel, la începutul anului 1945 la Cluj, au format un parlament comunist, independent pentru Nordul Transilvaniei Liber şi Independent. În Maramureş, ucrainenii cu complicitatea comandamentului sovietic din zonă, au cerut anexarea Sighetului şi a unei părţi a Maramureşului la Ucraina ameniţând majoritatea românească în caz de refuz cu arestarea, deportarea sau moartea!

 

Autor: Mihai Beltechi

Sursa: Cronici Geruliene

Românitatea Basarabiei după autorii ruşi. O analiza de Cristian Negrea …

Românitatea Basarabiei după autorii ruşi. O analiza de Cristian Negrea cu aviz asupra propagandei antieuropene din Republica Moldova

Am intrat în anul 2012 în care comemorăm bicentenarul răpirii Basarabiei de către ruşi, eveniment care a marcat şi încă marchează destinul poporului nostru, prin faptul că o parte importantă a arealului românesc continuă să fie înafara graniţelor noastre, iar ceea ce ne doare cel mai tare este tocmai frontiera de est. Dacă în rest, cât de cât, ne-am rezolvat parţial problemele, în primul rând cu arma în mână, asistând la colapsul imperiilor autro-ungar şi turc, în privinţa estului, a Rusiei şi a mai nou a Ucrainei, un stat artificial creat tot de Rusia pentru dominarea estului european, problemele nu numai că persistă, dar chiar se acutizează. Vitalitatea imperială a Rusiei, cu toate fazele prin care a trecut ea în ultimii două sute de ani, rămâne în continuare o problemă majoră nu numai pentru noi, ci şi pentru majoritatea statelor pe care roata istoriei le-a aruncat în vecinătatea acestui imperiu unic în istoria omenirii. Rusia a căzut, s-a ridicat, s-a extins, s-a transformat, dar caracteristica ei principală a rămas: tendinţa spre o expansiune continuă, întreruptă doar de episoade trecătoare de slăbiciune, apoi din nou revenire la mentalitatea şi comportamentul imperial. S-au scris mii de pagini care să explice caracterul acestui imperiu şi acestui comportament ciudat pentru timpurile moderne, şi nu este rolul şi nici locul acestei abordări în articolul de faţă.

În timpurile moderne care le trăim, agresiunea şi extinderea imperială nu se mai pot face aşa uşor ca şi în trecut, acum ai nevoie de o propagandă intensă care să justifice agresiunea, rolul opiniei publice devenită şi ea o putere care poate influenţa deciziile politice la cel mai înalt nivel, nu mai este de neglijat. De aceea aparatul propagandistic a devenit foarte complex, îmbrăcând diverse forme, şi nu cruţă niciun mediu de propagare, inclusiv internetul devenind un important câmp de luptă ca şi preludiu al unor bătălii viitoare. (vezi Dreptul istoric, starea de fapt şi bătăliile internetului)

Ori, în acest arsenal, Rusia aruncă în luptă tot ce poate, întreaga greutate a mijloacelor sale de propagandă, nelimitate de vreo constrângere bugetară din moment ce opinia publică rusească nu are informaţii despre modul în care se cheltuiesc uriaşele încasări de pe exporturile de petrol, gaze şi materii prime. Mai este un factor favorizant în avantajul Rusiei în cadrul acestei bătălii, existenţa cozilor de topor, a „coloanelor a cincea” risipite în întreaga lume, indivizi naivi, convinşi, plătiţi, interesaţi sau oportunişti gata să facă jocul unui posibil viitor imperiu în plină ascensiune.

În cazul nostru, al conflictului latent româno-rus, mărul discordiei şi principalul teren de luptă continuă să rămână Basarabia, teritoriu disputat de două sute de ani. În această dispută un rol esenţial îl are, după cum spuneam, componenta propagandistică, iar aici ruşii nu se dau în lături de la nimic, ba chiar au inventat sprijiniţi de cozile lor de topor o limbă şi un popor diferit de cel românesc, poporul moldovenesc. Există două fronturi principale accentuate de propaganda rusă şi prorusă, odată Basarabia ar ţine de ruşi şi celălalt, oarecum contradictoriu, că ar ţine de moldoveni, popor total diferit de cel românesc. Printre puţinii români care luptă contra acestei propagande, sunt şi mai puţini care să folosească chiar argumentele istoricilor şi scriitorilor ruşi, care au făcut aceasta, au scris timp de două sute de ani şi au recunoscut că Basarabia este românească. Nu trebuie decât să ne întoarcem la generaţia Unirii, aceşti bărbaţi ai neamului nostru, generaţie care cuprindea istorici, jurnalişti, avocaţi, filozofi, o pleiadă a vârfurilor românităţii din toate veacurile, care au argumentat, au demonstrat şi au scris despre acest lucru, nu numai despre Basarabia, ci şi despre Bucovina, Transilvania, Banat şi toate provinciile româneşti veşnic aflate în dispută cu toţi vecinii. De ce în dispută chiar şi astăzi? Deoarece suntem cei mai vechi locuitori, şi oricine încearcă să-şi impună stăpânirea cu asta începe, exterminarea sau asimilarea băştinaşilor. Şi uite că de două mii de ani nu au reuşit. Depinde de noi să nu o facă nici în viitor. Şi pentru asta generaţia de aur a unirii ne-a lăsat nu numai mărturiile (despre care vorbeam în Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea şi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia), înainte de a fi exterminaţi în gulaguri de noii stăpâni comunişti aserviţi total ruşilor, ci şi argumentele istorice, culmea, după scrierile reprezentanţilor de frunte ai inamicilor noştri, în cazul de faţă referitor la Basarabia, după scrierile ruşilor. Eu nu-mi fac decât o modestă datorie, să le exprim şi să încerc să le fac cunoscute, aşa cum ei le-au făcut cunoscute toată viaţa lor, unii supravieţuitori ai temniţelor comuniste, în exil sau sub urmărirea securiştilor.

Mărturiile ruseşti

Încep cu o scriere mai recentă, deoarece găsim aici şi explicarea denumirii de Basarabia, a profesorului şi geografului rus ajuns mai târziu membru al Academiei ruse şi preşedinte al Societăţii ruse de geografie, Lev Semionovici Berg (1876 – 1950), în lucrarea sa Basarabia, apărută la Petrograd în 1918:

„În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806 – 1812, Basarabia actuală purta numele de Moldova aşezată în stânga Prutului. În curând însă după această anexiune i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceea prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul.

Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic. Unul dintre articolele tratatului de la Tilsit din 1807 încheiat între Napoleon şi Alexandru I obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia. În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre Basarabia şi în consecinţă el insista ca aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune între Prut şi Nistru. (…)

Denumirea Basarabia vine de la numele voievozilor transilvăneni Basaraba, care în primii ani ai secolului al XIV-lea au pus începutul dinastiei Basarabilor, întemeitorii Valahiei independente. În unul din hristoavele sale de la începutul secolului al XV-lea domnitorul Mircea Voievod îşi zice Gospodar al pământului Basarabiei (adică al Munteniei). În timpul său (1386 – 1418) Valahia îşi întinsese dominaţia până în Dobrogea şi Akerman (Cetatea Albă). De atunci, părţile de sud ale Moldovei şi Basarabiei de astăzi au început să se numească Basarabia.”

Deci şiretlicul referitor la extinderea numelui de Basarabia de la Bugeac la întreaga Moldovă dintre Prut şi Nistru este recunoscut chiar de un mare geograf rus, şi nu cred că mai trebuie demonstrat. Un lucru este sigur, dacă ruşii la 1812 ar fi cunoscut mai îndeaproape etimologia cuvântului, chiar prin numele de Basarabia demonstrându-se caracterul pur românesc istoric dovedit, în mod sigur găseau şi foloseau altă denumire pentru teritoriul ocupat în 1812. Astfel, chiar prin denumirea încetăţenită chiar de către ei, demonstrează caracterul pur românesc al acestei provincii smulse de la Moldova.

A. N. Egunov, celebru jurisconsult rus din secolul XIX, spunea la 1868 în Statistica actelor comitetului regional din Basarabia.

„Până la anexiunea ei la Rusia în 1812, Basarabia era supusă aceluiaşi regim de guvernare ca şi Moldova din care ea făcea parte integrantă.  Prin urmare nici istoria, nici documentele istorice cu privire la Basarabia nu se pot feri să nu vorbească de Moldova. Astfel. este cu neputinţă să se vorbească despre administraţia Basarabiei până la anexiune fără să se vorbească de Divanul Moldovei, căruia Basarabia era supusă. În Basarabia nu există proprietate care să nu aibă documente emanate de la Divanul Moldovei. Până în zilele noastre (adică până în 1868) în procesele care sunt pledate în Basarabia numeroşi avocaţi invocă deciziile Divanului, care, fiind confirmate de domnitorii moldoveni sub formă de diplome (khrisobule), în conformitate cu articolul 1606 din vol. X al Legilor Civile ruse, nu pot fi anulate de tribunalele noastre şi păstrează astfel întreaga lor valoare şi toată puterea lor.”

Deci până şi din punct de vedere al jurisprudenţei ruşii recunoşteau ascendenţa legilor româneşti asupra Basarabiei. Revenim la Lev Berg, care descrie faptul că Moldova era doar în relaţie de vasalitate cu Imperiul Otoman şi că acesta nu avea cum înstrăineze către Rusia un teritoriu care nu îi aparţinea. El menţionează şi faptul că Rusia recunoscuse suveranitatea şi graniţele Moldovei încă cu o sută de ani înaintea raptului de la 1812.

„La început turcii au ocupat din teritoriul Moldovei numai cetăţile Chilia şi Akkerman (Cetatea Albă). În secolul al XVI-lea le-au mai luat Benderul (care la moldoveni purta numele de Tighina) şi l-au transformat în raia, adică în provincie turcească locuită de necredincioşi.  Din raiaua aceasta mai făceau parte şi unele puncte locuite ca Cioburciu, Căuşani etc.” (Cu alte cuvinte este vorba de Bugeac).

În ce-i priveşte pe moldoveni turcii le-au luat atunci Hotinul (în 1712), au întărit cetatea şi au pus în ea o garnizoană. Mai multe sate din împrejurime au fost trecute în noua raia astfel organizată… Aşadar, în mâinile moldovenilor a rămas doar partea de mijloc. Toate cetăţile de pe Nistru şi Dunăre acum se aflau în mâinile turcilor.” (Cu o excepţie: Soroca). Deci, Berg recunoaşte apartenenţa cetăţilor de la Nistru Moldovei, deci şi Nistru ca şi hotar al Moldovei. Acest lucru ne este dat mai explicit şi prin faptul că ruşii au recunoscut graniţa Moldovei pe Nistru încă din 1656, atunci când voievodul moldovean Gheorghe Ştefan încheia un tratat cu marele cneaz al Moscovei Alexei Mihailovici, prin care acesta din urmă se angaja să-i scoată pe turci din cetăţile moldoveneşti:

„Locurile, teritoriile şi cetăţile pe care turcii le-au desprins din Moldova, ca Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi regiunea Bugeac, Marele Cneaz le va lua de la turci cu armele şi le va întoarce Moldovei jure heraditario.”

Mai departe, la 1711, în tratatul încheiat între Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru cel Mare la Iaroslavl, Petru cel Mare se angaja să respecte pe vecie hotarele Moldovei definite la articolul 11 al tratatului aşa:

„Hotarele Principatului Moldovei, după drepturile sale antice suntu acelea ce descriu cu râulu Dnistru, Cameneţu, Bender cu totu teritoriul Bugeacului, Dunărea, Muntenia, Marele Ducatu allu Transilvaniei şi teritoriulu Poloniei, după delimitarea făcută”.

Iar în tratatul în limba română, articolul 11, rezumat de cronicarul Ion Neculce:

„Ţara Moldovei cu Nistru să-i fie hotar, şi Bugeacul şi cu toate cetăţile tot ale Moldovei să fie.”

Deci Imperiul Ţarist, prin cel mai mare ţar al lor, întemeietorul Rusiei moderne, s-a angajat să respecte pe vecie graniţa Moldovei pe Nistru. O sută de ani mai târziu, anexa Basarabia de la aceeaşi Moldovă, nu de la turci. Ori, pentru a lua Basarabia de la Turcia, ar fi trebuit ca teritoriul moldovean să fie înglobat imperiului otoman, lucru cu desăvârşire inexact, deoarece nicicând la Iaşi sau Suceava nu a condus vreun paşă. Moldova a fost doar tributară Turciei, la fel cum Rusia a fost tributară tătarilor timp de trei sute de ani, de la bătălia de la râul Kalka din 1223. Inclusiv autorii ruşi recunosc corect raporturile existente între Moldova şi imperiul otoman.

Spre exemplu, iată ce spune P.  P. Semionov – Şanski în monumentala sa operăRusia, descrierea geografică completă a patriei noastre (1910): „La sfârşitul secolului al XIV-lea Muntenia a devenit vasala Turciei, şi în 1511, după o îndelungată rezistenţă, Moldova a căzut sub suzeranitate turcească. Cele două principate au reuşit însă să-şi păstreze organizaţia lor politică, domnitorii lor naţionali şi religia lor. Dependenţa lor faţă de Turcia nu se manifesta decât prin plata unui tribut.”  Aceeaşi idee apare şi la Lev Berg, care menţionează că moldovenii, ca vasali, nu erau obligaţi să-i ajute pe turci decât dacă vroiau, şi atunci mergeau la luptă în calitate de aliaţi, Berg ne dă exemplu lui Gheorghe Duca, care drept mulţumire pentru alianţă este făcut de turci şi domn al Ucrainei, deşi pentru scurtă vreme. La fel, ca să treacă Nistrul la 1711, Petru cel Mare a trebuit să se înţeleagă cu Dimitrie Cantemir, el chiar a încercat să facă o alianţă şi cu Constantin Brâncoveanu, domnitorul Munteniei. Ori, acest lucru nu se putea face decât dacă cele două ţări erau doar vasale Turciei. Toate acestea sunt menţionate pe larg de către Berg.

Mai departe, iată ce zice M. Slavinski în lucrarea sa Structura naţională a Rusiei şi Velicorusiei. Formele mişcării naţionale, Petersburg, 1910:

„Masa compactă a neamului velicorus  continuă să trăiască pe teritoriul său istoric – în centrul şi nordul actualei Rusii europene, lărgind acest teritoriu spre sud şi răsărit pe seama diferitelor seminţii de origine orientală. Dacă tragem pe hartă o linie de la Pskov la Rostov-pe-Don linia aceasta ne va arăta limita ( la apus) la care superioritatea numerică a velicoruşilor încetează…Numai neînsemnate colonii de velicoruşi compuse mai cu seamă din funcţionari de tot felul sunt răspândite pe întreaga suprafaţă a imperiului. Coloniile acestea se concentrează îndeosebi în oraşele mari, din care cauză oraşele din zonele nevelicoruse în multe locuri au în bună parte aspect rusesc. Graniţa imperială are linii născute din hazardul de victorii şi înfrângeri. La apus aceasta a trecut prin corpul viu al popoarelor: leton, polon, ucrainean, moldovenesc (român).”

La fel, amiralul Mordvinov îi scria ţarului Alexandru I referitor la intenţia acestuia de a anexa Moldova şi Muntenia, dar care s-a mulţumit doar cu Basarabia: „Bunăstarea imperiului, singurul obiect demn de grija părintească a împăratului, nu necesită anexiunea Moldovei şi Valahiei. Nu cucerirea de noi teritorii, ci păstrarea intactă a vechiului patrimoniu duce la glorie adevărată şi lauda secolelor.” Referitor la perioada imediat următoare anexării Basarabiei de Rusia, A. N. Krupenski, un mare adversar al unirii Basarabiei cu România la 1918 scria în Nobilimea basarabeană, Petersburg, 1912: „Anexând Basarabia, împăratul Alexandru I a încercat în administrarea ei principiile ieşite din condiţiunile istorice ale ţării. Guvernul provizoriu al provinciei a fost obligat să lase Basarabiei legile ei. Regulamentul din 1812 le dădea basarabenilor o largă parte în administraţie. Guvernatorul nu era decât preşedintele unor instituţii în care elementele locale predominau. Autorităţile ruseşti îndrumau administraţia, nu se amestecau însă în detalii şi în modul de aplicare.” Ce dovezi mai concludente ar putea fi aduse referitoare la caracterul deosebit al poporului ce trăia în provincia robită de Rusia la 1812? Ori, ceea ce este evident, în toate scrierile ruseşti până în prima jumătate a secolului XX, nu numai că nu contestau predominanţa moldovenilor sau valahilor în Basarabia şi apartenenţa acesteia la Moldova şi la spaţiul românesc, dar chiar nu fac vreo diferenţă între români (numiţi şi valahi, dar vezi Români sau valahi, o dezbatere sterilă) şi moldoveni. Teoria năstruşnică privitor la existenţa acestora ca şi popoare diferite a apărut mult mai târziu din evidente raţiuni politice. Chiar Lev Berg spune clar acest lucru: „moldovenii sunt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia – Podolia, Herson sau Ecaterinoslav. Ei înşişi îşi zic moldoveni şi România e numită de ei Moldova. De românii Valahiei sau de vlahi ei se disting prin neînsemnate deosebiri dialectologice. Limba moldovenilor ca şi cea a românilor, îndeobşte, e o limbă de rădăcină romanică (latină) slavizată”. Ce spune domnul Stati despre asta?

Prima descriere oficială a Basarabiei după anexarea acestei la Rusia a fost făcută de către P. P. Sviniin, sociolog şi funcţionar în ministerul rus al afacerilor străine, el primind misiunea de a pleca în Basarabia pentru a cerceta cărei religii aparţinea populaţia ei. Este de remarcat lipsa totală de cunoştinţe a autorităţilor ruse referitoare la noul teritoriu anexat şi populaţia acestuia. Studiul lui Sviniin a fost dat publicităţii mult mai târziu, dar fără îndoială a fost adus la cunoştinţa autorităţilor. El a strâns datele în 1816 şi studiul a fost publicat în Societatea istorică de antichităţi Odessa, vol 6, 1867, pag 175 – 321, sub titlul Descrierea guberniei Basarabia. Aici, în mai multe rânduri, Sviniin spune direct că Basarabia a fost „desprinsă de Moldova”, că „istoria ei este strâns legată” de aceasta din urmă, că „populaţia ei se trage din coloniştii romani”şi că „are acelaşi trecut cu întregul popor românesc”. Un pasaj edificator: „Locuitorii autohtoni ai regiunii sunt moldoveni sau români (vlahi) care, după cum am mai spus, se trag din coloniştii romani. Ei vorbesc limba moldovenească care e de origine latină şi care, ca şi limba italiană, păstrează numeroase particularităţi ale limbilor slave”. O altă descriere, făcută de F. F. Vighel, fost viceguvernator al Basarabiei între anii 1823 – 1826 (Memorii, Moscova 1865): „Eu am avut ocazia să studiez sufletul moldovenilor. Aceşti rumâni sau români, după cum îşi zic ei, se trag din coloniştii romani şi slavo-dacii învinşi de Traian. În limba pe care o vorbesc ei predomină elementul latin.”Lăsăm deoparte eroarea cu slavo-dacii, slavii apărând mult mai târziu de războaiele lui Traian.

În Lista localităţilor din imperiul rus, alcătuită şi publicată de Comitetul central de statistică de pe lângă Ministerul de interne din Petersburg, 1861, referitor la basarabeni se spune aşa: „Moldovenii, românii sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Basarabiei”. În 1862, în Materiale de geografie şi statistică a Rusiei, colonelul de stat major A. Zasciuk, mai târziu general, scria: „Moldovenii formează majoritatea populaţiei, aproape trei sferturi din cifra totală. Ei locuiesc foarte de mult în regiunea din centru şi nord a Basarabiei şi pot fi socotiţi aborigenii acelei regiuni. Ei au fost sub influenţe diferite, au păstrat însă caracterul strămoşilor lor. Ei vorbesc o limbă latină stricată, amestecată cu cuvinte slave. Limba lor are însă rădăcină latină şi păstrează mai multe particularităţi originale ale vechii limbi a romanilor decât chiar limba italiană.” P. Kruşevan, vestit rusificator şi antisemit rus, la 1903 „Moldovenii sau românii constituie marea majoritate a populaţiei Basarabiei. Înrudirea strânsă a limbii moldoveneşti cu limbile de origine latină, şederea prelungită a legiunilor romane în aceste părţi, însăşi numele de români nu lasă să subziste nici o îndoială asupra originii acestei naţiuni care o leagă de populaţiile care au locuit în Moesia sau Dacia lui Traian şi coloniştii romani. Ei vorbesc o latină stricată. Limba lor este însă mai apropiată de vechea limbă a romanilor decât chiar limba italiană”. Trebuie menţionată şi descrierea ţăranului basarabean la acelaşi Kruşevan, care spunea despre acesta:”trăsăturile deosebit de fine care indică o rasă veche, nobilă. Aici noi întâlnim feţe cu tăietură caracteristică, daco-romană care ne amintesc sculpturile antice din epoca lui Traian. Profilul fin, energic, fruntea înaltă, nasul acvilin roman, părul negru, buclat, ochii negri, capul mândru aşezat pe umeri, toate acestea ne amintesc figurile din forul roman.” Despre femeile basarabene: „Femeile moldovence, de asemenea, au păstrat tipul roman care câteodată ni-l aminteşte pe acela al italiencelor cu ochi negri şi trăsături de matroană romană”, apoi continuă cu înşiruirea obiceiurilor comune basarabenilor şi italienilor, inclusiv desenele de pe covoare „care au zburat de pe malurile Tibrului pentru a se opri pe acelea ale Dunării şi Nistrului”. (Basarabia, geografia, istoria, statistica şi culegere de literatură).

Aceleaşi lucruri referitoare la românii ca şi majoritari şi băştinaşi le repetă şi scriitorul şi etnograful rus A. Afanasiev-Ciujbinski, în O călătorie în sudul Rusiei (1863) şi lista ar putea continua, scriitorul Garşin zicea la 1877 că oraşul Chişinău nu are nimic rusesc şi că el a auzit vorbindu-se doar idiş şi moldoveneşte acolo, sau chiar în Geografia Basarabiei, manual pentru uzul şcolar aprobat de ministerul instrucţiunii publice şi redactat de P. P. Soroka la 1878, scrie că „moldovenii reprezintă masa principală a populaţiei Basarabiei, aproximativ trei sferturi” şi multe, multe altele. Atunci de unde vine ideea absurdă cu Basarabia, străvechi pământ rusesc? Sau Transnistria, la fel?

Lui N. V. Laşcov i se cere de către guvernul rus să scrie o carte cu prilejul jubileului a o sută de ani de la anexarea Basarabiei de către Rusia. Acesta o scrie, Basarabia la centenarul aderării la Rusia. Dar iată ce scrie aici: „Moldovenii se trag, după cum am văzut, din daco-geţi amestecaţi cu colonişti romani de unde le-a rămas şi numele de rumâni sau români, după cum îşi zic ei”.

În fine, au existat şi oameni de marcă ruşi care, paradoxal, au susţinut necesitatea returnării Basarabiei către Moldova şi chiar şi-au făcut publice părerile, atât cât se putea în condiţiile regimului ţarist de atunci. Slavofilul rus N. I. Danielevski în lucrareaRusia şi Europa, Sainkt Petersburg, 1871: „Românii ar putea să spere să le revină jumătate din Transilvania, Bucovina şi o parte din Basarabia asta însă numai cu consimţământul binevoitor al Rusiei. Numai influenţa cumpănitoare a acesteia ar putea să le permită să reziste cu succes tendinţelor de acaparare ale maghiarismului”. De ce numai o parte a Basarabiei? Poate deoarece la acea vreme sudul Basarabiei era deja parte a României, dar care va fi luată de către Rusia la 1878. Iată ce scrie despre asta publicistul rus L. T. Tihomirov: „Rusia odată eliberată (de regimul ţarist) se va grăbi, asta este aproape sigur, să întoarcă României acest teritoriu cum şi o parte din restul Basarabiei”. E vorba de sudul Basarabiei acaparat din nou de Rusia la 1878, dar şi de o parte din Basarabia. De ce numai o parte sau care parte, nu ni se spune, dar după răsturnarea ţarismului Rusia nu a procedat aşa, ba dimpotrivă. A. N. Kurotpatkin, fost ministru de război şi un timp generalisim al armatelor ruseşti în războiul ruso-japonez din 1904, scria în Problema armatei ruse, St Petersburg, 1910: dacă Moldova şi Muntenia „ar fi fost anexate la Rusia, populaţia lor nu numai că ar fi rămas străină, ci foarte repede ar fi devenit duşmană a poporului rus şi atunci, în loc de o singură Polonie, am fi două, spre o şi mai mare slăbire a Rusiei. În viitor, faptul că unitatea poporului român se va face pe căi paşnice sau prin război este inevitabil”. S-a făcut prin război, opt ani mai târziu.

L-am lăsat la urmă pe celebrul jurnalist rus N. N. Durnovo, fratele fostului ministru de interne al Rusiei, care scria la 1912, cu prilejul serbărilor de la Chişinău dedicate centenarului anexiunii Basarabiei la Rusia: „… împreună cu profesorul slavist A. A. Maikov, ne-am spus părerea încă din 1877, în plin război ruso-turc. De atunci, călătorind deseori în România, ne-am convins şi mai mult că Basarabia nu e numai mărul discordiei între români şi ruşi, ci reprezintă un adevărat depozit de dinamită care, dacă explodează, va aprinde ca un incendiu sângeros tot Orientul ortodox şi va înmormânta pe veci gloria Rusiei, eliberatoarea creştinilor din Orient”. Trecând peste ideea de eliberare a creştinilor, cuvintele sale se dovedesc profetice chiar şi peste o sută de ani. Mai departe: „Cert, în 1812 Rusia ar fi putut anexa întreaga Moldovă, asta însă ar fi constituit un rapt şi nu o cucerire, deoarece noi n-am fost în război cu Moldova”. Perfect adevărat, dar anexarea Basarabiei nu a fost tot un rapt?

„Oricât de mic ar fi  (zice el mai departe), un popor cere să fie respectat, el este mândru de existenţa sa şi nu e dispus să servească de gunoi la ruşi, germani, maghiari sau alte popoare. România are de ce să fie mândră. Mândria cea mai mare a românilor este de a nu fi trădat religia strămoşească, de a nu fi împărţit poporul strămoşesc într-o mulţime de secte, după cum s-a întâmplat în Rusia, de a nu se fi asimilat cu popoarele înconjurătoare: maghiari, ruşi, sârbi, ci de a fi dus poporul lor la 12-13000000 de suflete.

În istoria militară românii nu s-au dezonorat niciodată. Ei i-au bătut vitejeşte pe turci şi în 1877-78, la Plevna, au mers mână în mână cu ruşii; 14000 de moldoveni dintre Prut şi Nistru au căzut pe câmpul de luptă în Manciuria. (atunci, la 18 mai la catedrala din Bucureşti a fost oficiat un serviciu religios pentru cei 14000 soldaţi basarabeni morţi pe câmpurile Manciuriei.)

În 1860, Rusia a salutat unificarea Italiei, a contribuit la unificarea Germaniei şi în felul acesta a recunoscut dreptul de a se uni şi pentru alte popoarelor. Prin urmare, în acest act nu e nimic criminal şi noi socotim că e mai bine să îi avem prieteni decât duşmani, însă arhiepiscopul Chişinăului (e vorba de Serafim), om fără îndoială inteligent, reuşind să-şi apropie unele persoane suspuse şi nerăbdător să ajungă patriarh nu simte dragostea moldovenilor pentru Rusia şi nici nu vrea de la ei această dragoste. În ochii săi moldovenii sunt separatişti şi iată de ce cele mai bune forţe culturale sunt alungate din Basarabia şi limba moldovenească a fost scoasă din biserică. Se seamănă astfel sămânţa răului care îl va ridica pe semănător, recolta însă va fi amară.

Populaţia rusă colonizată în Basarabia, funcţionarii rusificatori nu s-au ocupat nici de situaţia materială, nici de cea morală a maselor. Poporul acesta moldovenesc nu vine în biserici ca să-i salute pe arhiepiscopii despoţi – duşmani ai naţiunii sale – când aceştia sosesc să inspecteze bisericile şi arhiepiscopi de aceştia Basarabia are trei.

De restituirea Basarabiei României nu este încă momentul să vorbim, chestiunea Basarabiei se va pune când va fi definitiv rezolvată chestiunea Orientului Apropiat. Ne vom hotărî noi atunci să atragem România ca un prieten firesc într-o alianţă cu Rusia sau vom face-o să adere la o alianţă cu Austria şi să intre în federaţia balcanică asupra căreia vulturul austriac îşi va desfăşura aripile sale?

Rusia are de dezlegat problema următoare: a susţine în interesul său propriu unirea tuturor românilor, grecilor, sârbilor, bulgarilor, şi a tuturor slavilor din Austrio-Ungaria sau de a lăsa Austria să acapareze toate ţările balcanice, după cum a lăsat ca Bosnia şi Herţegovina – ocupate temporar -  să fie în 1907 anexate definitiv la Austria.” Din nou, cuvinte profetice, dar neluate în seamă de conducătorii ruşi, fie că e vorba de ţarişti, comunişti, sau postcomunişti.

Am realizat această succintă trecere în revistă a unor declaraţii ale unor importanţi lideri de opinie ruşi ai momentului, unii dintre ei cu importante funcţii în stat, dar acestea sunt doar o mică parte. Pentru a nu fi învinovăţit de subiectivism, nu l-am pomenit deloc pe Leon Casso, fost ministru al învăţământului în guvernul rus între 1910 şi 1914, autorul reformei învăţământului, deoarece era basarabean cu părinţi români. Am folosit citatele lui Lev Berg care, deşi născut la Tighina în 1876, este considerat şi este fără îndoială rus. Ce grad mai mare de recunoaştere a naţionalităţii sale poate fi decât moneda de argint bătută de „Banca Republicană Transnistreană” în 2001, cu prilejul a 125 de ani de la naştere, în seria oamenilor de vază ai Transnistriei?

Vreau să spun că mult mai multe recunoaşteri din partea ruşilor au fost arătate de făuritorii României Mari, atunci când îşi susţineau cu tărie argumentele referitoare la drepturile româneşti asupra provinciilor noastre istorice în faţa cancelariilor occidentale şi mai târziu, când luptau cu toată energia contra curentelor revizioniste declanşate de inamicii statului român. Rămâne în sarcina istoricilor să continue acest demers, deoarece material există suficient, mai trebuie doar să te preocupe subiectul, mai ales acum, când problema Moldovei se pune cu tot mai mare accent în arena internaţională, iar duşmanii noştri şi-au accentuat propaganda contra curentului prooccidental din Basarabia, în intenţia de a o păstră pe mai departe în orbita rusească, ca şi în cea mai mare parte a ultimilor două sute de ani.

Cristian Negrea

Bibliografie:
Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, editura Eminescu, 1995 
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992  

Sursa: Ziariști Online

Precizare necesară: Ideea publicării acestui material, mi-a venit văzându-l publicat pe blogul: Cronici Geruliene

Misterele Şcolii Zamolxiene

Am primit din  partea unui prieten un mail, care conținea un atașament în care sunt fragmente din Misterele Școlii Zamolxiene…

Absolut fascinant aș zice:

Misterele Şcolii Zamolxiene – fragmente (1)

http://remerra.blogspot.com/

O nouă eră

 

În timp ce ultimele fâşii de pămînt ale Atlantidei se scufundau în apele învolburate ale oceanului, la mii de kilometri distanţă, pe toate continentele, supravieţuitorii castei maeştrilor-preoţi atlanţi, dintre cei care păstrau linia nealterată a doctrinei ancestrale, pregăteau calea celor care urmau să preia ştafeta dintre generaţii.

Experimentul din Egipt a fost încununat de succes. În urmă cu 30.000 de ani s-a făcut o primă punte de legătură între Atlantida şi restul lumii. Primele cărămizi ale noii grile energetice au fost puse. Structurile energo-informaţionale ale noului ADN au fost perfect aliniate cu noua grilă energetică planetară, iar primele programe evolutive s-au dovedit a fi un foarte mare succes.

În perioada cuprinsă între 30.000-12.000 î.Hr. s-a realizat o primă joncţiune, cu implicaţii karmice, dintre civilizaţia atlantă şi cea băştinaşă primitivă. Ca urmare a acestui fapt, s-au pus bazele noilor civilizaţii de pe Terra (hiperboreană, pelasgă, neagră, galbenă).

În perioada dintre 12.000-6.000 î.Hr. s-a finalizat distribuţia populaţiilor cu noile structuri ADN. Pentru a se realiza acest lucru s-au folosit numai câteva sute de indivizi, pentru fiecare rasă în parte. S-au folosit inclusiv înseminări artificiale. Ghidul meu spiritual, Ramo – entitate solară, mi-a transmis că, nu de puţine ori, o oarecare aşezare era „adormită” iar apoi femeile erau înseminate artificial cu embrioni având ADN-ul modificat.

În funcţie de noua grilă energetică, dar şi datorită unor mici diferenţe (specifice raselor umane), noile structuri ADN încă mai necesitau anumite „ajustări”. Astfel, populaţiile erau delimitate strict către zone care impuneau o oarecare izolare. Din această cauză populaţiile au fost „lăsate” să evolueze în anumite regiuni delimitate de bariere naturale (fluvii, râuri, mări, oceane, munţi, deşert, zone aride, mlaştini etc.).

Datorită faptului că structura noului ADN era susţinută de noua grilă energetică, era normal ca în decursul timpului să devină dominantă. În cele din urmă, spre anul 6.000 î.Hr., aproape întreaga populaţie a planetei era formată din indivizi având noua structură ADN modificată.

Succesul acestor etape etape a fost foarte mare.

După anul 6.000 î.Hr. a început să se desfăşoare evoluţia noii civilizaţii umane. Trebuia să fie o etapă deosebit de activă, din toate punctele de vedere. Evoluţia urma să cuprindă dinamica evolutivă a corpului emoţional şi mental, adică zona de intersecţie a primelor structuri energo-informaţionale, aferente celor două mari curente evolutive.

A fost o etapă grea din toate punctele de vedere, o etapă în care egoul părea să fie singurul suveran, materia părea să fie singurul spaţiu, iar manipularea (prin forţă, ameninţarea cu forţa, prin religii sau prin diverse curente ideologice) părea să fie singura formă de orânduire. A fost (şi încă mai este) etapa dualităţii şi a „eternei” bătălii dintre bine şi rău.

Cu toate că (date fiind faptele) celor mai mulţi le este greu să creadă că există un Dumnezeu, sau că-I pasă de noi, mi s-a adus la cunoştinţă că planeta (inclusiv societăţile) a fost foarte atent monitorizată, observându-se fiecare detaliu.

Chiar dacă la început mi s-a părut că suntem un fel de cobai umani, supuşi unor experimente diverse (psiho-mentale şi sociale), am avut parte de experienţe (prin regres temporal) prin care am realizat că acest experiment este vital pentru o bună parte a civilizaţiilor din această galaxie, şi că suntem cu toţii părtaşi la el de bună voie. Ştiam că vom experimenta o lume dură, o lume a dualităţii, a extremelor, o lume a forţei brute, o lume care părea să fie uitată de Dumnezeu.

În această perioadă, structura grilei energetice a fost ajustată vibraţional în aşa fel încât anumite legi universale să fie probate mai greu, adică era nevoie de timp pentru ca răspunsul acţiunilor (feedback-ul) să fie clar observabil. Este una din condiţiile necesare pentru ca primele structuri energo-informaţionale ale celor două curente evolutive să se desfăşoare liber. Legea Mentalismului (Unităţii), dar şi Legea Cauzei şi a Efectului sunt, din această cauză, cel mai greu probate (observate) la nivele mai subtile. Acest lucru a dus la formarea şi dezvoltarea unui corp psiho-mental reactiv, bazat îndeosebi pe senzitiv şi emoţional. Dominante erau aşadar caracteristice regnului animal iar dinamica omului era dominată în principal de pulsiunile instinctelor primare.

Cu toate acestea, lumea nu a fost lăsată la întâmplare. Legile Universale s-au făcut cunoscute, în diverse moduri, marilor civilizaţii. Fie că s-au numit Legile Kybalionului, fie că s-au numit Legile Belagine, Legea lui Tao, Vede, Legile lui Moise sau altele, întotdeauna Legile Universale au fost la îndemâna celor care au căutat o cale spirituală autentică. Prin ele se deschideau numeroase uşi către lumile spirituale. Divinitatea răspunde întotdeauna celor care cer cu sinceritate drumul spre lumină, iubire, armonie, evoluţie. Întotdeauna au fost oameni luminaţi (maeştri, învăţători) care să vină în sprijinul omenirii. Din păcate, foarte puţini au fost ascultaţi şi urmaţi, iar unii dintre ei au fost batjocoriţi, alungaţi, torturaţi sau chiar omorâţi.

Trist este că omenirea nu era obligată să treacă prin toate cele câte a trecut. Nu era nevoie de suferinţă! Nu erau necesare războaiele, nu erau necesare tiraniile, nu trebuia să cunoaştem forme de orânduire dintre cele mai hidoase.

Putea fi altfel…

 

Dacia timpurie

 

În urmă cu circa 50.000 de ani, după cel de-al doilea mare cataclism al Atlantidei, şi concomitent cu scufundarea ultimelor insule lemuriene din Pacific, grila energetică planetară îşi schimbă parametrii şi se reorganizează. Structura energetică responsabilă de evoluţia atlanţilor este iremediabil compromisă datorită experimentului eşuat al Fiilor lui Belial (şi cu participarea implicită a unor rase de extratereştrii din celălalt curent evolutiv). Se schimbă inclusiv geometria unor trasee energetice.

Geea hotărăşte şi ea să-şi schimbe o parte din structura eterică, pentru a se feri de tulburările energiilor telurice haotice generate de experimentul atlant, mutându-şi o parte din centrele energetice (chakrele) în alte zone ale lumii. Spre deosebire de oameni, Geea îşi schimbă la intervale regulate poziţia chakrelor, în funcţie de diferite evenimente geologice. Aceste schimbări au loc, de regulă, la intervale de milioane de ani, dar, în anumite condiţii, se pot face şi la intervale mai scurte, de zeci de mii de ani.

Trebuie spus că planeta noastră dispune de trei sisteme energetice, care prezintă diferite compatibilităţi cu sistemul energetic uman.

Primul sistem energetic este determinat de structura eterică a planetei. Se exclude orice legătură cu regnul vegetal, animal şi uman. Acest sistem energetic determină variaţiile gravitaţionale, electro-magnetismul, curenţii telurici (forţa vitală planetară) precum şi relaţia cu alte corpuri cereşti (prin câmpurile planetare).

Al doilea sistem energetic este determinat de structura eterică a Geei. Geea este o structură vie, un organism planetar, şi face parte din clasa unor fiinţe superioare. Prin structura sa, sunt susţinute toate fiinţe vii de pe planetă, începând cu primele forme de viaţă vegetală şi până la om. Ea dispune, asemenea fiinţelor umane, de mai multe centre energetice (chakre), prin care se conectează la energiile universale. De asemenea, Geea dispune de o vastă reţea de canale energetice principale şi secundare, care determină dinamica propriului organism planetar.

Al treilea sistem energetic are rol de accelerator evolutiv şi este de tip grilă. Grila energetică e alcătuită dintr-o serie de structuri energo-informaţionale, dispuse de-alungul planetei sub diverse geometrii multidimensionale, şi este creată în colaborare cu fiinţele de lumină din centrul galaxiei şi alte civilizaţii (cu precădere lyrani) reprezentând diversele confederaţii galactice. Ele se prezintă ca nişte extensii ale corpurilor energetice umane, având un rol cauzal în dinamica şi evoluţia regnului uman.

După destrămarea grilei energetice atlante, s-a hotărât de comun acord ca următoarea să fie dispusă în rezonanţă cu structura eterică a Geei. Prin urmare, existau anumite zone de-alungul planetei, în care noua grilă energetică prezenta variaţii de „maxim şi minim potenţial”, adică erau zone în care evoluţia, sub diferite aspecte, putea avea un potenţial mult mai mare decât în alte zone.

Unul din centrele energetice ale planetei, echivalentul anahatei la om, este în această zonă geografică. Geea a pregătit de mult timp schimbarea, iar zona a fost astfel aranjată încât să susţină din punct de vedere structural o asemenea sarcină. Se ştie că, la om, anahata este centrul de legătură între sistemul energetic inferior (alcătuit din muladhara, swadisthana, manipura) şi cel superior (alcătuit din vishuddha, ajna, sarashrara), deci între energiile pământene şi cele cereşti. De asemenea, anahata este în directă legătură cu fluxul sanguin şi fluxul electro-magnetic, având un rol principal în buna funcţionare a organismului fizic şi psiho-mental.

La o privire de ansamblu asupra geografiei ţării noastre, se poate observa că distribuţia formelor de relief este bine închegată şi armonioasă, având o treime munte, o treime şes şi o treime dealuri, fiind deci o zonă ideală pentru un asemenea centru energetic. Dar nu doar aceste aspecte au contat. Energiile telurice prezintă şi ele anumite convergenţe în acest spaţiu geografic.

În anumite medii ezoterice occidentale se crede că anahata planetei s-ar afla în sudul Angliei,la Glastonburyşi Shaftesbury, dar zona nu prezintă caracteristicile necesare pentru a proba acest lucru. Acolo este într-adevăr o zonă energetică foarte importantă, dar nu este anahata planetei. De altfel, anahata nu se putea desfăşura pe o suprafaţă atât de mică. Viitorul apropiat va demonstra acest lucru, fără doar şi poate.

Dată fiind noua situaţie, s-a hotărât ca în zonele în care s-au regrupat o parte din centrele energetice ale Geei, să se construiască pilonii de bază pentru noua grilă planetară. Acest lucru presupunea construirea unor centre specializate, prin care se făcea conexiunea, reglajul, amplificarea şi distribuţia fluxurilor energetice, lucrându-se cu o paletă foarte largă de frecvenţe vibraţionale.

Această zonă geografică este importantă din două motive. Primul ar fi că suntem situaţi chiar în centrul anahata al Geei, iar al doilea, că unul dintre pilonii de bază ai grilei energetice este tot în această zonă. Acest aşa-zis pilon de bază cuprinde un centru principal şi mai multe centre secundare. Centrul principal este reprezentat de o piramidă energetică extrem de complexă şi de puternică, având un rol capital în energetica actualelor şi viitoarelor transformări planetare. Această piramidă este poziţionată în zona actualului Parc Naţional Retezat. Centrele secundare sunt poziţionate în zonele: Rarău, Ceahlău, Hăşmaş, Bucegi, Defileul Văii Oltului, zona Herculane, Parcul National Portile de Fier, Gugu, Defileul Văii Jiului, Parâng, Munţii Orăştiei, zona Roşia Montană. Toate aceste centre sunt interconectate prin structura energo-informaţională a matricei carpatice. Mai sunt alte trei centre energetice secundare care nu au o legătură directă cu matricea carpatică dar prezintă numeroase legături indirecte (energetice). Acestea se află în munţii Maramureşului, munţii Dobrogei, iar cel de-al treilea se află în largul Mării Negre.

În aceste zone speciale sunt poziţionate mai multe instalaţii energetice, care au rolul de-a amplifica energiile naturale (telurice, magnetice, gravitaţionale, etc.), energiile specifice Geei (diferite vortexuri, energii elementale), şi de a face legătura cu structurile energo-informaţionale umane.

Transformările care au loc la ora actuală în lume, şi care se vor amplifica din ce în ce mai mult, vor fi nu numai exterioare, datorită trecerii prin „centura fotonică” (banda energetică de înaltă vibraţie), ci şi interioare, vizând o serie de transformări radicale la nivelul conştiinţei.

Piramida din Retezat a fost construită în urmă cu aproximativ 12.000 de ani, odată cu începerea perioadei de conclucrare cu noua civilizaţie, cu puţin timp înainte de cataclismul final al Atlantidei. Conform datelor primite dela Zamolxeşi Ral, piramida din Retezat a fost construită de atlanţi dar la finalizarea ei au mai contribuit şi lyranii, alături de fiinţele de lumină din centrul galaxiei. Această piramida energetică se află la o oarecare adâncime în scoarţa terestră şi este „aşezată” pe un spaţiu cristalin pur. Practic, piramida este formată din circuite energetice, structura cristalină fiind doar suportul acestora Se ştie că masivul Retezat este alcătuit din roci cristaline, iar o perioadă chiar a fost o exploatare de cuarţ la una din poalele masivului (Uricani, Valea Jiului). Din unele surse locale am aflat că ar fi zăcământul cel mai pur din Europa. Nici nu este de mirare!

Piramida este structurată pe şapte niveluri; primele patru niveluri au fost proiectate şi executate de atlanţi, nivelurile cinci şi şase de lyrani iar nivelul şapte de către fiinţele de lumină. Este o piramidă construită în baza şapte şi cu salt vibraţional pe multiplu de şapte. Accesând primul nivel, se poate accede pe un plan în care vibraţia creşte de până la şapte ori mai mult. Accesând al doilea nivel, se poate accede pe un plan unde vibraţia creşte de până la 49 de ori; pe al treilea creşte până la 343 de ori şi tot aşa, până se atinge ultimul plan, în care vibraţiile ajung de până la 823.543 ori mai puternice, adică şapte la puterea a şaptea. Este greu de imaginat şi nivelul doi, darămite ultimul nivel.

Piramida s-ar prezenta ca o formidabilă maşinărie vibraţională, fiind de o complexitate extraordinară. Mi-a fost permis să fac o scurtă „vizită” în primele structuri, iar ceea ce am perceput îmi depăşeşte nu numai nivelul de înţelegere dar şi imaginaţia. De exemplu, accesând şi integrând al doilea nivel vibraţional, se poate mări durata de viaţa la peste 450 de ani, iar la nivelul trei se poate ajunge la aproape 900 de ani, adică o medie a primilor oameni atestaţi de Biblie. Este greu de crezut aşa ceva dar Zamolxe mi-a spus că realitatea va demonstra acest lucru. Aici vor fi primii oameni care vor depăşi cu mult vârsta de 120 de ani şi care vor păstra vigoarea şi vitalitatea unui om, în deplinătatea puterilor fizice şi mentale.

Totuşi, rolul primordial al acestei piramide este de-a asista şi ajuta întreaga civilizaţie umană să treacă spre un nou nivel de conştiinţă, desigur superior. Această piramidă poate oferi un ajutor extraordinar de mare, din toate punctele de vedere, fiindcă este în conexiune directă cu toate centrele energetice planetare. Zamolxe mi-a spus că în viitorul foarte apropiat voi putea transmite cum se poate accesa primul nivel. Tot atunci mi se va permite să dezvălui şi traseul energetic vital precum şi o parte din geometria sacră a acestei zone geografice.

Referitor la construcţiile megalitice din zona Munţilor Orăştie, Zamolxe mi-a transmis că, iniţial, acestea au fost folosite ca spaţiu vital pentru elita castei preoţilor atlanţi. Au fost construite două mari centre, o piramidă şi o gigantică structură paralelipipedică. Piramida este construită în principal din rocă şi este la scara 1:2 faţă de marea piramidă din Egipt iar structura paralelipipedică are un volum de câteva ori mai mare decât piramida egipteană.

Piramida ascunsă din zona Munţilor Orăştie este chiar mai eficientă decât piramida egipteană în ceea ce priveşte accesul la anumite energii subtile, din cauza faptului că este construită în zona de convergenţă dintre diverse câmpuri de energie subtilă telurică şi fluxuri energetice specifice anahatei planetare. Pe de altă parte, uriaşa structură paralelipipedică a fost practic sculptată dintr-un masiv muntos. În interiorul ei au fost create spaţii speciale, având diferite forme bazate pe geometria sacră. Ele nu au doar rolul de captatori energetici dar formează şi circuite destul de complexe, asemănătoare circuitelor electronice, dar că, în loc de electroni, aici se folosesc energii din mai multe spectre de vibraţie. În aceste centre, atlanţii care nu reuşiseră să se elibereze (care nu învăţaseră lecţia planetei), puteau continua să evolueze folosind energetica acestor centre, caz în care evoluţia lor era mult amplificată. Aceste centre suplineau destul de bine fosta grilă energetică atlantă.

Când ultimii atlanţi au părăsit zona, lăsând astfel să se desfăşoare noul program evolutiv (în jurul anului 6000 îH.), au fost nevoiţi să predea ştafeta noii generaţii. Pentru a realiza aceasta, au selectat şi pregătit mai mulţi băştinaşi (vechii daci). Ei au fost primii iniţiaţi ai noii ere. Sunt cunoscuţi în tradiţia strămoşească sub denumirea de „moşi”. Chiar dacă nu puteau fi pregătiţi asemenea maeştrilor-preoţi atlanţi (din cauza structurii lor energo-informaţionale), aveau totuşi avantajul purităţii sufletului, fapt care i-a avantajat foarte mult la înţelegerea naturii divine a omului şi a unicităţii sufletelor. Pe de altă parte, multe entităţi superioare (inclusiv Ral), au făcut „coborâri vibraţionale” până la nivelul energetic primar, în special pentru a facilita salturile de conştiinţă ale moşilor. Moşii erau aproape permanent în contact cu entităţile superioare şi lucrau extrem de eficient cu fluxurile energetice ciclice ale naturii. Erau adevărate focare de iubire, echilibru şi înţelepciune pentru ceilaţi.

În momentul când Zamolxe mi-a facilitat o călătorie astrală în acele vremuri străvechi, am simţit energii care erau absolut incredibile, dar nu erau extraordinare datorită forţei acestora, sau datorită intensităţii lor, ci era vorba de puritatea lor, de prospeţimea acestor energii. Parcă aş fi fost în grădina raiului. Simţeam că nu mai am nevoie de nimic altceva. De nimic! Dispăruse orice fel de resentiment legat de Atlantida. Toată oboseala psihică ancestrală, a zecilor de mii de ani de tulburări din Atlantida, care reveniseră la suprafaţă din pricina regresiilor, şi care continuau să mă afecteze, au dispărut rapid în acele momente. Fluxul energetic al anahatei terestre are o puritate, o forţă şi o prospeţime cum nu se poate spune în cuvinte. Este asemenea suflului lui Dumnezeu, care curăţă, reface, întăreşte şi vindecă orice.

Moşii din vechime erau conectaţi la acest flux divin. Ei nu parcurgeau nicio cale şi nici nu trebuiau să înveţe nimic. Ei nu trebuiau decât să fie! Pur şi simplu! Divinitatea făcea totul prin ei. Erau instrumentul perfect, datorită purităţii lor. Pare de domeniul fantasticului, dar aşa se prezenta situaţia.  În preajma lor, dispărea orice fel de îndoială, orice fel de durere, orice fel de conflict. Fiind atât de puri sufleteşte, puteau accesa fluxuri energetice extrem de puternice, facilitând manifestări care par de domeniul fantasticului. Nu numai că puteau vindeca orice fel de boală, dar puteau acţiona chiar şi asupra matricei informaţionale, regenerând ţeşuturi distruse şi chiar membre. Nu ei lucrau, ci puterile divine lucrau prin ei. Erau canale perfecte pentru manifestarea divinităţii!

