O carte specială: Karma.Nopți de mătase

Am să fac ceva  ce nu am mai făcut.  Să încerc să prezint o carte…

Se numește ”Karma.Nopți de mătase”

Este o carte specială, o carte neobișnuită cititorului român obișnuit, cu o bună doză de straniu, este o carte de dragoste, cu o interesantă perspectivă ontologică, o stranie poveste unde se întrepătrund aproape până la contopire elemente din real cu elemente din imaginar, o carte unde tririle date de dragoste sunt filtrate de o sensibilitate sufletească demnă de luat în considerare. ”Karma.

Nopți de mătase poate fi considerată și un fel de radiografie a unui suflet special, un suflet care are o mare putere de a se dedica altora … 

Cartea are o proprietate interesantă pe care o înțelegi abia după o perioadă de decantare, de clarificare a sensurilor, a sentimentelor pe care ți le-a trezit. E ca un film proiectat pe un ecran, car per care îl vezi cumva dublat de niște imagini care ți se derulează în minte.

Ce mi se pare, de asemenea,  extrem de interesant în carte, este introducerea unor personaje cum e Lumânărescu, un mogul de presă ușor recognoscibil (despre cine e vorba, îl las pe cititor să descopere), precum și a unor concepte  mitologice hinduse, de exemplu acela conform căruia  lumea e guvernată conform legilor  karmice . 

Trebuie să recunosc că am fost întrebat despre cum mi s-a părut cartea. După atâta vreme, pot să spun că am făcut ceva ce nu trebuia să fac (oricum, nu aș mai face-o), mi-am spus părerea. Eram sub imperiul celei impresii de neclar dată de partea de imaginar, de trăire…

Am spus că nu este o carte destul de descriptivă… 

Ce nu am spus, este că am citit cartea cam în patru ore. Cred că dacă îi pot face un compliment unui autor, atunci acesta este cel mai mare compliment pe care îl puteam face. Cert e că e o carte care merită citită…

În continuare, cu scuzele necesare pentru lipsa mea de practică în ceea ce privește recenzia unei cărți, am să las să o facă cineva ca are mai multă experiență în acest sens: Ion Baban.

Domnia sa publica în REVISTA AGERO-STUTTGART  o astfel de recenzie care poate fi văzută în original aici

Daniel Dragomirescu și Maria Ardereanu

Karma. Nopți de mătase 

Recenzie de Ion BABAN

La Editura Pim din Iaşi a apărut în 2008  romanul „Karma. Nopţi de mătase”, semnat de un cuplu de autori, Daniel Dragomirescu şi Maria Ardeleanu – Apşan, cu un conţinut deosebit faţă de tradiţia romanescă mai cunoscută. Scrierea unor opere literare în colaborare, fără ca receptorul să distingă o contribuţie separată a fiecăruia din cei doi sau mai mulţi, e o practică mai veche în literarura română. Primul caz semnalat este cel al poeţilor Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel, cei doi însă au dat literaturii un autor distinct, chiar dacă el constituie o sinteză, A. Mirea deosebindu-se fundamental de cei doi protagonişti cu „Caleidoscopul…” lui. Postmodernismul a dat însă opere „colective” evocate de critică, fie că este vorba de „Desant” fie de „Aer cu diamante” din anii ’80.