Pregătirea unui moş se făcea altfel de cum se pregăteau preoţii atlanţi. În momentul când fiinţele spirituale responsabile de evoluţia grupurilor (cele care coordonau populaţiile locale), detectau un candidat la titlul de „moş”, el era îndrumat (se acţiona asupra corpului energetic şi mental) spre anumite zone speciale izolate. Apoi era suspus unor intervenţii asupra corpului energetic. Aceste intervenţii erau făcute atât de către supravieţuitorii atlanţi cât şi de către echipaje ale Confederaţiei Galactice. Pe teritoriul spaţiului românesc (şi nu numai), mai sunt câteva centre izolate, unde îşi desfăşoară activitatea o parte dintre supravieţuitorii atlanţi, dar activitatea lor este strict reglementată, neintervenind decât în anumite condiţii. În numeroasele ieşiri în astral, am detectat prezenţa lor dar nu mi s-a permis nici localizarea acestor centre (păreau a fi baze subpământene) şi nici contactul telepatic. Din câte mi-a spus Ramo, rolul lor este de-a veghea asupra „bunului mers al lucrurilor”, adică de-a proteja reţeaua energetică a Carpaţilor şi, câteodată, de-a ajuta anumite persoane. Nimic mai mult. Nu au voie să intervină în evoluţia maselor decât în situaţii excepţionale.

Referitor la pregătirea moşilor, acestora li se ataşa de corpul energetic anumite matrice energetice complexe, care aveau rolul de-a amplifica dinamica fluxurilor unor trasee energetice. Pas cu pas, erau aduşi în zona de acţiune a nivelului 3 al piramidei din Retezat. Moşii nu aveau nevoie de o pregătire specială deoarece nu trebuiau să se „cureţe” de niciun fel de reziduu psiho-metal, ei neavând „karmă” de curăţat şi nici un corp reactiv dezvoltat. Ei practic, aveau nevoie de o oarecare perioadă de izolare pentru a se adapta noilor vibraţii înalte, fiind apoi pregătiţi pentru a deveni canale perfecte de manifestare a luminii.

În acele vremuri, piramida energetică din Retezat funcţiona la nivelul 3, având activat un câmp de acţiune pe o rază de numai 50-60 km. Nimeni dintre ceilalţi băştinaşi daci nu locuia în raza câmpului piramidei, ci numai moşii, doar ei fiind capabili de-a suporta asemenea vibraţii înalte. Din această cauză ei puteau manifesta puteri vindecătoare excepţionale. Acest câmp le facilita nu numai accesul la energii extraordinar de puternice dar erau ajutaţi şi din alte puncte de vedere. Puritatea sufletească şi mentală a moşilor, le facilita comunicarea telepatică fără mari eforturi. Erau într-o strânsă legătură telepatică între ei, dar se puteau conecta şi la spiritele egregor (de grup) ale naturii, adică la fiinţe spirituale şi energetice, care cooordonau evoluţia regnului mineral, vegetal, animal şi elemental.

Pentru oamenii acelor vremuri, moşii erau asemenea zeilor, căci nu îmbătrâneau şi nici nu dădeau greş în ceea ce făceau. Nimeni nu ştia unde locuiesc. Erau câteodată văzuţi în preajma cetăţilor, şi mai cu seamă în preajma copiilor. Aveau plete albe ca neaua dar pielea feţei le era fină ca a pruncilor. Nimeni nu i-a văzut mâncând sau bând ceva. Se spunea că deseori vin în vis acelora care au inima curată. Nimeni nu ştia cât trăiau. Prin bătrâni circula zvonul că multe sute de ani iar atunci când le venea vremea, se aşezau într-un vârf de munte iar la răsăritul soarelui lumina din suflet le răzbea trupul şi apoi se unea cu lumina soarelui. Moşii trăiau şi mureau altfel…

A fost o perioadă ca în poveşti. La început n-am vrut să spun nimic despre acea perioadă, căci nu cufundarea în trecut este soluţia prezentului, şi nici hipnoza unui viitor de aur. Totuşi, Zamolxe mi-a cerut să trec câteva rânduri despre ei. Dacă tu, cel ce citeşti aceste rânduri, ai simţit o atingere specială în inimă, referitor la moşi, înseamnă că demult, cu mii de ani în urmă, ai cunoscut şi tu un moş. Sau poate că ai fost unul dintre ei… Adu-ţi aminte că altfel trăiai şi altfel mureai!

Între 6000 şi 2000 î.H. noua grilă a fost stabilizată şi s-a „ancorat” cu bine în cadrul structurilor energetice planetare şi ale Geei (cea care susţine regnurile vegetal, animal, elemental şi uman). La fel ca şi alte centre vitale din lume, piramida energetică din Retezat şi-a „răcit” şi ea activitatea, dezactivându-se pas cu pas nivelurile 3 şi 2, rămânând activ doar primul nivel. Chiar şi aşa, primul nivel era accesat numai în anumite condiţii, necesitând „chei” speciale de intrare. În aceste condiţii era normal să apară o involuţie în ceea ce priveşte capacitatea omului de-a accesa energiile înalte. Acest lucru a dus la folosirea accentuată a corpului mental şi la forme de organizare din ce în ce mai complexe. Din cauza scăderii anumitor capacităţi (intuiţie, telepatie), oamenii au fost nevoiţi să-şi folosească tot mai mult partea analitică a creierului. În cele din urmă, pentru înlesnirea comunicării, s-a folosit scrisul şi simbolismul. Acel simţ natural, de uniune cu Totul, s-a atrofiat în cele din urmă şi odată cu aceasta a apărut cumplita senzaţie de separare şi neputinţă.

Ego-ul revenise pe tron. De fapt, acesta era planul. De aici trebuia plecat…

Misterele Şcolii Zamolxiene – fragmente (2)

Perioada marilor preotese (1)

 

Pentru o lungă perioadă de timp, activitatea religioasă şi administrativă a vechilor daci era condusă de către marile preotese. Acestea deţineau cele mai înalte funcţii, statutul lor fiind unul cu totul special. Chiar şi în cadrul familial, femeile aveau un statut superior. Astfel, o femeie putea alege un alt bărbat pentru convieţuire, însă un bărbat nu avea această libertate. Interesant este faptul că nimeni nu punea la îndoială „superioritatea” femeii. Ea era cea care avea trăsăturile cele mai armonioase şi, bineînţeles, numai ea era cea care „ţesea” trupurile urmaşilor. La toate acestea se adăuga şi faptul că ciclul menstrual era aliniat cu ciclul lunar, de unde „dovada” că zeii le considerau doar pe ele demne de-a conduce lumea. Preotesele şi-au impus supremaţia în religie datorită faptului că aveau capacităţi mai mari de accesare a energiilor subtile decât bărbaţii. Structura energo-informaţională a noii grile era „setată” în aşa fel încât femeile erau mult mai avantajate (energetic, emoţional, mental) pentru recepţia energiilor planetare şi elementale. Ritualurile lor erau secrete şi, prin ele, se accesau şi se foloseau energii subtile destul de puternice. Preotesele erau puternice, temute şi foarte respectate. O bună perioadă de timp au dominat societatea vechilor daci.

Matriarhatul din zona noastră avea o ierarhie formată din trei clase. În vârful piramidei sociale erau preotesele, urmau conducătoarele de comunităţi (având rol de administratori), apoi erau temutele gărzi armate. Acestea din urmă mai sunt cunoscute şi sub denumirea de amazoane. Chiar dacă acest cuvânt poate stârni un uşor zâmbet vânjoşilor „luptători masculi” din ziua de azi, este foarte puţin probabil ca, într-o dispută directă, un bărbat să poată învinge o amazoană. Voi explica mai târziu de ce.

Pentru toate cele trei categorii, pregătirea începea de la o vârstă destul de fragedă. Doar preotesele erau cele care decideau ce este mai bine pentru viitoarea femeie. Ele erau cele care aveau o percepţie suficient de bună şi de rafinată astfel încât să descopere tendinţele şi talentele înnăscute ale copiilor. Toate fetiţele erau obligate să urmeze o formă arhaică de şcolarizare, însă băieţii nu aveau acest drept. Bărbaţii erau consideraţi apţi doar pentru munca fizică şi pentru alte activităţi „casnice”. Cel mai înald grad pe care îl putea primi un bărbat, era de supraveghetor sau gestionar al unor bunuri ale comunităţii.

Încă din cele mai fragede vremuri, fetelor li se inoculau în mental faptul că sunt superioare bărbaţilor din toate punctele de vedere. Cele care erau selectate pentru calitatea de preotese urmau o lungă perioadă de pregătire, după care urmau testele. Unele teste erau extrem de dure. În general, pregătirea se desfăşura în trei etape, existând trei trepte de iniţiere. Fiecare treaptă dura trei ani.

Se considera că, odată cu apariţia primului ciclu menstrual, fetele erau apte pentru a parcurge prima treaptă. În cadrul primei trepte, se formau grupe de câte zece fete, iar acestea erau conduse de către o preoteasă, care avea rolul de învăţător sau de maestru. Aceasta avea obligaţia de a le preda cunoştinţe secrete despre rolul plantelor, pietrelor, arborilor şi mai ales despre influenţa tainică a soarelui şi a lunii. Toate plantele cu proprietăţi tămăduitoare, din diverse zone, erau foarte bine cunoscute de către preotesele–învăţător şi ulterior predate aspirantelor. Erau cunoscute nu numai proprietăţile lor curative, dar şi în ce perioadă aveau cea mai mare eficienţă, în funcţie de anumite conjuncturi astrale. În acest sens, preotesele întocmiseră un fel de calendar, în care plantele tămăduitoare aveau un maximum de eficienţă, în funcţie de fazele lunii şi de alte evenimente ciclice ale naturii (anotimpuri). Astfel, pentru aceeaşi afecţiune, în perioada de iarnă se foloseau unele poţiuni de plante, vara altele, primăvara şi toamna altele. Preotesele ştiau foarte bine că atât plantele cât şi pietrele sau arborii, au doar rolul de a ajuta organismul în procesul de vindecare sau refacere.

După ce aspirantele primeau toate cunoştinţele despre plantele, arborii şi pietrele cu efect tămăduitor, se trecea la etapa cunoaşterii şi înţelegerii dinamicii elementale. Pământul, apa, aerul şi focul erau atât elementele constitutive ale naturii cât şi ale omului. În această primă treaptă se trata la modul superficial dinamica elementală, şi se aveau în vedere doar întocmirea unor forme simple de horoscop. În acele vremuri oamenii erau asociaţi cu elementele şi arborii. Aşa-zisul horoscop druidic pe baza arborilor îşi are obârşia în aceste locuri din perioada matriarhatului. Horoscopul preoteselor era ceva mai complex, fiind structurat pe trei straturi.

Primul strat era în funcţie de locul naşterii, şi se avea în vedere distribuţia elementală. Astfel, fiecare avea un cod elemental format din zece părţi. Cine era născut într-o zonă muntoasă şi avea o apă curgătoare lângă zona în care convieţuia, se considera că avea cinci părţi pământ, două de apă, două de aer şi doar una de foc. Cine era născut la şes, fără o apă curgătoare alături, se considera că are patru părţi pământ, patru de aer, o parte de apă şi una de foc. Dacă exista un lac în apropiere, se scădea o parte din aer şi se adăuga la apă, etc. Astfel, se întocmea punctajul în funcţie de caracteristicile zonei de naştere, iar un element avea maximum cinci părţi. Foarte rar o preoteasă acorda două părţi pentru elementul foc. Focul era considerat cel mai preţios element, iar un punctaj mai bun era acordat doar dacă preoteasa simţea puternic acest element (energia specifică) în ochii copilului.

Al doilea strat al horoscopului avea patru substraturi şi se întocmea în funcţie de vegetaţia zonei. Spre deosebire de druizi şi celţi, care au preluat doar o mică parte a horoscopului, preotesele dacice includeau în al doilea strat, pe lângă arbori, şi diverse specii de plante şi flori.

Arborele era de natură să asigure vigoarea, forţa, vitalitatea, rezistenţa şi trebuia să fie păstrată o legătură tainică cu acesta pe toată durata vieţii. Obiceiul dacilor, de a planta un copac la naşterea fiecărui copil, îşi are rădăcina din vremea matriarhatului. Trebuie ţinut cont de faptul că vechii daci, şi în special preotesele, aveau o strânsă relaţie cu natura. Ei respectau şi iubeau natura la fel cum îşi iubeau mamele; între ei şi natură se păstra o legătură tainică pentru toată viaţa. Preţuiau nespus de mult tot ce însemna regnul vegetal şi animal; chiar şi cele mai neînsemnate plante sau gâze erau foarte importante pentru ei. În acest fel se păstra o legătură foarte strânsă între energetica Geei şi propriul lor sistem energetic. În primele două substraturi intrau 20 de arbori. Zece erau sălbatici (în funcţie de zonă puteau fi: stejarul, fagul, bradul, salcia, plopul, teiul, pinul, ulmul, gorunul, carpenul – primul substrat), iar zece erau fructiferi (aici puteau intra: mărul, prunul, părul, vişinul, corcoduşul, alunul, cireşul, castanul, nucul, gutuiul – al doilea substrat). Fiecare arbore avea un anumit specific în cadrul horoscopului. Se considera că arborele sălbatic este cel care asigura tăria, forţa, puterea. De asemenea, exista credinţa că arborele sălbatic este în legătură cu puterea ascunsă din om (subconştientul). De asemenea, fiecare pom fructifer avea o însemnătate aparte, având rolul de-a coordona, determina, dinamiza, fiind în legătură cu puterea conştientă, dobândită prin efort. Şi aici, exista un fel de punctaj în care se găseau câteva specii de arbori sălbatici şi pomi fructiferi. Sistemul era tot in baza 10 adică se puteau acorda mai multe părţi pentru un arbore, dar nu mai mult de cinci. Al treilea substrat era format din diverse specii de plante, iar al patrulea de flori. Bineînţeles că plantele şi florile aveau şi ele anumite caracteristici, fiind în legătură cu capacitatea de relaţionare, de exprimare, de a manifesta echilibrul, frumosul, armonia, etc.

Al treilea strat al horoscopului era dat de poziţiile astrelor. Existau şi aici două substraturi. Unul era dat de influenţele Soarelui şi Lunii, iar cel de-al doilea substrat de zece corpuri cereşti. Cinci erau planete: Venus, Marte, Mercur, Jupiter, Saturn, iar cinci erau stele, cunoscute acum sub numele de Sirius, Vega, Canopus, Capella şi Arcturus. Acestea erau corpurile cereşti cele mai strălucitoare de pe bolta cerească şi era normal să conteze mai mult. Deşi preotesele nu aveau cunoştinţe temeinice de astronomie, ştiau că planetele au o altfel de influenţă decât stelele. Se ştie că planetele nu prezintă scintilaţii asemenea stelelor.

În cadrul substratului, fiecare corp ceresc în parte determina o anumită evoluţie specifică. Şi aici exista un fel de punctaj în funcţie de naştere. Dacă cineva era născut în mijlocul zilei, iar Luna nu era prezentă pe cer, se considera că are 9 părţi Soare şi doar o parte de Lună. Dacă ar fi fost prezentă şi Luna atunci ar mai fi crescut punctajul (în funcţie de faze) pentru ea. Cel născutnoapteaavea, evident, un punctaj mai mare al Lunii. Pentru al doilea substrat se ţinea cont de prezenţa corpurilor cereşti amintite.

În general, „horoscopul natal” întocmit de preotese era destul de complex iar interpretarea necesită o pregătire şi o experienţă temeinică. Toate straturile şi substraturile erau dispuse în formă de cercuri concentrice iar o preoteasă putea „citi” aproape totul despre persoana în cauză şi putea vedea destul de clar care erau tendinţele de viitor.

Tot în cadrul primului ciclu de trei ani, tinerele aspirante erau pregătite în ceea ce azi putem numi psihologie, drept şi sociologie. Învăţau cum să domine grupurile, cum să le motiveze în diverse acţiuni, cum să organizeze treburile comunităţii şi cum să menţină echilibrul şi buna orânduire. Existau şi legi, care erau cunoscute şi respectate de toţi, iar cei care le încălcau erau aspru pedepsiţi; pentru anumite delicte grave erau chiar condamnaţi la moarte.

Tot în cadrul primului ciclu de trei ani, aspirantele erau învăţate să lucreze cu un limbaj simbolic destul de complicat. Preotesele comunităţilor aveau un fel de bibliotecă, formată din bucăţi subţiri de lemn, pe care erau gravate toate cunoştinţele. În prealabil, bucăţile de lemn erau tratate cu anumite fierturi de plante, pentru a se asigura o duritate şi o rezistenţă mai mare. În general, se foloseau simboluri cuneiforme în combinaţie cu cercuri, triunghiuni şi pătrate. Se folosea atât cărbunele cât şi culori extrase din anumite plante şi flori (într-o conexiune vibraţională ulterioară mi s-a transmis că simbolistica celor mai mari secrete era făcută cu firele de păr ale preotesei). Biblioteca preotesei comunităţii era împărţită în trei părţi. În prima erau gravate simbolurile tuturor plantelor, pietrelor şi arborilor care aveau puteri tămăduitoare, poţiunile şi modul de realizare, precum şi calendarul prin care se maximiza efectul lor. În altă parte a bibliotecii, marea preoteasă avea „certificatele de naştere” ale fiecărui membru al comunităţii, în care erau gravate toate carcateristicile de naştere, adică punctajele pentru fiecare strat şi substrat în parte, de care am amintit mai înainte. În acest fel, preoteasa ştia care sunt talentele şi tendinţele pentru întreaga comunitate. Aceste horoscoape erau atât de exacte încât, în funcţie de ciclurile naturale, preoteasa putea percepe cu exactitate foarte multe evenimente personale. A treia parte a bibliotecii conţinea informaţii despre accesarea energiilor elementale (foc, apă, aer, pământ), accesarea şi folosirea energiilor subtile ale Lunii, Soarelui şi a energiilor cereşti (câmpurile energetice planetare), precum şi modul de accesare ale spiritelor naturii (mineral, vegetal, animal). Această parte a bibliotecii avea o simbolistică specială, imposibil de descifrat de către necunoscători.

După cei trei ani de studii şi practică neîntreruptă, tinerele aspirante erau testate şi în funcţie de rezultate, marea preoteasă decidea cine putea merge mai departe, şi cine nu. 

Misterele Şcolii Zamolxiene – fragmente (3)

Perioada marilor preotese (2)

 

A doua treaptă începea, de regula, după cel puţin un an de practică efectivă, alături de o preoteasă a unei comunităţi. În general, fiecare preoteasă avea în subordine câteva asistente, absolvente a primei trepte de pregătire. Aspirantele pentru ce-a de-a doua treaptă erau testate suplimentar (după ce treceau testele de la sfârşitul primei trepte), timp de un an, sau chiar mai mult, de către preoteasa comunităţii. De regulă, era vorba de verificarea cunoştinţelor legate de simbolistica plantelor, arborilor şi pietrelor tămăduitoare dar şi a modalităţilor prin care aceste învăţături erau valorificate, precum şi verificarea aptitudinilor de-a descifra complicata structură a straturilor şi substraturilor horoscopului. Având în vedere caracterul special al treptei următoare, preoteasa le pregătea pas cu pas pe aspirante pentru „materiile” acesteia. Preoteasa unei comunităţi era în mod obligatoriu absolventă a treptei a doua, deci ştia foarte bine cu ce anume se vor confrunta aspirantele.

Treapta a doua era cu totul diferită faţă de prima şi era împărţită în două părţi. Dacă în prima treaptă se punea accentul pe aspectele ce ţin de disciplină, cunoştinţele dobândite, logică, psihologie, administraţie (desigur, la nivelul unei societăţi mult mai simple), în treapta a doua de iniţiere se intra în domeniul autocunoaşterii profunde. Dacă, de regulă, din 10 de fete, doar 3-4 reuşeau să treacă de prima treaptă, în treapta a două doar una din zece reuşea. Din cauza tehnicilor extrem de dure, cele mai multe abandonau treapta încă din primul an.

În primul an, al celei de-a doua trepte, trebuia să se realizeze autocontrolul corpului senzitiv iar în al doilea şi al treilea an, autocontrolul corpului emoţional şi mental. Antrenamentele erau extrem de dure, şi se poate spune că ar fi aproape de netrecut în ziua de azi.

Tehnicile de autocontrol vizau ducerea la extrem a tuturor simţurilor fizice şi emoţionale. Toate acestea se realizau numai prin penitenţe şi tehnici dure.

Existau mai multe etape de realizare a autocontrolului. Prima etapă cuprindea:

- postul alimentar; se exersa de regulă din primele zile şi se ajungea până la 15-30 zile în care se consuma doar apă. Acest post curăţa corpul fizic, regla corpul energetic şi se elibera o parte din balastul emoţional din inconştient. Se realiza şi un bun control asupra senzualităţii. Senzualitatea (cu precădere la persoanele tinere) este în strânsă legătură cu apetitul culinar, de aceea postul era (şi este) un instrument extrem de eficace de autocontrol. Postul prelungit eliberează fiinţa de multe temeri ancestrale.

Referitor la post, în mod special pentru postul lung, trebuie spus că aspirantele erau foarte bine pregătite. Preoteasa ştia despre etapele prin care trecea aspiranta şi îi dădea indicaţii despre cum trebuia să abordeze postul din punct de vedere mental. În general, cel mai greu era în perioada cuprinsă între a treia şi a şaptea zi, după care aspiranta reuşea să-şi controleze relativ uşor starea, apoi urma perioada de după cea de-a 15-a zi, când se intra într-o altă etapă grea.

- înfrânarea limbii; era o formă de autoizolare şi se exersa în două etape. Prima etapă presupunea abţinerea de a vorbi, fără a părăsi grupul, iar a doua etapă presupunea izolarea la o oarecare distanţă de grup, pentru câteva zeci de zile. Deşi pare a fi un post uşor, de foarte multe ori aspirantele nu puteau face faţă fără ajutorul preotesei. Era o etapă în care se iniţia autocunoaşterea, astfel că aspiranta era îndrumată să-şi observe reacţiile sufletului şi ale minţii, atunci când limba tace. Sunt prea puţine de spus aici. Se lucrează de regulă cu senzaţii şi stări care cu greu pot fi transpuse în cuvinte. Înfrânarea limbii şi izolarea amplifică tendinţele de dezordine mentală, şi dacă nu se realizează autocontrolul pot apărea grave tulburări la nivelul sistemului nervos. Era etapa în care egoul aspirantei era lovit foarte puternic, dar totodată aveau loc anumite deschideri la nivelul intuiţiei.

- înlănţuirea trupului; presupunea activitatea doar pe o suprafaţă de câţiva metri pătraţi. Practic, nu aveau voie să se deplaseze mai mult decât le permitea lungimea corpului. De regulă, „priponeala” avea loc într-o mică peşteră, scorbură de munte sau cavernă, şi se considera a fi una dintre cele mai dure teste, deoarece se realiza concomitent cu postul alimentar. La acest stadiu intervin foarte puternic impulsurile instinctului de supravieţuire şi de adaptare. Corpul fizic simte că este suspus unor presiuni foarte mari, şi astfel intervine energic. Foarte puţine aspirante reuşeau din prima încercare. Cine reuşea să fie deasupra acestor impulsuri, prin ridicarea gradului de conştienţă, dobândea un bun autocontrol asupra corpului şi scăpa de foarte multe caracteristici ce ţin de regnul animal. O serie de temeri erau depăşite prin această tehnică iar aspiranta căpăta din ce în ce mai multă încredere în propriile puteri interioare.

- postul somnului; presupunea privarea de somn pentru mai multe zile. Se asocia cu postul alimentar şi cu postul limbii. Aspiranta era îndrumată să-şi observe schimbările din planul senzitiv, emoţional şi mental, pentru a realiza echilibrul în condiţii de presiune.

În cadrul primului an, de cel puţin o dată, aspiranta alterna perioada de zi cu cea denoapte.Schimbarea bioritmului natural, alături de alte penitenţe, determină o serie de reacţii la nivel biologic şi emoţional. În perioada cât aspiranta era trează (noaptea), se activa „corpul lunar”, acesta fiind un fel de interfaţă o organismului cu subconştientul. Se puteau accesa astfel imagini din vieţile anterioare, se exersau comunicările telepatice sau chiar se puteau primi informaţii şi imagini de la spiritele superioare. Prin intermediul corpului lunar se accesează câmpului energetic al Lunii, acesta având un rol foarte mare in dinamica fluidelor din organism, şi asupra corpului senzitiv.

- penitenţa ochilor; era un exerciţiu extrem de dur,  nu neapărat datorită privării de simţul vederii cât mai ales datorită condiţiilor în care se realiza. Existau doua forme de penitenţă a ochilor care trebuiau parcurse.

Prima se desfăşura în cadrul comunităţii, când aspiranta era legată la ochi şi timp de mai multe zile trebuia să-şi desfăşoare activităţile curente în acest mod. În rest, era ghidată doar de celelalte simţuri. Ulterior, se adaugau mai multe zile, într-un final trebuia să suporte 20-30 de zile privându-se de vedere. Acest exerciţiu avea în vedere o mărire a potenţialului celorlalte simţuri fizice dar şi un mai avansat autocontrol mental.

A doua formă de penitenţă a vederii se desfăşura la sfârşitul primului an şi presupunea închiderea într-un spaţiu tip cuşcă, în totală izolare faţă de comunitate. Cuşca era plasată într-o mică peşteră sau era acoperită astfel încât aspiranta să nu poată vedea şi nici auzi. Simţurile vederii şi ale auzului, precum şi conexiunile lor cu corpul mental superior (judecata, inteligenţa, capacitatea de procesare a datelor), diferenţiază omul de animale, prin urmare privarea de acestea putea arunca orice aspirantă într-o prăpastie din care cu mare greutate mai putea ieşi. Totuşi, după antrenamentele dure de dinaninte, deci după ce se realizează câteva forme de autocontrol, se putea trece şi de această etapă extrem de grea. Practic, aspiranta era pusă faţă în faţă cu cele mai negre temeri ale sale. Demonii interiori îşi făceau loc cu siguranţă în spaţiul spaţiul delimitat de negură, frig şi liniştea de mormânt. Confruntarea cu aceştia era inevitabilă. Doar marea preoteasă decidea când aspiranta era pregătită să-şi înfrunte „demonii” corpului senzitiv. Depăşirea acestui prag aducea după sine o stare de eliberare de sub dominaţia cărnii şi a senzaţiilor sale.

- botezul gheţii şi al focului; presupunea nu doar călirea organismului în condiţii de frig şi căldură ci şi modificarea stării de conştienţă. Acestea erau testele prin care aspirantele conştientizau efectiv că sunt mai mult decât corpul fizic.

În timpul supunerii corpului fizic la temperaturi coborâte, inconştientul facilita legătura cu vibraţii ancestrale, scoţând la suprafaţă (şi eliberând totodată) vibraţii negative puternice, formate în vremuri imemoriale şi păstrate în subconştient (din primele întrupări în corp fizic). Eliberarea de aceste vibraţii joase determină eliberarea de înlănţuiri psiho-emoţionale şi temeri legate de forţele naturii. La fel se întâmpla atunci când corpul era supus mai multă vreme unor temperaturi mari. În acest sens, se făcea un cerc  gros de foc în jurul aspirantei iar prin temperaturile ridicate, pe care aspiranta era nevoită să le suporte, se scoteau la suprafaţă alte vibraţii ancestrale, care erau în legătură cu temeri legate de forţele naturii.

De asemenea, botezul focului era extrem de atent supravegheat de către marea preoteasă, deoarece era extraordinar de periculos. Aspiranta era nevoită să suporte, timp de mai multe ore, temperaturi foarte mari. Ca să poată rezista unui asemenea calvar, aspiranta trebuia să realizeze o anumită formă de detaşare faţă de corpul fizic, dar, în acelaşi timp, trebuia să reziste şi tentaţiei de-a cădea în transă. Fără a realiza în prealabil ridicarea conştienţei deasupra corpului fizic, era imposibil de reuşit. În acele momente, aspiranta nu mai avea conştienţa că are un corp fizic ci numai energetic. Doar astfel reuşea să depăşească şocul termic extrem de dur.

După acest prim an de teste dure, câmpul energetic creştea de câteva ori, dispăreau temerile legate de trupul fizic, se dobândea un bun autocontrol mental iar voinţa, curajul şi răbdarea erau asemenea unor săbii de foc. De asemenea, se dobândea un magnetism special prin care se puteau accesa fluxuri energetice naturale.

 

 

Misterele Şcolii Zamolxiene – fragmente (4)

Perioada marilor preotese (3)

 

În al doilea şi al treilea an din treapta a doua, se avea în vedere accesul şi controlul asupra energiilor elementale, dar şi accesul la energiile regnului vegetal şi animal. Acestea stabilizează corpul emoţional uman. Concomitent cu stabilizarea corpului emoţional se lucra şi pe planul mental, acesta fiind cel care dinamizează şi controlează corpul emoţional. Aşadar, elementele şi forţele energetice ale regnului vegetal şi animal determină stabilitatea emoţiilor, iar autocontrolul mental (informaţional) determină controlul emoţiilor. Tehnicile de lucru nu erau la fel de dure ca în primul an dar se axau pe dezvoltarea atenţiei, concentrării, coordonarea simţurilor, şi se punea accent pe echilibru. Cine nu dobândea aceste calităţi, putea avea mari neplăceri atunci când accesa energiile amintite.

Tehnicile folosite erau numeroase şi constau în dobândirea unor simţuri din ce în ce mai rafinate. Cele mai multe tehnici aveau în vedere depăşirea unor obstacole diverse având ochii legaţi, precum şi folosirea simţului auzului în diferite conjuncturi. Se pare că ele aveau rostul de-a activa şi dezvolta percepţia extrasenzorială a pielii; determinau totodată un mai bun autocontrol mental. Câmpul energetic al pielii poate fi extins suficient de mult încât să poată percepe forme, culori, vietăţi, şi altele, la distanţe din ce în ce mai mari. Tot cu ajutorul acestui câmp se puteau accesa energiile care dinamizează anumite fenomene fizice (mişcarea norilor, formarea ceţii etc). Având voinţa, curajul, răbdarea şi stăpânirea de sine foarte bine antrenate în cursul primului an, o aspirantă (prin intermediul propriului câmp) putea controla unele fenomene naturale, precum aducerea şi dispersarea norilor, putea ţine la distanţă animalele sălbatice care distrugeau recoltele sau atacau locuitorii, reechilibrau traseele energetice ale celor consideraţi bolnavi, etc. Se putea dezvolta chiar şi egregorul de grup al unei comunităţi, determinând o înmulţire rapidă a membrilor, sau se facilita legături subtile cu energetica elementală. Se putea, de asemenea, stopa dezvoltarea egregorului.

La sfârşitul celor trei ani urma iniţierea finală şi conferirea statutului de preoteasă. Iniţierea consta în trei etape şi se desfăşura pe parcursul a trei zile.

În prima zi, marea preoteasă accesa energiile pământului (telurice şi elementale), şi le dirija către tălpile aspirantei. Centrii energetici din  talpă realizau astfel o expansionare puternică şi fenomenul semăna oarecum cu creşterea unor rădăcini energetice. Acestea pătrundeau adânc în scoarţa terestră şi se intersectau cu fluxurile telurice şi elementale. Se iniţia totodată contactul cu fiinţele regnului elemental. Fără suportul marii preotese, şi fără o bună pregătire, o aspirantă ar fi avut parte de şocuri extrem de mari, care ar fi putut duce la nebunie, sau chiar la pierderea vieţii. Fiinţele elementale nu sunt nici malefice şi nici benefice. Se poate spune că sunt asemănătoare cu celulele albe din organismul uman. În momentul când structura energetică a Geei simte că o altă structură energetică a pătruns în interiorul ei, iar acesta prezintă elemente de incompatibilitate, va acţiona corespunzător. Prin urmare, fiinţele din cadrul regnului elemental vor intra în acţiune şi vor acţiona dur asupra sistemului energetic al celui care a pătruns în sistem. Dacă aspiranta nu ar fi avut parte de o pregătire extrem de dură, nu ar fi făcut faţă. Era esenţial ca frica să fi fost eliminată iar voinţa să fie de neclintit. Cu o minte clară şi mai ales cu ajutorul voinţei, fiinţele elementale pot fi controlate. Altminteri apar situaţii neplăcute, care pot duce la puternice dereglări psiho-emoţionale sau chiar la moarte, prin distrugeri grave ale circuitelor energetice. Odată stabilizate rădăcinile energetice din tălpi în structura energetică a pământului, aspiranta dobândea accesul (şi apoi controlul) asupra acestor puteri.

Dacă se întâmpla ca o aspirantă să poată accesa energiile elementale dar să nu le poată controla, atunci era obligată să parcurgă din nou toate testele cumplite din primul an. Accesarea energiilor elementale era o etapă relativ simplă; trebuia doar să poţi face faţă fluxurilor energetice, dar nu erai pus în situaţia de-a înfrunta elementalii. Aceştia intră în scenă numai atunci când încerci să controlezi energiile telurice şi elementale şi să le modifici vectorii. Doar atunci se intra în dinamica naturală a energiilor subtile şi trebuia să faci faţă consecinţelor. Era ca şi cum ai fi înnotat împotriva curentului; dacă nu erai bine pregătit, având un curaj deosebit şi o voinţă fermă, alături de o minte limpede ca apa de izvor, riscai să-ţi faci ferfeliţă corpul energetic şi psihic.

În cea de-a doua zi, marea preoteasă accesa energiile regnului vegetal, şi apoi realiza conexiunea cu aspiranta prin intermediul ombilicului, aici fiind un centru energetic foarte puternic. Timp de mai multe ore se realiza stabilizarea cu energiile acestui regn, timp în care aspiranta intra adesea în transă. Se intra în contact energetic cu toate soiurile de iarbă, plante, flori şi copaci din zonă. După această iniţiere, aspiranta putea accesa şi folosi forţele pe care acest regn le utilizează. Spre deosebire de prima treaptă, în care o aspirantă învăţa oral despre proprietăţile curative ale plantelor, florilor, copacilor, şi le administra în funcţie de ciclurile lunii şi ale soarelui, după ce primea această iniţiere, aspiranta (devenită aproape preoteasă) nu mai avea nevoie de niciun fel de învăţătură. Ştia instinctiv, doar privind sau atingând planta, pentru ce fel de afecţiune era bună. Chiar dacă părăseau zona şi se deplasau spre vestul continentului sau în Asia, o preoteasă (astfel iniţiată) ştia înstinctiv pentru ce fel de afecţiune este bună o anumită plantă locală, fără a primi niciun fel de învăţături.

Cu ocazia acestei iniţieri, preoteasa obţinea şi controlul asupra acestui regn. Era de mare ajutor comunităţii căci reuşea să protejeze culturile agricole de ierburile dăunătoare. Preoteasă putea simţi foarte uşor „tiparul” energetic al cerealelor, legumelor, fructelor, florilor, care trebuiau protejate, iar apoi construia o protecţie împotriva plantelor dăunătoare. Nicio plantă nu poate creşte acolo unde nu este compatibilă energetic. Pe de altă parte, culturile nu numai că erau protejate, dar produceau la potenţialul maxim.

Pentru cazurile grave de boală, de genul infecţiilor puternice sau a unor afecţiuni interne grave, preoteasa putea comanda unei plante sau unui arbore, să se „deschidă” energetic, pentru a capta energiile telurice, elementale sau ale regnului vegetal, şi astfel persoana era ajutată. Acesta trebuia să stea o perioadă din zi în apropierea respectivului arbore. La fel, persoanele în vârstă puteau fi ajutate să-şi crească forţa şi vitalitatea.

 În ce-a de-a treia zi aspiranta era coborâtă în straturile energetice unde îşi desfăşoară activitatea regnul animal. Această ultimă iniţiere era deosebit de puternică. Se intra rapid în transă iar imaginile erau halucinante, adesea aspiranta îşi vedea trupul sfârtecat sau transformat în cele mai oribile creaturi. Chiar dacă avea parte de cea mai bună pregătire, această iniţiere presupunea o anume desfăşurare, prin care trebuia să participe la distrugerea şi apoi recompunerea propriului corp. În fapt, era vorba de eliberarea de energiile ancestrale care au legătură cu corpul fizic (animalic). Aspiranta trăia efectiv procesul dar în acelaşi timp avea conştiinţa faptului că este vorba de o iniţiere. Beneficia de ajutorul marii preotese numai până la un punct, după care trebuia să se descurce singură. În cele din urmă, aspiranta reuşea să domine straturile energetice ale regnului animal. Prin această iniţiere căpăta puterea de a accesa şi controla total acest regn. Accesul se realiza prin intermediul palmelor şi ochilor.

Prin această iniţiere reuşeau nu numai să domine regnul animal (puteau realiza anumite forme de control, de genul chemării sau alungării animalelor chiar după primul an), dar se puteau conecta şi folosi de vitalitatea sau energia anumitor animale. De asemenea, se puteau folosi de trupul oricărui animal ca de o extensie a propriului corp. În acest sens, preoteasa „vrăjea” un animal oarecare (realiza prin intermediul palmelor şi ochilor o conexiune cu structura sa energetică), şi putea vedea ceea ce vedea animalul sau putea auzi ceea ce auzea respectivul animal. Ca şi cum s-ar folosi de o vietate ca de un aparat de recepţie. Este greu de crezut aşa ceva dar se pare că preotesele foloseau frecvent anumite animale pentru a verifica dacă în comunitate lucrurile mergeau aşa cum trebuie. În acest sens, ghizi mei spirituali mi-au transmis că multe dintre fiinţele energetice, fluide sau chiar unii extratereştrii, se folosesc de sistemele energetice planetare, şi intră astfel în contact cu noi, fără să avem nici cea mai mică ideea despre acest fapt. Pot accesa inclusiv structurile energetice ale unor plante (din interiorul casei sau grădină) şi animale (păsări, gâze, etc.), observând astfel aspecte legate de activitatea noastră sau despre dinamica energetică subtilă.

Aşadar, puterile pe care o preoteasă le obţinea în urma celor trei ani de încercări erau foarte mari. Se accesau şi se foloseau energii deosebite, de neînchipuit pentru profanul zilelor noastre.

După ce primea statutul de preoteasă, avea datoria de-a ridica de la zero o comunitate. Iniţial, se stabilea între mai multe „ciorchini” de aşezări omeneşti iar apoi prin intermediul forţelor pe care le putea manifesta, şi prin metode numai de ea ştiute, pas cu pas, reuşea să atragă oameni, ridicând astfel o nouă comunitate. În fapt era vorba de formarea unui vortex energetic şi în jurul acestuia se forma comunitatea. În acele vremuri, o comunitate oarecare (aşezare omenească) era formată din sute sau chiar din câteva mii de oameni.

Despre treapta a treia se pot spune foarte puţine lucruri, deoarece se desfăşura numai sub stricta supraveghere a spiritelor superioare. Pentru această etapă, era aleasă una din câteva zeci de preotese şi nu exista niciun fel de pregătire prealabilă. Cea care urma să devină o mare preoteasă, era înştiinţată de „zei” atât în timpul somnului cât şi prin intermediul regnului vegetal şi animal.

Marile preotese vieţuiau în apropierea centrelor energetice din matricea carpatică şi erau într-o permanentă legătătură telepatică cu spiritele superioare (fiinţe solare, fiinţe extraterestre, fiinţe energetice, fiinţe fluide, atlanţii din bazele subterane).

La anumite intervale de timp, o mare preoteasă convoca preotesele de comunităţi şi se puneau la punct noile direcţii evolutive, precum şi tendinţele de evoluţie spirituală, în conformitate cu structura noii grile rezonante. O mare preoteasă putea dispune dispersarea unei aşezări sau de înfiinţarea alteia, în funcţie de schimbările apărute în structurile telurice şi elementale.

Peste 3000 de ani (circa 5000 î. Hr. – 2000 î. Hr.), preotesele au dominat activitatea religioasă şi socială a acestei zone geografice. Spre anul 2000 î.Hr. structura grilei rezonante planetare intra într-un alt regim vibratoriu, iar acest lucru a determinat modificări ale structurilor energo-informaţionale umane. Aceasta implica noi direcţii de evoluţie, din toate punctele de vedere. Practic, trebuiau schimbate concepţiile şi „retrasate” structurile de evoluţie socială şi religioasă. Noile modificări în structura grilei readucea egalitatea bărbatului în faţa femeii, în ceea ce priveşte capacitatea de accesare a energiilor subtile.

 

Misterele Şcolii Zamolxiene – fragmente (5)

Prima întrupare a lui Zamolxe (1)

 

Având în vedere inerţia celor trei mii de ani de matriarhat, era oarecum normal să apară o rezistenţă foarte puternică faţă de noile evoluţii vibraţionale. Tot mai mulţi băieţi dovedeau (încă de la naştere) că au capacităţi deosebite, pe care înainte doar fetele le aveau. Pe de altă parte, preotesele comunităţilor remarcaseră că se năşteau tot mai puţine fete, având puteri şi talente native, capabile de-a asigura continuitatea matriarhatului. Marile preotese dispăruseră în cele din urmă (către 2000 î.Hr.) şi nimeni dintre preotesele comunităţilor nu mai avea „chemarea” pentru a deveni mare preoteasă. Pe de altă parte, s-au observat modificări în structura elementală, precum şi în cadrul regnului vegetal şi animal. Toate acestea au contribuit în cele din urmă la decăderea matriarhatului.

Crezând că este vorba de o „luptă a zeilor”, preotesele nu au vrut să recunoască schimbările şi nici nu concepeau o egalitate cu bărbaţii. Au apărut între timp mici revolte ale bărbaţilor. Aceştia simţeau că pot fi egali femeilor şi nu mai acceptau anumite condiţii umilitoare. Revoltele erau repede înăbuşite în sânge deoarece nu aveau nicio şansă în faţa luptătoarelor (amazoanelor). Pentru a se evita conflictele în viitor, preotesele au promis că vor instaura egalitatea între femei şi bărbaţi. Li s-a promis totodată că vor avea parte de acelaşi regim de pregătire şi iniţiere pe care îl aveau şi femeile. Cele mai multe preotese nu acceptau însă „şcolarizarea” bărbaţilor decât pentru prima treaptă, prin urmare le era interzis accesul şi controlul asupra forţelor subtile. Bărbaţii nu ştiau acest lucru, iar o perioadă de câteva sute de ani societatea a continuat să fie tot sub o formă de matriarhat.

Între timp, preotesele simţeau cum totul pare să se încline în favoarea bărbaţilor şi că trebuie făcut ceva în acest sens. Au apărut chiar tabere între preotese. Unele considerau că tendinţa de egalizare era normală, în timp ce altele considerau că era imposibil acest lucru, deoarece numai ele pot „ţese” copii şi numai ele pot da viaţă, prin urmare ar fi fost un sacrilegiu în faţa vieţii acordarea de drepturi egale bărbaţilor. Multe dintre ele considerau că animalele au decăzut din cauza faptului că masculii au început să domine femelele şi exista riscul ca şi oamenii să ajunga la o decădere profundă.

Pentru că s-au opus tendinţelor de schimbare, preotesele au avut parte de numeroase reacţii din partea grilei energetice planetare. Pas cu pas, capacităţile lor au scăzut, iar pentru accesul şi controlul energiilor subtile, erau nevoite să suporte o pregătire mult mai dură. Observând aceste aspecte, preotesele au remarcat faptul că pot compensa aceste lipsuri şi restricţii prin acumularea de putere militară şi bogăţie. Pe de altă parte, au reuşit să promoveze o serie de superstiţii şi temeri legate de accesarea puterilor elementale şi ale regnului vegetal şi animal, anume pentru a descuraja tendinţele de autocunoaştere şi autoperfecţionare, pe care unii bărbaţi păreau să le manifeste în mod solitar.

Însă odată cu noile schimbări din structura grilei energetice planetare, aveau loc schimbări şi din multe alte puncte de vedere. Din cauza continuării dominaţiei femeilor, Legea Genului şi Legea Polarităţii manifestau „deviaţii” în structura energetică a omului, precum şi în structurile energetice de grup (egregori).

Observându-se tendinţele de conservatorism din partea preoteselor, s-a hotărât că este cazul de o intervenţie din Înalt. Zamolxe urma să se întrupeze pentru prima dată în cadrul noii ere de după Atlantida. Urma să aducă egalitatea între femei şi bărbaţi în zona spirituală, şi să reaşeze spiritualitatea pe noi baze.

A trebuit să treacă prin teste extrem de dure pentru a demonstra că este la acelaşi nivel cu preotesele. Ghizii mei spirituali (Ramo şi Ral) mi-au transmis că legenda lui Heracle (Herakles) şi a muncilor sale, se trage din urmele pe care prima întrupare a lui Zamolxe le-a lăsat pe acest pământ. Deşi aveam de gând să-l întreb pe Zamolxe despre acea perioadă, în momentul când realizam conexiunea cu el, şi intram în „starea specifică” de comunicare, pur şi simplu uitam să-l mai întreb despre aceasta. Şi nu o dată mi s-a întâmplat acest lucru. Am înţeles că preferă să nu-mi transmită personal amănunte despre prima lui întrupare de după Atlantida. De ce? Nu ştiu. Nici nu mi s-a răspuns la această întrebare. Prin urmare, Ramo şi Ral au fost cei care m-au ghidat în legătură cu prima lui întrupare.

Deşi legenda lui Heracle pare să fi apărut în cultura elenă în primul mileniu al secolului trecut (circa 600 î.Hr.), ea a avut loc cu adevărat în jurul anilor 1500 î.Hr. pe aceste meleaguri. Se ştie că grecii au „elenizat” o mulţime de zei şi eroi din zona tracică şi egipteană. La fel au făcut şi romanii…

Interesant este că grecii au cules legenda atât de la fenicieni cât şi de la egipteni, şi au fost atât de impresionaţi de ea încât au adoptat-o imediat. La fel de impresionaţi au fost apoi şi romanii, Heracle intrând şi în panteonul lor (sub numele de Hercules). Din păcate, pe meleagurile natale ale lui Heracle, amintirea lui s-a stins la puţin timp după ce a părăsit planul fizic.

Totul a început în jurul anilor 1500 î.Hr. Matriarhatul cunoştea o perioadă de decădere accentuată. Preotesele deveniseră doar o umbră a ceea ce erau odinioasă. Acele preotese, care încercau să păstreze intactă tradiţia de pregătire şi iniţiere (şi care erau de acord cu acordarea de drepturi egale bărbaţilor), au fost nevoite să se retragă în centre izolate, departe de comunităţile de oameni. Acestea erau cunoscute ca preotese ale munţilor.

Zamolxe a venit pe lume într-o zonă liniştită, foarte aproape de arcul carpatic. Viaţa sa a fost cu totul specială încă de la început. Structura sa energo-informaţională a fost în aşa fel alcătuită încât tot ceea ce făcea era în acord cu planul dinainte stabilit. Nu a avut o copilărie asemenea celorlalţi. Deseori se cufunda în trăiri şi contemplări numai de el ştiute şi prefera singurătatea în liniştea pădurilor de la poalele munţilor. Avea o relaţie tainică cu natura, o relaţie înnăscută, ca o simbioză specială. Simţea tăria stâncii în oasele sale, izvoarele curgând în venele sale şi adierea vântului în suflul său. Era una cu natura şi ştia acest lucru. Nimeni şi nimic nu-l putea despărţi de ea. Simţea o atracţie nespusă şi pentru bolta înstelată. De mic copil îşi întindea mâinile spre cer, crezând că poate reuşeşte să atingă măcar o stea.

S-a întâmplat ca într-onoaptesă simtă o legătură specială cu cerul iar una dintre stele părea să fie mai aproape de el. A plecat îndată spre munte, crezând că dacă se va sui în vârf ar fi reuşit să atingă steaua. Ajunse în cele din urmă în vârful muntelui… dar steaua dispăruse. A crezut că poate din cauza faptului cănoapteae pe sfârşite s-ar „stins” steaua lui. A aşteptat-o cuminte pe următoarea, crezând că steaua lui va apărea în cele din urmă. Dar… nu a apărut. A mai aşteptat o zi. Vedea cum celelalte stele sunt la locul lor, dar steaua lui lipsea. Atunci a fost lovit de un dor atât de sfâşietor încât şi-a promis că nu va mai privi niciodată cerul. Plânsul amar al copilului a fost auzit de către una din preotesele muntelui. Aceasta a rămas surprinsă de curajul deosebit al acelui băieţandru. Nici măcar adulţii nu cutezau să se plimbenoapteape crestele munţilor. Când a văzut ochii copilului şi-a dat seama că îndărătul lor se ascundea un foc mistuitor.

Preotesele i-au sfătuit pe părinţi să-şi lase băiatul în seama lor deoarece are un destin special, iar el avea nevoie de o pregătire pe măsură. Au căzut de acord ca băiatul să fie pregătit pentru toate treptele de iniţiere. Şi părinţii au fost în cele din urmă de acord ca băiatul lor să fie crescut şi educat de preotese. Acestea erau cunoscute ca fiind persoane care au o bunătate şi o puritate deosebită a sufletului, faţă de preotesele comunităţilor, avide de bogăţie şi putere. În momentul când ar fi început pregătirea, Heracle trebuia să părăsească definitiv casa părintească.

Timpul a trecut pe nesimţite iar tânărul Heracle urma să înceapă pregătirea. Astfel, în decursul a numai trei ani, Heracle a fost pregătit corespunzător cu tradiţia milenară a preoteselor, şi a reuşit să treacă cele două trepte. A trecut cu bine de toate încercările dure, care erau coşmarul oricărei aspirante. Toate iniţierile au fost încununate de succes. Trecuse cu bine de toate încercările la care erau supuse luptătoarele; dovedise agilitate şi măiestrie, atât în mânuirea armelor cât şi în mânuirea sufletului şi a minţii. Coborârea în infernul forţelor telurice şi elementale a fost ca o joacă pentru el. La fel de uşor a reuşit să stăpânească şi energiile regnului vegetal şi animal.

Confruntarea cu preotesele comunităţilor urma să aibă loc în curând. Ştia că acestea vor face totul pentru a demonstra că bărbaţii nu pot avea capacităţile femeilor, şi că va trebui să se confrunte, pe lângă probele normale, şi cu altele.

Văzând că stăpâneşte perfect toate cunoştinţele cu privire de plante, arbori, pietre, şi modul optim de tratament şi întrebuinţare, în funcţie de ciclurile solare, lunare şi poziţia unor corpuri cereşti, preotesele i-au pus la încercare mintea şi sufletul, căutând să-l încurce în toate modurile posibile. Foarte curând şi-au dat seama că fusese mult mai bine pregătit decât erau ele şi că trecuse uşor chiar şi de temutele iniţieri ale treptei a doua. Urmau deci să-l pună la încercare, conform cu pregătirea dură din treapta a doua.

Testele dure la care a fost supus Zamolxe, în prima lui întrupare, s-au păstrat în memoria umanităţii ca fiind „Muncile lui Heracle”. Din cauza anumitor considerente cele 12 munci s-au păstrat în mod codificat.

Fiul lui Zeus (conducătorul zeilor), şi al Alcmenei (o muritoare), Heracle şi-a manifestat încă de timpuriu puterile deosebite. La 10 luni ar fi ucis cu mâinile goale doi şerpi trimişi de Hera, iar la 18 ani a ucis leul din Citaeron, care ataca cirezile tatălui său. Ulterior, îi scapă pe tebani de sub jugul lui Erginus şi, drept răsplată, regele Creon i-o dă de soţie pe fiica sa, Megara. Cu Megara, Heracle va avea mai mulţi copii. Legenda spune că Hera îi va lua minţile lui Heracle iar acesta îşi ucide copiii. Cuprins de remuşcări teribile, Heracle consultă oracolul din Delphi şi află că, pentru ispăşire, Apollo îl trimite să slujească 12 ani lui Euristeu.

Uciderea copiilor simbolizează „uciderea” concepţiilor sistemului matriarhal (reprezentat de Hera) iar beneficiarul muncilor, Euristeu, reprezintă potenţialul de putere pe care îl poate atinge un om.

Prima muncă – uciderea leului din Nemea. Acesta era o fiară care pustia ţinutul respectiv şi înspăimânta oamenii. Leul se ascundea într-o grotă cu două ieşiri şi reuşea să atragă oamenii transformându-se într-o frumoasă fată. Eroul îşi dă seama de siretlic, astupă una dintre ieşiri şi apoi în întunericul grotei se luptă cu leul. Heracle reuşeşte în cele din urmă să-l sugrume. Îi jupoaie pielea cu ajutorul propriilor sale gheare deoarece nici piatra ascuţită şi nici pumnalul din metal nu reuşesc să-i străpungă pielea. Înfăţişându-se mai apoi lui Euristeu, îmbrăcat cu pielea leului, acesta, de frică, nu-i îngăduie să pătrundă în cetate ci îi porunceşte să-şi depună prada înaintea porţilor. Conform tradiţiei, cu această ocazie, Heracle înfiinţează Jocurile Nemeiene.

Leul din Nemeea este de fapt întruchiparea caracterului animalic din om, adică a egoului în formă brută. Cei aflaţi în acest stadiu nu pun preţ decât pe corpul fizic, şi sunt în stare de orice pentru a-l apăra, dezvolta şi manifesta.

În mod evident, preotesele l-au supus pentru început la testul postului, acestea fiind cel care poate stăpâni trupul dar care potoleşte şi multe porniri lăuntrice trufaşe. Unele versiuni ale mitului susţin că lupta (inclusiv căutarea) ar fi durat 30 de zile, ceea ce presupune că postul a fost extrem de dur. În mod normal, testul de post al aspirantelor era de 15-20 de zile şi doar tradiţia afirma că existaseră odată preotese care puteau ţine 30 de zile de post.

Faptul că leul a fost răpus în întunericul grotei sugerează că interiorul (aparent aflat în întuneric) trebuie să domine exteriorul şi nu invers. Ego-ul este puternic doar când se raportează la exterior, la alte persoane.

Faptul că pielea leului nu putea fi străpunsă de nicio armă, decât de propriile sale gheare, sugerează în mod clar că egoul are destinul de-a fi sfâşiat de propriile fapte.

Doar voinţa, determinarea şi puterea unui suflet curat pot stăpâni trupul şi pornirile sale animalice. În mod evident, lui Heracle i s-a testat şi instinctul de conservare (leul transformat într-o fată frumoasă).

De remarcat faptul că acest tip de încercare (testarea părţii animalice din om) era întâlnit şi la alte şcoli de iniţiere din antichitate. Preoţii egiptenii îşi supuneau şi ei discipolii la astfel de teste dure. Spiritualitatea nu poate creşte într-un trup dominat de pasiuni animalice. Trupul trebuie curăţit de acestea. Curajul, postul şi controlul pornirilor sexuale erau primele teste pe care trebuiau să le treacă aspiranţii. Ele sunt în directă legătură cu instinctele animalice (supravieţuire, adaptare, conservare) şi toate trei trebuiau trecute.

A doua muncă – uciderea hidrei din Lerna. Hidra (născută din Tifon şi din Echidna) era un balaur monstruos, a cărui răsuflare ucidea pe oricine îi simţea duhoarea. Hidra vieţuia într-o mlaştină şi băgase groaza în regiune. Ea avea nenumărate capete, care creşteau la loc pe măsură ce erau retezate. Unul dintre capete era nemuritor. Heracle a reuşit sa-i reteze capetele şi, cu ajutorul nepotului său, Iolaus, să ardă carnea în locul unde fuseseră, pentru a împiedica regenerarea. La urmă, el îi retează şi capul cel nemuritor şi, îngropându-l în pământ, împinge deasupra lui o stâncă uriaşă. Sângele hidrei era şi el aducător de moarte. De aceea, la plecare, Heracle şi-a muiat săgeţile în el, făcându-le astfel veninoase.

Hidra reprezintă întruchiparea pasiunilor, a tuturor dorinţelor arzătoare, cele care îl fac pe om să-şi piardă judecata şi să acţioneze cu nesăbuinţă. Regenerarea capetelor sugerează că trebuie pătruns dincolo de aparenţe, că „rădăcinile” capetelor hidrei sunt dincolo de ceea ce se vede la suprafaţă. Hidra este născută din Tifon (monstru cu o sută de capete şi şerpi pe trup) şi Echidna (jumătate femeie, jumătate şarpe), aceasta fiind considerată născătoarea tuturor monştrilor de pe pământ, printre care Himera, Cerberul şi vulturul – cel care îi mânca ficatul lui Prometeu. Legenda spune că Heracle a avut nevoie de nepotul său Iolau, care, inspirat de zeiţa Atena (înţelepciunea), reuşeşte să ardă imediat zona tăiată de Heracle, reuşind astfel să împiedice regenerarea.

Referitor la această probă legenda a omis (pierdut) faptul că, în momentul când Heracle l-a chemat pe Iolau în ajutor, şi hidra, la rândul ei, a chemat-o în ajutor pe Himera, sora sa. Himera este o fiară cu trei capete (leu, şarpe, capră) care simbolizează mirajul puterii, cunoaşterii şi al bogăţiei. Dorinţele legate de acestea sunt extrem de puternice şi pot pierde foarte mulţi oameni. Cel ce este puternic va dori şi mai multă putere iar cel ce are cunoaştere va dori şi mai multă cunoaştere. De asemenea, cel ce este bogat va dori şi mai multă bogăţie. Aceste dorinţe sunt asemenea unor plante sălbatice care, deşi li se retează trunchiul, vor deveni şi mai puternice, căci alte ramuri vor creşte în locul celui tăiat anterior. Alături de curaj, răbdare, rezistenţă, se poate folosi cunoaşterea, echilibrul şi voinţa fermă (jarul încins) şi astfel „rădăcinile” capetelor hidrei pot fi arse pentru totdeauna.

Aşadar, proba a doua l-a supus pe Heracle la mai multe încercări şi ispite. Văzând că rezistă cu bine probelor dure la care este supus, preotesele i-au oferit bogăţie, putere şi cunoştinţe secrete despre accesarea şi controlarea forţelor psihice din om, cu condiţia să părăsească lupta şi ţinutul. Heracle a refuzat oferta foarte tentantă şi a decis că se va supune în continuare tuturor probelor.

 

Misterele Şcolii Zamolxiene – fragmente (6)

Prima întrupare a lui Zamolxe (2)

A treia muncă – prinderea unui cerb cu coarne de aur, care aparținea zeiței Artemis. Spre deosebire de primele probe, în care Heracle a ucis leul din Nemeea şi apoi hidra din Lerna, în acest caz nu avea voie să ucidă animalul. Vestit prin iuțeala lui, cerbul a fost fugărit un an întreg de către erou, timp în care a traversat Tracia, Istria, şi a ajuns în cele din urmă în Hiperboreea. Apoi, rănindu-l ușor, a reușit să-l prindă.

După ce a trecut de primele două probe, preotesele au încercat să-l supună pe Heracle la o probă mai specială, în care trebuia să demonstreze ca poate folosi în sens pozitiv anumite porniri şi dorinţe lăuntrice. Prin urmare, leul din Nemeea renaşte şi se transformă în cerbul cu coarne de aur! Este vorba aşadar de aceleaşi forţe brute din interiorul fiecărui om, doar că, în acest caz, Heracle trebuia să le controleze cu ajutorul voinţei, priceperii şi răbdării. Este ceea ce se cheamă detronarea egoului. Este munca alchimistului, aceea de-a transforma răul în bine, întunericul în lumină. După care trebuia să reuşească să controleze pornirile altor oameni.

Pentru a trece de această probă, Heracle fusese obligat să meargă în mai multe ţinuturi, considerate ca fiind fără căpătâi, unde domnea haosul şi fărădelegea şi, cu ajutorul înţelepciunii dobândite, şi a priceperii sale de-a înţelege mintea şi sufletul omului, să readucă legea şi ordinea. Proba urma să dureze un an şi se aveau în vedere trei comunităţi, din trei zone diferite. Deşi iniţial fusese atacat, alungat, umilit, Heracle a reuşit să pătrundă în sufletele şi minţile conducătorilor locali iar apoi, folosindu-se de toate cunoştinţele şi capacităţile dobândite, să-i convingă în mod paşnic să adopte legea şi ordinea.

A patra muncă – prinderea mistrețului de pe muntele Erymanthus. Fiorosul animal a fost urmărit de către erou prin mijlocul unor zăpezi mari, până când, sleit de puteri, mistreţul a fost prins. În drum, se abate la peştera centaurului Chiron, cu care se ospătează. Chiron primise in dar de la Dionysos un ulcior cu vin sacru iar Heracle a vrut să-l încerce. După ce Chiron l-a refuzat, eroul a forţat deschiderea. Mirosul vinului i-a atras şi pe ceilalţi centauri. Deşi Heracle i-a avertizat că vinul trebuie îndoit cu apă, aceştia nu l-au ascultat şi având minţile înfierbântate, l-au atacat. Heracle s-a folosit de săgeţile otrăvite pentru a scăpa de ei. Chiron însuşi a fost atins de o săgeată dar fiind nemuritor, a scăpat cu viaţă. Nu a scăpat însă şi de durerile atroce. Pentru a scăpa de ele, Chiron alege să schimbe locul lui Prometeu, după care Heracle îl ucide cu una dintre săgeţile sale ortăvitoare.

Centaurii sunt simbolul forţelor brute ancestrale din om, care îşi au sălaşul în inconştient, iar vinul semnifică, pe de-o parte, „beţia” puterii şi bogăţiei (acelaşi simbol este folosit şi în Apocalipsa – vinul curviei Babilonului, atribuit acum sistemului financiar şi comercial), iar pe de altă parte, „beţia” dorinţei de nemurire. Legenda confirmă faptul că mirajul plăcerilor carnale, bogăţia şi puterea pot cauza chiar decăderea şi moartea zeilor. Prin Chiron (care era cunoscut ca fiind foarte înţelept), legenda ne spune că puterea şi bogăţia pot orbi chiar şi pe cei înţelepţi. Nu degeaba se spune că puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut. Nu de puţine ori, mirajul puterii şi al bogăţiei a determinat, în decursul istoriei, ca părinţii să-şi ucidă copiii, şi invers. Asemenea porniri lăuntrice pot fi temperate numai de o experienţă de viaţă supusă la diferite restricţii, şi prin obţinerea capacităţii vizionare asupra cursurilor evenimentelor.

În mod evident, preotesele au încercat pentru ultima oară să-l corupă pe Heracle oferindu-i, pe lângă bogăţie, putere, plăceri diverse, însăşi mirajul nemuririi (ulciorul cu vin sacru). Tentaţia a fost într-adevăr foarte mare (Heracle forţând deschiderea ulciorului). Ulterior, văzând că mirosul vinului sacru (tentaţia nemuririi) a determinat stârnirea centaurilor (alte pasiuni ancestrale din inconştient), şi-a dat seama de greşeală. A înţeles că elixirul vieţii veşnice nu putea fi obţinut din cele văzute şi cunoscute, ci numai din cele nevăzute şi necunoscute (încă). Nimic din ceea ce are formă nu poate determina neforma, nimic din ceea ce este cunoscut nu poate determina necunoscutul şi nimic din ceea ce este muritor nu poate determina nemurirea.

Aceasta a fost şi probă dar şi iniţiere totdată pentru Heracle. Şi-a dat seama că puterea cea mai mare este doar în sufletul său, pentru că doar acesta poate cuprinde nemurirea.

A cincea muncă – curățarea grajdurilor lui Augias. Legenda spune că Augias, regele din Elis, avea peste trei mii de vite și grajdurile care le adăposteau nu mai fuseseră curățate de peste treizeci de ani. La porunca lui Euristeu, Heracle s-a învoit să le curețe într-o singură zi, urmând apoi să fie răsplătit de Augias. Heracle a schimbat cursurile râurilor Alfeus și Peneus și, abătându-le prin mijlocul grajdurilor, a făcut ca tot gunoiul să fie dus de ape până seara. Când și-a cerut plata cuvenită, Augias a refuzat să-și țină făgăduiala.

Începând cu această muncă, Heracle urma să demonstreze nu numai că poate stăpâni aspectele duale, prin care mintea şi sufletul pot fi înlănţuite (şi eliberate totodată), dinamizate, controlate, ci şi forţele subtile ale naturii, adică elementele. Doar un înţelept (maestru) îşi poate permite să lucreze optim cu dualitatea, fie că este vorba de persoane, grupuri, sau diverse evoluţii.

Accesarea forţelor elementale nu ar fi fost o problemă pentru el dar, în acest caz, trebuia să facă dovada că le poate controla, ceea ce presupunea înfruntarea elementalilor. Heracle trebuia să folosească forţele subtile animatoare a două râuri, şi astfel să „cureţe” respectivul ţinut de anumite blocaje energetice.

Când se încearcă redirecţionarea anumitor fluxuri energetice naturale, elementalii intră în scenă şi caută să refacă circuitul iniţial. Aceştia sunt un fel de globule albe pentru sistemul energetic al Geei şi atunci când sesizează interferenţe, intervin destul de energic. Elementalii sunt fiinţe superioare animalelor, dar inferioare omului. Totuşi, au o foarte puternică componentă în structura lor, şi anume voinţa. Când se doreşte doar accesarea acestor energii nu intervin, dar când se încearcă retrasarea unui circuit teluric sau elemental, atunci trebuiesc înfruntaţi. Elementalii nu vor renunţa decât în momentul când sesizează o voinţă mai puternică decât a lor. Aşadar, dacă cineva încearcă folosirea energiilor telurice şi elementale pentru anumite scopuri dar nu dispune de o voinţă de diamant, alături de un curaj deosebit şi o minte limpede, va avea cu siguranţă mari probleme cu aceste fiinţe. Ele nu sunt nici rele nici bune, dar rolul lor este de-a prezerva fluxurile energetice naturale.

Se cunosc patru tipuri principale de elementali:

- gnomii, sunt elementalii pământului;

- ondinele, nimfele, sirenele, sunt elementalii apei;

- silfii, elfii, sunt elementalii aerului;

- salamandrele, sunt elementalii focului;

Aceştia erau de foarte mare ajutor vechilor preotese (şi mai târziu magilor) în procesul de creştere şi dezvoltare a unei comunităţi. Chiar şi dacă se doreşte extinderea culturilor agricole (în detrimentul unei păduri de exemplu), dacă nu erau accesate (şi apoi controlate) puterile elementale, lucrurile puteau degenera. Din această cauză, în zilele noastre, anumite proiecte majore (de construcţii, de infrastructură, de urbanizare, etc.) sunt însoţite de diverse probleme sau apar multe răniri, chiar decese. În fapt este vorba de acţiunea elementalilor care, departe de a avea intenţii rele, caută să restabilească echilibrul energetic natural din zonă şi, din păcate, interferează cu sistemul energetic al unor oameni.

Heracle nu numai că a putut să acceseze energiile subtile elementale dar a reuşit să-şi impună voinţa asupra fiinţelor energetice protectoare, dându-le sarcina de-a elimina „resturile” unei comunităţi de 3000 de persoane. Foarte probabil ca acea comunitate să fi avut parte de degradare din toate punctele de vedere. Grajdurile murdare de peste 30 de ani, sugerează forme de blocaj energetic la nivel general, care împiedică dezvoltarea sănătoasă a unei comunităţi.

A șasea muncă – distrugerea păsărilor stimfalide. În pădurile care împrejmuiau lacul Stimfalis din Arcadia îşi făcuseră locul o mulţime de păsări de pradă, care pustiau ținutul, distrugeau recoltele, deseori atacându-i chiar şi pe oameni. Legenda spune că aceste păsări aveau ciocuri de bronz şi pene din metal. Zeiţa Atena vine în ajutorul lui Heracle şi îi oferă o pereche de instrumente din bronz, care făceau un zgomot ritmic. Instrumentul, care se aseamănă cu celebrele casteniete spaniole, a fost construit de Hefaistos (zeul meşteşugar) şi avea darul de-a dezorienta voracele păsări. Folosindu-se de preţiosul instrument, Heracle le-a stârpit, ucigându-le cu săgețile otrăvite.

Păsările stimfalide reprezintă gândurile negative, dăunătoare. Fie că este vorba de gânduri de lovire, siluire, jefuire, ucidere, distrugere, gelozie, răzbunare, invidie sau alte asemenea, acestea ne otrăvesc sufletul, mintea şi, în cele din urmă, ne atacă şi trupul. Este genul de luptă care nu se câştigă uşor deoarece câmpul de bătălie este în interiorul omului iar “dusmanul”, adică propriile noastre slăbiciuni şi vicii, ne cunoaşte tot aşa de bine cum ne cunoaştem noi înşine. Înţelepţii vremurilor, indiferent de loc, au spus că lupta cu sine însuşi este cea mai grea luptă iar victoriile împotriva părţilor negative din noi sunt cele mai strălucite cu putinţă.

Majoritatea şcolilor de iniţiere din antichitate, indiferent de zona geografică, puneau un foarte mare preţ pe controlul gândurilor. Triada gând – cuvânt – faptă era arhicunoscută, şi se mai ştia că adevărata libertate nu este în exterior ci în interior. Cine are o minte înlănţuită de gânduri rele, la fel de înlănţuit îi este şi trupul. Exteriorul reflectă interiorul! Este un adevăr cunoscut din cele mai vechi timpuri de către înţelepţi.

Lupta cu gândurile rele nu se câştigă uşor. Este o luptă care, adesea, se duce pe mai multe planuri. În fapt nu este vorba de o luptă propriu-zisă, ci mai mult de o strategie. Gândurile rele apar din cauza temerilor de tot felul, care la rândul lor izvorăsc din necunoaştere şi din pierderea legăturii cu divinitatea. Teama este cel mai mare rău al lumii! De aici pornesc toate celelalte rele. Pentru a se potoli tumultul gândurilor negative, unii oameni au ales să se retragă în locuri izolate (mânăstiri, ashramuri, peşteri etc.) în mijlocul naturii, departe de lumea dezlănţuită a aşa-zisei civilizaţii umane. Acolo, în mijlocul naturii, gândurile se liniştesc, sufletul se eliberează de teamă şi de alte înlănţuiri, iar omul începe să cunoască adevărata libertate. Însă… puţini sunt cei care au această chemare.

Totuşi, se poate obţine liniştea inimii şi a minţii fără a fi nevoie de retragerea în locuri izolate. La fel cum cheia creştinismului este în Fiul (Iisus Hristos), conform triadei Tatăl-Fiul-Sfântul Duh, la fel, în triada gând-cuvânt-faptă, cheia este în cuvânt. Aşa cum Fiul are pe Tatăl şi pe Sfântul Duh, şi cuvântul are gândul şi fapta. Înţeleptul vede atât gândul din spatele cuvântului cât şi fapta (cauză-efect). Privind însă din perspectiva lui „acum”, cuvântul este o entitate duală, formată din gând şi sunet. S-a considerat astfel că dacă se schimbă sunetul se poate schimba şi gândul. Deci lucrul cu sunetul este una din cheile prin care gândul poate fi controlat.

Din păcate, foarte puţine centre spirituale au mai păstrat secretele folosirii sunetului în controlul gândurilor. Celebrul cuvânt „aum” (folosit în special în India) sau „om” (folosit mai des în Tibet) are darul, dacă este folosit la modul repetitiv, să liniştească mintea şi sufletul omului. Efectul are loc fie prin incantare propriu-zisă (efect mai puternic), fie dacă este folosit în gând. Puterea cuvântului a fost un secret bine păstrat şi în creştinism dar, cu timpul, s-au pierdut tehnicile de folosire. Sunetul clopotului, toaca (folosită la ortodocşi) şi cuvantul „Amin” erau modalităţi prin care se puteau controla gândurile. În sistemul yoga, există o ramură, numită mantra yoga, care foloseşte sunetul ca instrument în procesul de evoluţie spirituală. În acest sens se folosesc tehnici secrete, care implică incantaţii, şi chiar muzică, prin care se folosesc toate formele de sunet, de toate tonalităţile şi amplitudinile.

Fără îndoială că Heracle a fost foarte bine pregătit (de către preotesele din munţi) în tehnica folosirii sunetului şi a cuvântului în special, demonstrând ulterior că stăpâneşte foarte bine aceaste tehnici. Demonstraţia urma să fie destul de simplă: trebuia să liniştească atât animalele fioroase, folosindu-se de puterea sunetului, cât şi oamenii, folosind puterea cuvântului.

 

 

Misterele Şcolii Zamolxiene – fragmente (7)

Prima întrupare a lui Zamolxe (3)

A șaptea muncă – prinderea taurului din Creta. Odinioară, regele Minos voise să-i sacrifice taurul lui Poseidon dar, cucerit de frumusețea animalului, l-a cruţat şi a hotărât să sacrifice un alt taur. Zeul mării se răzbună, şi astfel stârneşte furia taurului asupra insulei, provocând numeroase distrugeri. Ba mai mult, a determinat-o pe soţia lui, Pasifae, să se îndrăgostească de taur. Pasifae va da naştere lui Minotaur, un monstru cu trup de om şi cap de taur. Minotaurul a fost aruncat într-un labirint în pământ iar furiosul taur a fost în cele din urmă prins de Heracle lângă Marathon. Heracle i l-a adus lui Euristeu, care, vrăjit de frumuseţea animalului, i-a redat libertatea. Apoi Heracle traversează labirintul şi îl ucide şi pe Minotaur.

Taurul simbolizează tradiţiile care au la bază pământul, valorile materiale şi forţa brută. Acestea erau cele mai respectate în acele vremuri. Când cineva se opune deschis tradiţiilor (indiferent de tradiţie), în mod sigur are parte de puternice reacţii adverse. Valorile materiale, forţa brută, şi tradiţiile legate de acestea, sunt cele care asigură o oarecare perpetuare a unei societăţi. Se poate spune că o societate se identifică întrucâtva cu tradiţiile sale. Acestea sunt cele care se află la baza culturii unei civilizaţii. Dar, pe de altă parte, aceleaşi tradiţii pot fi factori de frână pentru progres sau pot cauza diverse probleme în procesul de dezvoltare a societăţii.

Pentru a lupta împotriva unor tradiţii, trebuie să ai puterea de-a lupta cu ideile din minţile oamenilor. Acest lucru este deosebit de dificil, deoarece tradiţiile sunt în aşa fel „cosmetizate” încât să dea impresia că omul depinde în mod deosebit de ele, atât pentru a-şi asigura bunăstarea cât şi pentru sănătate sau a fi ferit de probleme. Tradiţiile valorilor materiale, adesea eschivate în tradiţii spirituale, sunt perpetuate prin intermediul unor credinţe legate de forţe naturale sau supranaturale, iar la baza acestora se află teama. Este vorba de teama de a nu fi protejat, teama de a fi lovit de „zei”, teama de boală, teama de sărăcie, teama de moarte, etc. Întotdeauna vor fi persoane care vor profita din plin de aceste tradiţii, fie că este vorba de aparatul laic, fie de cel religios.

Doar cel care şi-a depăşit propriile concepţii limitate, referitor la îngustele tradiţii legate de valorile materiale şi ale spiritualităţii „oficiale”, poate şti cum şi unde trebuie acţionat în sistemul de valori al populaţiei. Minotaurul, monstrul cu trup de om şi cap de taur este cât se poate de sugestiv. Tradiţiile pot fi nu numai un factor de regres, dar pot duce la degenerare şi blocaje mentale grave. Asemenea lui Minotaur, oamenii sunt deseori prinşi în „labirintul” unor tradiţii oarecare şi, deseori, nu scapă decât odată cu moartea. Fără îndoială că anumite tradiţii (legate de ciclurile anului, anumite sărbători religioase, comemorările unor fapte istorice, etc.) au darul de-a mobiliza în sens pozitiv oamenii, dar când acestea sunt folosite în sistemul dual de valori, devin factori de frână pentru progresul general. Sunt nenumărate cazuri în istorie…

În acest caz, Heracle a fost nevoit să schimbe sistemul de valori al unei populaţii care a fost cucerită de puterea vremii. Adeseori, este mult mai uşor să cucereşti prin forţa armată o regiune sau chiar o ţară, decât să o cucereşti în interior. Istoria a demonstrat că este aproape imposibil să menţii dominaţia asupra unei regiuni, dacă nu ai reuşit să le schimbi sistemul de valori. „Furia taurului” este reacţia populaţiei în faţa cuceritorilor şi poate fi potolită, într-o primă fază, numai dacă sunt micşorate dările sau sunt oferite mai multe facilităţi populaţiei. După care este necesar ca sistemele de valori şi de credinţă să fie modificate în aşa fel încât cultura populaţiei învingătoare să se suprapună (şi apoi să modifice) peste cultura celei învinse. Altfel, nu va dăinui cucerirea decât pentru puţină vreme. Modificarea sistemului de valori, a tradiţiilor, şi a sistemului de credinţe (religii) este un lucru extrem de dificil deoarece trebuie să se schimbe o multitudine de idei şi mecanisme psiho-mentale, crescute şi dezvoltate pe o istorie şi cultură total diferită. Iar aceste idei nu trebuie schimbate folosind teama, forţa sau alte constrângeri, ci lucrând pe aspectele pozitive.

A opta muncă – îmblânzirea iepelor lui Diomede. Diomede, regele Traciei, avea patru iepe sălbatice pe care le hrănea cu carne omenească. Heracle l-a ucis pe Diomedes și le-a dat iepelor lui să-i mănânce trupul. După ce s-au ospătat din carnea stăpânului lor, iepele au devenit blânde și s-au lăsat ușor prinse. Heracle i le-a adus și pe acestea lui Euristeu.

Cele patru iepe, pe nume Podagros (iuţeala), Lampon (stralucitoarea), Xanthos (seducătoarea) şi Deinos (teribila), sunt pornirile lăuntrice ale oamenilor în faţa frumuseţii şi a celebrităţii. Acestea sunt puteri deosebite, care însă trebuiesc îmblânzite prin viziune (spaţio-temporală), echilibru, măsură şi înţelepciune. Pentru frumuseţe şi celebritate, oamenii sunt în stare să facă aproape orice sacrificiu. Pentru foarte mulţi, frumuseţea şi celebritatea sunt cu mult înaintea bogăţiei, cunoaşterii, sau chiar înaintea puterii. Legenda mai spune că Heracle a plecat în această misiune cu un grup de luptători tineri, aceştia căzând, cel mai adesea, în plasa mirajului frumuseţii sau al celebrităţii (întreceri sportive, lupte, aventură, etc). Iată că pe lângă putere, bogăţie şi cunoaştere, Heracle a trebuit să învingă şi puternicul miraj al frumuseţii şi celebrităţii. Acestea cinci, cunoscute ca şi “puterile Cezarului”, sunt cele care devorează efectiv trupul şi sufletul omului, şi sunt înblânzite doar când teribilul Cronos (zeul timpului) îşi pune amprenta definitivă asupra sa. Din păcate, doar în amurgul vieţii sau în apropierea morţii, cei mai mulţi oameni realizează că puterea, bogăţia, cunoaşterea, frumuseţea şi faima nu valorează mai nimic.

Văzând că nici acestea nu-l pot face să se răzgândească, preotesele înţeleseseră că au de-a face cu un suflet special. Nimeni nu rezistase până atunci acestor cinci mari puteri. Îngrijorarea lor era din ce în ce mai mare. Heracle părea să fie omul care nu poate fi amăgit de puterile pământului.

A noua muncă – dobândirea cingătorii purtate de Hipolite, regina amazoanelor. Cingătoarea îi fusese dăruită acesteia de însuși Ares, zeul războiului. Heracle i-o ia, după ce se luptă cu amazoanele, și o dăruiește fiicei lui Euristeu.

Evident, Heracle a trebuit să-şi demonstreze calităţile de luptător în faţa amazoanelor. Nu întâmplător s-a considerat ca fiind o muncă superioară celorlalte. Învingerea unei amazoane de către un bărbat era un lucru aproape de neconceput în acele vremuri. Privind din perspectiva actuală, adică al forţei brute musculare, bărbatul pare să fie superior femeii. Însă, în acele vremuri, forţa fizică nu era pusă nici măcar pe plan secundar. Întâi se punea accent pe viteză, îndemânare, echilibru şi concentrare. În al doilea rând, tehnicile de luptă erau cu totul diferite faţă de ce se cunoaşte acum. O amazoană lovea întotdeauna din două sau chiar trei direcţii simultan. Erau antrenate să mânuiască o armă fel de bine şi de precis cu ambele braţe. Celebrele falxuri dacice (săbii încovoiate) îşi au obârşia din vremea matriarhatului. Acestea erau însă mai mici, mai curbate, dar mult mai manevrabile, find prinse de antebraţe cu ajutorul unor curele de piele, tăişul curbat ieşind în dreptul coatelor. Acestea erau folosite cu precădere din săritură şi aruncare, astfel că, folosindu-se de propria greutate şi în combinaţie cu torsionarea corpului, lovitura putea să fie atât de puternică încât se decapita uşor orice bărbat sau altă luptătoare. Alte două asemenea arme erau prinse de gambe, având tăişul curbat în afară. Curelele din piele împletită, de care erau prinse falxurile antebraţelor, se desfăceau uşor şi armele puteau fi mânuite pe o rază de 4-5 metri, sau chiar mai mult, în funcţie de îndemânarea şi rapiditatea luptătoarei. Chiar dacă erau atacate de mai multe persoane în acelaşi timp, o amazoană devenea, graţie tehnicilor de antrenament special, asemenea unei înfiorătoare maşini de tocat. În jurul taliei aveau o centură de care erau prinse o mulţime mici triunghiuri metalice sau de piatră dură, foarte ascuţite,  având vârfurile impregnate cu otravă. Toate aceste instrumente stârneau sentimente de groază năvălitorilor barbari sau altor amazoane din comunităţile duşmane.

Aşadar, chiar dacă bărbatul era superior femeii la capitolul forţă fizică, acest lucru nu ar fi contat deloc, căci nici nu ar fi apucat să se apropie de ea la mai mult de doi metri. Ar fi fost secerat foarte rapid. În plus, unui bărbat îi este foarte greu să lovească de două sau de trei ori în acelaşi timp, din cauza unor dezavantaje de ordin fizic. Nici nu poate fi antrenat să lovească foarte precis din aruncare sau cădere, asemenea unei femei. De exemplu, în zilele noastre, la gimnastică, un bărbat nu poate executa exerciţiile de la bârnă cu aceeaşi uşurinţă precum le poate executa o femeie. La fel, la sol sau la gimnastica ritmică. În mod paradoxal, cele mai avantajate luptătoare erau cele minione. Mi-a fost facilitată o regresie şi am văzut o astfel de luptătoare. Tehnica de luptă nu semăna cu absolut nimic din ce cunosc acum în artele marţiale. Tehnica era o combinaţie între diverse sărituri şi ceva asemănător cu gimnastica ritmică, dar în loc de benzi sau măciuci foloseau falxurile prinse de antrebraţe cu împletituri din piele, cuţite şi temutele triunghiuri ascuţite, impregnate cu otrăvuri. Luptătoarele erau înfiorătoare, într-adevăr, adevărate maşini de ucis.  Desigur, bărbatul are alte avantaje, dar atunci nu au fost exploatate decât avantajele femeii, mai exact flexibilitatea, echilibrul, viteza şi capacitatea de coordonare a simţurilor.

Preotesele munţilor ştiau că Heracle urma să înfrunte amazoanele, de aceea l-au antrenat în mod special pentru acest test. Aflase toate secretele şi avantajele unei luptătoare clasice. Pentru a faţă faţă, Heracle a trebuit să se folosească de capacităţile sale de a accesa energiile subtile. Luptătoarele nu erau iniţiate în folosirea energiilor elementale şi nici nu ştiau cum să acceseze energiile regnului vegetal sau animal. Erau antrenate doar ca maşini de ucis. Astfel, Heracle le descoperise repede punctele slabe; unul fiind dezechilibrarea sistemului nervos folosind elementele, iar celălalt (folosindu-se de energiile regnului vegetal şi animal) fiind declanşarea în suflet a unor puternice torente emoţionale. Doar astfel a putut să le învingă.

Vestea că un bărbat învinsese cele mai temute luptătoare, a făcut înconjurul multor ţinuturi. Cele mai adânci temeri ale preoteselor începuseră să iasă la suprafaţă. Sfârşitul matriarhatului era aproape. Prin urmare, preotesele se hotărâseră să-l pună la cele mai grele probe.

A zecea muncă – aducerea boilor lui Gerion. Cirezile de boi ale lui Gerion se aflau pe insula Erythia, departe, către apusul lumii. Ca să ajungă acolo, eroul a străbătut deșertul Libiei, apoi Oceanul, iar ca să pună mâna pe boii lui Gerion l-a ucis mai întâi pe Ortrus, câinele cu două capete care-i păzea, apoi pe Eurition, uriașul care-i păștea și, în sfârșit, pe însuși Gerion, monstrul cu trei trupuri, căruia îi aparțineau. După multe peripeții, Heracle ajunge cu bine la Euristeu, nu fără să fi avut de însă de furcă pe drumul de întoarcere cu numeroși dușmani care îl atacaseră, vrând să-i fure boii.

În timpul perioadei dure a matriarhatului, mai multe comunităţi au hotărât să părăsească ţinutul vechii Dacii, ieşind astfel de sub hegemonia preoteselor. Unele dintre comunităţi s-au stabilit în nordul continentului (în zona unde este azi Danemarca), altele se stabiliseră în Peninsula Iberică (în zona Cataloniei), iar alte câteva în zona Olandei. Lui Heracle i s-a dat sarcina să aducă acasă comunitatea din zona Peninsulei Iberice, considerată ca fiind cea mai refractară. Deşi povestea spune de 3000 de „boi”, în realitatea a fost vorba de o comunitate de aproape 100.000 de oameni (plecaseră într-adevăr în jur de 3000 de oameni, dar între timp comunitatea a crescut la aproape 100.000). În vechime, adeseori oamenii erau asociaţi cu boii („…sa nu legi gura boului care treiera”. Oare de boi se ingrijeste Dumnezeu? Sau in adevar pentru noi zice? Da, pentru noi a fost scris…” Pavel, 1 Corinteni 9).

Văzând că nu este un suflet obişnuit, ci unul cu totul special, lui Heracle i s-a dat una dintre cele mai grele munci pe care le poate face un om. L-au însărcinat aşadar cu aducerea acasă a celor care se stabiliseră în Peninsula Iberică.

Aşadar, Heracle trebuia să strunească din loc o întreagă comunitate şi să pornească apoi spre locurile de baştină. Spre deosebire de Moise, care a avut nevoie de două generaţii (40 de ani) pentru a realiza această uriaşă muncă, Heracle nu a avut la dispoziţie decât puţin peste un an. Este, probabil, cea mai grea sarcină care poate fi dată unui om: să găsească toate resursele, interne şi externe, astfel încât să închege un nou vis colectiv, un nou drum, o nouă viaţă. Este nevoie de mobilizarea tuturor forţelor, pe toate planurile. Pentru a fi conducătorul unei asemenea mişcări, nu este îndeajuns să fi superior  întregii comunităţi, ci trebuie să le cunoşti foarte bine nevoile, aspiraţiile, credinţele, tradiţiile, valorile, bucuriile şi supărările. Sufletul colectiv este foarte greu de mobilizat spre o altă direcţie, deoarece trebuie să stăpâneşti foarte bine atât temerile comunităţii cât şi bucuriile şi aspiraţiile de mai bine. Toate acestea (fenomenele de atracţie şi respingere) trebuiesc foarte bine îmbinate cu trecutul şi viitorul, într-un prezent mobilizator.

Observăm că sunt trei entităţi distincte sufletului colectiv (cirezii): păzitorul Ortrus–câinele cu două capete, Eurition–păstorul turmei, Gerion–stăpânul turmei, monstrul cu trei trupuri.

Păzitorul Ortrus, fiul lui Echidna şi a lui Tifon, câinele cu două capete, simbolizează temerile care sunt în sânul unei comunităţi. Unele temeri au rol mobilizator, corector, însă pot fi şi un puternic factor de regres, o frână în dezvoltarea durabilă a unei comunităţi.  Cele două capete ale lui Orthrus sugerează că teama era prezentă atât în plan fizic (teama de autorităţi, de duşmani, de forţele naturale etc.) cât şi în plan interior (nesiguranţa, incertitudinea asupra zilei de mâine, etc). Fără îndoială că drumul spre Erythia (al comunităţii) a fost greu şi împresurat cu tot felul de experienţe neplăcute, care şi-au pus amprenta asupra structurii sufletului colectiv. Graţie pregătirii deosebite, obţinută în urma numeroaselor experienţe iniţiatice prin care a trecut,  Heracle a reuşit relativ uşor să scoată aceste temeri din sufletele şi minţile oamenilor, şi să le insufle speranţa de mai bine pe toate planurile. Orthrus nu a fost foarte greu de îmblânzit…

Eurition (păstorul), reprezintă entitatea formată din suma tuturor legilor, conceptelor, tradiţiilor, credinţelor. Toate acestea constituie identitatea culturală, şi ea este cea care dinamizează (paşte) o comunitate. Nu poţi învinge identitatea culturală a unei comunităţi decât dacă ajungi la „inima” ei. Teama, de orice natură, este relativ uşor de învins (prin cunoaştere, experienţă, conştientizare), dar identitatea culturală (animatorul colectiv) nu poate fi mobilizat decât lucrând la aspectele pozitive. În faţa pericolelor şi a provocărilor de tot felul, o comunitate se poate apăra prin mobilizare, luptă, strategie, dar pentru a i se schimba „animatorul” colectiv, este nevoie de-a pătrunde în mecanismul intim (motorul) al colectivităţii. Pentru a schimba „păstorul”, Heracle a trebuit să fie el însuşi un păstor, desigur mult mai bun.

Gerion (stăpânul), monstrul cu trei trupuri, este fiul lui Crisaor(fratele lui Pegas şi nepotul lui Medusa) şi al lui Calirho (nimfă), avea şase picioare, şase braţe şi trei capete. Pentru a stăpâni o oarecare comunitate, este necesar să îi stăpâneşti sufletul, adică motivaţiile, visurile de viitor, aspiraţiile profunde. Gerion este înfăţişat ca având o armură de aur (asemenea visurilor spre un viitor de… aur), iar cele trei trupuri sunt speranţele şi aspiraţiile pentru toate cele trei componente ale fiinţei umane: trup, minte suflet. Heracle nu numai că stăpânea toate acestea dar, graţie capacităţii de viziune, ştia foarte bine şi cum să convingă oamenii să adopte şi să creadă în noile visuri şi aspiraţii.

După toate acestea, a reuşit să convingă o comunitate de aproape 100.000 de oameni să i se alăture în drumul spre casă. Asemenea lui Moise (pe drumul de întoarcere) a trebuit să înfrunte multe alte pericole, trădări, duşmani (văzuţi sau nevăzuţi), însă a reuşit să le depăşească pe toate.

Preotesele sperau că odată mobilizată comunitatea, din toate punctele de vedere, Heracle va fi adulat asemenea unui zeu şi că acest lucru îl va orbi de-a binelea, dorindu-şi să aibă propriul popor. Dar nu, Heracle nu dorea un nou popor. Heracle venise pentru altceva. Focul nimicitor din sufletul său nu putea fi stins astfel.

Preotesele şi-au dat seama că au de-a face cu un zeu coborât între oameni.

 

 

Misterele Şcolii Zamolxiene – fragmente (8)

 Prima întrupare a lui Zamolxe (4)

 

A unsprezecea muncă – culegerea merelor din Grădina Hesperidelor Merele acestea erau de aur, și aparțineau Herei, care le primise în dar de la Geea, cu prilejul nunții ei cu Zeus. Hera le dusese în Grădina Hesperidelor și i le dăduse în pază lui Ladon, un balaur uriaș cu o sută de capete. După ce cutreieră mări și țări, după ce trece prin Caucaz, unde-l eliberează pe Prometeu, Heracle ajunge la hiperboreeni, unde se afla faimoasa grădină, și, cu ajutorul lui Atlas, izbutește să fure merele și i le duce lui Euristeu.

Aceste ultime două sarcini, Heracle le face din proprie iniţiativă. Preotesele i-au spus că, având în vedere sarcinile extraordinare pe care le făcuse până atunci, ar putea fi un zeu coborât în trup omenesc, şi pentru a fi sigur de asta, ar mai avea de îndeplinit încă două sarcini. Primul ar fi aducerea „merelor de aur” din Grădina Hesperidelor, iar apoi victoria împotriva tenebrelor morţii, prin îmblânzirea lui Cerberus, câinele păzitor al infernului.

Cadrul general al acestei „grădini a hesperidelor” este foarte bine prezentat în Geneza biblică. Mărul de aur este simbolul „fructului superior” – cunoaşterea şi faptele zeilor („Iată că omul a ajuns ca unul din Noi” – Geneza). Este fructul interzis dar, în acelaşi timp, este şi fructul cel mai dorit de umanitate. Dorinţa de cunoaştere, de evoluţie, este reprezentat de dragon sau şarpe (diavolul), iar mărul este desigur fructul cunoaşterii. Întâlnim în acest cadru, toate cele cinci simţuri. Fructul a fost văzut, atins, mirosit, gustat, iar şarpele a fost auzit (în interior). Acest eveniment este, contrar credinţelor preoţeşti actuale, momentul de salt evolutiv al umanităţii, de la regnul animal (condus de cele cinci simţuri fizice) la cel omenesc (liber şi cutezător, condus de raţiune şi aspiraţie). Doar după transcenderea acestor simţuri fizice apare simţul cunoştinţei binelui şi răului, în fapt fiind vorba de simţurile corpurilor superioare. Preoţii au schimbat în cele din urmă dragonul (balaurul) cu şarpele, deoarece acesta ar reprezenta simbolul perfect al conştiinţei prinse în materie (şarpele este singurul animal care îşi târăşte tot corpul pe pământ). Mai târziu (în perioada lui Iisus) locul şarpelui a fost luat de porc (singurul animal care nu priveşte cerul), semnificând refuzul de-a evolua spre lumină, iubire, armonie, deci refuzul de-a se deplasa spre „cer”.

Nu se ştie cu exactitate ce reprezintă acele „mere” de aur, dar mai mult ca sigur că Heracle a dobândit simţuri şi puteri superioare. Nu pare a fi vorba de capacităţi supranormale, ci mai degrabă de simţuri şi puteri care sunt peste puterea noastră de înţelegere.

Legenda spune că înainte de a ajungela Grădina Hesperidelor, Heracle l-a eliberat pe Prometeu (focul eliberator), şi apoi, ajutat fiind de Atlas, a găsit faimoasa grădină şi a luat merele de aur.

Pentru a verifica spusele preoteselor – acela de-a fi o fiinţă divină coborâtă în trup, Heracle şi-a lăsat trupul şi mintea să fie conduse de focul teribil al spiritului său. Acest foc l-a adus în calea lui Atlas (programul atlant) şi în cele din urmă a pătruns în piramida din Retezat. Atlas – zeul care ţine pe umeri bolta cerească, este cât se poate de sugestiv. Noul program evolutiv galactic, cade în sarcina noii lumi.

Despre ce s-a întâmplat acolo, în momentul când Heracle a pătruns în piramidă,  nu se ştie încă nimic. Nu mi-a fost permis să aflu, însă ghizii mi-au spus că fiecare om va trece prin ceea ce a trecut Heracle!

Sunt scrieri care afirmă că această muncă ar fi fost a 12-a şi nu penultima, însă lipsa de înţelegere şi de viziune a unora, a făcut ca prinderea lui Cerberus să fie considerată cea mai grea muncă.

A douăsprezecea muncă – aducerea lui Cerberus din împărăția umbrelor subpământene. Această muncă este socotită de unii ca fiind cea mai grea încercare la care a fost supus. În îndeplinirea acestei sarcini, el a fost ajutat de Hermes și de Atena. Ajuns în Infern, Heracle s-a întâlnit cu umbra lui Meleager, căruia, cu această ocazie, i-a făgăduit să o ia în căsătorie pe Deianira. Apoi s-a întâlnit cu Piritus, cu Tezeu și cu Ascalafus, pe care i-a scăpat din chinurile la care erau supuși și, în sfârșit, cu zeul Hades, care s-a învoit să i-l dea pe Cerberus, cu condiția ca eroul să-l prindă fără să se servească de vreo armă. Strângându-l cu amândouă mâinile de gât, Heracle a reușit să-l stăpânească și să-l târască după el, pe pământ. Se spune că la vederea lui, Euristeu a fost atât de înfricoșat încât s-a ascuns și n-a vrut să-l primească. Neavând ce face cu el, Heracle l-a trimis înapoi în împărăţia umbrelor subpământene.

Cerberus, acest înfricoşător monstru cu trei capete, nu reprezintă defel păzitorul infernului ci mai degrabă cele mai adânci temeri ale oamenilor. Trupul lui Cerberus este asociat cu tenebrele morţii iar cele trei capete simbolizează strigătul celor trei monştri din interiorul omului: teama de boală, teama de sărăcie şi teama de singurătate. Toate acestea sunt „alaiul” care însoţesc tenebroasa teamă de moarte. Este tridentul demonic care s-a înfipt în trupul lui Iov. Este marea încercare a cărnii, testul final al pământului.

Prin testul celor trei plăgi (boala, singurătatea, sărăcia), omul poate trancende pământul şi iluziile sale, sau se poate pierde în abisul materiei… pentru multe vieţi. În urma acestor experienţe cumplite, omul iese de sub dominaţia materiei şi a influenţelor sale. Extrem de edificator este şi dialogul din Iov: Domnul a zis Satanei: “De unde vii?” Şi Satana a răspuns Domnului: “De la cutreierarea pământului şi de la plimbarea pe care am făcut-o pe el.”

Testul celor trei “capete ale cerberului” determină eliberarea definitivă de sub puterea materiei şi, astfel, este detronat definitiv egoul. Acesta nu poate exista decât în “cutreierarea pământului”. Doar în lumea “de afară” egoul poate face legea, doar în relaţia cu exteriorul, cu dualitatea şi sistemele sale de măsură. Prin acest test se atinge punctul în care se experimentează marele paradox al spiritului: finit în exterior dar infinit în interior! În momentul când omul simte cu adevărat infinitul din sufletul său, va arunca mantia egoului la locul cuvenit, iar Cerberus (şi cele trei capete), se va transforma în păzitorul său credincios.

Din respect pentru tradiţie, am lăsat ordinea sarcinilor lui Heracle, aşa cum a fost ea păstrată în memoria umanităţii, deşi aducerea merelor de aur din Grădina Hesperidelor a fost cu adevărat ultima şi cea mai grea. A fost momentul când omul Heracle devine semizeul Heracle.

Legenda afirmă că sfârşitul lui Heracle a pornit de la răzbunarea perfidă a unui centaur, pe nume Nessus. Acesta a fost ucis de Heracle din cauza faptului că intenţionase s-o violeze pe Deianeira, soţia lui. Înaintea morţii, perfidul Nessus îi spune Deianeirei că sângele său îi poate fi de ajutor pe viitor, ca să-l păstreze pe Heracle numai pentru ea, în caz că se va îndrăgosti de o altă femeie. Mai târziu, Heracle reuşeşte s-o salveze pe Iole, fiica regelui Euritus, ştiut fiind dragostea veche a lui Heracle pentru ea. Orbită fiind de gelozie, Denaieira îşi aduce aminte de sângele lui Nessus, şi îl varsă peste cămaşa lui Heracle, crezând astfel spusele centaurului, că va fi numai al ei pentru totdeuna.

Îndată ce soarele răsare, cămaşa se lipeşte de trupul de Heracle şi se aprinde de un foc nimicitor. În timp ce trupul lui se mistuia în flăcări, un „nor” îl acoperă şi îl duce în Olimp, locul zeilor. Acolo, ura lui Hera se stinge, apoi eroul se căsătoreşte cu fiica ei, Hebe, zeiţa veşnicei tinereţi. Drept răsplată pentru toate cele îndurate pe pământ, Heracle capătă nemurirea şi locul binemeritat prin zei.

Această legendă reflectă doar o mică parte din adevăr. Sfârşitul halucinat, specific tragediilor greceşti (sinuciderea Deianeirei în faţa trupului mistuit de foc al lui Heracle), vrea să aducă în evidenţă partea slabă a omului, chiar şi a celui mai vituos cu putinţă, şi anume slăbiciunea pentru cei dragi. Legenda vrea să confirme faptul că slăbiciunea celor dragi este şi propria noastră slăbiciune, iar această supoziţie este la fel de perfidă ca şi sângele lui Nessus, deoarece este ca o stavilă pusă în faţa celor care vor să aducă schimbarea.

În realitate, lucrurile au evoluat altfel. După experienţa din Grădina Hesperidelor, Heracle a realizat cine este şi care este rolul său. Graţie puterilor dobândite, Heracle a reuşit să rupă definitiv structura energetică a preoteselor (egregorul matriarhatului) şi să readucă egalitatea dintre bărbaţi şi femei.

Despre prima întrupare a lui Zamolxe, cunoscut sub numele de Heracle, nu se mai ştie nimic. Ulterior s-a deplasat spre ţinuturile din nord, rămase deocamdate necunoscute, iar despre modul cum a părăsit lumea, ghizii mei păstrează tăcerea. Poate că s-a stins asemenea moşilor antici, lumina din suflet răzbindu-i trupul, unindu-se apoi cu lumina soarelui…

În continuare, istoria şi-a urmat cursul. Preotesele nu au ştiut să piardă iar întreaga zonă era urmărită de spectrul unui devastator război civil. Pentru a se evita vărsarea de sânge, două tabere mari se hotărăsc să plece spre alte ţinuturi. Una dintre ele s-a deplasat spre vest, stabilindu-se în cele din urmă în peninsula italică. Urmaşii acestora au fondat mai târziu ceea ce avea să devină cel mai puternic imperiu din antichitate: Marele Imperiu Roman.

O alta mare tabără a plecat spre Est, stabilindu-se în cele din urmă în zona Indiei de azi.