Cartea numită mai sus poate fi socotită deopotrivă un roman de dragoste, având în vedere „pasiunile” mai puţin devoratoare, temporale ale protagoniştilor, privită din perspectivă modernă, când sentimentul nu mai presupune o comportare radicală,  un roman de familie luată drept celulă de bază a societăţii, într-o vreme când aceasta a căzut în derizoriu, dar şi  un roman al adeziunii la practicile magice sau tradiţionale, la miturile hinduse ale reîntoarcerii într-o formă de viaţă superioară sau inferioară până când sufletul ajunge în Nirvana, starea de pace finală a inexistenţei, ori în paradisul zeilor. În aceeaşi măsură cartea e o invitaţie la însuşirea virtuţilor medicinii tradiţionale  a vechilor popoare orientale, un fel de gimnastică recuperatorie, a cărei practică este posibilă numai datorită credinţei că ceea ce urmează, este o însănătoşie radicală, o adevărată minune. Nu se poate ignora chiar perspectiva ontologică, eroiii cărţii dând dovadă de o înţelegere superioară a destinelor umanităţii plecând de la grija faţă de copii. Dacă se mai adaugă la toate acestea faptul că acţiunea romanului stă sub „supravegherea” mijloacelor moderne de comunicare, tacâmul încă nu este complet, fiindcă se aduce în prim plan o actualitate bolnavă de excesul de politică şi de comportamente mai puţin ortodoxe, inclusiv date recente cum ar fi cea de suspendare a preşedintelui ţării de către parlament, sau  cea legată de referendumul pe aceeaşi temă.

Privită din punctul de vedere al conţinutului, cartea este purtătoare de mesaj, se adresează unui orizont de aşteptare preocupat de ceea ce se petrece în jur, pentru că oricare cititor este marcat de realitate într-o măsură mai mare sau mai mică. Vorbind despre conţinutul culturii şi artei, Mihail Bahtin afirmă c㠄domeniul cultural nu are un teritoriu interior: el este situat la frontiere, frontierele trec peste tot, traversează fiecare aspect al lui… îndepărtat de frontiere, el îşi pierde terenul, semnificaţia, devine arogant, degenerează şi moare.” (1- M. Bahtin, „Probleme de literatură şi estetică”, Ed. Univers, Buc. , 1982) Lectura acestui roman este un prilej de a descoperi o lume posibilă, uneori autentică.

Protagoniştii romanului nu sunt oameni excepţionali, dimpotrivă, obişnuiţi, şi se învârt într-o lume banală, ticsită de  indivizi cu comportamente dictate de sensibilitate mai mult decât de raţiune, deşi tot aceasta din urmă îi readuce la o realitate pe care au detestat-o sau au fost pur şi simplu „victimele” ei. De asemenea autorii se apropie de această realitate pornind de la ideea că până la urmă viaţa nu este nici mai mult, nici mai puţin, decât un compromis. Este această viziune una care străbate lumea unui prezent în mare măsură derutat de o percepţie eronată faţă de trecutul imediat şi de lipsa unei viziuni clare în ce priveşte ceea ce ne aşteaptă. Dacă se mai adaugă la toate acestea faptul c㠄întâmplarea” are sensurile ei ontologice, ajungem aproape de concepţia care a dominat actul creator al celor doi autori. Criticului literar îi „revine sarcina” de a descoperi în ce constă contribuţia fiecăruia din cei doi „vinovaţi”, pentru că nu trebuie să se ignore faptul că în cartea aceasta există o reală tendinţ㠄tezist㔠şi ea are în vedere „obsesia” „qigongu” – lui, o practică medicală care are menirea de a pune în funcţie „energia vital㔠a unui organism uman aflat într-o stare limită. Se găseşte în această carte o adevărată pledoarie pentru o asemenea practică. De aceea se poate considera că unul din autori este un „practicant” care stăpâneşte o tehnică şi un ritual pe măsură, deoarece „Sesamul” nu se dschide dacă nu se rosteşte formula magică, actul în sine presupunând o relaţie cu divinitatea.

De asemenea s-a avut în vedere o reîntâlnire a sacrului cu profanul, motiv tradiţional de acum, sacrul având rolul de a „şterge” cu buretele praful de pe conştiinţele convertite la ateism de un regim patronat de o filozofie exclusivistă, neconvertită la proiecţii metafizice. Chiar  cel care se îndoieşte de ceea ce se  presupune că ar exista dincolo de ceea ce îl înconjoară, intră până la urmă într-o lume prin excelenţă imaterială şi imaginară.