Vechea Dacie a rămas aproape pustie. Preotesele păreau suverane pentru vecie. Vestea că cele două mari tabere au părăsit zona, s-a răspândit cu rapiditate. Furia mută a neamurilor din jur i-a unit într-o confruntare pe care pământul nu a mai cunoscut-o. Acum trei milenii şi jumătate, pe aceste plaiuri, s-a purtat o bătălie înfiorătoare. Cu toţii ştiau că lumea nu va putea cunoaşte libertatea şi egalitatea, atâta vreme cât vor mai exista preotesele şi amazoanele.

Cu un enorm preţ în sânge, amazoanele au fost exterminate iar amintirea lor a fost ştearsă aproape în totalitate din memoria lumii.

Ghizii mi-au spus că la sfârşitul războiului, dezastrul şi oroarea atinseseră o asemenea culme încât, între ceea ce rămăsese din preotesele comunităţilor şi ale munţilor, s-a format o alianţă secretă prin care se urmărea ca, niciodată cât va mai dăinui lumea, să nu mai existe vreun război între bărbaţi şi femei.

O alianţă care mai dăinuie şi în ziua de azi…

Ulterior, marele imperiu s-a rupt în mai multe regiuni. Totuşi, datorită limbii şi a unor obiceiuri comune, istoricii vremii le-au trecut sub un singur nume: Tracia.         

După devastatorul război, spiritualitatea din această zonă a cunoscut iarăşi o decădere accentuată. Locul suveran al preoteselor, a fost înlocuit de preoţi bărbaţi şi de bendise (preotese ale zeiţei lunii, Bendis), acestea din urmă fiind o rămăşită palidă a vechilor preotese. Neavând o pregătire pe măsura vechilor preotese, aceştia au preferat să se bazeze pe tot felul de dogme şi ritualuri decât pe munca spirituală. S-a dat o notă de mister anumitor ritualuri, bazându-se mai mult pe impresionabilitate decât pe capacităţi verificabile în planul fizic. Elementele şi forţele naturii erau „accesate” numai în mod formal, ritualic. Capacităţile speciale, care erau obţinute numai printr-o îndelungată pregătire, au fost înlocuite cu diverse titluri. Ba mai mult, şi noii preoţi şi-au consolidat poziţia socială în acelaşi mod ca vechile preotese decăzute, adică prin acumularea de bogăţii materiale şi putere armată.

Astfel stând situaţia, era normal să apară o decădere foarte rapidă a spiritualităţii, şi odată cu ea, întreaga societate dacică. La acestea se mai adăugau şi desele atacuri ale năvălitorilor din jur care, odată cu distrugerile şi jafurile, au adus şi o serie de practici primitive, având la bază diverse superstiţii.

Situaţia era de aşa natură încât trebuia realizată o nouă intervenţie directă a Divinităţii. În toate zonele speciale ale planetei, Principiul Unic Divin s-a întrupat pentru a readuce spiritualitatea la un nivel normal, îndepărtând astfel influenţele care aveau să ducă la involuţie.

Pentru a se feri de orice fel de intervenţie perturbatoare din afară, era necesar să se traseze direcţii clare în zona spiritualităţii. Acestea trebuiau să fie bine „ancorate” în structurile grilei energetice, astfel încât omul să aibă, în orice moment, acces la evoluţia spirituală, fără a exista riscul de-a fi manipulat de interese străine planetei.

 

 

Misterele Şcolii Zamolxiene – fragmente (9)

Dacia anilor 500 î.H. (1)

 

Unităţile de conştiinţă divină, întrupate în urmă cu aproximativ 2500 de ani, aveau, pe lângă sarcina de-a renaşte spiritualitatea, şi pe aceea de-a dezvolta şi iniţia noi evoluţii ale corpurilor subtile. Aceştia au acţionat atât asupra structurii energo-informaţionale a reţelei planetare cât şi asupra dinamicii psiho-mentale specifice acelor vremuri, creându-se anumite „rezonanţe” şi căi de legătură subtilă. Astfel, s-au sădit seminţe spirituale care ulterior au generat curente şi idei religioase. Dacă Lao Tze şi Gautama Sidharta (Buddha) au lăsat urme mai vizibile în spiritualitatea Asiei, Zamolxe a creat (în ciuda aparenţelor) în Europa o dinamică mult mai mare şi mai complexă. De fapt, întrega Europă poartă amprenta sa.

Pentru a se întrupa, unitatea de conştiinţă divină trebuie să treacă printr-o „coborâre vibraţională”. Ea este realizată în mai multe etape; prin urmare, conştiinţa se „înveleşte” cu mai multe straturi vibraţionale. Totuşi, spre deosebire de celelalte fiinţe terestre, un spirit divin (eliberat spiritual) îşi poate construi un corp cauzal conform cu misiunea pe care şi-a ales-o. Din această cauză, în timpul vieţii i vor ivi situaţii sau conjuncturi speciale prin care misiunea îi este facilitată din toate punctele de vedere. Cu toate acestea, chiar şi o fiinţă divină trebuie să treacă printr-o serie de „teste planetare”. Nimeni nu se naşte cu înţelepciunea gata formată din naştere, de aceea „sămânţa” spirituală (structura cauzală) trebuie să treacă printr-o serie de etape, înainte de-a se „desface” într-o veritabilă floare divină. Cu toţii au trecut prin aceste experienţe.

La fel ca prima dată, cea de-a doua întrupare a lui Zamolxe, s-a petrecut într-o zonă liniştită de munte. Încă din primii ani, natura şi bolta înstelată au însemnat pentru el cea de-a doua familie. Aceleaşi aspiraţii către necunoscut şi necuprins îl făceau să se comporte diferit faţă de cei de vârsta sa. Focul teribil din suflet nu-i putea fi potolit decât de liniştea naturii şi doar lumina bolţii înstelate părea să mai aducă răcoare sufletului său. Cum focul din adâncul sufletului său creştea pe zi ce trece, a simţit nevoia să plece spre alte zări. Nimeni şi nimic nu l-a putut opri. Însăşi focul spiritului său îl conducea. Nu vroia decât să ajungă în bătrâna Eladă. Auzise printre negustori că acolo este locul unde zeii se pogoară adesea printre oameni.

Cu durere în suflet a lăsat în urmă dealurile îmbrăcate de iarbă şi flori, pădurile răcoroase şi cântecul păsărilor, zâmbetul misterios al munţiilor săi dragi şi susurul liniştitor al izvoarelor. O perioadă i-au putut potoli strigătul sufletului. Dar nu era îndeajuns. Ştia însă că atâta vreme cât le va purta în suflet, nu vor dispărea.

Pentru a-şi plăti drumul pe mare, a fost nevoit să fie servitor o scurtă perioadă. Între timp, Zamolxe învăţase foarte bine limba, obiceiurile, tradiţiile religioase, dar şi bucuriile şi supărările grecilor din viaţa de toate zilele. Deşi viaţa lui nu era nici pe departe confortabilă, focul teribil ce-l purta în suflet îi şoptea că este pe drumul cel bun şi că în curând avea să se i întâmple ceva deosebit.

Ajunse într-un final în bătrâna Grecie. Tumultul oraşelor greceşti nu-i erau pe plac, dar ştia că este pe drumul cel bun. Făcea eforturi mari pentru a asista la celebrele forumuri din pieţele oraşelor. Acestea îl atrăgeau într-un mod deosebit, dar totodată îi aţâţau şi mai puternic flacăra inimii.

Într-un final ajunge în preajma lui Pitagora. A fost momentul când tânărul Zamolxe a simţit că trebuie să-l urmeze cu orice preţ. Fiorul acelei atracţii teribile, dintre două mari spirite, a fost simţit şi de Pitagora. Ochii tânărului l-au făcut să se înfioare. Pitagora nu mai simţise aşa ceva. Deşi era adesea înconjurat de tineri discipoli – copii ai unor bogaţi aristocraţi greci, Pitagora l-a tratat pe Zamolxe asemenea propriului copil. La început, Zamolxe făcea muncile unui servitor, prin aceasta Pitagora punându-i la încercare pornirile sufletului. Cu toate acestea, fiecare putea simţi afecţiunea deosebită pe care o avea Pitagora pentru el. Acest lucru a stârnit invidia celorlalţi discipoli. De aceea a rămas vorba între greci că Zamolxe ar fi fost un sclav răscumpărat de Pitagora. Nici vorbă de aşa ceva…

Până să-şi coştientizeze misiunea, Zamolxe a petrecut o bună parte din viaţă alături de marele spirit Pitagora. Acesta era întruparea unei fiinţe solare, rolul său fiind acela de-a realiza un focar de spiritualitate pentru vremea sa. Pitagora a lăsat urme adânci în spiritualitatea lumii, fiind modelul de bază pentru generaţiile viitoare de filozofi, artişti, oameni de ştiinţă şi ezoterişti. Din păcate, şcoala a avut un caracter ermetic şi oarecum exclusivist, Pitagora nevrând să ţină cont de sfaturile lui Zamolxe în ceea ce priveşte admiterea de noi membri. Implicarea în treburile politice, admiterea pe baze îndoielnice (fiziognomia), caracterul rigid al şcolii, toate pe fondul păstrării unei mentalităţi politeiste, au dus şcoala către un final tragic.

Zamolxe se întrupase pentru o cu totul altă misiune. Pitagora şi şcoala de spiritualitate dela Crotonai-au fost familie, prieteni şi casă pentru o bună perioadă a vieţii, dar până la urmă a trebuit să le părăsească. O viziune i-a schimbat viaţa pentru totdeauna. O piramidă de lumină şi un chip enigmatic l-au determinat să se întoarcă pe plaiurile natale. Îşi conştietizase o parte din misiune…

Şi-a regăsit poporul aproape abrutizat şi devastat de sărăcie şi mici neînţelegeri. La toate acestea se mai adăugau şi infuziile de credinţe superstiţioase celtice, care deformase, şi în multe locuri chiar înlocuise, multe dintre învăţăturile pe care el le lăsase (cu un mileniu în urmă). Conducătorii erau adesea dominaţi de interese mărunte şi nu de puţine ori se iscau conflicte între comunităţile de daci. Zamolxe reuşise să convoace o adunare a lor, explicându-le pe îndelete că trebuia făcut ceva pentru ca dacii să redevină ceea ce fuseseră odinioară. Nu a fost greu să-i convingă. Aceştia şi-au dat seama că Zamolxe era condus de un foc căruia nu puteai să i te opui. Nu urmărea bogăţia căci o avea, nici faima căci dacii nu puneau preţ pe ea.

În cele câteva luni cât i-a luat să ajungă dela Crotonape plaiurile natale, a reuşit să adune o oarecare avere. A vindecat de diverse boli pe mulţi precupeţi şi conducători locali şi a primit în schimb multe bogăţii. Zamolxe putea accesa şi folosi forţele elementale ale naturii, aducea echilibrul şi armonia, dar şi forţa şi vitalitatea, acolo unde lipseau. Dispunea aşadar de puteri foarte mari de vindecare şi de dinamizare a energiilor psihice şi mentale. Putea avea acces la dimensiunile superioare, observând foarte uşor tendinţele şi evoluţia anumitor situaţii. Toate acestea le-a demonstrat în multe ocazii. Vestea i-a mers atât de departe încât unii călătoreau luni de zile ca să ajungă la vestitul Zamolxe, cel care putea reda vitalitatea şi forţa tinereţii.

Conducătorii comunităţilor de daci au înţeles că Zamolxe le putea aduce unitatea şi putea crea o bază solidă pentru viitoarele generaţii. Au înţeles cu toţii că avea viziunea şi puterea de-a reunifica toate comunităţile de daci. Nu a dorit putere politică şi nici bogăţii. Dorea să fie sprijinit în munca sa, şi să fie lăsat să-şi facă treaba pentru care s-a întrupat, anume să readucă spiritualitatea dacilor la cotele cele mai înalte.

Pentru început, Zamolxe i-a convins  că este de mare trebuinţă să există o monedă care să circule între toate marile comunităţi de daci. Fiind deschişi la minte, conducătorii locali au înţeles că o singură monedă este mai de folos decât mai multe şi asta avea să strângă puterea negustorilor şi a conducătorilor tot aşa precum aceeaşi limbă îi strângea în vreme de restrişte sau când năvălitorii dădeau târcoale. I-a învăţat, de asemenea, care sunt trebuinţele celorlalte neamuri, bucuriile, supărările şi toate cele plăcute lor, şi cum să facă schimburi corecte cu ei.

Pentru a evita uneltirile preoţilor locali şi a bendiselor, Zamolxe a hotărât că nu va interfera cu obiceiurile, ritualurile şi tradiţiile lor. Nu era interesat să întemeieze o nouă religie şi nici nu dorea vreo reformă a celor existente. Zamolxe era interesat să creeze o şcoală de spiritualitate, asemenea celei înfiinţate de Pitagorala Crotona, dar fără a repeta greşelile de acolo. Simţise foarte puternic aspiraţiile către spiritualitate ale noii generaţii de tineri daci. Prin urmare a încercat să grăbească înfiinţarea şcolii.

După ce reuşise să obţină sprijinul conducătorilor locali, Zamolxe a purces la alcătuirea primei generaţii de discipoli. Hotărâse să respecte anumite reguli dela Crotona, iar una dintre ele era ca fiecare învăţător să aibe cel mult zece discipoli. De asemenea, pregătirea ar fi presupus să se desfăşoare în afara cadrului familial.

Înainte de întrupare, Principul Divin a ales mai multe spirite superioare, pentru a-l ajuta în perioada cât ar fi fost întrupat. Aceştia au fost primii lui discipoli. Zamolxe, graţie percepţiilor sale deosebite, a reuşit să-i detecteze într-un timp foarte scurt. Legătura specială dintre ei s-a format mai rapid decât un fulger s-ar coborî din înaltul cerului.

Păreau cu toţii a fi braţele unui singur trup. Toate cele zece mari spirite, coborâte în materie alături de Zamolxe, au trecut foarte repede printr-o pregătire specială. În doar un singur an, cu toţii au trecut prin iniţieri şi salturi de conştiinţă care ar fi necesitat cel puţin zece de ani de pregătire asiduăla Crotona. Unspirit superior poate trece foarte uşor prin diferite trepte evolutive, dacă este pregătit cum trebuie.

Zamolxe era asemenea unui soare divin, iar discipolii săi erau asemenea unor vase dornice de-a fi umplute de lumină. Pregătirea a fost atât teoretică cât mai ales practică. A fost şi extrem de intensă. Practic, nicio zi nu stătetau locului. Fiecare zi era specială într-un anume fel. Într-un singur an, Zamolxe şi primii săi zece discipoli au purces de-alungul munţilor, luând contact cu toate zonele energetice speciale ale matricei carpatice. Fiecare munte, fiecare creastă, fiecare deal, fiecare peşteră, fiecare pădure, fiecare lac, râu, pârâu sau chiar izvor îşi aveau propria lecţie şi iniţiere. Hrană le-au fost turtele crude de hrişcă şi secară, mierea umplută cu alune, jir şi nuci, dar şi şi fructele şi legumele uscate. Pentru un spirit superior este foarte uşor să treacă la o alimentaţie curată deoarece hrana de care are nevoie un spirit de lumină este însăşi… lumina. Primii săi discipoli au înţeles acest lucru foarte bine. Însă, cu toţii simţeau în fiinţa lor o altfel de foame; o foame teribilă de lumină.

„Lumina nu poate pătrunde dincolo de un trup murdar. Sângele nu poate fi curat atâta vreme cât pântecele este murdar. Un trup curat înafară aduce sănătate şi vigoare doar pentru o vreme, dar un trup curat înauntru pregăteşte o minte curată pentru toată viaţa. O minte curată găseşte lumina în cele mai întunecate locuri. Lumina are nenumărate feţe şi se găseşte în nenumărate locuri. Căutaţi cea mai puternică lumină! Ea este în sufletul omului. Cine găseşte lumina din propriul suflet, găseşte lumina Focului Viu. Lumina Focului Viu curăţă, vindecă, hrăneşte şi apoi eliberează omul de legăturile pământului” Astfel le vorbea Zamolxe, iar ei sorbeau fiecare cuvânt. Toate cuvintele sale erau ca o adiere răcoroasă pentru sufletele lor arse de un dor nespus după lumină.

„Cum ne leagă pământul? Cum scăpăm de lanţurile sale?” întrebau ei pe Zamolxe.

„Nu pământul vă leagă, ci voi vă legaţi de pământ, prin patimile voastre. Eliberaţi-vă de patimi şi vă veţi elibera de lanţurile ce singuri vi le-aţi pus. Curăţaţi-vă de lăcomia pântecului, de patimile cărnii şi de patima propriei înfăţişări” (este vorba de ego – n.a.)

„Cum ieşim din legea dobitoacelor şi să ne înfruptăm numai cu lumină? Ne urâm trupul, noi vrem numai lumina”

„Nu vă urâţi trupul şi nici să nu-i nesocotiţi nevoile, căci el este vatra Focului Viu. Dar păstraţi-l curat şi demn de a fi unealta luminii. Prin trup, Focul Viu va birui orice fărâmă de întuneric pe acest pământ, iar lumina Sa îşi desăvârşeşte lucrarea”.

Astfel le răspundea el discipolilor, iar mintea şi sufletul lor creşteau nespus, hrănite fiind de lumina lui Zamolxe şi de învăţăturile tainice ale munţilor străbătuţi zi de zi.

După o vreme, fiecare dintre cei zece discipoli devenise asemenea unui mic soare. Oriunde mergeau, aduceau cu ei vindecarea, speranţa, bucuria, liniştea. Împrăştiau seminţele înţelepciunii în fiecare comunitate întâlnită, ştiind că se află acolo suflete dornice de-a se adăpa cu lumina lor. Dezlegau tainele ascunse ale munţilor, dealurilor, câmpiilor, lacurilor şi apelor curgătoare, dar şi glasul vânturilor, şi le aduceau locuitorilor sub formă de cântece, poveşti şi „şoapte ale zeilor”. Astfel au întocmit ei legile frumoase, cunoscute printre unii ca şi belaginele, şi le-au răspindit apoi printre semeni. Multe au fost (legile); se spune că nu ai fi apucat a le termina pe toate nici într-un an, chiar de le-ai fi spus într-una fără să fi închis un ochi. Atât de multe erau şi nu se mai sătura inima şi mintea ascultându-le.

În prima lucrare (Legile lui Zamolxe), prin bunăvoinţa lui Zamolxe, am reuşit să readuc la suprafaţă o mică parte dintre ele. Altele vor fi cunoscute în curând…

 

 

Misterele Şcolii Zamolxiene – fragmente (10)
Dacia anilor 500 î.H. (2)

 

Au trecut astfel câteva primăveri iar Zamolxe şi cei zece dicipoli împrăştiaseră printre oameni multe seminţe ale înţelepciunii. Coborau adesea printre ei, dar cel mai mult stăteau în liniştea munţilor. Mare bucurie era printre oameni atunci când ei se coborau din munţi, căci pe unde treceau toate le mergeau bine. Holdele erau binecuvântate, animalele sănătoase şi voioase, iar copiii şi tinerii înveseleau pe cei vârstnici cu strigătele lor de bucurie.

Într-una din seri, adunându-i pe toţi într-un loc, Zamolxe le spuse:

„Este o vreme a semănatului şi una a secerişului. A sosit timpul ca lumina să păşească în noile suflete şi să crească asemeni grânelor. Mergeţi între oameni şi strigaţi către vlăstarele tinere: veniţi şi adăpaţi-vă cu înţelepciune!”

După care toţi cei zece s-au dus spre diferite comunităţi, adunându-i pe cei însetaţi de lumină. Lumina ce-au semănat-o printre oameni, Zamolxe şi cei zece, şi-a adus din plin rodul. Mulţi tineri s-au arătat dornici de-a se alătura lor. S-au întors astfel cei zecela Zamolxe, însoţiţi cu peste o sută de voinici.

„Aici sunt vlăstarele noastre”, spuseră ei.

„Vlăstare ce trebuiesc altoite şi apoi semănate din nou, grăi Zamolxe. Altoite de patimile trupului şi de propria înfăţişare”

Cu cât mai des le vorbea Zamolxe tinerilor, cu atât mai mare era setea lor de lumină şi înţelepciune. Astfel stând lucrurile, fiecare dintre cei zece şi-a luat în primire tinerii discipoli, după împărţeala cuvenită. Erau socotiţi mai mulţi de zece pentru fiecare, dar Zamolxe ştia că nu toţi aveau să termine pregătirea. Simţea ce poate fiecare căci avea darul citirii sufletului. Ştia însă că nimeni nu are voie să întoarcă din drum sufletul însetat de lumină şi înţelepciune. Exemplul Crotonei era îndeajuns…

Zamolxe întocmise şcoala pe trei niveluri. Primul avea să dureze un an, al doilea nivel dura doi ani, iar al treilea nivel se desfăşura pe durata a trei ani. Nivelul al treilea era destinat doar celor mai buni dintre ei. Toate erau întocmite după cum era putinţa fiecăruia. Tinerii discipoli nu trebuiau să se preocupe de hrană sau de adăpost, ci numai de curăţenia trupului, a sufletului şi a minţii. Nu trebuiau, de asemenea, să iasă de sub cuvântul învăţătorului de grup, sau să încalce regulile de bună purtare întocmite de Zamolxe.

 

Primul nivel

 

În primul an, înainte de a purcede la curăţenia trupului, a minţii şi a sufletului, discipolii aveau obligaţia să înveţe cât mai multe dintre legile frumoase, iar apoi trebuiau să le aplice în viaţa de toate zilele. De regulă, ziua începea cu câte o plimbare, fie în pădure, fie pe munte sau pe malul vreunul râu sau lac, iar învăţătorii le explicau pe îndelete tinerilor discipoli despre natura şi esenţa legilor divine, care se întrevăd în toate cele care sunt sub soare. Primele „materii” învăţate erau ascultarea (disciplina), hărnicia, studiul, cumpătarea şi sârguinţa.

„Disciplina vine din ascultare, spuneau învăţătorii. A nu trăi în disciplină, înseamnă a nu te deosebi de dobitoace. Acestea ascultă doar de glasul pântecului şi de poftele cărnii. Nu fiţi ca ele, ci ridicaţi-vă deasupra lor, căci demni sunteţi de-a purta în voi Focul Viu”.

Astfel erau îndrumaţi să postească pentru a-şi potoli poftele pântecului şi ale cărnii. Tinerii discipoli erau ajutaţi să înţeleagă faptul că doar un trup curat poate curăţa sufletul şi mintea, şi doar o minte şi un suflet curat pot primi lumina Focului Viu şi Veşnic.

„Curăţirea trupului începe din pântec; pântecul curat aduce curăţire sâgelui; sângele curat aduce linişte nervilor iar liniştea nervilor potoleşte pornirile sufletului.”

„Ascultaţi şi rumegaţi ce vă spun legile, ascultaţi şi rumegaţi ce vă spun bătrânii şi cei înţelepţi, căci vorbele lor sunt trecute prin focul şi vâltoarea vieţii, apoi ascultaţi ce vă spun pământul şi susurul apei, ascultaţi foşnetul pădurii, ascultaţi soarele şi luna, stelele şi norii.”

„Cum putem auzi norii, soarele şi luna?” spuneau ei, fascinaţi fiind de cele auzite.

„Multe zgomote trebuiesc potolite pentru a putea auzi şoaptele lor. Trebuie ca după ce aţi potolit lăcomia pântecului şi patima cărnii, să potoliţi şi zgomotul poftelor voastre. Poftele de mărire şi de întâietate în faţa celorlalţi sunt chiar mai rele decât poftele cărnii. Primele vă pun lângă dobitoare, dar acestea vă duc mai jos de ele, după cum bine spune legea.

„Deci sărăcia este cea mai bună?” întrebară ei.

„Nici sărăcia nu e bună căci demn este omul de toate cele ce sunt pe acest pământ, dar nici prea multă avuţie nu face bine. Hărnicia, blândeţea, dărnicia şi modestia trebuie să fie înaintea oricărei măriri. Dar să nu-ţi stăruie gândul de-a fi înaintea celorlalţi. Nu te măsura cu altul căci focul ce-l aprinzi în celălalt se va întoarce negreşit la tine, şi grea arsură îţi va da la suflet. Mâinile harnice sunt întotdeauna binecuvântate şi nu vor cunoaşte lipsa. Fii deci harnic, ascultă glasul celor înţelepţi, nu-ţi da mărire în faţa altora, şi nu da ascultare poftelor şi patimilor cărnii. Astfel făcând, nu vei cunoaşte lipsa şi nici boala nu se va atinge de tine, prieteni destoinici vei avea şi nicio duşmănie ce va veni asupră-ţi nu va prinde ziua de mâine.”

„Apoi glasul norilor şi stelelor îl vom auzi?”

„Întâi să ascultaţi de glasul pământului, căci trupul din pământ este făcut. Nu e oare tăria oaselor voastre asemenea cu tăria stâncii? Nu curge izvorul asemenea sângelui din vine? Nu este vântul asemenea suflului vostru? Ascultaţi deci glasul pământului şi multe vă va învăţa.

„Dar necuprins este pământul” spuseră ei. De unde să purcedem?

„De acolo de unde sunteţi. Nu plecaţi urechea spre glasurile altor pământuri căci acelaşi pământ este şi de aceeaşi lege ascultă. Deschideţi-vă urechile şi ochii minţii şi ai sufletului, şi veţi auzi şi veţi vedea minunăţiile pământului în fiecare colţişor al său. Cumpătarea (echilibrul) să fie prima voastră lecţie ce-o veţi primi de la pământ. Luaţi seama la rodul cel bun al copacului. Pentru ce să ţi se frământe inima? Pentru ce vrei să aduni mai multe decât îţi trebuiesc? De ce să porţi grija preaplinului?”

Astfel le erau explicate pe îndelete legile pământului iar înţelepciunea se aduna în mintea lor pe zi ce trece. Pas cu pas, în primele şase luni, hrana lor devenea la fel cu cea a învăţătorilor, adică turte uscate din secară, hrişcă sau grâu, legume şi fructe (crude sau uscate), miere, alune, nuci, seminţe. Câteodată primeau de la oameni şi caş, brânză, lapte sau ouă. Învăţaseră dela Zamolxesă nu mai treacă hrana prin foc căci altfel puneau stavilă simţurilor fine. Trecerea se făcea gradat iar Zamolxe ştia că, pentru a reuşi, discipolii trebuiau să-şi hrănească atât mintea cât şi sufletul.

„Cine nu se îngrijeşte de hrana minţii şi a sufletului, nu poate ridica stavilele din pântece. Căci mare şi grea e pofta mâncării trecute prin foc” spunea Zamolxe, explicându-le prin aceasta că hrana curată trebuie să fie susţinută de cultivarea minţii şi a sufletului.

„Prin studiu, mintea se dezvoltă, iar prin experienţă se îmbracă cu înţelepciune” le spunea adesea.

Până să se împlinească şase luni, unii discipoli părăseau grupul căci nu reuşeau să se adapteze cerinţelor. Nu dovediseră nici chemarea spre lumină, şi nici tăria de-a rezista lăcomiei pântecului sau a poftelor cărnii. Nu erau alungaţi, ci ei plecau, din voia lor. Aceştia primiseră totuşi multe seminţe de înţelepciune, şi în decursul vieţii dovedeau că sunt deasupra altora, prin hărnicie, cumpătare şi ascultarea de lege, reuşind să fie oameni de vază ai comunităţilor.

În primele şase luni, locuiau cu toţii într-o mică aşezare izolată, de la poalele unui munte, construită din avuţia lui Zamolxe. Tot el avea grijă ca hrana şi hainele să nu le lipsească, sau alte trebuinţe precum diferite unelte. Vestea despre ei ajunse departe. Multe alte comunităţi le-au construit locuinţe, din avuţia lor, în speranţa că se vor hotărî să treacă şi pe la ei. Cu toţii aflaseră că pe unde treceau şi soarele îi binecuvânta, şi toate le mergeau bine.

După aceste prime şase luni, cei care ascultaseră de glasul sufletului, având pântecele curat şi potolite pornirile cărnii, aveau să primească alte seminţe ale înţelepciunii. Urmau să înveţe despre elemente şi să-şi cultive virtuţile. Pentru aceasta, adesea plecau cu zilele şi mergeau la şes, la deal şi apoi iar la munte, petreceau o vreme lângă râuri, lacuri şi izvoare, păduri cutreierau şi glasul vântului ascultau.

„Spune-ne despre pământ, bunule Zamolxe” întrebau adesea discipolii. Cu toţii auzim un murmur de la el, dar nu-l putem încă desluşi, deşi ne-am potolit pofta cărnii şi patima pântecului.”

„De necuprins este pământul pentru mintea omului şi de neînţeles este glasul său pentru cei mulţi. Astupate sunt urechile pentru murmurul său, şi închise sunt pleoapele pentru cei ce, în trufia lor, cred că-i pot cuprinde mărirea. Doar cu privirea de prunc se pot cuprinde cele ce sunt de-asupra omului. Cu inima curată se deschid urechile sufletului şi pleoapele minţii. Ţărâna este cea dintâi; moale şi totuşi de atât de puternică. Ţărână găseşti în toate cele ce au trup – iarbă, flori, copaci, dobitoace şi oameni, şi toate acestea ţărână se vor face peste vremi. Căci aşa este de când lumea şi pământul.”

„Ce spune glasul ţărânei mărite Zamolxe?”

„Iată ce spune glasul ei: Vedeţi cum dobitoace şi oameni deopotrivă mă calcă în picioare? Eu, ţărâna, nu mă întorc împotriva lor şi nici nu mă uit la faţa lor, la puterea lor, la averea sau la ştiinţa lor. La fel servesc pe toţi. Asta să învăţaţi de la mine: servitutea şi modestia. Serviţi lumina din voi, aducând-o afară, şi fiţi modeşti în faţa tuturor, aşa cum sunt şi eu. Serviţi lumii precum şi eu servesc plantelor, hranindu-le cu ţărâna mea, cum servesc dobitoacelor, hrănind însăşi hrana lor, şi pe oameni asemenea. Hrăniţi-i pe ceilalţi cu lumina voastră şi veţi învăţa graiul meu. Cu el veţi deschide porţile cunoaşterii pământului şi plinătatea sa va fi a voastră.”

„Dar stânca ce ne învaţă?” întrebară ei atunci.

„Iată stânca ce spune: Învăţaţi de la mine, neclintiţi să fiţi în faţa greutăţilor de tot felul, căci doar astfel tăria mea o veţi primi. Nici adierile învolburate ale minţii (gândurile potrivnice – n.a.), şi nici apele tulburi ale sufletului (emoţiile şi patimile – n.a.) să nu vă schimbe hotărârea. Doar astfel cunoaşterea mea se va deschide vouă. Dar să nu-ţi ridici semeţia prea mult căci cu cât mai sus se pune mândria, cu atât mai rău se prăbuşeşte. Eu n-am teamă decât să nu-mi ridic prea sus mândria, căci mulţi semeni de-ai mei zac sfărâmaţi la poalele muntelui, din cauza căderii. Învaţă deci ce este tăria şi neclintirea, dar nu-ţi lăsa trufia să te acopere căci rea va fi căderea şi cruntă suferinţa.

„Deci ce ne învaţă pământul?” îi întrebă Zamolxe.

„Servitutea, modestia, unitatea, plinătatea şi tăria” răspunseră cu toţii într-un glas.

„Bine spus. Dar ce le ţine împreună? Puteam avea plinătate fără a avea măsură şi echilibru, sau putem avea tărie fără a avea sprijin? La ce foloseşte o inimă curată şi dornică de servitute dacă nu ai cele de trebuinţă? Deci luaţi seama la măsură, echilibru şi sprijin. Orice plinătate, fără măsură şi fără echilibru, aduce osteneală mare trupului şi minţii, iar tăria fără sprijin este ca îndărătnicia dobitoacelor.

În continuare Zamloxe le explica discipolilor despre rolul şi rostul pământului în toate cele ce sunt pe lume. Pe unde treceau, discipolilor li se deschideau ochii minţii şi ai sufletului, şi aflau astfel povestea fiecărui vârf de munte, al fiecărui deal sau chiar a fiecărei pietre. După o vreme, fiecare discipol putea anticipa „viaţa şi experienţa” unei pietre, doar văzând-o pe îndelete; de la ruperea ei de stâncă, la mersul prin şuvoaiele ploilor, la şlefuirea ei prin frecarea cu vântul, apa, ţărâna şi alte pietre, intuind chiar şi distanţa parcursă. Limbajul „pietrei” se înţelege doar după ce sunt potolite zgomotele minţii şi ale sufletului, şi când se arată respectul cuvenit pentru pământ.

 

Misterele Şcolii Zamolxiene – fragmente (11)

Dacia anilor 500 î.H. (3)

După ce discipolii primeau lecţiile pământului, Zamolxe şi învăţătorii îi învăţau despre lecţiile apei. Astfel, paşii le erau purtaţi către lacuri, răuri şi izvoare.

„Dar lacul ce ne învaţă, bunule Zamolxe” întrebau ei.

„Precum este de liniştit lacul, aşa să vă fie şi sufletul; precum este el de limpede, aşa să vă fie şi mintea. Nu uitaţi aceasta când vâltoarea vieţii vă va tulbura sufletele şi minţile. Luaţi seama la lecţia sa căci bună povaţă vă dă. Apoi luaţi seama că lacul este ochiul pământului. Prin lacuri, pământul îşi aţinteşte privirea spre cer, iar cerul îşi trimite lumina pe pământ. Stăruiţi în cele ce v-am spus şi multe lucruri tainice veţi afla.”

„Dar râul şi izvorul ce lecţie ne învaţă?”

„De neschimbat în hotărâri să fiţi, aşa cum bine spune legea. Fă-i stavilă râului şi vei vedea că tot îşi va găsi drumul. Nimic nu poate opri drumul său; va merge după cum îi şopteşte pământul, căci una este cu el.

Iată care sunt poveţele apelor ce curg necontenit: curăţarea, hrănirea, mângâierea, unirea, hotărârea, vindecarea, răbdarea, eliberarea, mişcarea, unirea, limpezirea, echilibrarea. Asemenea unui râu să fiţi şi voi printre oameni. Să nu treacă zi fără să-i „udaţi” pe ceilalţi cu ştiinţa şi lumina voastră. Hrăniţi-le mintea şi sufletul, mângâiaţi-le sufletele precum o mamă îşi mângâie pruncul, urniţi-i din nepăsarea lor cu bândeţe şi băgare de seamă, vindecaţi-i cu puterea voastră, învăţaţi-i cât de mare-i puterea răbdării şi cât de ascuţit e tăişul unei minţi limpede. Precum izvoarele se întâlnesc în râu, aşa uniţi să fiţi şi voi în cuget şi simţiri.”

Multe lacuri, râuri şi izvoare îşi depănau poveştile atunci când ei soseau în preajma lor, şi multă bucurie era în sufletele lor, căci ele nu vorbeau asemenea pământului. Glasul apelor era asmenea unor cântece care mângâia urechea şi sufletul.

„Prin cântec duios îşi spun apele povestea, le spunea Zamolxe. Cântecul lor să-l învăţaţi şi apoi lumii să-l cântaţi.”

Zi de zi, discipolii prindeau a învăţa tot mai bine graiul pământului şi cântecul apelor. Mare bucurie era în sufletul lor căci fiece clipă era minunată, şi fiece zi era binecuvântată. Învăţaseră să aibă respect pentru fiecare fir de praf, pentru fiecare piatră şi fiecare stâncă. Chiar şi paşii le păreau a fi mai degrabă mângâieri decât călcări. Atât de drag le devenise pământul.

(Notă: În realitate, avuseseră parte de o primă iniţiere, care le permitea accesarea energiilor telurice. Aceasta se face prin intermediul centrilor energetici din talpă. Spre deosebire de iniţierile dure ale vechilor preotese, Zamolxe întocmise iniţierile în aşa fel încât să nu fie simţite foarte dur de discipoli. Dar acest lucru presupune o mai bună armonizare între corp, minte şi suflet, şi vieţuirea lângă zone care prezintă trasee energetice speciale ale energiilor telurice şi elementale.)

„Aici vrem să rămânem cu toţii. Să nu mai coborâm între oameni” spuneau ei câteodată. Nu ne mai săturăm de poveştile pământului şi de cântecul apelor. Binele este cu noi pururea şi bucuria în fiece clipă.”

„Cel ce primeşte trebuie să dea mai departe. Cel ce învaţă trebuie să înveţe pe altul, cel ce se desfată din cânt trebuie să cânte pentru altul, cel ce primeşte bucuria trebuie s-o dea mai departe, şi cel ce primeşte lumina trebuie s-o poarte în lume.”

Apoi discipolii au înţeles că rolul lor era de-a răspândi pacea, lumina şi iubirea printre ceilalţi, şi nu să se bucure doar ei de toate acestea.

„Să nu vi se întristeze inima, căci mai mare este bucuria dăruirii decât cea a primirii. Să luaţi seama la ce v-am spus acum; să nu uitaţi aceasta.”

„Dar vântul ce poveşti ne spune? Ce putere ascunsă împinge aerul încolo şi încoace. Cum adună el norii şi ne revarsă apa peste grâne?”

„Precum voi aveţi suflare, aşa îşi are şi pământul suflarea sa. Şi una şi alta îşi au obârşia din puterea Focului Viu şi prin El se fac toate cele din lumea aceasta. Căci orice mişcare are un mişcător; orice mişcător mic are un mişcător mai mare şi tot aşa până la marele mişcător, care este Focul Viu. Tot aşa, suflarea este mişcătoare pentru viaţa voastră, viaţa voastră este mişcătoare pentru lume, lumea este mişcătoare pentru întreg pământul iar întreg pământul este mişcat la rândul lui de Focul cel Viu şi Veşnic.”

„Cum se poate, bunule Zamolxe, ca Focul cel Viu să fie în tot şi toate; pe unele să le mişte mai domol iar pe altele mai tare, şi toate să fie în acelaşi timp?”

„Aveţi voi un trup?”

„Avem, bunule Zamolxe”

„Are trupul mâini, picioare şi mai multe degete? Are el ochi să vadă, urechi să audă, piele să simtă, limbă să guste şi nas să miroasă?”

„Are, bunule Zamolxe.”

„Se foloseşte omul de toate?

„Din plin.”

„Are în nări un suflu de viaţă. Se vede acesta?

„Nu se vede.”

„Trupul se vindecă singur. Se vede vindecarea?

„Nu se vede.”

„Puteţi cuprinde judecata în braţe sau gândul să-l măsuraţi?

„Nu putem.”

„Tot aşa se foloseşte Focul cel Viu şi Veşnic de toate cele se văd şi mai ales de cele ce nu se văd, iar vântul este unul dintre ele. Deşi nu se văd, mari puteri poartă vânturile şi multe comori pentru minţile şi sufletele voastre.”

„Vântul de răsărit ce poveşti ne spune?”

„Iată ce spune vântul de răsărit: Eu aduc veselia începutului de zi; puterea zilei începe cu mine. Ridică-ţi faţă spre mine şi soarbe-mi suflarea. Eu sunt cel ce aduce prospeţime şi limpezime gândului tău, şi tot eu, cu adierea mea, aduc bucuria în sufletul tău. Eu port cu mine primele raze de soare şi nu cunosc nicicând oboseala. Poartă-mă cu tine în dimineţile tale şi întrega zi îţi va fi binecuvântată.”

„Dar vântul de apus, ce are el de spus?”

„Iată ce spune vântul de apus: Eu port cu mine împlinirea, mulţumirea şi rodul întregii zile. Ridică-ţi deci privirea spre mine şi soarbe-mi adierea iar somnul îţi va fi plăcut şi ziua de mâine va fi deja pregătită; mintea îţi va fi cumpătată şi nu va mai zburda fără de folos.”

„Dar vântul cald de miazăzi? Care e povaţa sa?”

„Iată ce ne spune vântul de miazăzi: Eu aduc curăţenie, vindecare, altoire, dar şi schimbare acolo unde este necesar a fi schimbat. Prin adierea mea usuc ceea ce trebuie a fi uscat şi întăresc ceea ce trebuie întărit. Ridică-ţi privirea spre mine şi soarbe-mi adierea; astfel voi aduce aşezare, cumpătare şi măsură în gândurile tale, şi bun prieten vei găsi în mine.”

„Şi vântul cel de miazonoapte?”

„Aşa grăieşte vântul cel de miazănoapte: Eu dau putere minţii şi răcorire sufletului. Prin mine, gândul se adună, se întăreşte şi creşte. Degeaba ai putere în braţe dacă mintea îţi este slabă. Soarbe-mi adierea şi mintea ta va creşte într-un an cât a altora în zece. Eu întăresc hotărârile minţii şi întocmesc planurile cumpătate. Fii prietenul meu, ridică-ţi faţa spre mine, soarbe-mi adierea şi bine îţi va fi.”

„Cum de n-am ştiut a desluşi acestea, mărite Zamolxe? Atât de clare ne sunt ele acum pentru minţile şi sufletele noastre”

„Ce deosebeşte înţeleptul de neînţelept? Nu acelaşi trup au? Nu acelaşi loc ocupă? Se vede oare ascuţimea minţii? Se poate număra priceperea? Se arată ochilor înţelegerea?

„Cum poate vântul asemenea puteri s-aducă nouă?

„Cum poate gura spune lucruri frumoase şi cum pot urechile să asculte cântece plăcute? Prin deschidere gura vorbeşte şi urechile aud, tot aşa, mintea se deschide celor patru vânturi când simţirea şi mintea se apleacă asupra lor. Fii deci cu băgare de seamă unde îţi merge voinţa căci acolo îi urmează de îndată şi simţirea şi mintea. Nu uitaţi deci de puterile şi darurile celor patru vânturi şi multe veţi avea de câştigat.”

„Rămâne ca despre foc să ne mai lămureşti, bunule Zamolxe” spuseră ei cu vocile timide.

„De ce întrebaţi cu vocile scăzute?

„Ştim puterea sa şi nu vrem a-l supăra cumva cu neştiinţa noastră. Glasul focului îl auzim cu toţii dar plăcut de auzit este numai în vatră, când trupul ne încălzeste”

„Atunci n-aţi auzit nimic. Voi nu glasul focului l-aţi auzit, ci glasul celor ce se mistuie.”

„Ce spune focul? Care e învăţătura sa?”

„Iată ce spune focul: Eu aduc începutul şi tot eu aduc sfârşitul! Prin mine toate se înnoiesc! Prin mine lucrurile se dovedesc şi sufletele se întăresc! Prin mine lumina răzbate şi prin mine toate lucrurile sunt urnite! Peste tot găseşti lucrarea mea, de la un capăt al pământului până la celălalt, din străfundul lui până în înaltul cerului! Ţărâna şi piatra cunosc atingerea mea, apa se iuţeşte la atingerea mea şi se întăreşte când nu sunt acolo! Orice trup cunoaşte atingerea mea, şi orice suflet prin mine se manifestă! În soare îmi am obârşia, în nori mă ascund, iar în pământ îmi pregătesc lucrarea! Cuprinde-mă cu grijă şi cu băgarea de seamă, şi mâna ta dreaptă voi fi!”

Aşa erau ei învăţaţi despre pământ, apă, aer şi foc iar Zamolxe şi cei zece le deschideau minţile şi sufletele faţă de minunile acestei lumi. Clipe minunate petreceau ei împreună, ascultând poveştile pământului, cântând cântecele apelor, zburând împreună cu vânturile şi întărindu-se cu focul cel cuprinzător.

Astfel trecea anul, adunând multe bucurii în suflet, iar Zamolxe şi discipolii aveau să coboare iarăşi printre oameni, aducând cu ei legea, lumina, bucuria, cunoaşterea pământului, cântecele apelor, ştiinţa vânturilor şi puterea focului. De la o lună nouă la alta (un ciclu lunar) aveau ei să petreacă între oameni, mergând din comunitate în comunitate, vindecând ce era de vindecat, învăţând ce era de învăţat, îndreptând ce era de îndreptat, dăruind ce era de dăruit şi luminând ce era de luminat. Lumea îi aştepta ca pe ploile de primăvară.

„Mulţi precupeţi bogaţi, şi chiar conducători de oşti şi de noroade, cu toţii aşteaptă ca tu să-i atingi, mărite Zamolxe” spuneau oamenii la vederea sa.

„Ce doresc ei de la mine?” întrebă Zamolxe.

„Spuneau că tu le aduci tăria în oase, puterea în braţe şi în coapse, ba chiar şi limpezimea în minte. Ziceau că ai mai trecut la ei, cu ceva primăveri în urmă. Ei te ştiau că ai fi un grec atins de zei, iar unii chiar au zis că nu ai fi din lumea aceasta. Cu pânze fine au venit, aur mult, unelte, şi multe alte lucruri bune. A tale sunt toate, spun ei, doar să-i atingi cu lumina mâinilor tale.”

 

 

Misterele Şcolii Zamolxiene – fragmente (12)

Al doilea nivel

 

După ce ajunseseră din nou pe munte, Zamolxe le spuse pe un ton hotărât:

„Nu una, ci două primăveri veţi avea acum de trudă.”

„De-ar fi după noi, nicicând n-am mai părăsi muntele” răspundeau ei.

„Până acum, nu aţi descoperit mare lucru. Poveştile munţilor, şoaptele vântului, cântecul apelor, şi tăria focului sunt uşor de aflat când pântecele e curat şi pornirile cărnii stinse. Dar nu sunteţi departe de dobitoace, deoarece nu aveţi putinţa de-a le folosi în voie. Căci nu un cântec plăcut te ridică, nici o caldă mângâiere, nici chiar poveţele muntelui nu te ridică prea mult. Omului nu-i este dat doar să pască, asemeni dobitoacelor, ci menirea lui este să rodească muguri de lumină.”

„Cum putem noi rodi muguri de lumină?” spuseră ei atraşi nespus de cele ce auziră.

„Trebuie să ieşiţi din puterea cărnii şi din strânsoarea pământului. Este nevoie de trudă mai mare şi de osteneală îndelungată.”

„Suntem gata să purcedem. Spune-ne ce e de făcut?”

Zamolxe le-a spus că ieşirea din puterea cărnii se face prin postul lung, tăcere şi singurătate. Doar astfel puteau ei să se folosească de puterile elementelor, să se hrănească cu ele, şi să rodească muguri de lumină.

Pentru început, posteau două sau trei zile, după care treceau la postul de şapte zile. Urma cel de 15, 20 sau chiar mai multe. În zilele de post, unii beau apă de două sau trei ori pe zi dată iar alţii doar o singură dată.

„Luaţi seama la ce se arată înlăuntrul vostru când foamea cea aspră vă bântuie carnea. Întrebaţi-vă atunci: Cine se luptă cu mine? Cine e cel ce suferă foamea? Luaţi deci seama la cel ce simte carnea! Acela oare sunteţi voi?”

Astfel îi îndemna Zamolxe pe fiecare în parte atunci când simţea greutate pe sufletul lor. Îi ajuta să treacă peste stările grele, peste slăbiciunile care apăreau după mai multe zile de post. Unora le era mai uşor, altora mai greu, după cum era zestrea sufletului lor. Cu cât era mai apropiat sufletul de trup, cu atât mai greu era postul. Zamolxe le reamintea mereu acest lucru.

„Când terminăm postirea?” întrebau unii.

„Ce auziţi voi la muntele din faţă?” întreba Zamolxe.

„Poveştile lui sunt greu de auzit acum” spuneau unii.

„Nici şoaptele vânturilor nu le mai auzim. Nici pentru mers n-avem putere” spuneau alţii.

„Nu v-am spus că unde vă este voia acolo se îndreaptă şi simţirea? Şi că mintea îi urmează îndată?

„Aşa ne-ai spus.”

„Atunci de ce stăruiţi în trup? Nu în simţire trebuie să stăruiţi, ci în voinţă. Simţirea trebuie să urmeze voinţei şi nu voinţa simţirii. Nu vi s-a spus că trupul este doar o fărâmă din ceea ce se vede?”

„Dar greu se vede restul şi mult mai greu se simte.

„Doar ochiul vede? Doar pântecele simte? Doar oasele îşi au tăria? Cine vede lumina din munte? Cine ascultă cântecul apei? Cine aude poveţele vântului? Cine cuprinde tăria din foc? Iată cum hrana cea bună stăruie în jurul vostru şi voi vă plângeţi de goliciunea pântecului.”

„Despre ce hrană vorbeşti bunule Zamolxe?” întrebau ei cu glasul stins.

„Ce credeţi voi că vă hrăneşte cu adevărat? Mâncarea? Băutura? Vă spun desluşit că nu. Aceeaşi mâncare ce intră pe gură se revarsă apoi în dosul pântecului.”

„Şi totuşi, ea ne dă puterea.”

„Ba nu! Cu adevărat vă spun că mult puteţi trăi doar cu puţin, dar fără suflu cum aţi putea trăi? Iată deci că îndărătul celui ce simte este cel ce cuprinde suflul. Suflul hrăneşte mai mult decât hrăneşte mâncarea şi toate care se mişcă în trup, de suflul vostru sunt mişcate. Hrăniţi-vă aşadar cu suflul. El cuprinde şi trupul ce se vede şi trupul ce nu se vede. Luaţi lumina din munte în suflul vostru şi foamea va dispare. Luaţi plinătatea ţărânii în suflul vostru şi pântecele va tăcea. Sorbiţi mustul ce se scurge din munte şi setea vă va fi ostoită. Culegeţi stropii cei dulci ai pământului căci bună este pentru voi.”

Pas cu pas, Zamolxe îi învăţa să se hrănească folosindu-se de respiraţia conştientă. Deşi contariaţi la început, discipolii simţeau în cele din urmă adevărul celor spuse de Zamolxe. Saltul de conştiinţă (de la conştiinţa că sunt trup la conştiinţa că sunt suflu-energie) se făcea foarte repede după ce înţelegeau procesul. Pentru a se ajunge aici era însă nevoie de postul îndelungat (legea necesităţii – n.a.) şi, evident, de un trup curat. După aceasta, pe chipul lor răsărea zâmbetul şi voia bună, căci mare era bucuria acestei descoperiri.

Momentul când ei realizau acest prim salt de conştiinţă avea să le ofere accesul către energiile pământului. Unii realizau acest salt în zece zile de post greu, alţii în douazeci, sau chiar mai mult. Unii nu reuşeau să treacă postul lung din prima încercare. Procesul de înţelegere şi saltul de conştiinţă apărea doar după mai multe zile de post. În cele din urmă, ajutaţi de Zamolxe şi învăţători, toţi discipolii realizau acest prim salt de conştiinţă.

„Ce auziţi acum la muntele din faţă?”, întreba Zamolxe.

„Vii şi mişcătoare sunt acum cuvintele ce le-auzim din munte”, spuneau discipolii.

Luaţi seama că sunt vorbe cu mare putere, ce trupul nu poate cunoaşte vreodată.”

„Lină lumină e în noaptea din munte” spuse unul.

„Curge lumina crescută din munte” spuse altul.

„Creşte lumină dospită din stâncă” spuse blând un altul din grup.

„Blând înveleşte lumina din munte” o altă voce.

 (A fost un moment special pentru mine, când am scris aceste cuvinte. Eu nu prea credeam în puterea cuvintelor, deoarece nu vedeam dincolo de aparenţa lor. Deşi mă obişnuisem cu starea de semitransă – avută în clipele când treceam în scris convorbirile dintre Zamolxe şi discipoli – în momentul când am trecut aceste citate, s-au întâmplat lucruri interesante în interiorul meu. Aveam tresăriri puternice, palpitaţii, mi se zbăteau puternic anumite părţi ale corpului, apăreau chiar scânteieri puternice de lumină. Ghidul meu spiritual m-a atenţionat de multe ori că sunt cuvinte care, aşezate într-o anumită conjunctură, pot acţiona ca nişte întrerupătoare pentru anumite structuri energetice şi psiho-mentale. Cuvinte care pot declanşa torente mari de energie. De exemplu, când am scris „Curge lumina dospită din munte”, pur şi simplu am simţit cu adevărat cum lumina pătrunde în mine, că o sorb nu numai cu suflul, ci efectiv cu tot trupul şi cu toată fiinţa mea. Apoi simţeam efectiv cum creşte lumina în mine. Simţeam tăria muntelui în fiinţa mea, dar ca o tărie care se mişcă, o tărie care curge. La fel când am scris „Blând înveleşte lumina din munte”. Eram prins într-un proces energetic extrem de puternic, de parcă aş fi fost un puf de păpădie prins în balansul energetic dintre discipol şi munte. Mie nu mi-a fost chiar blândă „învelirea” muntelui cu lumina sa. Ba dimpotrivă! Însă a fost o putere care nu m-a rănit deloc. Mi-e greu să trec în cuvinte ceea ce am simţit. Ştiam că există cuvinte care vindecă sau care pot răni foarte adânc dar nu credeam că există cuvinte care pot declanşa torente. Acum ştiu sigur că există!)

În acest sens, într-unul din dialogurile lui Platon se afirmă următoarele:

„Dar Zamolxe, regele nostru, care este şi zeu, ne spune că după cum nu trebuie să încercăm a trata ochii fără a ţine seama de cap, nici capul nu poate fi tratat neţinându-se seama de corp, tot astfel trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul. Medicii greci nu se pricep la cele mai multe boli pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit. Dacă acest întreg este bolnav, partea nu poate fi sănătoasă. Căci toate lucrurile bune şi rele, pentru corp şi pentru om în întregul său, vin de la suflet şi de acolo curg ca de la cap la ochi. Trebuie deci, în primul rând, să vindecăm izvorul răului, ca să se poată bucura de sănătate capul cu tot restul trupului. Iar, dragul meu prieten, sufletul se vindecă cu descântece.

Am văzut acest citat în foarte multe lucrări dar, din păcate, în cele mai multe era omisă ultima frază. Această ultimă frază era şi cea mai importantă.

Puterea cuvântului a fost aruncată ca o haină veche. Din păcate, s-a ajuns ca ceea ce nu se înţelege să fie aruncat sau denigrat. Descântecul a ajuns de ruşine…

Dar, după cum am spus, aceste descântece sunt doar „mici declanşatoare” care au rolul de-a elibera adevărate torente de energie. Până a ajunge să poţi manevra aceste declanşatoare, este cale destul de lungă. Cine nu poate înţelege mecanismul complex al acestei „magii” va avea impresia că sunt doar vorbe în vânt.

Când un învăţător zamolxian rostea incantaţia (descântecul) el trecea foarte rapid dincolo de simpla intonaţie. În câteva momente pătrundea dincolo de cuvinte, dincolo de concepte, dincolo de forme, dincolo de culori, şi devenea una cu procesul energetic. Se accesau energiile ciclurilor iar astfel de energii sunt extrem de puternice, şi îl pot distruge rapid pe cel care nu este demn de a le accesa. Învăţătorul zamolxian ştia că aşa cum exista un întreg al trupului, tot aşa există un întreg al pământului, un întreg al apei, un întreg al aerului şi un întreg al focului şi, bineînţeles, un întreg al tuturor acestora – Focul Viu şi Veşnic.

Tot acum aveau parte şi de contactul cu elementalii pământului. Spre deosebire de cultura celtică şi druidică, în care gnomii (spiritele pământului) erau percepuţi ca nişte pitici, în general simpatici, în vechea Dacie, fiinţele elementale ale pământului erau percepute ca chipuri de stâncă, de piatră sau chiar de ţărână. Unele chipuri erau mari şi exprimau gravitate şi seriozitate, iar altele erau mici, zâmbitoare şi joviale. Zamolxe le explica discipolilor cum se pot folosi de elementalii pământului la vindecarea oaselor, la îndreptarea spatelui, la diverse umflături, pentru a-i vindeca pe cei prea visători sau prea lacomi de avere. Puteau, de asemenea, să trimită tăria şi vigoarea muntelui în cei care o cereau  (care şi meritau). Le mai puteau cere elementalilor pământului să apere comunitatea de alunecările de teren, de năvalirea unor sălbăticiuni, şi multe altele.

Pentru accesul la energiile apei se foloseau următoarele formule:

„Clipeşte cerul în ochiul de apă” – această simplă formulă facilitează accesul la energiile sufletului. În acest sens, învăţătorii zamolxieni foloseau vase de ceramică umplute cu apă şi „priveau” stelele cerului cum „clipesc” în ochiul de apă. Apa din vas era la rândul ei „descântată” să poată recepţiona anumite „daruri” cereşti. „Descântarea” presupunea o formă de energizare-magnetizare, şi se realiza prin intermediul câmpului energetic al învăţătorului. Ochiul de apă devenea un adevărat ochi energetic, în directă conexiune cu energia lui. În scurt timp, învăţătorul trecea de la vederea cu ochii de carne la vederea cu ochii sufletului. Informaţiile primite erau decodificate pe loc (pentru cei care aveau o intuiţie mai dezvoltată) sau în timpul visului.

„Zâmbeşte Luna în ochiul de apă” – aducea alinare zbuciumului sufletesc, liniştea sufletele încercate de frici diverse, şi aducea la suprafaţă talentele înnăscute. Când un învăţător zamolxian întâlnea o persoană chinuită de gânduri şi temeri diverse, era îndeajuns să se gândească la momentele când era în transfer energetic cu Luna (prin intermediul ochiului de apă) şi astfel se făcea o conexiune cu energiile apei şi ale lunii. Aceste energii erau apoi transferate către cel suferind prin intermediul palmelor, iar zbuciumul său sufletesc înceta ca prin minune. În alte cazuri se „încărca apa” dintr-un vas cu energiile lunare iar cel suferind trebuia să soarbă în fiecare zi câte o înghiţitură.

„Şoapte de vânt în cercuri de apă” – aducea echilibru şi împăcare între minte şi suflet. Se aveau în vedere toate cele patru vânturi (caracteristicile lor) şi caracterul de stabilitate şi puritate al apei. Această formulă era folosită numai în apropierea apelor stătătoare (lacuri).

„Peşteră de lumină în zâmbet de apă” – ajuta la explorarea potenţialului creator, la descoperirea unor abilităţi subtile. Prin intermediul acestei formule se accesau informaţii din vieţile anterioare.

„Şoapte de munte se preling în izvor” – prin această formulă apa era „potenţată” de caracteristicile muntelui (forţă, echilibru, stabilitate, abundenţă etc). Apa de izvor dobândea astfel un puternic caracter energizant, având darul de-a revigora trupul, sufletul şi mintea.

Elementalii apei erau fiinţe energetice care apăreau sub formă feminină (nimfe, ondine) şi puteau fi folosiţi la protecţie, pentru vindecarea diferitelor afecţiuni legate de partea lichidă a corpului, purificări (eliberări), echilibru psiho-emoţional. Puteau ajuta la eliberarea de diverse frici legate de exterior, sau a fricilor interioare.

 

Misterele Şcolii Zamolxiene – fragmente (13)

 

Pentru accesarea energiilor aerului, discipolii erau instruiţi să folosească atât puterea suflului (respiraţia conştientă) cât şi capacitatea de hrănire a pielii. Pielea este un organ care nu doar respiră, dar se şi hrăneşte cu energii subtile specifice.

Mângâierea vântului era o hrană subtilă deosebit de benefică trupului şi sufletului. Tinerii discipoli, şi viitorii învăţători-preoţi zamolxieni, ştiau că vântul poate „purta” diferite energii elementale. Vântul care bate dinspre o apă (fie curgătoare, fie stătătoare) este puternic încărcat cu elementul apă, iar vântul care bate dinspre munte este încărcat cu elementul pământ. Apa curgătoare avea darul de-a mobiliza, dinamiza, creşte, purifica, iar apa stătătoare avea darul de-a limpezi, stabiliza, linişti, vindeca.

Prin intermediul inspirului, energiile erau purtate în interior, iar prin conştientizarea mângâierii vântului asupra pielii, energiile erau mobilizate la nivelul circuitelor energetice de pe organul dermic.

Deşi învăţătorii zamolxieni nu aveau cunoştinţă despre circuitele energetice ale pielii (precum anticii chinezi), acest lucru nu însemna că erau inferiori în cunoaştere. Ba dimpotrivă, acest lucru arată că vechii chinezi pierduseră multe din contactul cu energiile elementale. Zamolxienii era interesaţi doar de obţinerea capacităţii de accesare a energiilor elementale, ca mai apoi să fie lăsate să circule liber (atât în interior cât şi în exterior). Chinezii începuseră să piardă legătura energetică şi emoţională cu elementele, astfel că au încercat să compenseze cu mentalul (teoria şi psihologia)

Formule folosite pentru accesarea energiilor aerului:

„Vânt învelit de lumina din munte” – avea darul de-a accesa energiile vitale ale muntelui. Folosindu-se de suflu (respiraţia conştientă), zamolxienii accesau efectiv energia vântului şi sorbeau „încărcătura” energetică a muntelui.

„Vânt purtat de lumina din Lună”  – Aici se poate spune că erau două tipuri de energii lunare. Când Luna era în creştere, formula se folosea pentru a accesa şi depozita energiile lunare; când era în descreştere, se foloseau energiile lunare pentru a se elibera de energii uzate sau neplăcute (gânduri, stări, trăiri, amintiri).

„Vânt încălzit de lumina din soare” – această formulă determina accesul la energiile subtile ale soarelui. Soarele este purtătorul (generatorul) celor mai puternice energii din sistemul solar şi de acest lucru învăţătorii zamolxienii erau pe deplin convinşi. Totodată, ei ştiau că, deşi Soarele este astrul cel mai mare şi mai puternic, Luna este mai aproape de pământ, iar înainte de a învăţa să acceseze energiile Soarelui, trebuiau stăpânite energiile lunare.

„Vânt mângâiat de lumina din flori” – această formulă avea darul de-a aduce armonia şi frumosul între oameni.

Elementalii aerului (silfii, elfii) puteau fi folosiţi pentru protejarea culturilor agricole, pentru mobilizarea norilor aducători de ploaie dar şi pentru a aduce liniştea, echilibrul interior, limpezimea în minte.

După toate aceste experienţe discipolii se schimbau pentru totdeauna. Era ca o moarte şi o înviere, petrecute în acelaşi timp. Bucuria că trecuseră de pragul de conştiinţă al trupului era fără margini.

Prin intermediul acestor formule, discipolul accesa foarte uşor energiile elementale şi îşi putea impune voinţa asupra fiinţelor elementale care le guvernează. O minte limpede, alături de o voinţă puternică şi un suflet curat putea mobiliza un mare număr de fiinţe elementale.

Mare era uimirea şi bucuria discipolilor când vedeau ce puteri căpătaseră prin post, stăruinţă, cumpătare şi ascultare.

„E bună bucuria sufletului vostru, dar nu sunteţi decât la început de drum”, le spuse Zamolxe discipolilor.

„Ce alte bucurii ne-aşteaptă, bunule Zamolxe?”

„Dorul de lumină şi dulceaţa singurătăţii” le spuse el.

Pentru această probă, Zamolxe îi ducea aproape de Cheile Dunării, într-o zonă muntoasă, plină de guri de peşteră (actualul Parc Naţional Porţile de Fier). Acolo făcuse el mici întreruperi ale curenţilor de energie elementală. Acestea erau un fel de zone moarte, în care nu se puteau accesa direct energiile vitale ale pământului. Discipolii nu aveau cunoştinţă despre aceste schimbări. Această probă avea să-i ţină mai multe zile într-o încăpere construită din lemn. Era destul de mică, asemenea unei cuşti. Cuşca era apoi plasată la gurile peşterilor. Ea era aşezată în interior doar atât cât să cuprindă o mică parte din lumina zilei. Cu zâmbetul pe buze intra discipolul, şi cu un singur ulcior de apă.

„Mă va hrăni muntele şi voi sorbi din lumina ce se scurge din el” îşi spunea el încrezător.

Fiecare învăţător avea în grijă câte un discipol. Primele zile treceau destul de uşor, însă cu toţii aveau parte de un prim şoc în momentul în care observau că nu mai puteau accesa energiile pământului. Simţeau că se uscase cumva muntele, că era stors de bunătatea din el. Teama începuse să pună stăpânire pe unii dintre ei. Singurătatea era o altă problemă, căci nici nu aveau cu cine vorbi despre cele ce simţeau. Când apărea la vreunul dintre ei, învăţătorul îi spunea:

„Doar o dată pe zi am vin la tine şi nu voi stăui prea mult. Nu-ţi voi aduce nici turte, nici uscături, nici seminţe. Nici apă nu voi lua cu mine. Nici vorbe multe n-am să-ţi spun. Doar la o singură întrebare îţi voi răspunde.”

Contrariat şi dezamăgit, discipolul spunea:

„Nu simt puterea muntelui, nici ţărâna nu mă ascultă. Stânca nu-şi mai spune povestea iar foamea şi-a strâns oastea împotriva mea. Unde e glasul pământului? Şi-a terminat el poveştile? De ce nu mai simt mustul muntelui în suflarea mea? De ce nu mă mai înveleşte mierea ţărânei?

„Aştepţi să te cuprindă muntele cu mustu-i dulce? Cu ce te-ai deosebi de dobitoace? Fă deci să vină mustul lui la tine şi foamea ţi-o vei potoli.”

„Dar cum să fac asta? Îl simt cum musteşte dar, totuşi, nu se înveleşte de suflul meu.”

„Deja ţi-am răspuns la o întrebare. Păstreaz-o pe aceasta pentru mâine. Sau poate vei cântări mai bine întrebarea.”

Apoi învăţătorul pleca, lăsându-l pe discipol singur în ochiul de peşteră. În mintea lui se revărsau torente de întrebări. Se simţea mic, neputincios şi neajutorat. Răcoarea peşterii părea să-i pătrundă în oase mai puternic ca niciodată.

„Nici căldura muntelui nu mă mai înveleşte. Simt căldura lui pe-aproape, simt şi mustul cum lin i se prelinge, dar de ce stau departe de mine? În ce pământ sterp m-au pus Zamolxe şi învăţătorii? Unde sunt fraţii mei? Sunt eu pedepsit cumva? Cum să fac să vină mustul muntelui la mine? Cum?”

Foamea îi punea şi mai puternic stăpânire pe trup. Ceasurile treceau tot mai greu iar gândurile erau tot mai negre. Aştepta cu înfrigurare ziua de mâine, socotind fiecare clipă trecută. În cele din urmă sosea învăţătorul.

„Ai întocmit bine întrebarea?”

„Puternic m-a cuprins foamea în strânsoarea ei. Muntele nu-şi mai prelinge mustul asupră-mi. Mă simt ca o aşchie în unghia muntelui. Foamea şi gândurile s-au lăsat ca o ceaţă peste mintea mea. Las ţie să-mi răspunzi cum vei crede de cuviinţă.”

„Ca o vulpe vrei să ademeneşti răspunsul. Ca un dihor ce atrage puii. N-ai întrebare, nu primeşti răspuns.”

Apoi învăţătorul pleca lăsându-l foarte contrariat pe discipol. După o vreme acesta realiza că şiretenia, oricât de ascunsă şi de primenită era, nu este deloc calea de-a obţine ceva. Apoi se mira şi el de cum a putut încerca a face una ca asta. Realiza în cele din urmă că nevoia îl poate face pe om să-şi lase omenia deoparte. Gândul că anumite condiţii mai grele îl poate face să se apropie de natura dobitoacelor îl înfiora. Întrebările şi nedumeririle îi mistuiau sufletul şi mintea. Striga apoi în zadar către învăţător, spunând că ştie ce are de  întrebat. Dar nu primea niciun răspuns. Ştia că avea să mai aştepte încă o zi.

„Încă o zi de chinuri şi de foame. Mă arde sufletul de uscăciunea muntelui. Foamea îmi soarbe şi tăria din oase. Doar o adiere mă mai mângâie din când în când. Şi gura de lumină îmi mai înveseleşte ochiul. Bine că le mai am pe acestea.”

Astfel îşi vorbea în sine tânărul discipol. Apoi, ca o scânteiere de lumină, realizase că atunci când îl mângâia adierea, simţea o oarece putere, parcă şi o înviorare în suflet. Se ridică în picioare şi aştepta cu înfrigurare următoare adiere de vânt. Auzea cum bate vântul afară şi spera ca următoarea suflare să cuprindă şi gura lui de peşteră. Îşi adunase simţirea şi aştepta să soarbă toată vlaga din adiere. Această idee îl făcuse să se înzdrăvenească de-a binelea şi nici nu mai simţea atât de puternic cum foamea îl strânge de putere.

„Deci vântul are şi must hrănitor, nu doar luminează mintea şi linişteşte sufletul. Şi ce întăritor e mustul său!” spuse el, după ce sorbise de vlagă toată adierea curpinsă în gura de peşteră.

Apoi se înzdrăvenea cu fiece adiere sorbită. Astfel trecusearaşidimineaţaiar a doua zi învăţătorul îl găsi înviorat şi zâmbitor.

„Am găsit must şi-n dulcea adiere!” spuse discipolul.

„Şi cum de ai reuşit să o sorbi?” întrebă învăţătorul.

„Bine spunea bunul Zamolxe că acolo unde voinţa se aşează, îndată după ea se duce şi mintea şi simţirea.”

„Şi ce-i cu asta?”

„Am văzut că mare putere apare acolo unde acestea trei sunt una şi merg necontenit. Astfel, voia mea a făcut ca suflul nărilor să se învelească cu mustul dulce al adierii. Ba chiar am primenit şi-un strop de miere din gura de lumină.”

„Aşa deci. Văd că te-ai mai înzdrăvenit. E mult ospăţ aici. Să trecem deci şi la postire.”

În continuare, învăţătorul îi trăgea cuşca şi mai mult în interiorul peşterii, astfel că discipolul nu mai avea parte nici de adieri de vânt şi nici de gura de lumină.

„De ce faci asta? Aici nu am nimic din ce să mă hrănesc. Nici must de munte, nici dulceaţă de adiere şi nici măcar un strop din mierea de lumină. E mort muntele ăsta. Cum de nu simţi asta?”

„Nimic nu-i mort pe lume. Toate sunt vii sub soare.”

„Stai atunci să primenesc bine întrebarea.”

„Deja ţi-am spus ce trebuia să-ţi spun.”

Apoi pleca lăsându-l pe discipol şocat de-abinelea. Revolta începuse să pună stăpânire pe el. Negura şi liniştea deplină păreau să-i roadă ultimele puteri din sufletul şi mintea discipolului. „Mă voi slobozi din cuşcă şi voi părăsi pe Zamolxe, pe învăţători şi toţi fraţii mei. Mai mult de atât nu pot suporta. Nu pot trece de o aşa încercare” îşi spuse discipolul. Încercă apoi se caute în partea de sus a cuştii, acolo unde îşi amintea că erau făcute legăturile. Căuta să le dezlege, însă abia îl mai puteau ţine puterile. Îşi dăduse seama că nu poate desface legăturile, căci erau prea multe şi prea puternic legate sforile ce ţineau cuşca. Încercă apoi cu o piatră să roadă sforile dar nu avea vlagă nici stea în picioare. Se lăsă pe vine tremurând din toate ungherele trupului. Adormi apoi…

O mică vălvătaie de lumină îl făcu să tresare. Părea că se apropie cineva. Simţi că mintea i se adună cu mare greutate şi abia după mai multe clipiri realiză că încă se afla în cuşcă.

„Învăţătorule, tu eşti?” întrebă cu voce stinsă discipolul.

„I-a spune, cum merge postirea?” veni răspunsul.

„Nu pot mai mult de-atât. Scoate-mă de aici. Vreau acasă la părinţii mei. Nici gândul nu-l mai pot ţine în mine. Cine m-a pus să vin cu voi pe munte? Scoate-mă de aici!”

„Acum te slobozesc din cuşcă şi liber vei fi.”

Se trezi repede din somn. „Un vis, asta a fost?” Încercă apoi să strige cu putere că vrea afară şi că nu mai poate suporta, dar observă că nici măcar voce nu mai avea. Renunţă a se mai forţa căci mai degrabă îl uscau de putere toate aceste încercări. Ultimele cuvinte ale învăţătorului începu să-i răsune puternic în minte. „Deja ţi-am spus ce trebuia să-ţi spun. Toate sunt vii sub soare.” Cu vocea stinsă îşi spunea revoltat: „Da, doar asta mi-a spus… Dar cum sunt toate vii sub soare? Ce vorba e asta? Muntele ăsta e mort, deci cum poate spune învăţătorul că totul e viu sub soare? Şi totuşi, îi simt mustul aproape… dar nu ajunge aici. Cum aşa? Am tot încercat să aduc mustul lui la mine şi n-am reuşit. Ce să fac? Nici măcar o gânganie nu vine aici.”

Gândurile îi păreau să fie şi ele tot mai slabe. „Toate sunt vii sub soare…” îi răsuna puternic în minte. „Oooo, de-aş putea fi sub soare! Ce ospăţ ar fi pe mine atunci! Ce puteri aş aduna! Gândul acesta îi dădu ceva putere şi observă că i s-a mai liniştit mintea şi trupul. „Nu cred să mă lase ei aici… să mor în negura asta pustiitoare. În niciun caz! Hotărât lucru! Mă voi hrăni până atunci cu gândul traiului bun de după acest chin.” Adormi apoi cu acest gând.

Se trezise brusc. „Parcă a trecut mai mult de o zi. De ce n-a venit învăţătorul? Ba chiar mai multe par a fi trecut. Dacă au plecat cu toţii şi m-au lăsat aici? Dacă n-au mai găsit gura de peşteră? Cine i-ar putea pedepsi pentru că m-au lăsat să putrezesc aici?”

Frica începu să-l înconjoare cu totul pe tânărul discipol. Încercă să strige, dar mai mult de un şuierat nu putu să scoată. Simţea că se scufundă…

Un licăr de lumină părea că străpunge întunericul. Acesta începu să crească tot mai mult. Ştia că nu visează. Simţi puternic cum se apropia învăţătorul. Cu cât mai repede se apropia, cu atât mai mult simţea că i se înzdrăveneşte sufletul şi mintea.

„Dragule învăţător, îţi simt apropierea. Nu ştiam că mare putere porţi cu tine. Cu putere hrănitoare mă înveleşti!”

„N-am nici turte, nici alte bucate. Nici strop de apă n-am adus cu mine. Nici nu te voi scoate afară” răspunse învăţătorul.

„Doar să mai rămâi puţin cu mine. Măcar atât. Că mult mă întăreşte prezenţa ta.”

„Am venit doar să te văd. Nu voi zăbovi mult.” Am să mai vin mâine la tine. Şi poate îţi voi da drumul. Sau poate că nu…”

„Trebuie să-mi dai drumul. Nu mai pot duce. E prea mult pentru mine.”

„Vom vedea. Acum plec.”

„Stai! Ai spus că-mi vei răspunde la o întrebare.”

„Ţi-am spus data trecută ce trebuia să-ţi spun. Lasă-mă acum. Am văzut afară mure negre şi gustoase. Mă duc să culeg câteva pentru ceilalţi fraţi.”

Discipolul încercă din răsputeri să mai soarbă din puterea învăţătorului. Simţi că prinsese oarece putere cât timp stătu lângă el.

„Poate mă voi putea ţine până mâine. Mâine mă va elibera, după cum mi-a făgăduit. Ah, cum aş gusta şi eu o mură. Măcar una. Fiecare rotunjoară negrişoară aş sorbi-o îndelung”. Oare unde s-o afla el acum? Mmm, parcă ar fi deasupră-mi. Da, el e. Îi simt puterea cum mă înveleşte. E aproape. Mai rămâi… mai rămâi.”

Îl simţi în cele din urmă cum se îndepărtează. Nu-i păsa însă. Deja se mai înzdrăvenise. Încercă să se ridice în picioare. Simţi câteva junghiuri în încheieturi dar reuşi să rămână în picioare. Simţi apoi furnicături în degetele mâinilor. Când le privi, văzu o lumină palidă ce părea să le înconjoare. „Am vedenii? Ce-o fi asta? Privi apoi mai bine în jurul său. Părea să desluşească nişte forme. „O fi făcut învăţătorul vreo crăpătură în stâncă? N-am auzit nimic.” Apoi îşi dădu seama că palida lumină era mai mare decât ar fi fost conturul degetelor. Observă apoi o uşoară lumină şi în jurul mijlocului său. „Ce-o fi asta?” Cum să-mi lumineze trupul? Mi s-a părut mie că şi învăţătorul ar fi luminat uşor. Dacă e aşa ar trebui să văd unde sunt făcute legăturile.”

În timp ce încerca să găsească nodurile de sfoară, realiza că lumina din degete părea să-i crească. Îşi dădu repede seama că poate mări puterea din degete. Îşi uni apoi voinţa cu mintea şi simţirea, că să mărească puterea luminii din degete. Când văzu că se poate, inima îi tresări de bucurie. Dezamăgirea a fost însă pe măsură atunci când realiză că mintea şi sufletul erau mai zdravene, dar că trupul era neputincios. Nu putea nici măcar să cuprindă nodurile de sfoară. „N-aş putea rupe nici măcar o frunză” îşi spuse. Se lăsă apoi pe vine. O străfulgerare îi veni din moalele capului.

„Dar dacă aş străpunge peretele cu lumina mea? Ah, simt mustul muntelui aproape…”

Îşi uni din nou voinţa cu mintea şi simţirea, şi hotărî astfel ca lumina degetelor lui să pătrundă cât mai adânc în munte. Vedea şi simţea totodată cum lumina din degete se lungeşte tot mai mult. Apoi, în cele din urmă, simţi cum îi pătrunse mai adânc în munte. Pătrunse şi mai adânc. Mai adânc… Simţi uşor mustul de lumină al muntelui. Apoi şi mai mult. Sorbea cu nesaţ spuma dulce de munte. Simţi apoi cum tot trupul i se înzdrăveneşte. „Aşa deci… iată cum vine muntele la mine!”. Prinse apoi cu putere de sfoară şi dezlegă toate nodurile. Ieşi din cuşcă scoţând un chiot de bucurie. „Mă duc să gust şi eu din mure. Cred că am văzut şi ceva jir prin jur. E bun mustul pământului dar trupul are nevoie şi de merinde tari. Merg acum să mă ospătez.”

 

Misterele Şcolii Zamolxiene – fragmente (14)

La ieşirea din peşteră îl aştepta învăţătorul.

„Uite, ţi-am cules eu câteva fructe, spuse acesta zâmbind. Ia şi mestecă în linişte.”

După ce mâncă puţin, discipolul îl întrebă pe învăţător:

„Cum pot avea oamenii asemenea puteri, iar ei nici să poată bănui? De ce este negura aceasta peste oameni?”

„Oamenii au puteri pe care nici noi nu le bănuim, îi spuse învăţătorul. Dar este o lege peste aceste puteri, care spune că doar cu foarte multă trudă şi osteneală se poate folosi omul de ele.”

„De ce a pus Focul Viu şi Veşnic legi peste aceste puteri?”

„Viaţa îţi va răspunde de ce. Cu siguranţă vei afla răspunsul. Pentru înţelesurile adânci, vorbele sunt fără de folos. Cele mai bune cuvinte sunt tot faptele.”

„Mi-e tare dor de Zamolxe şi de fraţii mei.”

„Atunci hai să ne grăbim. Avem o jumătate de zi de mers pe jos.”

Drumul părea să fie o binecuvântare pentru tânărul discipol. Pământul şi seva lui, blândele adieri de vânt, şoaptele munţilor din jur, cântecele izvoarelor, parfumul şi gustul fructelor de pădure, toate acestea îl făceau să se simtă extraordinar. Simţi că-şi revenise aproape complet. După ce merseseră o perioadă, în care părea că mai mult pluteşte decât merge, îl întrebă pe învăţător:

„Câte zile au trecut de când am intrat în peşteră? N-am mai putut ţine socoteala, dar cred că au fost destule.”

„Au fost unsprezece cu totul” răspunse învăţătorul.

„Au mai fost şi alţi fraţi încercaţi la fel?”

„Au fost alese zece guri de peşteră, şi zece dintre voi aţi fost puşi la încercare. Toţi veţi fi încercaţi astfel.”

„Au fost multe zile sau au fost puţine? Cum m-am comportat faţă de alţi fraţi?”

„Unora le-a trebuit mai puţine zile, altora mai multe. Unii vor mai avea de încercat încă o dată…”

„Chiar şi oamenii cu sufletul curat trebuie să obţină cu multă osteneală aceste puteri? Altfel nu se putea? Chiar e necesară o asemenea trudă?

„Vorba ajută la înţelegerea vorbei iar fapta la înţelegerea faptei. Aceste puteri trebuiesc chemate, iar chemarea se face prin necesitate. Fără a fi necesară prezenţa lor, ele nu vor veni. Prin osteneala trupului ele devin necesare, şi odată venite aceste puteri… trebuiesc a fi controlate cu multă pricepere.”

„Şi totuşi, alţii n-au parte de ele. Foamea le răzbeşte vieţile. Fără îndrumarea, înţelepciunea şi lumina lui Zamolxe, şi a voastră, eu n-aş fi putut răzbi.”

„Dacă vrei ca trupul să se folosească de aceste puteri atunci trupul trebuie să se ostenească, iar dacă vrei ca mintea să se folosească de ele atunci mintea trebuie să se ostenească. Aşa este pusă legea peste puteri.”

„Deci toate sunt aşa cum trebuie să fie, după cum spunea bunul Zamolxe.”

„Acum poţi stăpâni şi puterea suflului (controlul fluxurilor energetice prin intermediul respiraţiei conştiente – n.a.) precum şi puterea înveliturii (este vorba de câmpul vital – n.a.). Prin aceste puteri multe se pot face. Trebuie să înveţi a le mânui cu mare grijă şi cu multă cumpătare.”

„Învăţătorule, cum aş putea să folosesc aceste puteri la vindecarea semenilor?”

„Toate cele ce au viaţă pe pământ sunt legate de suflarea pământului, iar suflarea pământului este legată de suflarea Focului cel Viu şi Veşnic. Cei ce sunt în suferinţă trupească au pierdut una sau mai multe legături cu suflarea pământului şi din această cauză le apar suferinţele. Cu puterea suflului (transferul energetic) şi a înveliturii tale (câmpului vital) poţi reface legăturile cu pământul ale celui suferind.”

„Multă bucurie putem aduce între oameni cu puterile noastre cele noi.”

„Nu doar pământul trebuie să fie vindecat, căci trupul este doar o fărâmă din ceea ce se vede. Trebuie ca mai apoi să fie vindecată şi mintea şi simţirea, căci acolo îşi are boala rădăcina. Când boala îl atinge pe om nu suferă doar pământul din el, ci toate suferă. Şi apa, şi aerul, şi focul.”

„Prin suflul (transferul energetic) şi învelitoarea noastră (câmpul vital) putem mişca toate aceste patru elemente.”

„Ţi-am mai spus că aceste puteri trebuiesc mânuite cu multă grijă şi cu mare cumpătare. Nu este nicio grabă. Veţi învăţa să deprindeţi limpezimea şi echilibrul.”

După o vreme se hotărâră să poposească într-o pădure aflată la poalele muntelui. Era o pădure bogată cu felurite soiuri de copaci, iarbă şi flori. Aveau parte din plin de fructe de pădure, ciuperci, alune, ghindă, şi chiar miere de la albinele sălbatice.

„N-aş mai pleca niciodată de aici, spuse discipolul lipindu-şi tot spatele de iarba moale. Simt cum mă înveleşte lumina şi puterea pământului  (este vorba despre vitalitatea pământului)! Şi apa din josul ei e atât de hrănitoare! (pânza freatică – n.a.). Iar pârâul pare să treacă prin vinele mele şi adierea vântului prin nările mele!”

„Aici îi vom aştepta şi pe ceilalţi spuse învăţătorul. Curând vor veni şi ei, alături de Zamolxe. Aici vor fi multe de învăţat şi de lămurit.”

„Ale cui sunt colibele acelea mici din pădure? întrebă discipolul.

„Noi le-am făcut, când eram ca voi, spuse învăţătorul zâmbind. Vor trebui făcute altele. Sunteţi 70 acum.”

„Am văzut că ai toporul în traistă. Dă-mi-l şi voi tăia eu cât mai mulţi copăcei pentru colibe.”

„Nu vom tăia niciun copac. Doar ramuri vom împleti în jurul copacilor, şi acestea vor fi colibele voastre. Pădurea aceasta este învăţătorul nostru şi vom arăta respectul ce se cuvine pentru trupul ei. Vom cere voie pădurii chiar şi pentru ramurile ce le vom rupe din arbori şi îi vom mulţumi pentru toate cele ce vom lua din ea.”

„Aşa am să fac, spuse discipolul ruşinat. Pădurea m-a învelit cu bunătatea ei şi eu m-am grăbit s-o vatăm cu toporul.”

Spresearăapăreau şi alţi învăţători, împreună cu o parte dintre discipoli. Bucuria revederii era mare printre ei. Restul învăţătorilor, alături de discipolii lor, urmau să ajungă în zilele următoare. Zamolxe urma şi el să apară alături de ultimii. În cele din urmă toţi discipolii aveau să înveţe lecţia despre puterea suflului şi a înveliturii (folosirea respiraţiei în transferul energetic şi a conectării la câmpul vital al pământului).

După ce s-au adunat cu toţii, Zamolxe îi chemă jurul său şi le spuse:

„Sunt foarte mulţumit de osteaneala fiecaruia. Cu grea trudă aţi primit aceste puteri, de aceea vrednici sunteţi de ele. Însă trebuiesc folosite cu multă băgare de seamă căci au puterea să aducă nu numai bucuria, ci şi durerea. Nu orice suferind trebuie ajutat, căci toate îşi au rostul lor şi toate sunt aşa cum trebuie să fie. Pentru a putea desluşi mai multe, vom învăţa multe lecţii de la această pădure. Căci precum pădurea are felurite feluri de iarbă, flori, copaci şi animale, tot aşa sunt şi aşezările de oameni. Iar primele lucruri ce trebuiec învăţaţe de la pădure sunt cumpătarea şi buna convieţuire.

Ţineţi minte că nu trebuie să ajutaţi cu puterile voastre pe cel ce ia prin siluire orice bun care aparţine semenului său, pe cel care se ridică din pricina nevoilor celorlalţi şi îi amăgeşte, pe cel care se foloseşte de bolile, spaimele şi neliniştile celorlalţi, dar nici pe cel care îl înseală pe altul folosind măsura strâmbă. Nici pe hoţ, nici pe bătăuş, nici pe beţiv, nici pe cel ce ocăreşte, nici pe cel batjocoritor, nici pe cel puturos deşi este în putere, nici pe cel ce îşi vorbeşte de rău părinţii sau fraţii mai mari. Veţi vedea desluşit că bolile şi necazul lor de aici îşi trag obârşia. Pe restul să-i ajutaţi după nevoile lor.”

În zilele următoare, Zamolxe îi îndemna să se conecteze cât mai des la energiile (suflul) pădurii, nu numai pentru hrănirea corpului energetic ci şi pentru a deprinde simţul echilibrului. În acest sens, erau îndemnaţi să observe armonia elementelor din zonă. Pădurea era amplasată la poalele unui masiv muntos. Era străbătută la margine de un râu iar în interior şerpuiau două izvoare cristaline. Existau de asemenea numeroase soiuri de plante, flori şi arbori, toate acestea dând un aer deosebit pădurii.

Colibele discipolilor erau făcute din crengi subţiri de copac împletite în jurul trunchiului unui arbore mai mare, iar culcuşul era făcut din frunze şi iarbă. Fiecare dintre discipoli îşi construia astfel propria colibă. Avea să locuiască multe zile acolo, alături de acel arbore. Fiecare îşi alegea arborele în funcţie de cum îl îndemna instinctul.

Încă din prima zi, discipolul era îndemnat să formeze o legătură specială cu acesta. Se stabilea un prim contact, fizic şi subtil, prin intermediul palmelor. Discipolul urma să ofere din energia sa arborelui. După o scurtă perioadă, spre marea lui surprindere, arborele îi răspundea în acelaşi mod, oferindu-i acces la energia sa. În scurt timp, între discipol şi arbore se forma un câmp energetic special (numit de ei învelitoare de lumină) pe care discipolul îl putea folosi în diverse scopuri.

În curând aveau să descopere că, prin intermediul acestui câmp energetic, puteau avea acces la trecutul zonei şi chiar puteau accesa mult mai uşor energia vitală a pământului. Sclipiri de imagini le apăreau în minte atunci când doreau să afle despre trecutul arborelui sau chiar al întregii păduri. Fiecare ploaie hrănitoare, fiecare animal care a trecut pe lângă el, chiar şi fiecare ciupercă sau fir de iarbă ce a crescut alături, erau în memoria copacului. Apoi descopereau că arborele era conectat la alţi arbori prin legături ascunse şi toate erau legate între ele prin alte conexiuni nevăzute (câmpuri energetice). Apoi aveau să descopere că pădurea era în strânsă legătură tainică cu alte păduri. Discipolii erau foarte încântaţi de ceea ce descoperiseră.

Zamolxe adeseori le spunea:

„O, de ar fi oamenii precum aceste blânde fiinţe! Întreg pământul ar cânta de fericire şi zilele omului ar fi un lung strigăt de bucurie!”

„De ce vrea omul să fie peste altul?” întrebă unul.

„De ce este răutatea în lume, deşi cu toţii au un strop din Focul cel Viu şi Veşnic?” întrebă altul.

„Dragii mei! Vedeţi cu toţii această pădure minunată… Mulţi arbori o cuprind, împodobită e de multe feluri de iarbă şi de flori frumoase, mângâiată e de limpezi izvoare şi cântată de ramuri şi păsărele. Atât de multe o cuprind… şi totuşi, ea este UNA. Aşa au fost cândva şi oamenii. Cu toţii erau UNA în curprinsul de necuprins al Focului cel Viu şi Veşnic. Apoi unii şi-au zis: Foc Viu suntem fiecare, cu toţii strălucim în Necuprinsul Foc Viu. Haideţi să ducem focul nostru pe pământ şi din el să facem Vatra Focului cel Viu şi Veşnic iar bucuria şi strălucirea noastră să fie pretutindeni pe cuprinsul său.

Dar luând trup, Focul Viu a fost acoperit de pământ şi apoi pământul s-a pus pe sine mai presus de El. Pământul acesta este trupul care ascunde Focul Viu din fiecare. El conţine şi ţărână, şi apă, şi vânt, şi foc (corp fizic, corp emoţional, corp mental, corp spiritual – n.a.). Când toate acestea vor fi UNA din nou, atunci oamenii îşi vor aduce aminte de unde au venit şi de legământul ce l-au făcut, şi vor face din acest pământ Vatra Focului cel Viu şi Veşnic.

„Putem uni pământul, apa, focul şi aerul? Căci oamenii sunt ca elementele. Unii sunt ca pământul, alţii sunt ca apa, puţini sunt ca vântul şi foarte puţini sunt ca focul. Şi nu pare chip să-i pui pe toţi laolaltă.”

„Dar nu le are omul pe toate? răspunse Zamolxe. Datoria voastră va fi să-i adunaţi pe toţi şi să-i faceţi asemenea unui singur trup, cu o singură minte şi o singură simţire.

„Dar e greu să-i faci să fie astfel” răspunseră ei, uşor dezamăgiţi de rătăcirea oamenilor.

„E greu căci Focul cel Viu a fost acoperit de trup şi asta i-a făcut să fie asemenea dobitoacelor rătăcite. Totuşi, nu uitaţi că oamenii au aceleaşi căutări şi aceleaşi bucurii; cele plăcute celor buni sunt plăcute şi celor răi, şi multe dintre cele căutate de cei rătăciţi sunt căutate şi de cei statornici. Din aceeaşi ploaie îşi trag tăria copacii mari şi cei mici, iarba şi florile. Şi din aceeaşi ţărână se hrănesc cu toţii. La fel sunt şi oamenii. Uniţi-i, dându-le ploaia voastră şi faceţi-i să-şi întoarcă feţele spre lumina voastră, asemenea florilor la lumina soarelui! Fiţi precum ploile binecuvântate, fiţi strălucitori ca soarele, blânzi ca luna, modeşti şi răbdători asemenea ţărânei. Nu vă uitaţi la feţele lor, la averile lor sau la puterea lor, căci unde sunt zece oameni e mai multă putere decât unde este un om cu zece avuţii, şi bucuria a zece oameni este mai bună decât bucuria înzecită a unui singur om.”

Searase despărţeau în tăcere şi apoi fiecare cugeta la cele spuse de Zamolxe. Cei mai mulţi preferau să se plimbe singuri prin pădure. Târziu, înnoapte,se întorceau la coliba împletită, din jurul arborelui. Legătura tainică pe care discipolul şi-a făcut-o cu arborele îl ajuta să-şi limpezească mintea şi să-şi liniştească sufletul.

Fiecare dintre ei înţelegea că puterile primite trebuiau folosite numai pentru a-i ajuta pe oameni să redevină ceea ce fuseseră cândva. Bucuria obţinerii acelor puteri deosebite a fost umbrită întrucâtva de o oarecare stare de apăsare sufletească. Cu toţii au înţeles că asupra lor este o mare responsabilitate, şi că vor avea foarte multe de făcut în viitor.

Cu această uşoară apăsare intra fiecare în mica lui colibă, dar crisparea dispărea repede în momentul când câmpul vital al arborelui îl înconjura. Simţea chiar o stare de afecţiune din partea arborelui. Nu de puţine ori, discipolii adormeau cu mâinele îmbrăţişate în jurul său.

Primele zile treceau uşor. Cu toţii aveau să-şi revină din încercarea la care au fost supuşi în peşteră. Într-una din dimineţi, Zamolxe îi adună pe toţi şi le spuse:

„De azi veţi învăţa graiul ierburilor, arborilor şi florilor. Veţi desluşi apoi leacurile lor şi cum trebuiesc folosite pentru nevoile oamenilor.”

„Noi le ştim de la bendise, spuneau unii discipoli. Multe am aflat de la ele… Ştim care ierburi sunt bune pentru acoperirea rănilor, care sunt bune pentru dureri felurite, pentru fierbinţeala trupului, pentru un somn liniştitor, pentru întărirea trupului, pentru arsuri, umflături, lovituri, tăieri, muşcături, sau alte felurite nevoi. Unele sunt mai bune de luat la lună plină, altele la lună nouă, altele sunt bune de luat ziua, iar altele pe înserat. La fel, unele ierburi trebuiesc culese la lună plină, altele la lună nouă iar altele când soarele străluceşte puternic.”

„Este bine să ştiţi toate acestea dar prea mult ajutor nu ştiţi încă să daţi. Mult mai multe lucruri bune vă vor învăţa plantele, florile şi arborii. Ele pot vindeca şi rănile ce nu se văd, nu doar cele care se văd. Aşa cum voi nu vedeţi rădăcinile ierburilor, tot aşa, rădăcinile bolilor trupului nu sunt la vedere. Acele rădăcini sunt în simţirile şi în minţile oamenilor, iar poftele sunt cele care le udă necontenit.”

„E greu de pătruns în minţile şi poftele oamenilor bunule Zamolxe” răspundeau ei.

„Chiar aşa să fie?”

„Au aceleaşi apucături ca dobitoacele. Fiecare vrea mai multă avuţie iar pântecele să le fie mare. Şi când le au din plin pe acestea se luptă pentru întâietate şi fală (ego – n.a.) şi nu-i chip să-i poţi întoarce din drum.”

„Eraţi şi voi odată precum ei. Dar aţi reuşit să încălecaţi pofta şi simţirea.”

„Cu mare greutate am putut încăleca noi pofta şi simţirea, bunule Zamolxe. Nu e chip să-i pui pe oameni la asemenea osteneli. Cine ne va asculta?”

„Rana nu se zgârie, nici nu se apasă, ci se oblojeşte şi se mângâie. Boala sufletului şi a minţii se vindecă numai cu mare băgare de seamă. Nu cu vorba ademeneşti sufletul omului, ci cu fapta şi adevărul. Şi nu prin frică se face schimbarea cea bună, ci prin propriul exemplu şi prin dragostea de bine şi frumos.”

„Dar cum poate binele unuia să nu fie răul altuia, bunule Zamolxe? Când unul râde celălalt plânge şi când unul câştigă altul pierde. Toate acestea se văd necontenit.

„De ce priviţi doar cu un singur ochi? îi întrebă Zamolxe.

„Totuşi, unul vede o roată plecând iar altul vede aceeaşi roată venind. Cine vede totuşi mai bine? Lămureşte-ne această vorbă ce ne-ai spus-o mai demult.”

„Dar cel ce este deasupra celor doi? El ce vede?”

„Acelaşi lucru vede, doar că vede mai bine” spuseră unii dintre discipoli.

„Cel ce împinge roata vede mai bine. El este cel ce are dreptate” spuseră alţii.

„Şi dacă-i scoatem pe cei doi? Ce se vede atunci?

„Doar o roată vedem.”

„Ba mişcarea s-o vedeţi, şi nu roata. Deci mişcarea vede cel ce este deasupra. Cel ce vede doar mişcarea este cel care vede mai bine. Vedeţi deci mişcarea şi veţi desluşi cum să împăcaţi oamenii. Vedeţi mişcarea de dincolo de feţele lor, de puterea lor, de averile lor şi de faptele lor.”

„Dar cum să-i convingem de postire?”

„Mai degrabă convingeţi-i să-şi hrănească mintea şi simţirea. Căci ceea ce mănâncă sufletul şi mintea, aceea mănâncă şi trupul. Nu uitaţi aceasta! Faceţi-i să privească mai des pământul, iarba, florile şi cerul! Faceţi-i să colinde mai des pădurea, dealurile şi munţii! Ele sunt mereu hrănitoare pentru suflet şi minte. Iar apoi, cei ce sunt vrednici de postire, vor posti.”

„Dar nu vor şti ce puteri au în sufletele lor.”

„Nu toţi trebuie să aibe puteri dar este bine ca toţi să cunoască binele, frumosul, cumpătarea. Nu grăbiţi lucrurile căci rodul îşi dă fructul la vremea sa, nicidecum mai devreme. Semănaţi deci hărnicia, ascultarea, bunătatea, frumosul, cumpătarea, în sufletele lor şi udaţi necontenit aceste seminţe.”

„Ce bine era dacă oamenii ar fi fost precum arborii, iarba sau florile” spuneau ei.

„Cei mici sunt asemenea unor muguri. Sufletele lor tânjesc după bucuria soarelui, după tot ce este frumos, cumpătat, plăcut. Puneţi seminţele acestea în sufletele celor mici. Pregătiţi cu mare băgare de seamă jocurile lor, cântecele lor, şi cu mai mare grijă pătrundeţi în visurile lor. Binele, hărnicia, frumosul, cumpătarea, ascultarea de bătrâni şi de cei înţelepţi, prind repede rădăcini în sufletele lor blânde şi curate.”

„Dar oamenii cresc altfel cum creşte pădurea. Arborii fac doar soiul lor de fruct dar oamenii pot face felurite soiuri de fructe. Unele fructe sunt dulci iar altele sunt amare. Unii stăruiesc să facă roade amare.”

„Întotdeauna rămâne din rod pentru a hrăni rădăcina. Întotdeauna faptele rele ale oamenilor se vor întoarce împotriva lor. Precum floarea se arată înaintea fructului, aşa sunt şi oamenii. Precum v-am spus, învăţând graiul ierburilor, florilor şi arborilor, veţi învăţa să desluşiţi florile ce preced fructele din sufletele şi minţile oamenilor.”

„Este aceasta cu putinţă?”

„Oamenii au obiceiul de-a spune multe neadevăruri dar ierburile, florile şi arborii nu au acest obicei. Fiecare casă are în jurul ei felurite feluri iarbă, flori şi arbori. Luaţi seama la cele ce sunt în jurul casei sale. Întotdeauna natura răspunde după cum este sufletul omului şi întotdeauna ieburile, florile şi arborii din jurul acelei case au câte o poveste de spus. Este de folos să folosiţi ce ştiţi de la bendise dar mai de folos este să ştiţi cum să vindecaţi sufletul şi mintea oamenilor.”

 

 

Misterele Şcolii Zamolxiene – fragmente (15)

 

Astfel, Zamolxe şi învăţătorii îi iniţiau pe discipoli în limbajul tainic al ierburilor, florilor şi arborilor. În acele vremuri (ca de altfel şi în multe localităţi din mediul rural din ziua de azi), în jurul fiecărei case, se puteu găsi felurite feluri de iarbă, flori şi chiar mici arbuşti. Discipolii înţelegeau „limba plantelor” prin intermediul câmpului energetic. Nu degeaba Zamolxe îi îndemnase să-şi construiseră micile colibe în jurul arborilor. Între discipol şi arbore se crea un câmp energetic special, şi mulţi puteau accesa imagini despre istoria arborelui şi a zonei cuprinse de câmpul său energetic.

Din vastele cunoştinţe ale vechilor preotese, bendisele mai rămăseseră cu foarte puţine. Aveau doar cunoştinţe elementare despre efectele plantelor, florilor şi arborilor, cu folos numai asupra corpului fizic. Mai aveau ceva cunoştinţe de „tras de spate” (un fel de masaj mai dur) folosindu-se de pietre de râu şi de munte (de mai multe feluri), „descântate” cu felurite fierturi de plante. Pierzându-se tehnicile folosite de vechile preotese, bendisele nu mai puteau accesa energiile subtile ale regnului vegetal.

Zamolxe fusese iniţiat în desluşirea limbajului secret al plantelor încă din prima tinereţe (înainte de-a pleca alături de Pitagorala Crotona), de la unul din preoţii lui Demetra (cei care oficiau misterele dela Eleusis). Aceştia erau urmaşii vechilor preotese dacice, alungate în urma teribilului conflict avut cu o mie de ani în urmă. Totuşi, nu iniţierea a fost cea mai importantă, căci şi preoţii lui Demetra (zeiţa agriculturii) pierduseră foarte mult din cauza nerespectării tehnicilor folosite de vechile preotese dacice, cât mai ales zona respectivă era importantă. Preotesele au ales o zonă specială a Greciei, în care curenţii telurici aveau o anumită convergenţă cu cele elementale. În aceste condiţii iniţierile erau avantajate din toate punctele de vedere.