Unul din eroii principali ai romanului, Bartolomeu Andronic, este un ziarist „tras pe dreapta” de către unul din mogulii de presă, Sorin Lumânărescu, (numele au ceva caragialian în ele, sugerează o stare paradoxală), pentru că nu „scrie” cum îi dictează interesele lui în lumea în care se învârte. În plus, în urma unui accident rutier a rămas pentru totdeauna un „handicapat” într-un scaun cu rotile. Se pare că viaţa fostului ziarist e terminată şi nu-i rămâne decât s㠄navigheze” pe internet pentru a cunoaşte doar o lume virtuală.

Cum pe internet poţi „dialoga” în orice moment cu oricine, întâmplarea a făcut s-o „cunoasc㔠pe Armanca, mai pe scurt, Arm, o pictoriţ㠄atins㔠de lumea patronată de „qigong”. Întâlnirea dintre cei doi are drept scop „aplicarea” unei practici amelioratorii iniţial, apoi de vindecare miraculoasă a celui condamnat la scaunul cu rotile. Situaţia lor familială, asemănătoare întrucâtva, a dus la naşterea şi statornicirea unei relaţii compensatorii. O putem numi dragoste, chiar dacă aceasta nu depăşeşte limitele unei pasiuni „obişnuite”. Fiecare din cei doi umple un gol născut, în cazul lui Bart dintr-o aventură a Irinei, balerina cu care era căsătorit, iar în cazul Armancăi, o aventură absolut comună a lui Liviu, soţul ei, un om de afaceri, cu o angajată la firma lui, o pasionată de sex.

Bart şi Arm trăiesc momente de dăruire totală, dar din mintea celor doi „îndrăgostiţi” imaginea celor implicaţi în viaţa lor nu se şterge precum cea de pe calculator, când se apasă cu mausul pe un oarecare menu, ci continuă să trăiască. În plus, Armanca are două fetiţe adoptate (motivul adopţiei este arhicunoscut) de care este legat sufleteşte Liviu, relaţia cu el neputând fi curmată din pricina aceasta. Sentimentele celor doi sunt cenzurate într-un fel de starea lor de ambiguitate. În cazul lui Bart, lucrurile par clare, eroul este hotărât să-şi refacă viaţa după ce a devenit apt de muncă şi a intrat din nou în lumea atât de controversată a profesiei de jurnalist. Nu aceeaşi stare trăieşte Arm, o artistă  care îmbină pasiunea pentru artă cu condiţia morală existentă, grija faţă de cele două fetiţe adoptate. Se pare că personajele intrate în scena vieţii suferă de o sterilitate fizică fiind lipsiţi de capacitatea procreării.

Finalul romanului stă sub semnul conceptului care a străbătut subiectul. Arm motivează refuzul de a-şi uni destinul cu Bart prin ceea ce ea înţelege prin Karma („Karma, Bart, Karma. Suntem prizonierii Karmei”…), concept mitologic hindus, potrivit căruia ea „face bilanţul tuturor faptelor bune şi rele ale omului… lumea este guvernată de legile karmice.” (Victor Kernbach, “Dicţionar de mitologie generală”, Ed. Albatros, 1983, p. 333)

Structura romanului este rezultatul unei asemenea percepţii a existenţei omului. Titlurile sunt semnificative: „Cât rai poate fi adus pe pământ”, „Scară la cer” şi „Un foc care nu se stinge.” Una din calităţile remarcabile ale acestei cărţi o constituie marea concentrare a unui conţinut bogat într-o structură narativă nu prea întinsă, recomandată într-o vreme când timpul rezervat lecturii este din ce în ce mai mult îndreptat spre alte preocupări ale orizontului de aşteptare. Romanul este o realizarea artistică deosebită.

Sursa: agero-stuttgart.de

Pentru exemplificare, iată mai jos, un capitol din cartea Karma. Nopți de mătase.