Iniţierea, deşi ajunsese să fie mai mult formală în acea perioadă, datorită structurii speciale a corpului spiritual al lui Zamolxe şi al curenţilor energetici din zonă, i-a cauzat o veritabilă „furtună interioară”, şi a fost ca o veritabilă experienţă iniţiatică. Zamolxe a avut parte de o iniţiere destul de dură în accesarea şi controlul energiilor regnului vegetal, dar, graţie corpului său spiritual foarte puternic, a reuşit să treacă cu bine de încercare.

Misterele de le Eleusis mai păstrau (în preajma anului 500 î.Hr.) doar puţine lucruri în comun cu vechile iniţieri ale preoteselor dacice. În fapt, era vorba de două iniţieri; una se desfăşura primăvara (pregătirea recoltei), iar cealaltă în decursul toamnei. Procesul se desfăşura pe parcursul a nouă zile, şi cuprindea purificarea (conform tradiţiei erau necesare nouă zile de post), sacrificarea, şi iniţierea propriu-zisă. Din păcate, în decursul timpului, lucrurile au decăzut enorm. Preotesele nu mai respectau tehnicile folosite in şcolile vechilor preotese, prin urmare pierduseră legătura cu elementele şi forţele regnului mineral, vegetal şi animal. Nemaiavând controlul asupra forţelor subtile, şi fiind lipsite de protecţia amazoanelor, preotesele au fost înlocuite în timp de preoţi bărbaţi. Nici aceştia nu puteau accesa forţele elementale, şi nici energiile regnurilor inferioare, dar aveau abilitatea de-a se folosi de temerile populaţiei în combinaţie cu anumite forme de impresionabilitate (datorită ritualurilor extravagante şi a sacrificiilor de animale). Unii preoţi eleusini aveau capacitatea de-a se folosi de toate aceste manifestări astfel încât să determine „mişcări” în psiho-mentalul populaţiei. Datorită acestui lucru, fenomenele de tip placebo erau frecvente, şi astfel misterele şi preoţii dela Eleusisau rezistat multe sute de ani.

Purificarea ajunsese să fie practicată formal, astfel că se consumau alimente în perioada de pregătire, dar ele erau purificate printr-o „binecuvântare”. Sacrificiile erau şi ele formale; în loc să fie sacrificate una sau mai multe caracteristici animalice din om (lăcomia, frica, agresivitatea, viclenia, poftele carnale, etc.), erau sacrificate animale. Iniţierea consta numai din recitarea unor strofe considerate sacre, şi participarea la ritualuri simbolice.

Cum era de aşteptat, Cronos (zeul timpului) şi-a depus pecetea asupra acestor mistere, iar în sec. 4 d.Hr. împăratul roman Teodosiu le-a interzis.

Din cauza faptului că Zamolxe a avut parte de o iniţiere dură, (nefiind pregătit în prealabil), a hotărât ca discipolii lui să fie iniţiaţi în accesarea şi controlul energiilor regnului vegetal printr-o formă (tehnică) mult mai blândă. Cheia o constituia armonia elementelor în trup, minte şi suflet. La fel s-a întâmplat şi când au avut parte de iniţierea în energiile telurice. Dacă atunci discipolii simţeau că vatămă pământul dacă mai calcă pe el (datorită centrelor energetice din talpă, care erau foarte puternic activate), acum iniţierea le dădea impresia că nu mai au nevoie de hrana fizică. Simţeau că sunt alimentaţi permanent prin intermediul ombilicului (alt centru energetic) de către pădure. În realitate, iniţierea era îndelung pregătită (fizic, energetic, emoţional, mental) iar „ombilicul energetic” era apoi instantaneu activat. Şocul era minim pentru discipol iar Zamolxe şi învăţătorii ştiau, datorită simţurilor specifice, când un discipol este pregătit de a primi iniţierea.

Din punct de vedere fizic şi energetic, discipolul nu era suspus niciunui risc, însă din punct de vedere emoţional şi mental, puteau exista probleme. Conexiunile energetice cu regnul vegetal aveau darul de-a amplifica foarte puternic dinamica proceselor psihoemoţionale şi, adeseori, era nevoie de prezenţa lui Zamolxe sau a învăţătorilor.

Surplusul de energie preluat de la regnul vegetal, amplifica totodată şi energia căpătată din spaţiul elemental, iar toate acestea alimentau extrem de puternic procesele psiho-mentale ale discipolului. Prin urmare, acesta trecea prin dese episoade de transă în care avea parte de conectări involuntare cu forţele naturii. Conectarea la energiile regnului vegetal determina chiar ieşiri involuntare din trup ale corpului energetic, iar discipolul era în acest timp într-o permanentă stare de beatitudine. Exista un risc major ca discipolului să-i fie „defazate” structurile corpului energetic şi mental (putea rămâne un „visător” pentru tot restul vieţii, fiind total rupt de realitate). Pentru a-i veni în ajutor, Zamolxe şi învăţătorii cautau să-l „împământeze” cât mai mult cu putinţă. Astfel, îl izolau de ceilalţi şi îi era incapacitată vederea. Discipolul era nevoit să-şi amplifice simţurile corpului fizic şi să realizeze forţat împământarea. De obicei, împământarea dura 20-30 de zile, iar discipolul se folosea pentru orientare doar de auz, pipăit, miros şi memorie (capul îi era acoperit cu o glugă în tot acest timp).

În perioada următoare, discipolii călătoreau foarte mult în zonă, şi intrau în contact direct cu toate felurile de iarbă, plante, flori, arbori. Fiecare plantă avea un anume miros energetic, o caracteristică aparte, o „semnătură” unică. Discipolul memora fiecare stare în parte, determinată de conexiunea directă. Pas cu pas, discipolul descoperea limbajul lor special.

După ce realiza stabilizarea corpului energetic, şi reuşea să controleze energiile regnului vegetal, discipolul învăţa foarte rapid să „decodifice” energia fiecărei plante, a fiecărei flori, a fiecărui tip de arbore. Era necesar doar să-şi exprime intenţia cu privire la plantă (orice plantă ar fi fost din regnul vegetal) iar aceasta se „deschidea”. Când întâlnea o persoană bolnavă, discipolul se conecta la energiile regnului vegetal şi îi apărea în planul mental imaginea plantei (sau mai multe plante) care l-ar fi putut ajuta pe respectivul bolnav. Dacă era într-o altă zonă, pe care discipolul n-o cunoştea, exista un fel de atracţie magnetică către planta care îi era de folos. Se deplasa din instinct în zona unde se afla respectiva plantă. După iniţiere, discipolul nu avea nevoie să înveţe nimic despre plante de la alte persoane.

În cele din urmă toţi discipolii treceau cu bine de iniţierea în accesarea şi folosirea energiilor regnului vegetal. Întreg procesul dura câteva luni; începea cu legătura specială pe care discipolul o făcea cu energia arborelui (de care era împletită coliba), urmau călătoriile din jurul zonei urmând exact anumite trasee energetice speciale (ale regnului elemental şi vegetal), şi apoi se realiza convergenţa acestor energii în structurile energetice şi psiho-mentale ale discipolului. Convergenţa energiilor se realiza cu ajutorul altor formule „magice”. Deşi acest cuvânt pare să stârnească zâmbete pe feţele celor mai mulţi oameni, formulele magice aveau o putere de pătrundere uriaşă. Formula „magică” avea darul de-a angrena energiile subtile, atât prin intermediul cuvântului cât şi prin intermediul formei, culorii şi apoi a energiilor.

Prin aceste formule se accesau energiile regnului elemental şi vegetal. La fel ca formulele folosite la accesarea elementului pământ (prezentate când am relatat despre iniţierea în elemente), şi acum am avut parte de stări deosebite. Mai jos am să prezint câteva astfel de formule.

„Florile schimbă şoapte cu soarele”

La început discipolul folosea această formulă ca o simplă mantră. Rostirea ei aducea stabilitate şi calm în zona psiho-mentală (datorită folosirii repetitive a sunetelor). Ulterior, foloseau formula şi în gând, concomitent cu alte treburi. Se realiza astfel un fel de „gravitaţie” în jurul acestei formule, adică o formă de focalizare mentală în jurul ei. Ulterior, discipolul nu mai folosea sunetele ci doar imaginea, astfel că îşi focaliza atenţia doar asupra acelei imagini, vizualizând cum câmpul de flori era într-o tainică legătură cu soarele (el fiind chiar în mijlocul imaginii). Imaginea determina la rândul ei o „gravitaţie” specifică în zona mentală, astfel că majoritatea gândurilor îi erau focalizate doar către formele şi culorile care erau în conexiune cu imaginea respectivă. Apoi, discipolul trebuia să elimine şi imaginea, urmând să acceseze doar energia procesului natural. Aici era de fapt marele secret; accesarea procesului energetic dintre pământ (câmpul cu flori) şi soare. Întâi se folosea sunetul (repetarea formulei), apoi imaginea (flori-soare), apoi se accesa energia procesuală (conexiunea). Primele două oferă linişte, stabilitate, bucurie, dar conexiunea energetică oferă accesul la energii extrem de puternice. Se intervine în energetica regnului vegetal şi în energia soarelui (a unei părţi, fireşte). Energia florilor conectate la energia soarelui determină mişcări foarte puternice în psiho-mental.

Doar atât am putut să spun despre această formulă; alte aspecte sunt intuite rapid de către cei care au „deschiderea necesară”!

Prin intermediul acestor energii se pot dezvolta foarte rapid simţuri speciale, care, în mod normal (evoluţie normală) ar fi durat mulţi ani, sau poate chiar vieţi (echilibru, graţie, eleganţă, frumos, profunzime, etc).

Această formulă dezvolta corpul solar, responsabil de manifestările conştientului (memorie, forţă, inteligenţă, perspicacitate, abilităţi dobândite).

Se schimbau apoi formulele:

„Iarba schimbă şoapte cu soarele” – conexiunea energetică aducea abundenţă, vindecare, regenerare, echilibrare, stabilitate.

„Arborii schimbă şoapte cu soarele” – conexiunea energetică aducea echilibru, forţă, vitalitate, stabilitate, încredere.

Alte formule care aveau darul să mobilizeze puternic corpul solar:

„Răsărit şi amurg în sărut de curcubeie” – avea darul de-a concentra energiile pozitive din timpul zilei. Imaginea are o influenţă deosebit de puternică pentru corpul mental şi emoţional. Este o formulă extrem de puternică, datorită comprimării temporale şi a puterii de pătrundere a curcubeielor (să nu uităm că, în Vechiul Testament, prin curcubeu, Dumnezeu îşi ţine legământul cu omenirea).

„Blând înveleşte lumina din soare” – conectarea la câmpul vital al soarelui. Se puteau accesa energii foarte puternice.

„Lin mă cufund în faguri de lumină” – avea darul de-a purifica atât interiorul cât şi exteriorul, conectând fiinţa la energiile înalte.

„Stropi de soare învelite de rouă” – aducea vitalitate, regenerare, bucuria de a trăi. Această formulă trebuia să fie „simţită”.Dimineaţa, la răsăritul soarelui, se umbla cu picioarele goale peste roua ierbii şi efectiv, senzaţia resimţită era una deosebită. Prin intermediul acestei formule se accesau energii speciale.

„Florile schimbă şoapte cu luna” – folosea aceeaşi tehnică precum cea expusă mai sus, doar că se foloseşte luna în loc de soare. Pentru a realiza conexiunea energetică cu acest proces (flori-lună), discipolul stătea treaz în nopţile cu luna plină (atunci erau mai puternice energiile lunii).

Formula dezvolta corpul lunar, responsabil de manifestările subconştientului (intuiţie, legături cu vieţile anterioare, talente înnăscute, legături cu planurile subtile sau cu entităţi spirituale, conexiunea la matricea informaţională).

Alte formule:

„Iarba schimbă şoapte cu luna” – mobilizează energiile benefice din subconştient în procesele de regenerare şi vindecare.

„Arborii schimbă şoapte cu luna” – scoate la suprafaţă puterile, informaţiile şi talentele, obţinute în vieţile anterioare.

„Blând înveleşte lumina din lună” – prin această formulă se realizează conexiunea la câmpul vital al lunii. Câmpul vital al lunii determină o creştere puternică a propriului câmp magnetic.

„Stropi de stele ţesute de lună” – formula facilitează accesul la energiile cosmice. Tot prin intermediul astrului selenar se pot accesa energiile celorlalte planete ale sistemului solar. Luna este un fel de guvernator, în relaţia cu Pământul, pentru energiile sistemului solar.

„Luna ţese cu fir de lumină” – mobilizează aspectele pozitive din subconştient. Ajută mult la regenerarea ţesuturilor vătămate.

Alte formule utilizate pentru accesarea energiilor sublime:

„Stropi de lumină coboară din stele” – se pot accesa energiile subtile ale constelaţiilor zodiacale.

„Cuprind în suflet muguri de curcubeu” – ajută la obţinerea stării de detaşare, liniştire, bucurie, etc.

„Colind luminos cu vântul pe dealuri” – este un bun calmant pentru psiho-mental.

Aceste formule au un efect benefic chiar dacă nu se reuşeşte conexiunea la procesul energetic. Doar folosindu-se sunetul (la modul repetitiv) şi imaginea formulei (efect mai puternic) se pot accesa energii puternice şi, de asemenea, se poate realiza stabilizarea planului psiho-mental. Conexiunea energetică este foarte greu de realizat atunci când sunt puternice dereglări în planurile energetice subtile, (alimentaţie dezechilibrată, pasiuni carnale, dezechilibrări în planul psiho-mental, temeri diverse, etc).

Toţi discipolii reuşeau în cele din urmă să acceseze şi să controleze energiile regnului vegetal. Astfel trecea primul an, iar toamna târziu discipolii aveau să părăsească micile lor colibe, şi să purceadă apoi spre comunităţile de oameni. Se despărţeau cu mare greutate de pădure, dar trebuiau să-şi urmeze drumul. Urmau să pună în practică toate cele ce învăţaseră.

Badea CÂRŢAN-apostol al neamului romanesc

100 de ani de la moartea lui Badea CÂRŢAN – Un apostol al neamului românesc.

Autor: Col.(r) prof. Claudiu Aiudeanu

Anul acesta s-au împlinit 100 de ani de la moartea lui Badea Cârţan, pe numele său adevărat Gheorghe Cârţan. Născut în anul 1847 (1), în localitatea Cârţişoara, de la poalele Munţilor Făgăraş, el şi-a dobândit locul în memoria românilor prin faptul că a dovedit, pe deplin, existenţa în rândul ţărănimii româneşti din Transilvania  a ideii, dorinţei şi conştiinţei naţionale ce incuba necesitatea unirii  tuturor românilor într-un singur stat.

Această dorinţă  el nutrea să o cultive şi să o dezvolte în scopul realizării unirii Transilvaniei cu România. Badea Cârţan a fost aşadar un simbol al unităţii naţionale. Potrivit lui Nicolae Iorga era un „fanatic ţăran al romantismului naţional ce se privea pe sine ca pe un purtător de misiune superioară, ca un îndeplinitor de porunci ce vin mai de sus”.

Copilăria şi adolescenţa şi-a petrecut-o păstorind turma de oi a familiei sale. În această etapă din biografia sa întâlnim momentul în care Badea Cârţan conştientizează că românii din Transilvania nu ar trebui să trăiască separaţi de graniţe de cei din Regatul României. Văzuse pe soldaţii grăniceri români care păzeau graniţa în munţi, văzuse pe ciobanii români din vechea Românie, toţi aceştia vorbind româneşte ca şi el. Atunci conştientizase Badea Cârţan că Munţii Carpaţi nu trebuie să constituie o graniţă între fraţii de acelaşi neam şi limbă şi se deşteptase în sufletul lui dorinţa arzătoare de a contribui prin propriile puteri la unirea Transilvaniei cu România. A crezut în acest vis, pe care l-a transformat în misiunea vieţii lui, până la moarte. Pentru aceasta a învăţat să scrie şi să citească, cu ajutorul prietenului şi tovarăşului său de ciobănie Ion Cotigă, iar în anii în care s-a aflat cu turmele sale de oi în Bărăgan a început să citească, între altele, istoria românilor. Acum citeşte despre luptele purtate de ţările române cu turcii, în timpul marilor domnitori români, despre prima unire a ţărilor române înfăptuită de Mihai Viteazul, despre Revoluţia condusă de Tudor Vladimirescu şi cea de la 1848-1849.  Aceste lecturi i-au cultivat şi îmbogăţit înţelegerea asupra trecutului istoric al românilor şi al latinităţii acestora. Izbucnirea Războiului de independenţă în anul 1877 a constituit momentul când Badea Cârţan, consecvent ideilor şi principiilor pe care şi le însuşise, ce i-au fundamentat pentru totodeauna crezul naţional, a considerat necesar să se înroleze voluntar în armata română pentru a contrubui în mod direct, chiar cu preţul vieţii, la dobândirea independenţei de stat a României.

Începând cu anul 1881, în viaţa lui Badea Cârţan începe o nouă etapă, când el va deveni cunoscut de către românii de pretutindeni şi va fi apreciat şi elogiat atât în Regatul României, în Transilvania cât şi în străinătate ca un militant-luptător pentru unirea tuturor românilor într-o singură ţară. Primul drum pe care îl face pe jos la Viena, îi oferă şansa să cumpere „Hronica românilor şi a mai multor neamuri” scrisă de Gheorghe Şincai, unul dintre iluminiştii şi corifeii Şcolii Ardelene din secolul al XVIII-lea. Lectura acestei cărţi a avut pentru Badea Cârţan un impact revelator. Era istoria strămoşilor săi pe care instictiv îi simţise deşi nu-i cunoştea suficient cu toate că citise multe cărţi dar, din istoria lui Şincai el aflase toate marile evenimente ale istoriei românilor (2). Concluzia la care a ajuns Badea Cârţan, după citirea acestei cărţi, a fost elocventă în ceea ce a însemnat activitatea sa viitoare : „ Cartea asta sfântă trebuie să fie cunoscută de tot românul, ca să ştie tot natul că poporul românesc se trage de la Roma”(3).  De aici a rezultat convingerea sa fermă că fiecare român din Transilvania era necesar să deţină şi să citească o carte în limba română, de aici a izvorât neîtrerupta şi apriga sa activitate, până la moarte, de a răspândi cărţi româneşti şi de a le arăta românilor transilvăneni adevărata lor istorie şi origine latină. Toate acestea au făcut din Badea Cârţan „un om plin de acţiune şi de o perseverenţă rară în idealul său de luminare a ţărănimii prin răspândirea cărţilor”(4).

Pentru o bună înţelegere a greutăţilor, pericolelor şi riscurilor de tot felul la care s-a expus Badea Cârţan pentru a-şi duce la bun sfârşit misiunea, este necesar să avem în vedere contextul politic existent la acea  vreme în Transilvania. Era perioada dualismului austro-ungar (1867 – 1918), când politica de maghiarizare forţată a românilor transilvăneni devenise o „doctrină de stat”şi s-a manifestat împotriva acestora cu o violenţă barbară!!! Pentru realizarea acestui deziderat – al dispariţiei cu orice preţ al românilor ca naţiune şi ca limbă – ungurii, maghiarii şi secuii au dat legi cu un caracter primitiv şi retrograd  utilizând o varietate de mijloace punitive: 1868,  „Legea naţionalităţilor”, prin care în Ungaria era recunoscută o singură naţiune, cea maghiară; 1879, „Legea Trefort”, care prevedea obligativitatea predării în limba maghiară în toate şcolile; 1897, „Legea numirii de localităţi”, prevedea ca toate denumirile localităţilor locuite de nemaghiari să fie maghiarizate şi înregistrate în actele oficiale numai în limba maghiară; 1907, „Legea Apponyi”, prevedea desfiinţarea şcolilor confesionale româneşti, etc. La acestea s-au adăugat maghiarizarea forţată a numelor de persoane, colonizarea elementelor maghiare în zone locuite de români, reprimarea brutală a tuturor manifestărilor naţionale româneşti, cum au fost mişcarea Pronunciamentului de la Blaj, înfiinţarea Partidului Naţional Român din Ardeal,  Mişcarea Memorandistă, etc. În aceste condiţii, în care românii transilvăneni erau supuşi deznaţionalizării, Badea Cârţan reuşeşte să aducă din România în Transilvania, pe cărările ascunse ale Munţilor Făgăraş şi Bucegi, cca. 100 000 de cărţi, reviste şi ziare româneşti pe care le distribuie ţăranilor şi oamenilor simpli, învăţătorilor şi preoţilor români. „Timp de peste 30 de ani a trecut Munţii Carpaţi urcând şi coborând cu desagii mari şi grei încărcaţi de cărţi româneşti, adunate din vechea Românie. Ţinând seama că în epoca amintită cartea nu era la îndemâna oricui, oricine îşi poate da seama de munca uriaşă pe care a trebuit s-o depună acest ţăran entuziast şi modest, spre a le răspândi în satele ardelene…”(5). S-a spus pe bună dreptate că pe unde mergea Badea Cârţan se crea o stare de optimism naţional românesc, de speranţă şi încredere nemărginită într-o apropiată eliberare naţională (6). În timpul primului său drum la Bucureşti, el îl cunoaşte pe istoricul V.A.Urechia, pe atunci preşedintele Ligii Culturale, care, fascinat de inteligenţa şi credinţa profundă a acestuia în unirea tuturor românilor într-un singur stat, îl prezintă unor numeroase personalităţi culturale şi ştiinţifice româneşti, ziarişti şi reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe. Cu această ocazie, citind fragmente din istoria Romei („Ab urbe condida” – „De la fondarea Romei”) a lui Titus Livius pe care i-a recomandat-­o profesorul Urechia, se pare că Badea Cârţan s-a decis să facă prima sa călătorie la Roma. Intenţia sa era precisă, să se convingă despre latinitatea românilor şi să vadă Columna lui Traian despre care auzise şi citise de atâtea ori. Referindu-se la hotărârea de a face această primă călătorie la Roma (a efectuat trei drumuri la Roma), Badea Cârţan spunea în ziarul „Poporul Românesc” că: „Într-o bună dimineaţă, în anul …96, ce-mi trăzneşte p-în cap, zic : mă Cârţane, tu trebuie să te duci drept la Roma, să vezi cu ochii cine a fost moş-to şi strămoş-to. Şi dusu-m-am! Douăzeci de zile-n cap am mers pîn la Viena şi de aici alte douăzeci şi trei pîn la Roma”(7). Prima sa vizită la Roma îl face pe Badea Cârţan să fie cunoscut în străinătate. Cu sprijinul Legaţiei României din Italia, Badea Cârţan a cunoscut mari personalităţi, oameni politici, ziarişti,etc. A fost primit în audienţă de primarul Romei, la Vatican de cardinalul Rampolla, de numeroşi membri ai guvernului italian şi chiar de regele Umberto I, de la care a primit cadouri în cărţi şi o fotografie de doi metri a Columnei lui Traian. A vizitat Senatul, Forumul roman, Muzeul Vaticanului, Parlamentul italian. Peste tot, Badea Cârţan a impresionat în mod admirabil stârnind simpatie, interes şi admiraţie faţă de el şi români în general. Nu în ultimul rând, patriotismul său exprimat prin convingerea fermă  că românii din Transilvania se vor unii cu cei din vechea Românie într-un singur stat, argumentaţiile sale, din timpul discuţiilor pe care le-a avut cu numeroase personalităţi italiene, simple dar pline de profunzime şi de adevăr istoric, au generat un real curent de susţinere al cauzei românilor ardeleni, în lupta acestora pentru eliberare şi unitate naţională. În dorinţa sa de cunoaştere, Badea Cârţan călătoreşte în numeroase alte ţări: Franţa, Germania, Austria, Elveţia, Turcia, până la locurile sfinte de la Ierusalim.  Nicăieri, însă, nu s-a simţit mai bine ca în Italia despre a cărei capitală spunea „Roma e mama noastră”. Un lucru semnificativ s-a produs pentru Badea Cârţan în timpul celei de a treia călătorii la Roma, în timpul desfăşurării Congresului Orientaliştilor (1899). Prezent la şedinţele congresului Badea Cârţan a avut mulţumirea sufletească, pe deplin meritată, să vadă cum istoricii români au desfiinţat fără drept de apel „teza” istoricilor unguri care contestau latinitatea poporului român şi a limbii române. Argumentaţia documentată ştiinţific a delegaţiei române privind caracterul latin al genezei  limbii şi poporului  român şi a continuităţii acestuia după retragerea aureliană au reconfirmat, o dată în plus, pentru Badea Cârţan, fundamentul latin al neamului său. Delegaţii la congres i-au acordat lui Badea Cârţan marea cinste de a depune o coroană din bronz la Columna lui Traian.

Activitatea entuziastă pe care Badea Cârţan a desfăşurat-o în slujba emancipării culturale şi naţionale a românilor din Transilvania  pentru realizarea idealului naţional al acestora de unire cu România i-au atras consideraţia, prietenia, încurajarea şi sprijinul unor mari personalităţi ale vremii. Între acestea s-au numărat: Take Ionescu, Duiliu Zamfirescu, Barbu Delavrancea, Alexandru Vlahuţă, Spiru Haret, Nicolae Titulescu, Petre Antonescu (marele arhitect,) Nicolae Iorga, I.L. Cragiale, George Coşbuc, Grigore Tocilescu, B. P. Haşdeu, C. Istrati, ş.a. El a ajutat mult activitatea unor societăţi culturale româneşti cum au fost ASTRA şi Liga Culturală Română, pe lângă răspândirea cărţilor acestora, prin realizarea unei punţi de legătură între acestea şi marea masă a românilor simpli transilvăneni.

În toată perioada sa de cărăuşie a cărţilor din România în Transilvania, Badea Cârţan a fost supus unei suprevegheri stricte poliţieneşti din partea autorităţilor Ungariei dualiste. A fost, de nenumărate ori, bătut, maltratat, judecat şi arestat pentru „vina” că se încăpăţâna să se considere român într-o Ungarie care nu recunoştea legal decât o singură naţiune, cea maghiară! A suferit condamnări pentru că aducea cărţi româneşti pentru românii ardeleni, pentru că a fost la Roma şi Paris unde a militat pentru unirea Transilvaniei cu România. De multe ori cărţile pe care le trecea cu atâta trudă peste munţi i-au fost confiscate şi distruse aşa cum s-a întâmplat în iunie 1907, la Braşov, când 76621 de cărţi româneşti au fost arse de poliţia ungară !

Badea Cârţan încetează din viaţă la 7 august 1911, după ultimul său drum pe care l-a făcut peste munţi în România, fără a putea să-şi vadă împlinit visul lui cel mai scump – unirea Transilvaniei cu România. Dar, pe monumentul său mortuar, din cimitirul de la Sinaia, este scris foarte sugestiv „G. Badea  Cârţan doarme, visând întregirea neamului său – 1911”

Prin tot ceea ce a făcut în viaţa sa, Badea Cârţan a rămas în conştiinţa românilor ca un apostol şi un simbol al luptei naţionale a românilor din Transilvania pentru desăvârşirea unităţii naţionale româneşti.

Sursa:   Cronici din Gerulia

Gen. Mr. Sudaplatov, fost sef spionaj NKVD (Rusia): “Mihai I a fost pionul nostru, i-am promis o pensie in Mexic, a primit-o!”

ALTA DOVADA CA FOSTUL REGE A CIUGULIT DIN PALMA URSS:

Gen. Mr. Sudaplatov, fost sef spionaj NKVD (Rusia):

“Mihai I a fost pionul nostru, i-am promis o pensie in Mexic, a primit-o!”

 

 

Autor Simona Ela Fica

Batran acum, apasat de toate relele si crimele comise de ciuma rosie din care a facut parte direct – si care a asasinat moral si politic doua tari (Rusia, in 1914, si Romania, in 1989), fostul adjunct al sefului NKVD din fosta Uniune Sovietica ne-a remis un document incendiar – pe care l-am trimis spre analiza specialistilor intelligence romani pentru autentificare, si pentru a-l putea publica ulterior, despre ADEVARUL tradarii marsave a fostului “rege” Mihai I. Documentul face parte din corespondenta secreta a fostulului sef al NKVD, Sudaplatov Pavel. Daca lucratorii Serviciilor Secrete Militare Romane vor autentifica acest document ca fiind autentic, falsul rege se poate considera, din punct de vedere istoric, mort si ingropat, laolalta cu bolsevicul sef de retea NKVD din Romania, Ion Iliescu, retea care a FASIFICAT nu doar istoria tarii noastre, dar si pe cea a Rusiei. Prezentam azi, in asteptarea verdictului dat de catre specialistii romani in privinta actului in cauza, un fragment din aceasta marturie: “Ministrul adjunct de externe sovietic Andrei Vîşinski a purtat personal negocieri cu regele Mihai, în vederea abdicării, garantîndu-i acestuia o parte dintr-o pensie ce urma să-i fie plătită în Mexic. (…) Ion Antonescu a fost arestat, de către Mihai I, la cererea noastra si a O.S.S (NOTA REDACTIEI: O.S.S – Office of Strategic Services, precursorul C.I.A). Coordonatorul acestei acţiuni a fost comandorul Frank Wisner, care a dirijat operaţiunea – ce a purtat numele de Hammerhead -, în care au fost implicate 4 avioane militare de transport şi desant aerian, cu 160 de paraşutişti, folosiţi pentru neutralizarea gărzilor antonesciene ale Palatului Regal”. Fostul adjunct al NKVD sustine, in scrisoarea adresata redactiei ExN ca datele clasificate din documentul pe care ni l-a pus la dispozitie apar si în U.S. National Security – Archive Records, la Secţia „Operaţiuni sub acoperire“, în raportul şefului O.S.S. William Joseph Donovan. În raport se specifică faptul că “planul O.S.S. a fost deconspirat de către agenţii ruşi din Coloana a V-a, ce funcţiona printre occidentalii aflaţi în România. Şi, pînă la urmă, această acţiune a fost utilizată propagandistic în folosul lui Stalin”. Carevasazica, lui Mihai I i s-a promis un tratat acceptabil, care să prevadă o ocupaţie asemănătoare cu ceea ce avea să se întîmple, în 1945, în Austria; cu trupe americane, engleze, franceze şi ruse, de gardă, cu schimbul, în faţa Palatului Regal. Dar, se vede treaba că actul de trădare de la Yalta a fost mai puternic, iar lui Mihai nu i-a pus nimeni “sula in coasta”… VA URMA!

Sursa: http://www.exploziv-news.ro/categoryblog/section-blog/151-abc/938-alta-dovada-ca-fostul-rege-a-ciugulit-din-palma-urss-gen-mr-sudaplatov-fost-sef-spionaj-nkvd-rusia-mihai-i-a-fost-pionul-nostru-i-am-promis-o-pensie-in-mexic-a-primit-o.html

 

Viaţa doamnei de Pompadour

Viaţa Doamnei de Pompadour este un basm, ale cărei personaje aparţin istoriei şi aventura acestei copile din popor seamană cu cea mai himerică dintre legendele orientale.

Din ziua când o cărturăreasă i-a prezis destinul, a mers spre el cu o tăcută încredere, cu o ambiţie chibzuită şi inteligenţă. Ajunsă pe treapa cea mai de sus a onorurilor, a păstrat o neînfrânată slăbiciune pentru vrăjitori şi magicieni – pentru tot ce depăşea hotarele obişnuite ale simţurilor şi părea să cheme forţele necunoscute.

Primi cu interes pe contele de Saint-Germain, îi urmări experienţele, se îmbaăa de povestirile lui, în care realitatea era învăluită în mister şi fantezie.

Ca mai toţi din vremea ei, înlocuia credinţa în Dumnezeu cu o superstiţie naivă şi credulă care explică şi desfăşurarea propriei sale existenţe.

Înzestrată cu un spirit fin şi delicat, având o cultură care-i îngăduia subiectele cele mai felurite şi să dea replici plăcute în orice conversaţie, ea îmbina voinţa şi puterea sa de dominare cu o neclintită încredere în steaua ei.

Ori de câte ori avea de luptat împotriva Curţii şi a intrigilor, ori de câte ori situaţia ei devenea tragică şi disperată, în clipa în care duşmanii se felicitau de căderea-i iminentă, ea vedea răsărindu-i înainte prezicerea magică şi-şi regăsea energia necesară pentru a învinge şi triumfa.

Se ştie slăbiciunea lui Ludovic al XV-lea pentru basme şi taine – frica sa copilărească în timp ce asculta pe mareşalul de Villeroy, încrederea ce avea în Saint-Germain, plăcerea cu care asculta poveşti înspăimântătoare şi oribile.

Regele şi Doamna de Pompadour împărtăşeau deci această nevoie de evadare dincolo de hotarele firii, această dorinţă de a scăpa de recea experienţă de fiecare zi, această chemare spre un necunoscut cu forme neprecise, producătoare de plăceri nebănuite şi de emoţii noi.

Marchiza avea un caracter prea serios pentru a cădea în extravaganţe; liturghiile negre, adunările vrăjitoreşti sş otrăvirile nu o atrăgeau; se mulţumea cu o cărturăreasă pricepută, cu vreun magician monden; gustul ei pentru minuni nu se dezvolta decât pe o linie normală. Totuşi, acest gust care s-a manifestat la ieşirea din copilărie, explica multe acte din viaţa ei şi se suprapune unei netăgăduite agerimi a judecăţii.

Pe la 1715, după anii de doliu şi de tristeţe de la sfârşitul domniei lui Ludovic al XIV-lea, s-a produs o explozie de bucurie şi de senzualitate păgână. Regenţa este caracterizată printr-o amoralitate triumfătoare.

Cu părul blond, tenul superb, ochi albaştri, delicateţea plăpândă şi încântătoare, Jeanne-Antoinette Poisson părea făcută pentru umbra plăcută a parcurilor cu fântâni tâşnitoare. Nici o femeie nu a aparţinut mai mult epocii sale; ea îi cristalizează meritele ca şi imperfecţiunile.

A ştiut, în situaţia ce ocupa, să-şi întrebuinţeze influenţa cu o blândeţe pur feminină, să se folosească de artişti şi de oameni de litere cu o îndemânare fermecătoare şi să stimuleze ivirea unor capodopere fără seamăn; în politică, diplomaţia ei a dus adesea la bune rezultate; posteritatea i-a purificat memoria de tot noroiul, de toate calomniile şi de toate învinuirile îndreptate împotriva ei cu atâta stăruinţă.

Viaţa doamnei de Pompadour se poate compara cu o simfonie.

Uvertura este cât se poate de primăvăratecă şi plăcută – viitoarea favorită pătrunde în lume împodobită cu toate farmecele frumuseţii şi inteligenţei, în accentele unei arii vioaie şi vesele. Apoi vine un allegro: cântec de dragoste şi de triunf, care se sfârşeşte cu o viziune caldă de bucurie şi tinereţe.

Andantele are accente de duioşie în care se disting şoapte melancolice, decepţii; în depărtare viorile plâng, pe când trambiţele proclamă farmecele naturii.

După acest andante vine un Schezo chinuit, tumultos, tragic pe alocuri, care se termină cu o mută şi dureroasă întrebare.

Partea finală se ridică până la dramă; se aude o rugăciune disperată, tulburătoare; ultimele note spun odihnă în moarte.

Autor: Horea Dumitru Oprea

Sursa: ISTORII REGĂSITE

http://istoriiregasite.wordpress.com/2011/07/30/viata-doamnei-de-pompadour/

Negocierile Mareşalului cu Aliaţii şi marea trădare de la 23 August 1944

Negocierile Mareşalului cu Aliaţii şi marea trădare de la 23 August 1944

relatate de un agent secret al Intaligence Service.

Ivor Porter: Operation Autonomus

Autor: Mihai Beltechi

In noaptea de 22 spre 23 decembrie 1943 Forţa 13340 a Special Operations Executive (SOE) a Marii Britanii a trimis în România un avion militar care paraşutează trei ofiţeri de informatii în împrejurimile oraşului Alexandria, zona satului Plosca. Astfel debutează operaţiunea “Autonomous”. Locotenentul-colonel Gardyne de Chastelain (Alfred George Gardyne de Chastelain  – indicativ secret DIH 1342) era şeful misiunii şi fusese timp de 13 ani (1927-1941) directorul societăţii petroliere “Unirea” şi şeful rezidenţei lntelligence Service pentru România. Căpitanul Ivor Porterfusese timp de un an asistent la Universitatea din Bucureşti, predând cursul de limba şi literatura engleză, apoi, dupa 23 august, devine ataşatul Legaţiei Engleze până în februarie 1945. Cel de-al treilea, căpitanul roman Silviu Meţianu, participase la primul război mondial, apoi emigrase în Anglia. Pana la 23 august 1944 cei trei au fost “prizonieri de lux” in apartamentul de serviciu al sefului Jandarmeriei Romane, generalul Constantin Z. “Piki” Vasiliu, din sediul institutiei de pe Stefan cel Mare, si au intermediat negocierile Guvernului Roman cu Marea Britanie. Citeşte mai departe… 

Sursa: absurdistan sub tricolor

http://absurdistansubfalduritricolore.wordpress.com/2011/07/05/negocierile-maresalului-cu-aliatii-si-marea-tradare-de-la-23-august-1944-relatate-de-un-agent-secret-al-intelligence-service-ivor-porter-operation-autonomous/#comment-656.

TISMĂNEANU – Amurgul Miturilor: Ipoteze despre prăbuşirea URSS

Amurgul Miturilor: Ipoteze despre prăbuşirea URSS

Autor: Vladimir Tismăneanu

De la inceputule experimentului statal bolsevic, a fost limpede ca era vorba de un regim mitocratic. Pe buna dreptate, istoricii Mihail Heller si Aleksandr Nekrici au numit aceasta noua alcatuire sociala “utopia la putere”. Ideologia monopolista continea un nucleu de mituri politice abil confectionate si obsesiv cultivate de aparatele propagandistice oficiale. Sa mentionez aici mitul Partidului ca avangarda a clasei muncitoare, ca depozitar omniscient al cunoasterii legitatilor unei Istorii sacralizate. Acest mit trimitea, desigur, la ideea milenarista a infailibilitatii, ireversibilitatii si invincibilitatii demersului comunist. “Nu exista fortarete pe care noi, bolsevicii, sa nu le putem cuceri” afirma Stalin in 1929, la inceputul primului plan cincinal. Ideea era evident inradacinata in mitologia leninista a “partidului de tip nou” compus din miltanti de tip ascetic, cruciati a ceea ce Czeslaw Milosz a numit “Noua Credinta”, exponentii speciei fara precedent a “revolutionarilor de profesie”. “Puritatea randurilor partidului” era cheia de bolta a fixatiei pe permanenta epurare, teoretizata inca de Lenin in “Ce-i de facut?”.

http://www.europalibera.org/content/article/9498971.html

            Un alt mit esential a fost acela al Revolutiei din Octombrie ca actiune istorica de masa, deci nu ca o lovitura de stat organizata de o minoritate ce se auto-proclamase reprezentanta intereselor clasei proletare. Legendele au inceput a fi tesute inca din timpul vietii lui Lenin, au capatat insa o dimensiune de un infinit grotesc sub Stalin. Rolul celorlalti corifei initiali ai bolsevismului a ajuns sa fie mai intai minimalizat, apoi complet negat. “Cursul Scurt de Istorie al PC (b) al URSS” aparut in 1939 codifica aceste falsificari de o imensa vulgaritate ale adevarului istoric. Se reluau poncifele despre “unitatea de granit” a partidului, despre diversii deviatori (Troki, Zinoviev, Kamenev, Buharin, Piatakov, Radek) care fusesera de fapt dintotdeauna inamici “obiectivi” ai autenticului leninism. Vigilenta isteroida era inoculata drept virtute suprema. Istoria PCUS devenea una maniheista, o veritabila demonologie in care Stalin aparea ca marele combatant impotriva fortelor perfide care urmareau distrugerea “din interior”, dupa modelul calului troian, a mostenirii lui Lenin. Acest mit era amplificat in anii celui de-al II-lea razboi mondial (in traditia sovietica numit Marele Razboi pentru Apararea Patriei) pe fondul viziunii exaltate a unor “republici libere-n stransa uniune” in jurul “maretei Rusii” (citez din cuvintele Imnului de Stat stalinist).       

           

Ar merita aminte aici miturile eroice de tipul pilotilor (o tematica impartasita cu Germania nazista unde, de asemenea, exista un cult al aviatorilor “fara teama si prihana”); al muncitorilor care depasesc, “sparg” normele (Aleksei Stahanov si miscarea stahanovista); al Magnitogorskului, deci al “muntelui magnetic” (Stephen Kotkin) ca epitom al noii civilizatii; al baiatului-martir care este ucis pentru ca a asezat devotamentul pentru partidul-stat, deci delatiunea revolutionara, deasupra loialitatii de familie (Pavlik Morozov); mitul comsomolistei-partizan (Zoia Kosmodemianskaia) si al rezistentei tinerilor revolutionari-patrioti-komsomolisti din Krasnodar (“Tanara Garda” de Fadeiev, romancierul oficial al stalinismului care avea sa se sinucida imediat dupa Congresul al XX-lea al PCUS din februarie 1956). Generatii de copii sovietici, dar si din tarile sovietizate, au crescut in cultul lui Timur si al baietilor saii, eroii intotdeauna altruisti plasmuiti de Arkadi Gaidar. Nu mai vorbesc de miturile legate de superioritatea URSS in sah, patinaj artistic, opera si cate altele.

 Prima destalinizare

        Moartea lui Stalin in martie 1953 a permis daramarea multor baraje ale gandirii autonome. Aclamat drept un geniu cu virtuti supra-omenesti, “parintele popoarelor” aparea tot mai clar ca un egomaniac si ca un sociopat. Intre paranoia liderului si aceea a sistemului existase o consubstantialitate. Revenirea a sute de mii, chiar milioane de detinuti (zek-i) din Gulag, povestiririle lor despre acele realitati cumplite, despre foametea si mizeria din lagare, despre sadismul gardienilor si despre crimele in masa, aveau sa zguduie din temelii imperiul mitocratic. “Raportul Secret” al Nikita Hrusciov de la Congresul al XX-lea deschidea o noua era pe care as numi-o a dezagregarii, a extinctiei miturilor. Se naruia mai intai mitul lui Stalin ca urmas legitim al lui Lenin. Publicarea “Scrisorii catre Congres”, de fapt testamentul politic al intemeietorului bolsevismului, il demitiza irevocabil pe Iosif Djugasvili. Atunci a inceput de fapt dezintegrarea URSS ca imperiu ideologico-mitocratic. Ceea ce s-a intamplat de fapt a fost o lovitura de gratie data pretentiilor oficiale privind “caracterul atotbiruitor” al marxism-leninismului.

            A urmat Revolutia Maghiara inecata in sange prin interventia tancurilor sovietice. In noiembrie 1957 se lansa sputnikul, iar Hrusciov incerca sa-si repare imaginea grav compromisa prin accentul pus pe capacitatea URSS de a deveni lider tehnologic global. Progresul stiintific devenea alibiul celui social. Pariul devenea mai presus de orice unul economic. Mitul economiei planificate ca solutie a antinomiilor vietii materiale devenea acum esenta doctrinei oficiale. Scopul era sa se construiasca un univers economic care sa permita realizarea dezideratului comunist desavarsit: “De la fiecare dupa capacitati, fiecaruia dupa necesitati”. Hrusciov declara ca URSS va ajunge din urma si va depasi economic SUA. Pe urmele sale, Mao afirma aceleasi scopuri in raport cu Marea Britanie si impunea catastrofalul “Mare Salt”. In aceasta perioda se formeaza ca birocrat de partid, ca obedient aparatcik Mihail Gorbaciov. O cariera in fond anodina, la fel ca aceea a altor membri ai grupului ajuns la putere in perioada imediat urmatoare mortii lui Brejnev (noiembrie 1982).

 A doua destalinizare

             Pe 12 aprile 1961 se anunta ca primul zbor uman in Cosmos fusese efectuat de Homo Sovieticus Iuri Gagarin. Nu mai existau limite in triumfalismul hrusciovist. Gagarin era intampinat de multimi delirante, era plasat in dreapta lui Hrusciov la parada de 1 mai din Piata Rosie. Urmau turnee in intrega lume, surazatorul “ambasador al curajului comunist” era privit ca simbolul irezistibil al mersului ascendent al revolutiilor marxiste. In octombrie 1961, la Congresul al XXII-lea al PCUS, mitul lui Stalin era inca o data demolat. Atacurile impotriva defunctului tiran incurajate de marele turist erau tot mai temerare, tot mai radicale. Evgheni Evtusenko publica in Pravda, evident cu aprobarea lui Hrusciov, poemul “Urmasii lui Stalin” in care cerea pedepsirea celor vinovati pentru crimele in masa din anii 30. Vasili Aksionov publica “Bilet catre stele”. Se nastea samizdatul. Generatia zborului cosmic al lui Gagarin era astfel marcata de ceea ce se numeste al doilea val al destalinizarii (in 1962 aparea, in Novii Mir condusa de Aleksandr Tvardovski, tot cu aprobarea lui Hrusciov, “O zi din viata lui Ivan Denisovici”, capodopera lui Aleksandr Soljenitin).  Este vorba de acei intelectuali pe care istoricul Vladislav Zubok ii numeste “copiii lui Jivago” (Iosif Brodski, Anatoli Neiman, Vasili Aksionov, Mihail Satrov, Efim Etkind, Arkadi Vaksberg, Vladimir Voinovici, Bulat Okudjava, Andrei Voznessenski, Bella Ahmadulina, Robert Rojdestvenski, Ernst Neizvestinii etc). Unii aveau sa devina disidenti, altii nu. Toti insa detestau stalinismul.La acelasi Congres area doptat noul Program al PCUS, primul de la Lenin incoace in care se jura: „Partidul promite solemn ca actuala generatie de oameni sovietici va trai in comunism”.Era ultima expresei a optimismului voluntarist al leninismului. Hrusciov a fost debarcat in octombrie 1964, a urmat noul inghet brejnevist, perioada numita a stagnarii (zastoi).

 Destalinizarea finala

             Miturile originare, candva inamovibile, eterne precum bolta cereasca, se clatinau insa tot mai puternic. Seismul iconoclast din 1961-1962 avea sa se repete, dar cu o intensitate mult potentata, incepand din martie 1985 cand, la propunerea lui Andrei Gromâko sustinuta unanim de Biroul Politic al CC al PCUS, Mihail Gorbaciov devenea secretar general si ultimul mare pontif al bolsevismului. Cel uns spre a administra „adevarul” in functie de interesele unei nomenklaturi tot mai sclerozate s-a transformat in groparul tiraniei. Noua de-stalinizare avea sa culmineze in atacurile frontale imptrivamitului lui Lenin. Un sistem nascut din mit pierea trepatat, in anii urmatori, tocmai prin eroziunea temeliilor sale mitologice. Tot ceea ce fusese sacru era acum contestat, interogat, negat. Religia politica a bolsevismului se destrăma gratie efectului coroziv al ereziei marxismului revizionist.

 Washington, DC

18 aprilie 2011

Text transmis la postul de radio Europa Libera. Pentru comentarii:

http://www.contributors.ro/global-europa/amurgul-miturilor-ipoteze-despre-prabusirea-urss/

PS Titlul articolului (ca si linkul la site-ul RFE) releva subiectul: nu este vorba de miturile politice in genere, ci de acelea care au alcatuit miezul mentalitatilor si pasiunilor sovietice, deci a ceea ce numim cultura politica a bolsevismului. Este vorba de un serial la Europa Libera (serviciul Moldova) pe tema prabusirii URSS in urma cu douazeci de ani. Voi discuta si alte ipoteze, inclusiv cele legate de declinul economic, de cangrenarea tesutului social, de criza de auto-incredere a conducerii , de resurectia societatii civile care aveau toate sa duca la o insurmantibila criza de legitimitate a dictaturii partidului unic infiintat de Lenin. Gorbaciov a incercat sa rezolve aceasta criza prin acceptarea (initial extrem de ezitanta) a institutiilor statului de drept. Or intre statul de drept si leninism exista o prapastie absoluta. Oricine a citit “Revolutia proletara si renegatul Kautsky” de Lenin, oricine a citit “Problemele leninismului ” de Stalin stie la ce ma refer. Tocmai de aceea proiectul neo-leninist al lui Gorbaciov (1985-1987) nu putea reusi. A fost meritul sau ca a inteles, dupa 1988, necesitatea transcenderii vechii paradigme si ca a propus dezideologizarea deopotriva in plan intern si extern.

Nu cred ca ma ocup exclusiv de comunism (desi acest subiect face parte din aria de mea expertiza). Am scris pe acest blog, pe contributors, in “22″, in “Idei in Dialog”, ca si in revistele anglo-saxone, despre teme de actualitate din Romania ori din alte parti –v. articolele despre Severin, despre dezbaterile in jurul vizitei la Bucuresti a lui Adam Michnik, despre prezenta valorilor liberale, despre ceea ce inseamna “liberalismul fricii” (Judith Shklar), despre anti-americanism. Oricum, cum scria istoricul francez Francois Furet, examinarea profunda a totalitarismului implica o comparatie intre diversele sale ipostaze. M-am ocupat si ma ocup asadar si de nazism, de fascismul italian, de nationalismele radicale din fosta Iugoslavie (v. cartea mea “Fantasmele salvarii: Democratie, nationalism si mit in Europa post-comunista” (Princeton UP, 1998, paperback Princeton 2009, trad.rom. de Magda Teodorescu, Polirom, 2009).

Sursa:  http://tismaneanu.wordpress.com/2011/04/19/amurgul-miturilor-ipoteze-despre-prabusirea-urss/

Rege şi Regalitate în România: ilegalitate şi abureală pentru proşti

În emisiunea lui Turcescu şi Cristoiu  de la la B1tv a fost din 22Iunie 2011, a fost invitat preşedintele Traian Băsescu….

Tranşant ca de obicei şi neascunzânduse după cireş politiceşte, la un moment dat preşedintele a declarat şocânduşi interlocutorii prin francheţea spusei că:

“Tot continuăm să considerăm că abdicarea Regelui a fost un mare act patriotic. Nu. A fost un act de trădare a interesului naţional al României. Din partea Regelui. Acesta este punctul meu de vedere”, apoi, nelăsându-I pe cei doi să îşi revină că: “Vedeţi, noi încă nu ne aşezăm corect valorile. Spre exemplu, pentru noi toţi şi pentru istorie, Antonescu rămâne responsabil de Holocaust împotriva evreilor şi a ţiganilor, ducerea lor în Transnistria, nu ştiu ce. Nimeni nu spune că statul român avea un şef de stat atunci. Ăsta (mareşalul Antonescu, n.red.) era doar prim-ministru atunci. Unora le dăm averi, iar pe alţii îi considerăm criminali de război – şeful de stat şi prim-ministru. Doar pentru că unul a fost slugă la ruşi şi a lăsat ţara prin abdicare îl iertăm, de toate păcatele?”.În emisiune a fost cum a fost, dar AJMR (Asociaţia Jigodiilor  Mâncătoare de  Rahat), sau AJMC (fiecare poate să înţeleagă ce vrea) a sărit şi a încercat să îşi împlânte cât mai temeinic dantura în bucile prezidenţiale.

Primul pe care l-am auzit a fost Cristian Tudor Popescu, fost journalist, azi unul din cei mai râvnici membrii ai AJMR. Indignat de parcă l-ar fi călcat DNA-ul, CTP şi-a vărsat in live la Realitatea tv umorile ce-i macină de la o vreme ficaţii. Nu am înregistrarea declaraţiei de la Rtv, dar, pe Gândul.info, CTP scrie că:

“Sindromul maiestate”. Nu-mi imaginam când am dat acest titlu editorialului de marţi că T. Băsescu va confirma personal diagnosticul în mai puţin de 48 de ore. Abdicarea regelui Mihai – un act de trădare naţională. Regele Mihai – slugă la ruşi. Deşi am comentat azi noapte la Realitatea TV aceste declaraţii ale preşedintelui României, parcă tot nu-mi venea să cred că au fost făcute.

Am fost un copil crescut în comunism. Despre regele Mihai auzeam mereu că a plecat din ţară cu 16 vagoane pline cu averea lui, de fapt, a poporului. Că era 

exponentul cel mai de seamă al vechii orânduiri burghezo- moşiereşti şi că a abdicat sub presiunea maselor populare. Din actul de la 23 august 1944, regele era aproape exclus, ca şi partidele istorice, ni se spunea că Partidul Comunist a făcut totul. Dar nu am auzit niciodată, nici măcar în perioada de maxim naţional-comunism antisovietic sub Dej şi Ceauşescu, că Mihai I ar fi fost trădător de ţară, că ar fi vândut România ruşilor. Acum ştiu că acest gen de acuză aparţinea Germaniei naziste şi legionarilor fugiţi în străinătate sub protecţia hitleriştilor, după înfrângerea rebeliunii Gărzii de Fier din ianuarie 1941. Şi este o minciună propagandistică sfruntată, publicabilă astăzi doar în foaia “România mare”.

Evident că nici alţi AJMR-işti nu au ezitat să se exprime.

De exemplu, pe VoxPublica  apare un articol comis de omul căruia nu-I mai taie prosopul şu umblă cu şapca-n gură, Mihai Goţiu:

“Barbarismul afirmației lui Traian Băsescu referitoare la ”trădarea de țară” a regelui Mihai a indignat opinia publică. Cu efecte care pot să fie surprinzătoare. La sfârșitul săptămânii trecute, când Victor Ciorbea, ales președinte al PNȚCD, a anunțat ca obiectiv al partidului declanșarea unei campanii de strângere de semnături în favoarea unui referendum constituțional care să readucă monarhia în România, nu-i acordam prea multe șanse. Recursul unui lider ”istoric” (Victor Ciorbea) la o temă veche în contextul expectanței publice legate de un partid nou părea, în acel moment, o altă luptă cu morile de vânt.

Atacul lipsit de eleganță și de argumente al președintelui României poate genera însă o schimbare de situație. Dintr-o temă desuetă, reinstaurarea monarhiei constituționale în România poate deveni o cauză. Cu o capitalizare de simpatie, inclusiv electorală, pentru susținătorii ei. Și chiar dacă nu s-ar ajunge la schimbarea statutului constituțional al României, ar putea fi suficient pentru a readuce PNȚCD în Parlament. Fără a fi suficientă, tema monarhiei constituționale poate fi bulgărele de zăpadă care să urnească roțile înțepenite de un deceniu ale țărăniștilor. Pentru că, dincolo de alte argumente, recursul la monarhie este, cel puțin în mentalul colectiv, și un recurs la principialitate și valori reale într-o societate. Exact ceea ce lipsește actualei clase politice autohtone, lipsă care a fost atât de sugestiv ilustrată de Traian Băsescu în afirmația lui.

După o experiență de 10 ani cu Iliescu și alți 10 preconizați a se împlini cu Băsescu, să vorbești despre necesitatea reinstaurării monarhiei constituționale nu mai rămâne, într-un asemenea context, o simplă utopie ori discuție de cafenea.”

Ei, dar nu aveam cum să evit declaraţii le slugilor varabului mincinos şi băşinos, Felix.

Pe Cotidianul.ro http://www.cotidianul.ro/150035-Basescu-are-viziunea-lui-Ceausescu-despre-Regele-Mihai apare declaraţia : Vicepreședintelui Partidului Conservator Bogdan Diaconu:

“Preşedintele Traian Băsescu s-a inspirat din viziunea comunistă atunci când a declanşat un atac impardonabil împotriva Majestăţii Sale Regele Mihai. Băsescu seamănă tot mai mult cu Ceauşescu, şi acest lucru se vede după felul în care taie şi spânzură pe cine vrea, împarte ţara cum îl taie capul şi, mai nou, rescrie istoria României după bunul plac.

Poate că Băsescu este supărat că Regele Mihai a intrat în istoria României cu fruntea sus, în timp ce el nu reuşeşte să-şi atragă decât critici. Poate că Băsescu este invidios pe decenţa şi pe renumele Casei Regale pe care el nu le va avea niciodată.

Atacul furibund şi lipsit de orice bun simţ al preşedintelui denotă nu numai lipsă de cultură şi de viziune istorică, ci reprezintă şi încălcarea tuturor cutumelor pe care trebuie să le respecte un om de stat.

Scuzele lui Traian Băsescu acum ar fi tardive. Nimic nu poate scuza un atac de acest fel, sălbatic şi nejustificat, mai ales că Majestatea Sa nu face parte din actorii politici cu care se războieşte preşedintele de dimineaţa până seara pentru că nu e capabil să facă altceva”.

Dacă cineva crede că altă slugă AJMR-istă,  măscăriciul de serviciu a varanului băşinos, Mircea Badea,  s-ar fi abţinut, se înşală amarnic.

Badea în emisiunea lui cotidiană unde îşi recită abjecţiile împuţite şi de unde scuipă cu porcăriile  pe care CAN-ul i le trece cu vederea, probabil, deoarece consideră că  fiind iresposabil din punct de vedere inteltual, nu înţelege ce-i iese pe gură, a sărit şi el să se înfrupte cu rahat.

Evident nemaiţinând minte (acesta e unul din handicapurile sale) că spunea că după părerea lui atunci când Băsescu nu a putut primi onorul, trebuia să-i fie dar  lui Geoană, deoarece e AL DOILEA OM ÎN STAT, a început să emită tot felul de invective la adresa celor care afirmă că Băsescu e şeful statului. Având în vedere retardul tot mai accentuat de care dă dovadă de la o vreme, poate nu trebuia să-l bag în seamă, dar nu m-am putut abţine. E atât de imbecil încât e absolute haios.

Ei bine, să vedem cum e cu cele afirmate de preşedinte.

Nu odată am văzut folosinduse la adresa paraziţilor din aşa numita Casă Regală de România termeni ca “Excelenţă”, “Majestate”, ba li se spunea “Rege”, “Regină”, “Prinţ”, “Pinţesă”, “Principe”, Principesă deoarece aceste chestii fac parte din prerogativele monarhului român.

Deci avem un monarh? Republica România are un monarh? Ei nu zău. De când…

Ultimul Rege al României Mihai I-ul, actualul exrege Mihai de a sewmnat un act de abdicare (care poate fi văzut  şi în fotocopie la finalul articolului unde e posibil să fie mai greu de înţeles din motive tehnice), luat de pe siteul Istorii regăsite

Mihai I^iu
Prin grația lui Dumnezeu și voința națională
Rege al României

La toți de față și viitori, sănătate

În viața Statului român s’au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice și sociale, cari au creiat noi raporturi între principalii factori ai vieții de Stat.

Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condițiunilor stabilite de Pactul fundamental — Constituția Țării — ele cerând o grabnică și fundamentală schimbare.

În fața acestei situațiuni, în deplină înțelegere cu factorii de răspundere ai Țării, conștient și de răspunderea ce-mi revine, consider că instituția monarhică nu mai corespunde actualelor condițiuni ale vieții noastre de Stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea desvoltării României.

În consecință, pe deplin conștient de importanța actului ce fac în interesul poporului român,

A B D I C

pentru mine și pentru urmașii mei dela Tron, renunțând pentru mine și pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României.

Las poporului român libertatea de a-și alege noua formă de Stat.

Mihai

Oricine poate sesiza formularea: “A B D I C pentru mine și pentru urmașii mei dela Tron, renunțând pentru mine și pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României.”

Păi cât de cretin trebuie să fii ca să i te mai adresezi cu formulări care fac parte din prerogativele regelui şi a membrilor unei case regale de România când el însuşi a renunţat la TOATE PREROGATIVELE  PENTRU EL ŞI PENTRU URMAŞII SĂI semnând acest act.

Tot în  acest act se spune: “ Las poporului român libertatea de a-și alege noua formă de Stat.” Recunoscând astfel faptul că poprul putea hotărî forma de Stat. Deci recunoştea eventuala Republică.

Acelaşi Old Mişu  a mai comis indirect o recunoaştere a Republicii.

Nu demult, Mişu a trecut progativele asupra fiicei sale? Care prerogative? Cele la care renunţase prin semnarea actului de abdicare?

O confirmare recentă indirectă a recumoaşterii republicii în România  a fost făcută când aşa zisul principe Duda, ginerele  lui Mişu a anunţat că vrea să candideze pentru funcţia de Preşedinte al României. Cum adică, u principe să fie preşedinte? Păi dacă e preşedinte, atunci e republică, iar dacă e republică nu are cum să existe monarhie… deci prin intenţia respectivă atenţie, aprobată se socrul său Mihai şi-a negat propria esenţă.

Pe de altă parte, Dinastia. Aceasta şi-a incheiat existenţa prin desfiinţare în momentul semnări actului  de abdicare ărin care se renunţă nu doar la propriile prerogative ci şi la celre ale urmaşilor.

A existat cumva din partea unei autorităţi lregislative legale din România o recunoaştere a unei noi Dinastii?  A fost cumva o reîncoronare? Ba …

Trădare… Da, e vorba de trădare din partea lui Mihai I deoarece a admis să semneze actul abdicării şi arestarea lui Antonescu. Când a făcut asta Mihai ştia că la presiunea ruşilor se va desfiinţa monarhia în România … a făcut-o pentru a i se permite să plece plin de averi.

Onoarea îi cerea să nu dmită arestarea lui Antonescu şi să nu semnaze actul de abdicare. Putea fugi (avea din ce să trăiască, în Elveţia se puteau deschide conturile necesare), sau putea da un exemplu de onoare… chiar dacă asta însemna să îşi piardă viaţa. Domnia sa a considerat că viaţa îi e mai preţioaasă decât onoarea? Foarte bune…

Ultima chestie. Era sau nu Regele Mihai şeful statului? Da… Pe cine au premiat ruşii? Pe cine au invitat la manifestările legate de victoria împotriva Germaniei? Pe Mihai de “Hohenzollern-Sigmaringen”? Sau pe Regele Mihai I-ul al României, şeful statului român?

Pe de altă parte, exregele Old Mişua  anunţat ruperea legăturilor istorice şi dinastice cu Casa de Hohenzollern şi renunţarea la titlurile “Hohenzollern-Sigmaringen”, respectând astfel decizia din 1921 a Regelui Ferdinand I de a conferi un caracter naţional şi independent Dinastiei şi Casei Regale a României. Care casă reală şi-a rupt legăturile cu Casa de Hohenzollern? Cea desfiinţată prin acrul abdicării? Culmea e că individual şi-a permis să vorbească de o nouă Casă Regală a României… Există oare un vot al Legislativului român pentru înfiinţarea unei astfel de case? Miram-aş….

Constituţia României prevede la ARTICOLUL 1, aliniatul (2) că “Forma de guvernământ a statului român este republica.” Iar la aliniatul (5) că “În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.”

Toate aburelile cu Case Regale cu majestăţi şi alte rahaturi sunt astfel în afara Constituţiei, deci ilegale.

Iar la ARTICOLUL 152, “Limitele Revizuirii” la aliniatul (1) Dispoziţiile prezentei Constituţii privind caracterul naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. Deci cât timp nu avem po nouă constituţie creată de o adunare constiuantă, a vorbi despre monarhie nu este doar un circ ieftin ci şi anticonstituţional…

Şi francezii au răsturnat monarhia prin forţă, dar au făcut-o la modul definitiv folosind invenţia domnului Guillotine … Aşa că nimeni nu-şi permite cestii ca folosirea de unor prerogative la care se renunţase, fără a mai fi  reacordate … Nici măcar actul de abdicare nu a fost anulat … aşa că … pa şi pu …

Lincuri necesare:

Gândul.info

http://www.gandul.info/news/cristian-tudor-popescu-declaratiile-lui-basescu-legate-de-regele-mihai-tin-de-psihopatologie-8377681

VoxPublica

 http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/regele-mihai-sa-i-multumeasca-lui-basescu-si-ciorbea-la-fel-64770.html

Cotidianul.ro 

http://www.cotidianul.ro/150035-Basescu-are-viziunea-lui-Ceausescu-despre-Regele-Mihai

Istorii regăsite

 http://istoriiregasite.wordpress.com/2010/12/30/actul-de-abdicare-al-regelui-mihai/

Constituţia României

http://www.cdep.ro/pls/dic/site.page?id=339

Poveşti şi povestiri cu Călin Popescu Tăriceanu

De le Evz.ro aflăm că fostul premier Călin Popescu Tăriceanu începe să se creadă mare specialist şi face diferite aprecieri vis-à-vis de această guvernare.

Dintr-un articol numit: Tăriceanu: PDL vrea să “îngroape” comisiile parlamentare de anchetă privind ALRO şi Petrom  http://www.evz.ro/detalii/stiri/tariceanu-guvernul-si-pdl-vor-sa-ingroape-comisiile-parlamentare-de-ancheta-privind-alro-si.html

Publicat Marţi, 19 Aprilie 2011, aflăm că acesta a declarat că: “Guvernul şi majoritatea PDL, UDMR şi UNPR au o problemă: Guvernul s-a trezit că vrea să privatizeze 9,84% din Petrom. Cum ar fi să anunţe privatizarea, pe de o parte, şi, pe de altă parte, PDL să decidă comisie de anchetă legat de privatizare? Nu ştiu dacă vor mai fi prea mulţi investitori dornici să vină, cu toate că avocaţii consorţiului care intermediază oferta pentru privatizare sunt Stoica şi asociaţii. Cu tot sprijinul pe care îl va acorda domnul Stoica, nu cred că va putea fi foarte convingător. Din acest motiv, PDL îşi dă seama că intră în încurcătură şi vrea să îngroape ambele comisii de anchetă”. După care a explicat că: “ALRO este un subiect de dezbatere publică de multă vreme în ceea ce priveşte corupţia la nivel înalt. Cu toate că, până în prezent, autorităţile responsabile nu au dat niciun răspuns concludent în legătură cu acest dosar, se pare că în acest moment există tentaţia Parchetului de a închide acest dosar”.

Foarte interesant este faptul că am o oarece senzaţie că în vocea lui Tăriceanu există un oarecare regret că cineva s-ar amesteca în povestea asta. Mai ştii, poate omul are pe cineva implicat în povestea asta şi dacă o comisie de anchetă îşi bagă coada, e poisibil să aibă de suferit.

Tăriceanu mai zicea şi că: “De ce ajutorul de stat acordat companiei ALRO de către Guvern nu a fost notificat CE? De ce Guvernul acordă ajutoare de stat unei companii care nu are pierderi, ci are profituri extrem de generoase, care sunt condiţiile în care companii concurente, indiferent de dimensiunea lor, achiziţionează energie de pe piaţa internă, beneficiază aceste companii de aceleaşi facilităţi ca şi ALRO? Vrem să ştim dacă ALRO a eludat piaţa energiei când a făcut aceste achiziţii la preţuri preferenţiale. Ar fi interesant să aflăm care ar fi profiturile şi cine sunt beneficiarii ca urmare a obţinerii acestor facilităţi acordate de către Guvern”.

Aha…. Eee, dacă era el premier altă făină măcina guvernul…. Da, absolut altă făină.

Am avut o curiozitate să văd ce zice Google dacă tastezi “Tăriceanu Patriciu”, fără virgulă între ele şi am dat peste un articol unde cineva întreba rhetoric de ce Patriciu şi-a mutat simpatia dinspre Tăriceanu spre Antonescu.

În urmă cu ceva vreme, mai precis pe 16 Decembrie 2009, pe Inpolitics.ro Bogdan Tiberiu Iacob publica un articol :

 Culise politice: cum s-a facut praf, in Caraibe, prietenia Patriciu-Tariceanu 

http://www.inpolitics.ro/culise-politice-cum-s-a-facut-praf-in-caraibe-prietenia-patriciu-tariceanu-art51457.aspx#

Relația extrem de strînsă pe care Dinu Patriciu a avut-o cu fostul premier Tăriceanu a început să se răcească în 2008, iar punctul de ruptură a avut loc în debutul acestui an, în insula Saint Martin. Cum s-au petrecut lucrurile, conform unor surse bine informate, vă prezentăm în rîndurile de mai jos.

Oferta mogulului către Tăriceanu: șef la fondul Fabian
S-a spus, după ce presa a aflat că Tăriceanu și soția au mers să se relaxeze pe proprietatea lui Dinu Patriciu, din Caraibe, în Saint Martin, că acela ar fi fost locul unde afaceristul i-a propus lui Tăriceanu să candideze la șefia statului, iar acesta ar fi refuzat, motiv pentru care s-a optat pentru soluția Antonescu. Lucrurile nu au stat, însă, nici pe departe așa, din datele noastre, ba chiar pe dos. Mai precis, încă din prima zi a șederii lui Tăriceanu acolo, mogulul i-a spus verde în față că a luat decizia să sprijine candidatura lui Antonescu la congresul PNL care urma să aibă loc în primăvară, precum și pentru prezidențialele din toamnă. Luat complet pe nepregătite, Tăriceanu a făcut un șoc, dîndu-i și lacrimile, și a mai avut puterea să îngaime: ”Și eu ce am să fac?”. Întrebare la care miliardarul avea răspunsul deja pregătit: ”Tu vei reintra, dacă dorești, în afaceri și vei  fi șeful fondului meu de investiții (probabil Fabian n.n.), cu un salariu de 20-30.000 de euro lunar, și alte avantaje”. Tăriceanu a refuzat oferta, a revenit în țară, negru de supărare și așa s-a încheiat o relație strînsă, de ani de zile. Ulterior, o declarație de presă a finului lui Tăriceanu, l-am numit pe Bogdan Olteanu, confirma că sunt necazuri în paradis: „Dinu Patriciu îl susţine pe Crin Antonescu la şefia PNL. E adevărat că Patriciu şi Tăriceanu au o relaţie foarte veche, dar poate că Tăriceanu pune şi nişte întrebări…”. El nu a dezvăluit ce ”întrebări” avea de pus Tăriceanu lui Patriciu, nici ce răspunsuri aștepta, lăsînd misterul să plutească. Nici Antonescu nu a rămas dator, declarînd: ”Poate că Tăriceanu o fi dezamăgit, dar nu eu am fost în concediu cu Dinu Patriciu, nu eu m-am plimbat cu iahtul lui”.

Prea strînsele relații Tăriceanu-Băsescu
Și totuși, ce anume l-a nemulțumit pe Patriciu la comportarea lui Tăriceanu de s-a ajuns la momentul Saint Martin? Un motiv ar fi controversata afacere Sterling, dar, mai ales, faptul că, pe tot parcursul anului 2008 mogulul a început să primească dovezi ale unei relații tot mai strînse între Tăriceanu și Băsescu, în ciuda unor declarații oficiale de fațadă care acreditau altceva. Cireașa pe tort a reprezentat-o atitudinea fostului premier cînd a fost vorba de numirea unor miniștri precum Dacian Cioloș sau Cătălin Predoiu, despre care se știa că au prea puțină legătură cu PNL și prea multă cu Traian Băsescu. Dovada o reprezintă păstrarea lui Predoiu în guvernul Boc și promovarea lui Cioloș pentru postul de comisar european. Tăriceanu nici măcar nu s-a consultat cu liderii PNL cînd a făcut respectivele numiri, aceștia fiind, practic, puși  în fața faptului împlinit. Faptul că nasul lui Patriciu mirosise bine relația lui Tăriceanu cu Băsescu ar putea fi dovedit și de recentele întîmplări, respectiv, neașteptata deschidere a lui Băsescu și a PDL către fostul premier, misteriosul telefon dat de Băsescu acestuia, cu oferta de prim-ministru, regretele exprimate de președinte, în campanie, la adresa felului cum s-a purtat în trecut cu Tăriceanu șamd. (Bogdan Tiberiu Iacob)

 Deci aşa, zicea Bogdănel atunci, înainte de Crăciunul lui 2009 că în între Tăriceanu şi Căsescu era o pretenie formidabilă că de fapt, deşi mai târziu erau atât de prieteni încât ambii ar fi fost fericiţi să se ducă fiecare la înmormântarea celuilalt. Evident că de aici deducem ci Tărineanu nu are nici cel mai mititel amestec înSterlingstory. E? Demonstraţie beton pe care doar Inpolitics putea să o facă.

Iar (mai jos) de pe Ziare.com  http://www.zf.ro/companii/tariceanu-renunta-la-afacerea-citro-n-si-se-concentreaza-pe-ford-si-harley-davidson-8113993 putem un alt articol publicat la 30 Martie 2011, autor Bogdan Alecu. Acest articol nu are o relevanţă foarte mare decât dacă ne amintim că în perioada în care era premier susţinea cu toată sinceritatea pe care o putea mina că între el şi Citroën era o afacere de domeniul trectului, adică el ca premier nu mai avea nici o trabă cu asta.  Poate de aceea a dat cu el de pâmânt Harley-ul de care se spunbe că ar fi cadou de la prietenul şi colaboratorul său într-ale afacerilor, individual despre care se spunea că e membrul al unui serviciu secret, dintr-o ţară vecină  unde îşi ducea nevasta să sărbătorească (sau să comemoreze) Ziua Naţională a României pe cheltuiala îlora evident, ţară al cărui nume nu am să-l omenesc că după aceea ungurii spu că am ceva cu ei. Din gelozie… Da, deci nu mai avea treabă cu afacerea Citroën, dar cum renunţă la ea.

Ce frumos… urlă onestitatea în omul ăsta. Avem toate motivele ca ceea ce spune în articolul de pe EVZ.ro despre care vorbeam la început.

Tăriceanu renunţă la afacerea Citroën şi se concentrează pe Ford şi Harley Davidson

“Activitatea Automotive Trading Services în ceea ce priveşte marca Citroën va continua în Băneasa doar pentru service, nu şi vânzarea de maşini. Angajaţii de la showroomul Citroën din Pipera vor fi mutaţi la centrul din Băneasa”, a spus Bogdan Bucurescu, directorul general al Automotive Trading Services (ATS).

Compania deţinută în proporţie de 85% de fostul premier şi 15% de Bogdan Bucurescu, directorul companiei, este în continuare dealer al mărcii Ford şi importator al motocicletelor Harley Davidson.

ATS este primul jucător din auto care renunţă complet la o marcă, după ce în 2007 s-a transformat din importator în dealer prin preluarea directă a activităţii de importator de Citroën România, iar acum a renunţat şi la activitatea de vânzări păs­trând-o doar pe cea de service. Călin Popescu-Tăriceanu (desen) nu a putut fi contactat pentru declaraţii până la închiderea ediţiei.

Cele mai bune rezultate pentru ATS au fost înregistrate în 2006, atunci când compania a rulat aproape 55 mil. euro şi a înregistrat un profit net de aproape 3 mil. euro, an în care ca importator comapania a vândut peste 3.500 de maşini.

Cele mai mari exituri din auto din ultimii ani au fost cele ale lui Ion Ţiriac, care anul trecut a predat activitatea de import a mărcii Ford către divizia de importuri a Ford România, companie care deţine uzina auto de la Craiova, iar la finele lui 2009 a vândut către Daimler AG pachetul de 49% din acţiunile deţinute la Mercedes-Benz România.

În ambele cazuri însă, Ţiriac a rămas dealer al celor două mărci prin intermediul reţelei de retail ŢiriacAuto.

Compania ATS, deţinută în proporţie de 85% de Călin Popescu-Tăriceanu şi 15% de Bogdan Bucurescu, directorul general al companiei, a devenit de la 1 august anul trecut şi dealer Ford, prin transformarea centrului auto din Băneasa într-unul din cele mai mari dealershipuri Ford la nivel naţional. În aceeaşi locaţie de pe DN1 Călin Popescu-Tăriceanu a investit aproape un milion de euro în amenajarea unui showroom al mărcii de motociclete Harley Davidson, brand importat oficial de ATS. Sub mandatul său de premier, Ford Europa a preluat pachetul majoritar al acţiunilor de la Automobile Craiova, companie care acum a devenit Ford România.

Dealerul Citroën din b-dul Barbu Văcărescu al ATS funcţiona într-un spaţiu închiriat. Compania nu avea semnat un contract de dealer cu Citroën România, ci funcţiona ca un agent de vânzări al dealerului mărcii franceze dinBraşov.

Tăriceanu este unul dintre oamenii de afaceri care au pus bazele pieţei auto româneşti în prima parte a anilor ’90, fiind membru fondator al Asociaţiei Producătorilor şi Importatorilor de Automobile a cărei preşedinţie a deţinut-o între 1994-1997 şi 2001-2003. În acelaşi timp, înfiinţată în 1993, ATS a fost printre primii importatori oficiali din România după 1989, alături de Romcar şi Autorom, foştii importatori Ford şi Mercedes-Benz parte a Ţiriac Holdings.

Automotive Trading Services a înregistrat în 2009 o cifră de afaceri de 15,7 mil. euro şi un profit brut de 53.000 de euro, potrivit datelor publicate pe Registrul Comerţului. În 2008 businessul ATS a atins un nivel de 20 mil. euro şi un profit brut de aproape 1 milion de euro.

În prezent reţeaua Citroën din Capitală este alcătuită din două centre ale dealerului S.D. Prestige Impex, unul în partea de sud a Bucureştiului şi unul în partea de nord, în Pipera.

În acelaşi timp, reţeaua Ford din Capitală este alcătuită din cinci centre ale Romcar Motors (Ion Ţiriac), Business Develop­ment Team (Ştefan Simion), două ale Colina Motors (Marius Piţigoi), Neste Automotive şi ATS (Călin Popescu-Tăriceanu).

Reţeaua Citroën s-a extins în a doua parte a anului trecut cu două noi investiţii pe piaţa locală, una la Constanţa, realizată de Grupul Rădăcini, care mai deţine dealeri ai mărcilor Opel, Chevrolet, Suzuki, Mazda şi Cadillac, şi una în partea de nord a Capitalei prin dealerul SD Prestige în urma unei investiţii de 200.000 de euro în amenajarea unui showroom. Cel mai nou intrat în reţeaua Citroën este compania ŢiriacAuto, divizia de retail auto a Ţiriac Holdings, care a inaugurat un showroom al mărcii înBacău.

În primele două luni ale acestui an vânzările Citroën pe piaţa locală au înregistrat o creştere de peste 40% comparativ cu perioada similară a anului trecut, la 242 de autovehicule, creşterea fiind determinată în primul rând de o apreciere de aproape 400% a vânzărilor de utilitare, în timp ce pe segmentul turismelor vânzările au continuat să scadă cu 24%, la 107 unităţi. În acelaşi timp, Ford a comercializat în acelaşi interval peste 600 de unităţi, în scădere cu aproximativ 40%, potrivit statisticilor APIA. În ceea ce priveşte vânzările în Capitală, Citroën a vândut în primele două luni 38 de autoturisme dintr-un total de 107, în timp ce Ford a comercializat aproape 240 dintr-un total de 517.

Automotive Trading Services a mai închis la începutul lunii septembrie showroomul de motociclete Harley-Davidson dinConstanţa, potrivit datelor de pe Monitorul Oficial.

Showroomul Harley-Davidson din Constanţa de 150 mp, amplasat în zona centrală a oraşului, a fost inaugurat în primăvara anului trecut, iar în cadrul acestuia se comercializau atât motociclete, cât şi echipamente de protecţie, vestimentaţie şi life-style. ATS a vândut anul trecut aproximativ 50 de motociclete Harley-Davidson, în creştere cu aproape 25% faţă de anul anterior.

Revin puţin cu o întrebare. Oare o fi cercetat SRI-ul ceva legat de relaţiile lui Tăriceanu, inclusiv în vremea când era premier, cu serviciile secrete ungureşti, chestie pe care o subânţelegeam de prin anumite articole cum arfi ăsta de mai jos, de fapt o transcriere a unei emisiuni Naşul realizată de Radu Moraru:

Asociatul premierului Calin Popescu Tariceanu este general-maior in serviciile secrete ale Ungariei

Publicat la:  Sep 26, 2007

http://civicmedia.ro/acm/index.php?option=com_content&task=view&id=464&Itemid=94

DEZVALUIRI

EMISIUNEA: NAŞUL / POSTUL: B1TV / DATA: 25-09-2007 / ORA: 22.00

MODERATOR: RADU MORARU

INVITAŢI: NICOLAE ULIERU / GEORGE RONCEA / PETRE NIŢEANU

Radu Moraru: Bună seara, bun găsit la Naşul, sunt Radu Moraru şi în această seară vorbim despre un caz care merită tot interesul pentru că dacă sunt adevărate toate descoperirile de presă, avem de-a face cu un caz cred eu unic în istoria Europei. Ştiţi că astăzi s-a lansat în toată presa o nouă companie care va aduce anumite motociclete de firmă în România, Harley Davidson. În această firmă e asociată, spun colegii ziarişti de la Civic Media, că în această firmă sunt asociate o firmă a premierului României, în care el deţine 90% din acţiuni, potrivit declaraţiei de avere, şi un fost ambasador al Ungariei la Bucureşti. Care atunci când dai pe internet să vezi cine e fostul ambasador al Ungariei, îţi apar tot felul de poveşti incredibile. Invitaţii mei sunt Nicolae Ulieru, fost purtătorul de cuvânt al SRI, a funcţionat pe această poziţie exact în perioada în care asociatul premierului era ambasador al Ungariei la Bucureşti. Asociatul e Erne Rudaş, el e fostul ambasador şi e omul despre care unele voci spun că omul a fost spion. Acum, sigur, trebuie să verificăm despre ce e vorba. Petre Niţeanu, redactor şef Interesul Public, şi George Roncea, şef departament investigaţii, e fratele mai cunoscutului şef de la Civic Media, Victor Roncea. Dacă se adevereşte e o bombă de prima pagină… Aşteptăm poziţia premierului pentru că eu cred că ea trebuia precizată astăzi, când s-a lansat în presă această nouă companie care va aduce celebrele motociclete la Bucureşti. E interesant dacă un premier al României poate să se asocieze cu foşti ambasadori ai altor state. Sigur că avem şi poveştile legate de acest fost ambasador, care are poveşti foarte multe, unele sunt din anii aceia dinainte de 1989. Trebuie să verificăm, în această seară facem o investigaţie chiar în direct. Până acum am verificat tot, aşa pare să fie, această asociere există, ce nu se ştie e dacă Erne Rudaş, omul Ungariei, fostul ambasador, e şi altceva. Sigur că noi am luat legătura astăzi cu tot felul de personaje importante care doresc să îşi păstreze anonimatul, şi vă voi spune ce mi-au spus. Luăm o scurtă pauză, şi îi rog pe toţi cei interesaţi, mai ales pe cineva de la cabinetul premierului, să ne spună dacă cele afirmate în presă şi cele ce vor fi afirmate în această emisiune vor fi adevărate. Eu pun această întrebare, dacă e normal ca un premier al României poate să facă afaceri asociat cu un om care a fost în slujba unui alt stat, e vorba de Ungaria? Tot Rudaş Erne e asociat şi cu Verestoy Attila. Iată că prin intermediul business-ului există legături transpartinice. Ce au mai aflat colegii mei, e vorba de cifrele de afaceri legate de firma în care premierul are 90% din acţiuni. Sunt cifre ameţitoare. Se pare că a crescut de foarte multe ori cifra de afaceri de când Călin Popescu Tăriceanu e premierul României. Cât era simplu om politic, cifra de afaceri nu era impresionantă. Iată însă că a crescut de 27 de ori. E o performanţă. E adevărat că administrator e altcineva, nu e premierul. Ceea ce e însă cap de afiş în această seară, supoziţia cum că premierul României ar putea fi asociat cu un om care a cochetat cu spionajul. E sub semnul întrebării.

Radu Moraru: Am revenit. Aşadar, două bombe, una lansată de ceva vreme a trecut uşor neobservată. Nu au fost dezbateri, poate că suntem la începutul unor dezbateri, poate că e bine să discutăm ce se poate şi ce nu se poate să facă un premier sau un preşedinte al ţării. Discutăm, aşadar, despre asocierea dintre firma premierului României, e vorba de firma ATS, şi un fost ambasador al Ungariei, care a activat în România prin anii 1990. Această firmă va aduce motocicletele Harley Davidson în România. Iată proba, declaraţia de avere a lui Călin Popescu Tăriceanu, semnată de propria sa mână. Vinde şi cunoscutele autoturisme Citroen în România, această firmă a premierului Călin Popescu Tăriceanu, pe care nu o mai administrează de când e premier. Are numit un fin acolo. Invitaţii mei, domnii Petre Niţeanu, bună seara, George Roncea, şi Nicolae Ulieru. Care e de fapt marea descoperire pe care aţi făcut-o?

Petre Niţeanu: Descoperirea e că premierul a câştigat nişte bani cu un individ despre care serviciile române de informaţii au avertizat încă din anii ’89-’90 că slujeşte anumite interese ostile României.

Radu Moraru: Înainte de revoluţie sau după?

Petre Niţeanu: Domnul Erne şi-a început activitatea în România cu mult înainte de revoluţie. Însă cum numai într-o democraţie poţi ascunde interese partinice în spatele unor afaceri, în comunism nu puteai să faci asta, după 1990 domnul Erne a cultivat anumite relaţii de afaceri în schimbul obţinerii unor facilităţi. Aceste facilităţi erau atât pentru Ungaria, şi interesele ei în Transilvania, cât şi pentru manipularea unor oameni politici, tot pentru obţinerea de foloase materiale şi de forţă în România. Ziarul Interesul public a dat publicităţii o anchetă atât despre circuitul banilor în această conjuraţie Călin Popescu Tăriceanu – Erne – Verestoy Attila, şi o grămadă de alţi oameni, şi cum toţi aceşti oameni au avut acces la anumite informaţii pentru a face anumite jocuri împotriva statului român. Iar asta e foarte grav.

Radu Moraru: Acuzaţiile sunt foarte grave, adică vorbiţi de o reţea unde se făceau schimburi economice, adică bani contra informaţii.

Petre Niţeanu: Da. Efectele acestui troc se văd astăzi în România. Ţinutul Secuiesc, afaceri cu lemn, afaceri cu bonuri de masă şi aşa mai departe.

George Roncea: Noi am scris despre Verestoy de o bună perioadă de timp. Am scris ceea ce poate să scrie presa. Curentul în ultima vreme s-a concentrat puţin pe activitatea lui Verestoy din motive interesante. Ceea ce spune colegul e adevărat şi tot ce se întâmplă acum cu DNA-ul are un punct de plecare undeva în spate, de la afaceri necurate. Dar după cum observaţi, afaceri necurate sunt împletite, dacă ne uităm la Codruţ Şereş, şi cu trădare, şi cu spionaj…

Radu Moraru: Încă nu ştim. Să lăsăm justiţia…

George Roncea: Acuzaţiile sunt foarte grave. Credeţi că îşi permitea un procuror sau o comisie prezidenţială să dea curs unor acuzaţii neacoperite?

Radu Moraru: Ce mi se pare interesant că Verestoy Attila asociat cu Rudaş, şi tot Rudaş asociat cu premierul Călin Popescu Tăriceanu. Deci e destul de evident…

Petre Niţeanu: Domnul Radu Moraru, în 1995 domnul Erne…

Nicolae Ulieru: Rudaş.

Petre Niţeanu: Domnul Erne Rudaş… noi nu am dat această informaţie în ziar, dar o pot spune aici. Era general maior.

Radu Moraru: Când, în 1995? General maior?

Petre Niţeanu: Exact.

Radu Moraru: Dar e aceeaşi persoană?

Petre Niţeanu: Da.

Radu Moraru: Care e şi asociat?

Petre Niţeanu: Da. Pe de altă parte, această informaţie…

Radu Moraru: General maior unde?

Petre Niţeanu: În serviciile maghiare de informaţii, iar această informaţie e activă şi e transmisă de SRI tuturor factorilor de răspundere în această ţară. Pentru că informaţia eu am primit-o cu mult timp înaintea celor care sunt abilitaţi să decidă dacă e pericol pentru ţară că e în apropierea premierului sau nu, şi care până la ora actuală nu au considerat oportun să îi spună premierului Călin Popescu Tăriceanu, domnule, cineva din apropierea dumitale are un grad mult mai mare decât al tău.

Radu Moraru: Ei sunt asociaţi din 2003 în această companie.

Petre Niţeanu: Ce e surprinzător e cifra de afaceri. Peste tot domnul Erne pierde bani, în toate afacerile pe care le-a deschis în România. Unde credeţi că are profit? În afacerea lui Călin Popescu Tăriceanu. Numai acolo.

George Roncea: Poate Călin Popescu Tăriceanu e mai bun.

Radu Moraru: Şi asta cu pierdutul banilor nu e… sunt tot felul de şmecherii până la urmă.

Petre Niţeanu: Totul pleacă de la bani. Domnul Rudaş are mai multe afaceri în România. Pierde pe linie, inclusiv în firma în care e asociat cu domnul Călin Popescu Tăriceanu. Unde credeţi că are profit Călin Popescu Tăriceanu, în ciuda faptului că atât administratorul, cât şi partenerul de afaceri sunt aceiaşi în toate firmele în care domnul Rudaş pierde bani? Numai în compania lui.

George Roncea: Călin înseamnă că e bun.

Petre Niţeanu: Cum îşi gestionează domnul Călin Popescu Tăriceanu afacerile, din moment ce administratorul e acelaşi ca la Rudaş, partenerul e Rudaş, însă doar Călin Popescu Tăriceanu câştigă, iar Rudaş pierde pe toate fronturile?

Radu Moraru: Domne, dar ce mă sperie e aşa, că dumneavoastră spuneţi aici… în mod normal deja trebuia să sune telefoanele.

Nicolae Ulieru: Eu vreau să pun puţin batista pe ţambal, cum se spune. În acest domeniu al informaţiilor una din cele mai bune acoperiri e acoperirea diplomatică.

George Roncea: Sau ziaristică.

Nicolae Ulieru: Au folosit-o toţi, o folosim şi noi. E firesc ca şi ungurii să îşi trimită, dacă au interese în România, să îşi trimită un lucrător de informaţii. Că Rudaş e sau nu cadru de informaţii, asta nu vreau nici să infirm, nici să confirm, însă totul e posibil. Dar nu vreau să facem afirmaţii categorice până când nu avem dovada.

Radu Moraru: Staţi că ziariştii au dovezi…

George Roncea: Domnul Nicolae Ulieru, sunteţi un expert în zona asta. Vreau să vă spun că şi Verestoy e asociat în afaceri… toate aceste personaje din zona lui Verestoy sunt personaje asociate într-un fel sau altul cu activităţi antiromâneşti. În toată perioada până la venirea CDR la putere, SRI a informat, a stat foarte aproape de UDMR, a urmărit ce se întâmplă. UDMR însă a beneficiat… gândiţi-vă, de exemplu, că Verestoy e cel mai vechi parlamentar într-o comisie, de 15 ani de zile… în timp ce el e un vector antiromânesc.

Nicolae Ulieru: Eu vreau să vă spun că în primăvara lui 1990 când Lazslo Tokos începuse dementele lui declaraţii antiromâneşti, eu am întrebat conducerea SRI-ului, domne, cine e asta, că vreau să ştiu şi eu. Şi mi s-a arătat angajamentul lui de informator al fostei Securităţi. Documentul olograf.

Radu Moraru: De unde ştiaţi că era scrisul lui?

Nicolae Ulieru: Aşa mi s-a prezentat de către unul dintre şefii SRI-ului care m-a trimis la arhivă la CID; şi mi s-a arătat acest document. E o carte cu care dementul trebuia contracarat. El n-a fost contracarat.

Radu Moraru: Să nu îl jignim.

Nicolae Ulieru: Nu e nici o jignire. Când spui că în România după revoluţie ungurii sunt supuşi la genocid, înseamnă că trebuie să fii dement…

Radu Moraru: Staţi un pic, eu îi înţeleg pe unguri cu politica lor de infiltrare, de ce o fi. Aşa procedează toate ţările. Dar eu nu cred că există vreun premier al Ungariei care să fi fost vreodată asociat cu unul de al nostru ambasador.

Petre Niţeanu: Care e legătura dintre Verestoy şi bonurile de masă?

George Roncea: Poşta Română.

Petre Niţeanu: Ştiţi că acum două săptămâni bonurile de masă… se mai dau, nu se mai dau?! Vedeţi cum toate structurile se duc în bani. Acolo pot fi prinşi.

Radu Moraru: Aici ceva scârţâie. Cum să se asocieze premierul… când a ajuns premier omul are două variante. Ori iese, că mă sunt premier, ieşi din această afacere de ce? Pentru că spunea domnul Nicolae Ulieru ceva foarte interesant. Despre ambasadori e sau nu e. Mai am o întrebare domnul Nicolae Ulieru, dar organele nu trebuie să bată pe urmă pe premier?

Petre Niţeanu: Să iasă Traian Băsescu să spună, domnul Călin Popescu Tăriceanu are în stânga lui un individ suspectat de spionaj?

Radu Moraru: Nu, mă gândeam dacă serviciile nu trebuia să se ducă la premier discret să îi spună, ieşiţi de aici….

Petre Niţeanu: Păi s-au dus.

Radu Moraru: Păi dacă s-au dus, sunt două variante, ori nimic nu e adevărat din ce spune…

Petre Niţeanu: Vă dau o explicaţie care are rezonanţă în comportamentul premierului. Vă aduceţi aminte scandalul cu Marius Oprea? Vă aduceţi aminte de ce SRI-ul i-a zis, stai deoparte? Şi atunci premierul a zis, nu pot să îl numesc oficial, îl numesc personal. În asemenea joc nu poţi renunţa la oameni. Cum renunţi, te-ai spânzurat singur. Singurul mod în care poţi să continui politica, e să continui pe aceeaşi linie.

Radu Moraru: Dumneavoastră sugeraţi că premierul e un fel de prizonier, adică nu poate să iasă din asociere cu Rudaş?

George Roncea: Staţi un pic, în cazul Fundaţiei Gojdu, statul român, ce poziţie a adoptat, a statului român sau a celui maghiar? Ministrul Mihai Răzvan Ungureanu a fost practic ministrul de externe al statului maghiar în România.

Petre Niţeanu: Ştiţi când am publicat noi acest material? Acum două zile. Problema e următoarea. De ce credeţi că nu a dat nici un semn în legătură cu dezvăluirile? Pentru că e mult mai simplu să taci. Aşa cum a tăcut şi în momentul când Traian Băsescu l-a acuzat de anumite partipriuri din afaceri în sfera influenţelor politice.

Radu Moraru: Da, dar de afaceri tot românul ştie următorul lucru, domne, fac toţi afaceri şi aşa mai departe. Dar domnul Nicolae Ulieru, dacă, de exemplu, un premier al României, un ministru… trimis să apere acolo cu jurământ interesul ţării, dacă el face afaceri cu unul care a agent străin al altei ţări, cum se cheamă chestiunea asta?

Nicolae Ulieru: Conflict de interese.

Petre Niţeanu: E greu să dăm un verdict acum. Ştiţi ce e surprinzător însă, că nimeni nu ia nici o poziţie. Domnul Nicolae Ulieru ne poate spune că există aparatul SRI-ului, funcţionează ireproşabil, în ceea ce priveşte transmiterea informaţiilor către capii ţării. SRI-ul informează. SRI-ul îşi face treaba.

Nicolae Ulieru: Dar decizia e politică.

Radu Moraru: Eu merg pe logică. Dumneavoastră spuneţi că premierului i s-a spus.

Petre Niţeanu: Da.

George Roncea: Hai să fim serioşi, aveţi idee câţi ofiţeri de informaţii există?

Radu Moraru: Dar dacă vine aici premierul şi ne spune, dovediţi că Rudaş nu e un ambasador onest.

Petre Niţeanu: SRI nu e curte de justiţie. SRI dă o ţintă, un individ, şi se aduce un vraf de documente la cel care analizează.

Radu Moraru: E această carte, Aurel Rogojan, Traian Valentin Poncea, Spionajul ungar în România. Aurel Rogojan a fost general de brigadă în SRI, a ieşit la pensie… George Roncea: Şi are dreptul să vorbească.

Petre Niţeanu: Problema nu este dacă noi credem. Problema e următoarea. Colegul meu, Dan Badea, a deschis o carte, şi a spus în felul următor, uite ce se scrie în cartea asta. Am deschis Registrul Comerţului şi am observat că banii care pleacă din afacerile lui Rudaş ajung surprinzător la Călin Popescu Tăriceanu. Noi am publicat în ziar schema afacerilor între Călin Popescu Tăriceanu şi acest domn. Şi care e relaţia de afaceri dintre Călin Popescu Tăriceanu şi acest domn? Sunt amândoi în aceeaşi firmă. Pe de o parte, Rudaş pierde bani în toate afacerile, singurul care câştigă e Călin Popescu Tăriceanu. Şi vedem ce se întâmplă în România, mai bate unul ţăruşul pe câmp, mai vine unul şi spune, de astăzi nu se mai dau bonuri de masă…

Radu Moraru: La bonurile de masă deja sună altceva.

Nicolae Ulieru: Vreau să fac o precizare în legătură cu acele pancarte din Ţinutul Secuiesc. S-a iscat o mică tevatură acolo şi a apărut Marko Bela, şeful UDMR, care spune, de ce vă…. eu până în momentul acela aveam o părere destul de bună despre Marko Bela, poet, intelectual, chipurile pare ponderat. Şi auziţi argument la Marko Bela, ori el e prost, ori pe noi ne crede proşti. Zice aşa, Ţinutul Secuiesc, cum e Ţara Bârsei, ţara Oaşului… păi stai puţin domne, Ţinutul Secuiesc e o departajare etnică, Ţara Bârsei, Ţara Oaşului, sunt denumiri geografice. Asta e parşivenia liderilor UDMR.

Radu Moraru: Toţi sunt parşivi. Vă întreb aşa, eu ţin minte de o ieşire publică a SRI, atunci când Rudaş era ambasador al Ungariei în România, în care domnul Nicolae Ulieru a fost foarte acid la adresa sa. Nicolae Ulieru: Domne, eu nu-mi mai aduc aminte.

Petre Niţeanu: Ha….

Nicolae Ulieru: Dacă îmi prezinţi documentul, atunci îl comentăm împreună.

Radu Moraru: Am să îl caut.

George Roncea: Chestiunea esenţială e că un premier al României e într-o combinaţie dubioasă cu un personaj… dar să vă complic puţin situaţia. Vă citez din jurnalul lui Ion Raţiu, care prost nu era. A fost publicat în 2002 şi conţine următoarea notă din 2 decembrie 1994: „Iorgu Grigore îi spune lui Raţiu: următorii sunt ofiţeri SRI acoperiţi: Dinu Patriciu, Petre Roman, Verestoy Attila, Călin Popescu Tăriceanu, Adrian Năstase, Tinca şi Mugur … escu.” Mai departe, putem merge la trecutul domnului Călin Popescu Tăriceanu. Una dintre soţiile sale, a doua, era fata lui Simion Constantin Georgescu, ambasador al lui Ceauşescu în Israel în perioada ’66-’71. Într-o perioadă în care România era singura ţară socialistă care avea ambasadă acolo. Ideea e că ambasada respectivă era un culoar interesant şi pentru URSS. Ceea ce vreau să spun e că în acest interval socrul se ocupa foarte intens de pregătirea, lansarea în viaţă a lui Călin Popescu Tăriceanu.

Radu Moraru: Aici aţi mai spus ceva la începutul emisiunii….

George Roncea: Vreau să fac o legătură foarte importantă. Deci pe lista lui Raţiu sunt mai mulţi: Adrian Năstase, Călin Popescu Tăriceanu, Dinu Patriciu, Roman… oameni care au avut o carieră oarecum similară. S-au căsătorit cu o fată de mahăr, comunist, au fost propulsaţi pe o zonă apropiată serviciilor, au avut o lansare perfectă după 1990, şi nu uitaţi, Călin Popescu Tăriceanu nu există fără Dinu Patriciu. N-a existat niciodată. El a existat tot timpul… ceva umil pe lângă Dinu Patriciu. Faptul că Dinu Patriciu a vândut unui stat CSI Rompetrolul, e un eveniment interesant. Faptul că Călin Popescu Tăriceanu, sau mai nou Teodor Meleşcanu… pentru că în Curentul de mâine publicăm legătura dintre Teodor Meleşcanu, notiţele celebre de la SRI scăpate ca din greşeală în presă, acum, Moscova via Chişinău. Cum e posibil ca un lider important cum e Teodor Meleşcanu să plece către Moscova, fără să scoată un cuvinţel în presă, şi dacă nu erau bileţele ăstea scoase de Ciuvică, poate nu se ajungea la această discuţie. Domnul Călin Popescu Tăriceanu e orientat peste Ungaria. Faptul că s-a căsătorit în Ungaria, că a trecut la catolicism, că lui îi plac ungurii, e problema lor. Dar faptul că… eu vreau să spun că există o categorie de persoane, şi am nominalizat câteva, care au făcut parte dintr-un plan, şi în acest plan fiecare dintre ei s-au aşezat pe o porţiune importantă, iar acum se află în poziţii fundamentale.

Radu Moraru: Eu l-am cunoscut pe Ion Raţiu, am şi făcut câteva emisiuni cu el în urmă cu mulţi ani. Ion Raţiu nu le ştia pe toate. Puteau fi şi intoxicaţi.

George Roncea: Cea mai mare parte din activele importante ale României au fost vândute unor state. Adică România nu e în stare să îşi gestioneze propriul avut, alte state le pot administra şi dintr-o dată aduc miliarde.

Petre Niţeanu: Şi dacă vă daţi doi metri în spate veţi observa că în momentul în care dezvăluirile penetrează în presă şi atrag atenţia oamenilor despre ceea ce se întâmplă, apare brusc un individ care spune în felul următor, vă dau exemplu Mugur Ciuvică. Ce a spus domnul Ciuvică: domne, SRI poliţie politică împotriva Noricăi Nicolai.

Radu Moraru: Sugeraţi că a fost o diversiune?

Petre Niţeanu: Şi încă cum.

Nicolae Ulieru: Atunci când vezi că inamicul se îndreaptă către ţinta reală, creezi o ţintă falsă.

Petre Niţeanu: Ciuvică din actele alea trebuia să ştie că nu Norica Nicolai era acolo, ci Teodor Meleşcanu. Şi a făcut aşa pentru a ataca direct SRI. Pentru că în mod surprinzător, domnul Ciuvică şi alţi câţiva de pe acolo au impresia că tot ceea ce publicăm are legătură cu anumite lucruri din SRI.

Radu Moraru: Orice ziarist când vede, când ai bomba asta… mie mi s-a părut o bombă. Aţi reuşit să veniţi cu câteva elemente care creează nişte suspiciuni în jurul unei asocieri între premierul unei ţări, independente…

Petre Niţeanu: Ştiţi pe ce se face un dosar penal? Pe indicii. Dar cine să îl cerceteze pe premier? Păi e simplu. Dacă indiciile sunt furnizate de SRI şi de SIE, cum poţi să spui tu, nu există.

Radu Moraru: Totul e grav, până la un punct, dacă Rudaş e un cetăţean onest al Ungariei…

Petre Niţeanu: Care pierde bani în România şi a venit să spargă miliarde, nu?

Radu Moraru: Câţi bani a pierdut, mulţi?

Petre Niţeanu: Miliarde.

Radu Moraru: Mergem pe urma banilor.

Petre Niţeanu: Păi mergeţi dumneavoastră pe urma banilor, procurorii nu mai merg.

Radu Moraru: Dacă ar fi fost funcţionar public al Ungariei, cât avea salariu ca ambasador, 2000 de dolari. Vezi cât a pierdut, şi îl întrebi de unde a avut banii.

George Roncea: Păi pe Verestoy l-aţi întrebat domne, din inginer chimist cum a ajuns milionar în România? Numai pe afaceri penale.

Petre Niţeanu: Încă un amănunt. Grupul de evidenţă, ştiţi ce înseamnă? Domnul Ciuvică a vrut să tragă un semnal direct către SRI, băieţi potoliţi-vă că vă distrugem şi aici.

Radu Moraru: Deci noi am asistat la arătat de pisici.

Petre Niţeanu: Păi perdele de fum. Cine i-a dat lui permisiunea, chiar dacă avea acces la informaţii, de ce să expui un mecanism care e secret?

Radu Moraru: Cum a avut Ciuvică acces la documente?

George Roncea: Întrebaţi-l pe Emil Constantinescu, care s-a declarat învins de Securitate. Să spunem lucrurilor pe nume, singura instituţie din România care poartă documente la blană orice fel de acţiune pe domeniul, economic, în afară de parchet, e SRI-ul. Singura instituţie care e acum blocată, de către cine, de către Ciuvică cu PNL-ul.

Petre Niţeanu: Vă aduceţi aminte scandalul cu rachetele către Iran? Domnul Oprea era atunci la Constantinescu şi a lansat două fumigene, SRI-ul, România, a încărcat embargoul…

George Roncea: O tâmpenie de la cap la coadă.

Petre Niţeanu: A recunoscut că a sustras documente, le-a arătat public… după aia se mută în curtea domnului Călin Popescu Tăriceanu. Primeşte stop de la SRI, nu ai voie la documente secrete, după care alături de Erne…

Radu Moraru: Văd aşa lupte… oameni din interiorul SRI, cu oameni din interiorul SRI. Evident că aşa se scurg… Mugur Ciuvică să aibă acces la documente, probabil că cineva i le furnizează din SRI. Acum ceva timp a dispărut un document care a fost livrat pe piaţă.

George Roncea: Lui Mircea Geoană, păi şi gruparea în care se află PNL-ul nu e o grupare determinată foarte clar în timpul referendumului? Până la urmă cine cu cine se luptă?

Radu Moraru: Cum poate să se afişeze astăzi cu aceste poveşti în jurul afacerii? Astăzi a fost o campanie în toată presa, domne, se lansează Harley Davidson în România.

Petre Niţeanu: Se lansează la fel cum s-a lansat autonomia.

Nicolae Ulieru: Să facem o mică legătură total aiurea, că vorbim de motociclete. Acum două trei zile un grup de 200 de motociclişti a venit din Ungaria în România ca să aducă ajutoare la copii săraci handicapaţi, nu ştiu ce. Şi unul dintre ei zicea aşa, că îl întreba reporterul, de ce v-aţi dus la Deva? Pentru că Deva e un oraş tipic maghiar.

Radu Moraru: Acum şi noi trebuie să ne inflamăm că… eu în mod normal nu le-aş da voie ca premierii, preşedinţii României, să facă afaceri cu ambasadori.

George Roncea: Dar mai ţineţi minte când ministrul de externe al României, Andrei Pleşu, primea bani de la o fundaţie din Germania? V-aţi mirat foarte tare atunci? Acum e vorba de faptul că, de exemplu, în orice stat civilizat un ambasador sau un şef de stat sau un ministru de externe şi dacă primeşte cadou un pix…

Radu Moraru: Trebuie să îl declare.

Petre Niţeanu: Înainte de a-l lua, întreabă serviciul de informaţii. Nene, pot să iau? Pentru că dacă ia de la cine nu trebuie…

Radu Moraru: Ziarele scriau că a primit cadou o motocicletă, nu un pix.

Petre Niţeanu: În ultimii 2 ani firma lui Călin Popescu Tăriceanu a avut de 27,4 ori creştere economică. E incredibil.

George Roncea: A muncit din greu, după program fugea la firmă.

Petre Niţeanu: I-a pus drojdie.

Radu Moraru: Staţi puţin că nu se ocupa Călin Popescu Tăriceanu de administraţie, se ocupa finul său.

Petre Niţeanu: Finul său nu putea să se ocupe pentru că el pierde pe linie în restul afacerilor.

Radu Moraru: Tot nu-mi vine să cred că SRI-ul i-a spus premierului, domnul Călin Popescu Tăriceanu, domnul Rudaş apără interesele altei ţări.

Nicolae Ulieru: Dar el nu ştia că acest Rudaş a fost ambasador?

Radu Moraru: Poate că a avut o amnezie…

George Roncea: Dar îl are consilier pe domnul Oprea.

Radu Moraru: Ce e iar dubios e că aţi spus că domnul Rudaş a început activitatea diplomatică nu în 1990, ci mai înainte…

Nicolae Ulieru: El a fost în România după 1990.

Radu Moraru: Ştii ce se întâmplă, ţările democrate după revoluţiile lor, Ungaria, Cehia şi aşa mai departe. Au spus că schimbă diplomaţia şi că numesc oameni noi, curaţi…

Nicolae Ulieru: Nu s-a întâmplat aşa. În nici o ţară. Nici Cehia, nici Ungaria…

Petre Niţeanu: Noi am distrus tot ceea ce reprezenta ameninţare către statele externe din informaţii. Ştiţi care e media de vârstă din SRI la ora actuală? Uşor peste 30. Cum poţi să gestionezi un spaţiu informativ pe o geo-poziţie a României cu oameni care abia se bărbieresc?

George Roncea: Aţi urmărit povestea dosarului cu Ciuvică?

Radu Moraru: Acesta cu SRI-ul. Pentru mine e un flaps, şi în general domnul Ciuvică are multe încă de lămurit din trecut.

George Roncea: Da, dar faptul că Teodor Meleşcanu îşi creează via Chişinău o legătură cu domnul Putin, care nu e un partid democratic, dimpotrivă, nu vi se pare totuşi o problemă? Şi atunci cum de a ajuns Norica Nicolai să ceară darea afară… că ea a zis să fie daţi afară ofiţerii SRI care au lucrat acest caz.

Radu Moraru: Din ce aţi spus pare un atac la SRI, pentru că SRI-ul se ocupă cu nişte dosare complicate.

Petre Niţeanu: Staţi puţin, de ce trebuie lovit permanent în instituţiile statului, ba în SRI, ba în poliţie?

Radu Moraru: Îl rog pe premierul României, pentru că eu ca cetăţean al patriei mă simt lezat să ştiu că am un premier care e asociat cu o persoană dubioasă. Nu spun vinovată. Ar trebui să ni se spună, ori de la premier, ori de la SRI…

Petre Niţeanu: Nu o să spună nimic, pentru că nu are ce să spună.

Radu Moraru: Să spună aşa, Rudaş Erne e cel mai cinstit şi onorabil om de afaceri pe care l-am întâlnit…

George Roncea: We believe in love…

Petre Niţeanu: Aţi aflat ceva în ţara asta cu adevărat? Ce? Imediat Parchetul e luat, Poliţia e luată, SRI e luat…

Radu Moraru: S-au mai luat nişte capace. Vă întreb aşa, dacă emisiunile astea şi informaţiile ăstea existau acum câţiva ani?

Petre Niţeanu: Drumul spre iad e pavat cu bune intenţii. Toată lumea spune, eu am bune intenţii.

George Roncea: Domnul Teodor Meleşcanu nu a spus nimănui când a plecat la Chişinău, voi semna un acord cu domnul Urechean. Domnul Urechean, despre care există teancuri de informaţii şi la SRI, şi la SIE, e un om al Moscovei.

Petre Niţeanu: Ceea ce e public, deci nu am descoperit noi nimic.

George Roncea: E un raport al Curţii de Conturi.

Radu Moraru: Eu vă spun ceva, din punctul meu de vedere premierul ar trebui să plece mâine, dacă acuzaţiile că acest cetăţean e general maior în serviciile secrete ungare… cu care premierul e asociat. Păi aşa de papagali suntem noi?

George Roncea: Ştii ce o spună, că e poliţie politică… afară cu ofiţerii SRI. Şi iată reţeaua, o aveţi acolo, o să apară în ziarul de mâine.

Petre Niţeanu: Astea au fost scrise în presă. Noi n-am făcut decât să luăm, să facem săgeţile dintre ele, ca să explicăm oamenilor ce s-a întâmplat.

Radu Moraru: În orice schemă unde sunt multe săgeţi, pot fi şi erori. Dar aici e o singură săgeată. Deci am Călin Popescu Tăriceanu – Rudaş Erne.

Nicolae Ulieru: Posibil cadru de informaţii.

Radu Moraru: Domne, în anii când Rudaş Erne era ambasador, şi mi-am adus aminte, dumneavoastră aţi spus atunci, şi repet, o spuneaţi în numele SRI, că activitatea acestui ambasador, şi l-aţi reclamat la Budapesta, nu corespunde statutului de diplomat.

Nicolae Ulieru: Dacă aşa am spus, aşa o fi fost. Dar nu-mi aduc aminte…

Radu Moraru: O să vă aduc… atenţie, era comunicat.

Nicolae Ulieru: Domne, dădeam comunicat după comunicat.

Petre Niţeanu: Exista vreun comunicat în care aţi minţit în mod intenţionat?

George Roncea: Desigur, normal, că de aia era SRI.

Nicolae Ulieru: Totul era minciună.

Radu Moraru: Domnul Nicolae Ulieru, credeţi că un ministru, un preşedinte, un premier, are voie să aibă afaceri cu oameni care au apărat interesele altor ţări?

Nicolae Ulieru: Eu zic că nu, cel puţin din punct de vedere moral.

Radu Moraru: Dacă vorbim, şi că ar fi fost în serviciile secrete?

Nicolae Ulieru: Cu atât mai mult, nu.

Radu Moraru: Spuneaţi la un moment dat că are un grad mai mare acest Rudaş decât Călin Popescu Tăriceanu.

George Roncea: Şi poate domnul Raţiu, eu cred că ştia câte ceva.

Radu Moraru: Eu ţin minte şi nişte interviuri pe care le-am făcut cu domnul Raţiu, şi cu domnul Coposu, şi astăzi în acele lucruri regăsesc nişte erori destul de mari.

George Roncea: Să dea domnul să fie intoxicare, să greşim noi.

Petre Niţeanu: Păi nu, nu are cum să spună că acest domn Erne e altcineva.

Radu Moraru: Dar dacă omul acesta, domnul Nicolae Ulieru, e agent dublu? Deci merg pe… e o ipoteză.

George Roncea: Călin Popescu Tăriceanu sau Erne?

Radu Moraru: Erne.

George Roncea: Suntem foarte tari. I-am spart pe unguri

. Petre Niţeanu: Să fie agent dublu şi el să fie expus prin firme?

George Roncea: Înseamnă că ne-am deconspirat.

Radu Moraru: Eu tot nu înţeleg inocenţa premierului… trebuia să iasă din această combinaţie, chiar dacă omul era cel mai curat cetăţean.

Petre Niţeanu: Domnia sa s-a cuplat inclusiv la guvernare numai cu UDMR-ul.

Radu Moraru: Nu cred că stătea asocierea PNL-UDMR în nişte motociclete.

Petre Niţeanu: E vorba de miliarde.

George Roncea: Cui îi stă în gât cel mai tare SRI-ul în România? Lui Verestoy, adică UDMR-ului, şi în momentul de faţă şi PNL-ului.

Radu Moraru: Trebuie să primim mâine ca cetăţeni ai patriei următoarea scrisoare oficială, cetăţeanul Rudaş e cel mai bun, cel mai onest… iar eu cred că această hârtie ar trebui, pentru că ce spuneţi dumneavoastră, şi e un document care există, că SRI l-ar fi prevenit pe premier că e bine să-i spună nu lui Rudaş Erne.

Petre Niţeanu: Ce ziceţi dacă inclusiv Traian Băsescu are acest document? Ce poate să facă un preşedinte de ţară aflat într-un conflict direct cu premierul?

George Roncea: În dosarul Rompetrol ce a putut face până la urmă? 13 amânări.

Radu Moraru: SRI informează şi preşedintele şi premierul. Deci documentul a plecat în acelaşi timp şi către premier şi către preşedinte.

Nicolae Ulieru: Se poate, dar se poate să fi plecat şi doar către preşedinte. Pentru că principalul beneficiar al informaţiilor e preşedintele.

Petre Niţeanu: Vă aduceţi aminte când l-a umflat pe Traian Băsescu râsul?

George Roncea: Când Ticu Dumitrescu l-a propus pe Marius Oprea la SRI?

Petre Niţeanu: Ce poţi să faci când ţi se dă o asemenea soluţie şi tu nici nu poţi să vorbeşti, nici să acuzi…

Radu Moraru: Dacă are acest document, de ce nu poate să îl dea publicităţii? Aş face o şedinţă în CSAT, domne, românii vor să ştie dacă premierul e asociat cu un om suspectat de…

Petre Niţeanu: Păi asta era la Registrul Comerţului.

Radu Moraru: În momentul ăla cine poate să dea clarificări?

Petre Niţeanu: Călin Popescu Tăriceanu.

George Roncea: Să fugă la Budapesta, ce să facă? Nu, rămâne la guvernare cât poate. Pentru că altfel vine DNA-ul la el.

Nicolae Ulieru: Până pe 3.

George Roncea: Facem pariu? Eu zic că nu trece moţiunea din cauza lui Ion Iliescu. Pentru că dacă Guvernul PNL cade, în secunda 2 vine Procuratura.

Radu Moraru: Eu nu cred că până acolo se ajunge. Să fim serioşi.

Petre Niţeanu: Domnul Radu Moraru, ce s-ar fi întâmplat dacă dumneavoastră nu aţi fi fost interesat de acest subiect?

Radu Moraru: Era interesat altul.

Petre Niţeanu: Nu, facem pariu. Vreţi să vă spun ce subiecte au ratat alţi oamenii? Marius Oprea.

Radu Moraru: Domne, asta e bombă. Asta mâine toată presa o să scrie.

Petre Niţeanu: N-o să scrie nimeni.

Radu Moraru: Cum, domnilor? Cristoiu, Valentin Stan…

George Roncea: Să ne păstrăm optimismul.

Petre Niţeanu: Singura armă împotriva acestui atac e să taci.

Radu Moraru: Bun, deci domnule premier, daţi-ne soluţia. Domnilor, vă mulţumesc pentru participarea în emisiune.

Multumiri postului B1 TV si emisiunii Nasul

23 August – Comemorare sau sărbătoare?

Fie că ne place, fie că ba, 23 August 1944 e o dată importantă în istoria României. Unii spun că pentru România a fost un dezastru, alţii că a fost ceva bun. Oricum ar fi, a fost o dată importantă.

Iată două articole articole, fiecare, cu abordările sale.

O CATASTROFA NATIONALA: 23 AUGUST 1944

Autor: Bogdan I.Stanciu

“Actul de la 23 August a fost opera colectiva a tuturor membrilor oligarhiei traditionale, a monarhiei si a aparatului de stat, toti luptand sa-si salveze pozitiile avute timp de secole.” (C. W. Forester)

23 AUGUST 1944 a insemnat pentru Romania o mare nenorocire: intrarea tarii in sfera de influenta a URSS, cu urmarile stiute. Nelecuiti de comunism (doar pe vremea lui s-au format si instruit) astazi guvernantii romani aniverseaza, ca inainte de 1989, acest eveniment nefericit din istoria recenta a tarii.

Ceea ce putina lume stie, este ca la 23 august 1944 regele Mihai a mintit cu buna stiinta. In “Proclamatia catre tara” difuzata in seara acelei zile – si redactata se pare de Lucretiu Patrascanu – suveranul a pretins ca intoarcerea armelor a fost rezultatul unor negocieri si ca Romania a beneficiat de conditii acceptabile.

Acest lucru nu este adevarat.

Dimpotriva, de la inceputul anului 1944, Ion si Mihai Antonescu incepusera tatonari diplomatice atat pe langa aliatii occidentali, cat si cu inamicul numarul unu, URSS. Mihai Antonescu tratase pentru iesirea Romaniei din razboi la Ankara, Berna, Madrid si Lisabona. De asemenea, ambasadorul roman in Suedia, Frederic Nanu, ca trimis al lui Ion Antonescu, purtase discutii directe cu omologul sovietic Alexandra Kollontay, la Stockholm. Alti doi diplomati, printul Barbu Stirbei si Constantin Visoianu negociasera la Cairo cu aliatii vestici, trimisi fiind de Iuliu Maniu, cu stirea si acordul sefului statului.

Regele Mihai insa, desi stia toate acestea, a preferat sa angajeze unilateral Romania intr-un armistitiu – care insemna de fapt o capitulare. El nu a tratat nimic. Mai mult, armistitiul s-a semnat abia pe 12 septembrie 1944, iar regele a refuzat sa puna in garda armata romana aflata in calea bolsevicilor asupra intarzierii ca si asupra prevederilor reale ale actului, gest ce a dus la caderea in prizonieratul sovietic, intre 23 august si 12 septembrie, a circa 130.000 de soldati romani, ulterior deportati in Siberia.

Dupa incheierea razboiului, Stalin i-a acordat regelui cea mai inalta deocratie sovietica, “Ordinul Pobeda”; insa nu cred ca in semn de recunostinta, ci probabil ironic, in bataie de joc. “Tatucul popoarelor”, cat era de criminal, ii detesta pe tradatori. Tot drept “rasplata” l-a lasat pe tron pana in ultima clipa inainte de a-l sili sa abdice, ca sa admire in voie noul drum pe care tara “se angajase” cu ajutorul sau.

Se spune ca la discutiile privind “armistitiul”, intre delegatia romana, condusa de Lucretiu Patrascanu, si cea sovietica, avand in frunte pe odiosul Comisar al Poporului V. Molotov, Patrascanu ar fi intrebat pe oficialul sovietic care este motivul pentru care conditiile impuse sunt atat de dure, “cand Antonescu avea conditii mai bune” (cu referire la tatonarile diplomatice mentionate anterior). Cu duritatea recunoscuta, diplomatul pumnului in masa a dat un raspuns care nu mai lasa loc de nici un comentariu: “Antonescu reprezenta poporul; voi nu reprezentati pe nimeni”.

Cum se va prezenta regele Mihai in fata instantei supreme, istoria? Poate ca posteritatea il va judeca pentru raul pe care l-a facut, atunci cand realitatea despre evenimentele din acele zile va iesi la iveala, iar la conducerea tarii nu se vor mai afla fosti demnitari comunisti, a caror putere isi trage seva din consecintele ”revolutiei antifasciste si antiimperialiste”.

Pentru conformitate:

articolul e importat de pe ALTERMEDIA.INFO (copy-paste)

http://ro.altermedia.info/opinii/o-catastrofa-nationala-23-august-1944_1575.html

———————————————

23 August sau trecutul care nu se schimbă

Autor: Mircea Gheorghe

“Cine controleaza trecutul controleaza si viitorul… În regimurile de sorginte totalitara, nimic nu este mai imprevizibil ca trecutul”, scria George Orwell in celebrul sau roman 1984. Poate ca niciun alt eveniment din istoria moderna a Romaniei nu a fost atat de interpretat si de reinterpretat ca iesirea tarii din razboiul contra URSS la 23 august 1944, prin arestarea maresalului Ion Antonescu de catre regele Mihai si de colaboratorii sai militari. Au fost, pana in 1989, cu unele nuante, patru scenarii ale aceluiasi eveniment, plus numeroasele versiuni ale “actorilor” participanti si aflati inca in viata. Poate din acest motiv, in Romania, ziua de 23 august a trecut in 2009 intr-un anonimat aproape total. E un subiect “epuizat”, despre care, dupa cate s-au spus, nu se mai poate spune nimic? Sau unul despre care nu mai e “frumos” sa vorbesti?

Un consens disparut…

De doua ori maresalul Antonescu a organizat consultari plebiscitare in timpul regimului sau – pe care unii istorici le considera “farse” – si de doua ori victoria lui a fost zdrobitoare, anticipand procentajele “obtinute” mai tarziu de regimul comunist in asa-zisele alegeri, organizate din patru in patru ani: 99,9%.

Primul plebiscit a fost dupa inabusirea rebeliunii legionare, in 1940, iar al doilea, dupa eliberarea Basarabiei, in 1941. Oricat vor fi fost de “cosmetizate” rezultatele celor doua plebiscite, este evident ca sprijinul popular era real, chiar daca nu in proportiile rezultatelor oficiale.

Dar trei ani mai tarziu, cand raportul de forte se schimbase net in favoarea sovieticilor si a aliatilor lor occidentali si cand maresalul, respingand categoric punctele de vedere ale partidelor din opozitie, nu voise sa opreasca armata romana la Nistru dupa redobandirea Basarabiei, consensul acesta popular disparuse.

In vara anului 1944, era evident ca razboiul avea sa fie pierdut si ca pentru Romania consecintele vor fi dezastruoase daca nu se retragea din el, macar acum, cand teatrul de razboi se apropia amenintator de teritoriul national.

Timpul nu mai avea rabdare

Nu doar opozitia, ci chiar si maresalul ajunsese la concluzia necesitatii unui armistitiu. Dar la 20 august, cand trupele sovietice au spart frontul romano-german din nordul Moldovei, “timpul nu mai avea rabdare”. Antonescu voia sa trateze cu sovieticii incheierea unui armistitiu, dar voia sa obtina in prealabil consimtamantul lui Hitler. Refuzul lui de a cere imediat semnarea unui armistitiu urmat de incetarea luptelor contra trupelor rusesti a fost elementul decisiv care a determinat arestarea lui si a celor care ii erau fideli trup si suflet.

Dupa cum se stie, maresalul Ion Antonescu si ministrul sau de externe, Mihai Antonescu, au fost incredintati unui grup de comunisti, condusi de “inginerul Ceausu”, spre a fi paziti intr-o casa conspirativa din cartierul bucurestean Vatra luminoasa. “Inginerul Ceausu” era numele conspirativ al viitorului demnitar comunist Emil Bodnaras, dezertor din armata romana si spion sovietic dovedit.

Istoria grava, marea istorie nu este lipsita de elemente care mult mai tarziu au parut savuroase. Astfel, colonelul Damaceanu, seful Statului major al Capitalei, chemat la palat dupa arestarea Antonestilor, a cerut regelui sa intarzie cu anuntarea schimbarii de guvern fiindca nu se pot lua masurile militare necesare, deoarece era zi de baie in armata si “toti soldatii erau in izmene”. Dar argumentul colonelului, care a starnit un moment de ilaritate, a fost infrant de o precizare patriotica a generalului Sanatescu: “Mai Damacene, uiti ca si Marasestii s-au castigat in izmene?”

Scena este relatata de Ion Mocsonyi-Styrcea si citata de istoricul Florin Constantiniu in O istorie sincera a poporului roman (2002).

In ce-i priveste pe Antonesti, casa in care urmau sa fie “gazduiti” era sortita sa aiba un alt ocupant. Cel putin asa sustinea Ion Gheorghe Maurer prin anii ‘60, intr-o discutie cu Nicolae Manolescu.

Arestarea maresalului fuse­se aproape concomitenta cu “evadarea” lui Gheorghe Gheorghiu-Dej din lagarul de la Targu-Jiu, de unde fusese scos de Ion Gheorghe Maurer. Adapostit o noapte in casa preotului Marina (viitorul patriarh Justinian), Maurer si prietenul lui evadat s-au dus a doua zi la locul fixat ca ascunzatoare pentru Dej. Era aceeasi casa din Vatra Luminoasa care intre timp fusese ocupata de persoane mult mai importante.

Dezamagit si cu spaima in suflet, derutat de ce se intampla in jurul lui, Gheorghiu-Dej a trebuit sa se ascunda in casa lui Maurer. La asta s-ar fi redus “contributia” lui la arestarea maresalului Antonescu, spunea in mod cu totul neoficial Ion Gheorghe Maurer, intr-o vreme cand Dej era celebrat ca unul dintre principalii strategi ai “insurectiei armate” contra fascismului.

Cine a intors armele?

Cat de importanta a fost arestarea maresalului si in ce sens?

Evantaiul interpretarilor cuprinde toate registrele: de la cel pozitiv si chiar eroic (o fapta de mare curaj si responsabilitate, care a salvat Romania de la catastrofa si a scurtat razboiul mondial cu peste 6 luni), pana la cel total negativ (o capitulare rusinoasa sau o tradare care a anulat sacrificiile a trei ani de lupta si a dat tara pe mana rusilor).

Dar in privinta evenimentelor reale care au urmat dupa arestarea maresalului, Florin Constantiniu, in amintita sa istorie, face o observatie interesanta, ce ar putea fi considerata chiar fundamentala pentru “eticheta” sub care aranjam actul de la 23 august 1944: “Desi in istoriografia romana si straina s-a vorbit mereu despre intoarcerea armelor de catre Romania impotriva Germaniei, in realitate, Germania a avut initiativa intoarcerii armelor impotriva Romaniei”.

Aceasta intrucat primele actiuni militare ale armatei romane impotriva trupelor germane au avut loc dupa ce acestea, sub comanda generalului Gerstenberg, au deschis ostilitatile si au bombardat Capitala. Observatia istoricului se coroboreaza cu marturiile unuia dintre participantii la arestarea maresalului, generalul Aurel Aldea (mort in inchisoarea de la Aiud, in 1949).

Remodelarea trecutului

In anii 1944 si 1945, pana la instalarea guvernului Petru Groza, lucrurile au fost simple. Arestarea maresalului Antonescu a fost un eveniment salutar, realizat de rege cu colaborarea opozitiei democratice si a unor cercuri militare.

In 1945, incepand din martie, nu mai era acelasi lucru. Potrivit Anei Pauker, in aprilie 1945, actul de la 23 august fusese comis sub influenta Marii Britanii si a Statelor Unite pentru a salva “reactiunea romana” de “ridicarea maselor” in contextul inaintarii Armatei Rosii. Cum miza principala a acestei actiuni fuse­se “salvarea burgheziei”, comunistii romani o sprijinisera, s-ar zice, fara mare entuziasm, cu oarecare invidie: “Daca partidul nostru ar fi fost puternic, cu mult inainte de 23 august am fi pus capat razboiului si am fi avut un guvern democratic de la inceput”.

Abia in 1948, ziua de 23 august a devenit sarbatoare nationala, si anume ziua eliberarii Romaniei de catre glorioasa armata sovietica.

Incepand din 1959, nu se mai pune problema ca partidul comunist n-ar fi fost puternic inainte de 23 august 1944. Dimpotriva, fusese foarte puternic si datorita lui se realizase “intoarcerea armelor”. Se vorbeste acum despre “contributia exceptionala a tovarasului Gheorghe Gheorghiu-Dej la victoria insurectiei de la 23 august 1944”. Ca atare, paradele militare si “demonstratiile oamenilor muncii” devin impresionante si, in fiecare an, la 23 august, pe strazile Bucurestiului, manifestantii se delecteaza cu mici si bere.

Contributia exceptionala a lui Gh. Gheorghiu-Dej va fi larg depasita de cea a liderului comunist urmator, Nicolae Ceausescu. Insurectia armata va deveni Revolutia de Eliberare Sociala si Nationala, Antifascista si Antiimperialista, iar el si Elena Ceausescu vor deveni “eroi intre eroi”. Demonstratiile vor fi si mai ample, iar berea si micii vor fi sublimi. Dar vor lipsi cu desavarsire.

Pentru conformitate:

Articolul e importat de pe

“PAGINI ROMÂNEŞTI” – ziarul românilor din Canada (copy-paste)

http://paginiromanesti.com/articol.asp?codart=1-R10-08093

1 Mai, ziua când muncitorii petrec, iar PSD protestează

E 1 Mai.

Era o vreme când de 1 Mai România intra în logica sărbătorilor festivist comuniste.

Ca multe alte lucruri, ziua de 1 Mai era confiscată de comunişti în  vederea legitimării lor.

În toată lumea la 1 Mai se sărbătoreşte munca şi nu muncitorii cum cred unii.

Totul a început în SUA.

În anul 1889, Congresul Internaţionalei Socialiste a decretat 1 mai  Ziua Internaţională a Muncii, în memoria victimelor grevei generale din Chicago , ziua fiind comemorată prin manifestaţii muncitoreşti. Cu timpul, 1 Mai a devenit sărbătoarea muncii în majoritatea ţărilor lumii, diversele manifestări căpătând amploare pe măsură ce autorităţile au convenit cu sindicatele ca această zi să fie liberă. În România această zi a fost sărbătorită pentru prima dată de către mişcarea socialistă  în 1890. În perioada regimului comunist, de 1 mai autorităţile organizau manifestaţii uriaşe pe marile bulevarde, coloanele de muncitori în ţinute festive fiind nevoite să scandeze lozinci şi să poarte pancarte uriaşe.

Istoric

 

Piaţa Haymarket, 3 mai 1886

 

1 mai 1891 – Tulburările de la Clichy

 

1 Mai în Suedia , anul 1899

 

Carte poştală de 1 Mai, din anul 1895)

Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificaţiei zilei de 1 mai, de sărbătoare internaţională a lucrătorilor. În anul 1872, circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcţiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.

Data de 1 mai apare, pentru prima dată, în legătură cu întrunirea, din anul 1886, a Federaţiei Sindicatelor din Statele Unite şi Canadei (precursoarea Federaţiei Americane a Muncii). George Edmundson, fondatorul Uniunii Dulgherilor şi Tâmplarilor a iniţiat introducerea unei rezoluţii care stipula ca: „8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, şi după 1 mai 1886”, sugerându-se organizaţiilor muncitoreşti respectarea acesteia.

La data de 1 mai 1886, sute de mii de manifestanţi au protestat pe tot teritoriul Statelor Unite. Însă, cea mai mare demonstraţie a avut loc la Chicago, unde au mărşăluit 90 de mii de demonstranţi, din care aproximativ 40 de mii se aflau în grevă. Rezultatul: circa 35 de mii de muncitori au câştigat dreptul la ziua de muncă de 8 ore, fără reducerea salariului.

Dar, ziua de 1 mai a devenit cunoscută pe întreg mapamondul în urma unor incidente violente, care au avut loc trei zile mai târziu, în Piaţa Heymarket  din Chicago. Numărul greviştilor se ridicase la peste 65 de mii. În timpul unei demonstraţii, o coloană de muncitori a plecat să se alăture unui protest al angajaţilor de la întreprinderea de prelucrare a lemnului „McCormick”. Poliţia a intervenit, 4 protestatari au fost împuşcaţi şi mulţi alţii au fost răniţi.

În seara aceleaşi zile, a fost organizată o nouă demonstraţie în Piaţa Heymarket. Din mulţime, o bombă a fost aruncată spre sediul poliţiei. Au fost răniţi 66 de poliţişti, dintre care 7 au decedat ulterior. Poliţia a ripostat cu focuri de armă, rănind două sute de oameni, din care câţiva mortal. În urma acestor evenimente, 8 lideri anarhişti, care aparţineau unei mişcări muncitoreşti promotoare a tacticilor militante, violente, au fost judecaţi. Muncitorii din Anglia, Olanda, Rusia, Italia, Franţa şi Spania au adunat fonduri pentru plata apărării. În urma procesului, 5 dintre aceştia au fost condamnaţi la spânzurătoare şi 3 cu închisoarea pe viaţă. Şapte ani mai târziu, o nouă investigaţie i-a găsit nevinovaţi pe cei 8. Mult mai târziu, au apărut dovezi conform cărora, explozia a fost o diversiune, pusă la cale chiar de către un poliţist.

Eveniment anual

În anul 1888, la întrunirea Federaţiei Americane a Muncii s-a stabilit ca ziua de 1 mai 1890 să fie data pentru susţinerea, prin manifestaţii şi greve, a zilei de muncă de 8 ore. Dar, în anul 1889, social – democraţii afiliaţi la aşa – numita Internaţională a ll – a, au stabilit, la Paris, ca ziua de 1 mai să fie o zi internaţională a muncitorilor, La 1 mai 1890, au avut loc demonstraţii în SUA, în majoritatea ţărilor europene, în Chile, Peru şi Cuba, . După aceasta, 1 mai a devenit un eveniment anual. Până în 1904, Internaţionala a ll-a a chemat toţi sindicaliştii şi socialiştii să demonstreze energic, pentru „stabilirea prin lege a zilei de muncă de 8 ore, cererile de clasă ale proletariatului şi pentru pace universală”.

La scurt timp, Federaţia Americană a Muncii s-a dezis cu totul de 1 mai, celebrând în schimb Ziua Muncii (Labor Day), anual, în prima zi de luni a lui septembrie. Pe 28 iunie 1894, Congresul SUA a adoptat un act confirmând această dată ca sărbătoare legală. Această decizie a fost luată pentru a repara ofensa adusă greviştilor de la Sindicatul American al Căilor Ferate şi al căror protest fusese înăbuşit prin trimiterea de trupe. Ziua Muncii în SUA este asimilată grătarelor, autostrăzilor aglomerate şi ca ultimul lung week-end al verii.

Instrumentare politică

1 Mai a devenit, în aproape toată lumea, Ziua Internaţională a Muncii. Există şi excepţii, de exemplu Australia, Elveţia şi Statele Unite , unde 1 Mai nu este o sărbătoare oficială. În majoritatea ţărilor vest europene, ziua de 1 Mai este zi liberă.

În ţările comuniste, ziua de 1 Mai a fost transformată într-o sărbătoare de stat însoţită de defilări propagandistice. Regimurile comuniste încercau să instrumenteze politic o veche tradiţie a mişcării muncitoreşti internaţionale. De asemenea, şi naziştii au avut tentative de uzurpare a acestor tradiţii. Ziua de 1 mai, fusese transformată într-o sărbătoare a comunităţii naţionale germane, promiţându-se construirea unui socialism naţional, în centrul căruia nu se mai aflau muncitorii, ci arianul considerat un prototip al celor ce muncesc. Un discurs rostit de Hitler  la 1 mai 1933 este edificator în acest sens: Certurile şi neînţelegerile simbolizate de lupta de clasă se transformă acum într-un simbol al unităţii şi înălţării naţiunii. Ziua de 1 mai a fost transformată de către nazişti într-o sărbătoare propagandistică. Se suţinea că ziua de 1 mai trebuie să devină o sărbătoare a întregii naţiuni şi nu poate fi transformată într-un simbol al luptei proletare şi a decadenţei. Serbările câmpeneşti, chioşcurile cu bere şi spectacolele nu lipseau, dar sindicatele fuseseră interzise. Organizaţiile muncitoreşti au fost înlocuite cu directive de la partidul unic. Peste timp, grupări radicale folosesc retorica nazistă, participând la proteste violente având ca pretext ziua de 1 Mai (de exemplu, în Germania).

În România, după evenimentele din decembrie 1989, timp de mai mulţi ani, ziua de 1 Mai nu a mai fost sărbătorită prin festivităţi decât la iniţiativa unor reprezentanţi ai unor partide precum PSM şi PRM.

În 2003, pentru prima oară în istoria post – decembristă, o confederaţie sindicală Blocul Naţional Sindical  a încercat organizarea unei adunări populare, cu mici, bere şi muzică, pentru a serba acestă zi. Criticile nu au lipsit, la fel nici acuzaţiile de simpati pro-comuniste, amintirea propagandei PCR fiind încă vie în conştiinţa populaţiei.

1 Mai 2010

1 Mai 2010 are ceva diferit faţă de celelate. Stă sub semnul crizei.

În lume parcă manifestaţiile sunt ceva mai temeinice.

Relativa apropiere de Grecia, pare a le sugera multora idei ciudate. Azi am rămas puţin uimit. La Antena 3 era invitat între alţii Victor Socaciu. Dar nu ca să cânte, ci ca să vorbească despre sărbătoriea zilei de 1 Mai.

Dincolo de faptul că omul fiind cântăreţ şi este şi liberal, eu mă întrebam cam ce înţelege el prin cuvântul muncă. Despre felul cum înţelege el politica, m-am lămurit ceva mai demut şi mi-am întărit credinţa că un cântăreţi, e bine să facă ceea ce ştie: să cânte.

Ei bine, azi am văzut la el ceva, când vorbeşte liber, vorbeşte despre lume, aşa cum o înţelege el: văzută de pe scenă în sensul că acestă sărbătoare ca şi altele pentru el nu înseamnă decât o oportunitate în a mai participa la o “cântare” a mai câştiga un ban bunicel, dacă rapurtăm asta la ore muncă (tot e ziua muncii). Omul e un artist de felul lui şi gândeşte ca un artist.

Pentru că se pare că simte că viaţa unui artist ajunge într-un punct din care nu mai poate continua probabil că s-a gândit că a fi politician i s-ar potrivi ca o mănuşă. Poate aşa o fi dacă se gândeşte să devină unul din mulţii membrii ai unui partid, pierdui în anonimat. Lider nu va ajunge. Asta e clar. Un lider veritabil trebuie să aibă idei proprii şi să poată emite judecăţi şi interpretări proprii a ceea ce se petrece în lumea din jurul lui. La el nu e cazul. Ia ideile prefabricate şi le spune fără să înţeleagă despre ce e vorba în propoziţie. Moderatorul emisiunii, cum îi e specific Antenei3, a aruncat o întrebare pe fondul unore imagini din Grecia cu nişte oameni adunaţi să protesteze.

“Credeţi că şi în România se va întâmpla la fel?”. Fără să încerce să argumenteze, Socaciu a spus: “Cu siguranţă”. Bine, la prima vedere teoretic e posibil să se întâmple asta.

Practica însă, ne arată că nu.

Încă de la retragerea dein Guvernul Boc,  la respectiva televiziune, suntem pregătiţi cam cu o săptămână înainte că urmează să întâmple nişte maifestări ce vor devasta ţara, o vor bloca, vor ieşi zeci sau sute de mii de oameni în stradă. Normal că respectiva televiziune va transmite marile mişcări sociale. Şi le transmite, doar că în loc de menifestaţii de amploare, confruntări cu poliţia sau cu jandarmii vedem un pâlc de oameni adunaţi uneori grămadă ori împrăştiaţi ca la picnic. Oameni care discută între ei, unii chiar râd. Probabil spun bancuri. Halucinant mi s-a părut când câte cineva era întrebat de ce e acolo iar el răspunde: “Pentru că aşa ne-a cerut liderul de sindicat”. Dacă reporterul mai întreabă şi de motivul acestei prezenţe, ce l-a împins la gestul de a protesta, omul priveşte uimit. De unde naiba să ştie el de ce e acolo? Sau, poate ştie că dacă nu face ce îi cere liderul de sindicat ajunge să se trezească fără serviciu.

În lumea asta mare, vedem oameni nanifestând de 1 Mai, oameni care îşi exprimă nişte nemulţumiri, profitând de faptul că e zi liberă şi nu pierd o altă i când trebuie să muncească, deci să mai câştige nişte bani.

Românii nu. Ei în acestă zi se duc la picnic. De manifestat pot manifesta înalte zile, ocazie de a mai scăpa de curvoada unei zile de muncă.

Am văzut că la alţii week-end-ul liber ţine doar o zi. Duminica. La noi începe de Vineri de la prânz şi se termină Luni dimineaţa. Politicienii îl încep de joi de la prânz şi ţine până luni. Orice, dar numai muncă să nu fie.

Pentru ca totuşi să nu zică lumea că la noi nu e pic de manifestaţie, ca de obicei PSD s-a gândit că fiind urmaş direect al PCR a organizat el nişte marşuri, cu drapele şi şepcuţe roşii.

Se anunţa că în stradă vor ieşi mai mult de 50.000 de oameni.

Conform HotNews au  ieşit, dar din cauză că românii se lptă cu mititeii, cu grâtarele şi cu berea:

Alba Iulia: Aproximativ 200 de membri PSD participă la marş

Cei aproximativ două sute de membri PSD s-au adunat în faţa sediului partidului, de unde au pornit pe jos prin centrul oraşului Alba Iulia.

Protestatarii au bannere cu mesaje precum “Vrem alt guvern, 1 Mai corect”, “Vrem alt guvern, 1 Mai corect cu pensionarii”, “Vrem alt guvern, 1 Mai corect cu profesorii”.

Liderul filialei judeţene, Ioan Dârzu, a spus că acţiunea se doreşte în primul rând un protest faţă de “măsurile dezastruoase” din ultima perioadă ale Guvernului.

“În Alba, într-un judeţ fruntaş la şomaj, noi milităm astăzi (sâmbătă – n.r.) pentru crearea de locuri de muncă şi atragerea de investitori. Vrem, prin acţiunea noastră, să le reamintim celor care sunt la putere că au uitat ce au promis în campania electorală, iar greutăţile crizei le-au lăsat pe umerii celor mulţi şi simpli”, a declarat Dârzu.

Oradea: Circa 400 de persoane participă la marş

Aproximativ patru sute de persoane s-au adunat în faţa sediului PSD Bihor, pentru a participa marşul organizat de formaţiune pe străzile din Oradea.

“Este anul în care, după ce ne-am obişnuit să sărbătorim această zi prin distracţie, sărbătorim protestând faţă de activitatea Guvernului, mai exact inactivitatea Guvernului, şi faţă de activitatea acestui partid-stat de bolşevici, care uită că în decembrie ’89 au murit multe persoane pentru democraţie”, a declarat preşedintele PSD Bihor, Ioan Mang.

El a menţionat că acţiunea se desfăşoară sub sloganul “Vrem un alt guvern, 1 Mai corect”.

Bistriţa: Peste 500 de persoane, majoritatea membri PSD, au protestat în faţa Palatului Administrativ

Protestatarii, care purtau tricouri albe şi roşii inscripţionate cu mesajul “Vrem alt guvern! 1 Mai corect”, au ajuns, în jurul orei 10.00, în faţa Palatului Administrativ, venind în coloană din parcarea unui supermarket din Bistriţa, unde şi-au lăsat maşinile, autocarele şi microbuzele.

În frunte cu purtătorul de cuvânt al PSD, deputatul Emil Radu Moldovan, care este liderul PSD Bistriţa-Năsăud, protestatarii au scandat “Jos Guvernul!” şi “Hoţii, hoţii!”, “Hai să facem poc cu Guvernul Boc!”.

Coloana de protestatari, purtând zeci de pancarte albe, roşii şi portocalii inscripţionate cu mesajele: “Vrem alt guvern! 1 Mai corect”, “Boc, Funeriu, Udrea, 1 Mai linguşitor ca altul”, s-a oprit în faţa Palatului Administrativ şi a continuat să fluiere şi să scandeze aceleaşi lozinci.

Arad: Circa 300 de persoane participă la marşul PSD, scandând lozinci împotriva Guvernului

Participanţii la marş sunt membri ai PSD, ai PRM şi ai Ligii Judeţene a Pensionarilor şi poartă pancarte şi bannere cu lozinci împotriva Guvernului.

Protestatarii scandează, la portavoce, lozinci precum “Nu mai vrem deloc să trăim cu Boc” sau “Poate avem noroc şi scăpăm de Boc”. Pe pancarte mai sunt scrise mesaje precum “Stop risipei banului public”, “Nu mai scurtaţi viaţa pensionarilor” sau “Faceţi din sănătate o prioritate”.

Preşedintele PSD Arad, Marius Lazăr, a declarat că acţiunea se doreşte un protest “faţă de degradarea constantă a calităţii vieţii în România”.

Sibiu: Aproximativ 700 de persoane au participat marşul organizat de PSD

Circa şapte sute de persoane, membri şi simpatizanţi ai PSD, s-au adunat în faţa sediului organizaţiei judeţene a PSD Sibiu şi au pornit într-un marş prin Piaţa Mare a oraşului şi pe bulevardul central.

Manifestanţii aveau pancarte pe care scria “Locuri de muncă în România bine plătite”, “Punctul de pensie 45 la sută”, “Dreptate socială”, “Respect pentru pensionari şi salariaţi”, “Locuinţe sociale pentru tineri”, “Salariu minim de 300 de euro în România” şi “Condiţii de muncă mai bune”.

Acţiunea a durat aproximativ o oră.

Lupeni: Ponta şi participanţii la miting au participat la un marş prin centrul oraşului

Participanţii la mitingul de protest organizat de PSD la Lupeni au parcurs centrul oraşului într-un marş condus de liderul partidului, Victor Ponta.

După ce şi-a terminat discursul, ţinut în faţa a circa 300 de participanţi la mitingul de protest, Ponta a plecat într-un marş, împreună cu protestatarii, convoiul parcurgând centrul oraşului Lupeni.

Cei care l-au urmat îndeaproape pe liderul social-democrat au agitat steagurile roşii cu sigla PSD, dar şi pe cele tricolore, şi au scandat sloganuri precum: “Ponta, nu uita, Valea Jiului te vrea!”, “Ponta, preşedinte” sau “Băsescu, pentru noi eşti o ladă de gunoi”.

Mulţi dintre locuitorii oraşului Lupeni i-au spus că sunt foşti mineri, actualmente pensionari şi au cerut să facă ceva în privinţa pensiilor. Totodată, o mamă care ţine de mână doi copii i-a cerut lui Ponta să le dea ceva şi copiilor. Ponta i-a răspuns că o să facă tot posibilul să le dea o şcoală mai bună şi le-a spus că românii nu trebuie să aştepte pomană.

De asemenea, Ponta le-a spus jurnaliştilor care-l însoţeau să remarce faptul că mitingul pe care îl conduce beneficiază din plin de o zi frumoasă şi de prezenţa soarelui pe cer, el făcând aluzie la sintagma cu care a fost gratulat în cursul zilei de vineri la şcoala politică a PSD, respectiv aceea că “Ponta apare, soarele răsare”.

Pe stradă, Ponta s-a întâlnit şi cu doi foşti mineri, pensionaţi. Aceştia i-au făcut lui Ponta urarea Să trăiţi bine!”, dar şi să nu se lase.

Ploieşti: Aproximativ 300 de persoane la mitingul de protest pe care PSD l-a organizat, de 1 Mai

Acţiunea de protest organizată de filiala judeţeană Prahova a PSD a început în jurul orei 10.30, în Piaţa Mihai Viteazul, situată aproape de centrul municipiului Ploieşti.

Cei aproximativ 300 de protestatari au mărşăluit până în zona centrală a Ploieştiului, pe traseu adăugându-se alte câteva zeci de persoane. Demonstranţii au purtat pancarte pe care scria: “Vrem un alt guvern, 1 MAI corect”, “Boc, Funeriu, Udrea, 1 MAI linguşitor ca altul”, “Guvernul Boc, 1 MAI rău nu se poate” şi “1 MAI corupt ca altul, Boc, Anastase, Videanu”.

Participanţii la miting s-au oprit pe platoul din faţa Palatului Culturii, unde au scandat lozinci împotriva Guvernului şi au ascultat discursuri critice la adresa Cabinetului Boc, ţinute de lideri ai PSD Prahova.

Acţiunea s-a încheiat după mai puţin de o oră.

Focşani: Aproximativ 3.000 de persoane, la mitingul PSD

Marşul, la care, potrivit jandarmilor, au luat parte circa 3.000 de persoane, s-a desfăşurat pe traseul: Stadionul Tineretului-Bulevardul Cuza Vodă-strada Republicii-Piaţa Gării şi s-a finalizat cu un miting în Piaţa Gării, unde protestatarii au scandat “Jos Guvernul Boc!”.

În Piaţa Gării, timp de aproximativ o oră, mai mulţi primari PSD din Vrancea şi parlamentari le-au vorbit oamenilor, arătând că România trece prin cea mai grea situaţie din ultimii 20 de ani, situaţie cauzată de incompetenţa Guvernului Boc.

Mitingul s-a încheiat în jurul orei 12.00, fără incidente.

Bucureşti

Circa 10.000 de persoane , dupa aprecierea organizatorilor , au participat, sambata, in capitala, la un mars si un miting de protest organizate de filiala PSD Bucuresti, condusa de Marian Vanghelie. Dupa un mars desfasurat intre Arcul de Triumf si Piata Victoriei, participantii au luat parte un miting de protest in fata Guvernului, transmite Mediafax . Mitinguri ale social-democratilor au avut loc si in alte orase din tara.  

Potrivit reprezentantilor Jandarmeriei, circa 5.000-6.000 de persoane au participat la actiunile de sambata ale PSD (după părerea mea doar vreo două mii). Deputatele Aura Vasile si Rodica Nassar s-au numarat printre participanti.
Participantii s-au reunit la Arcul de Triumf, la ora 11.00, deplasandu-se apoi pe Soseaua Kiseleff catre Piata Victoriei, unde au luat parte la un miting de protest. Organizatorii au instalat in Piata Victoriei o scena unde au tinut discursuri lideri ai PSD Bucuresti, intre care Marian Vanghelie, precum si sindicalisti.
Participantii au purtat tricouri rosii, cu inscriptii de genul “Vrem un alt Guvern, 1 MAI corect”, “Guvernul Boc, 1 MAI rau nu se poate!” sau “Barceanu, Blaga, Videanu, 1 MAI corupt ca altul”. Demonstrantii au scandat lozinci impotriva Guvernului Boc si a presedintelui Traian Basescu, precum “Jos Basescu”, “Jos cu pinguinul”, “Jos cu marinarul” si “Hotii”.
Ca urmare a actiunilor PSD Bucuresti, traficul rutier a fost este restrictionat, sambata, intre orele 10.30 si 13.15 intre Soseaua Kiseleff si Piata Victoriei.
Mitinguri ale social-democratilor au avut loc si in alte orase din tara.

 

Legat de Vangheliomiting, eu aş avea o întrebare: Cum se împacă acest demers cu faptul că partidul depune toate eforturile pentru ca liderii săi bănuiţi de corupţie (vezi Năstase) să nu ajungă în justiţie, sau cu faptul că are în rândurile sale, un individ ca M.Geoană, a cărui cumnat are ca bugetar nişte venituri cu mult peste ceea ce ar trebui să aibă?