Şemineul

Arm dorise să meargă cu maşina ei. De mică îşi dorise să aibă o maşină, îi plăceau maşinile pentru forţa şi eleganţa pe care o degajau. Maşina, de când o cumpărase, o atrăgea ca un magnet, îi iubea mirosul de piele care ieşea din scaune, amestecat cu mirosul vag de benzină. Iubea chiar şi vibraţia pe care o simţea când atingea volanul. Uneori, acea vibraţie, îi inducea nişte idei şi se tot mira de unde îi vin. Nu că ar fi deranjat-o. Era curioasă doar. Ea fusese întotdeauna o femeie echilibrată, cu capul pe umeri.
Vazând că Bart insistă sa meargă cu maşina lui, înţelese cam ce-i mişuna prin cap. Probabil, pentru omul acesta, ca pentru mulţi alţii de altfel, o maşină decapotabilă era simbolul unei lumi la care nu avesese acces, din cauza nenorocitelor idei ale lui Ceauşescu… O lume pe care o zărise prin filmele occidentale. O lume a libertăţii, în care tinerii dezinhibaţi îşi plimbau ostentativ gagicile ca să le vadă lumea. Doar era timpul azvârlirii la coş a vechilor canoane, a poleitului stil de viaţă a la belle epoque. Pentru Bart şi colegii lui, o nenorocită de motocicletă putea să însemne un fel de statut pe care unii nu îl aveau.
Era ceva, dar dacă priveşti lucrurile din unghiul unuia care a trăit în România salamului cu soia şi a nechezolului, mizeria care dorea să înlocuiască aromata cafea, dar nu făcea decât să întărească convingerea românilor ca sunt luaţi de proşti (dacă mai era şi veche, porcăria aia mirosea şi ca naiba, a mucegai, amestecat cu miros de cicoare prăjită).
Bănuind că, asemenea unui copil căruia i se refuză o jucărie, Bart s-ar fi supărat dacă nu ea n-ar fi fost de acord cu el, cu toate că nu ar fi spus nimic, probabil supărarea asta mititică s-ar fi contabilizat într-n neuron apoi, s-ar fi adăugat alta… Cu timpul s-ar fi adunat de o ceartă. Şi nu dorea. Aşa că acceptase fără târguieli să meargă cu decapotabila – să aibă şi el o satisfacţie, deh.
Cu simţul său nelimitat al umorului, simţ care, aşa cum spune una dintre « legile » lui Murphy, face ca pâinea unsă cu unt să cadă cu partea unsă în jos, şansa fiind proporţională cu preţul covorului, bunul Dumnezeu a hotărât să mai facă o glumă, şi anume să pornescă o ploicică numai bună să îi mureze. Acum regreta ca acceptase dar, ce mai putea face? Nimic. Încercaseră să ridice capota, dar era blocată.
Era clar că trebuiau să se întoarcă.
– Karma cea implacabilă! glumi Bart dar zâmbetul lui nu apucă să-şi termine energia când ploaia crescu brusc în intensitate, atât de mult încât, cum zicea cândva un hâtru, nu vedeai nici să îţi scoţi ochii. Ploua torenţial, potop curat. Ca o părere, prin ploaia deasă, Arm zări un motel. O fracţiune de secundă, se miră de haloul albastru din jurul firmei luminoase. Ciudat, mintea îi lucra cu o viteză de care nu se credea capabilă. “De la ploaie” îşi zise şi un pui de zâmbet îi înflori în colţul gurii. Moldovan’s otel. “Pompos”, admise ea şi se amuză un pic în gând, de lipsa M-ului de la Motel.
Trase precis maşina în faţa uşii, pe care era un fel de stemă roşie purtând sigla M.M. Un bărbat, probabil proprietarul, Moldovan, mic şi gras, cu chelie, ieşise să îi întâmpine. Gesturile sale, voit studiate, copiate parcă de prin cine ştie ce film unde văzuse vreun portar îmbrăcat în haine de general, cu epoleţi aurii, păreau caraghioase.
Arm sări dezinvolt din maşină, deschise portbagajul şi scoase căruciorul lui Bart. Ploaia o udase rău. Părul ei lung şi negru părea ireal. Fusta lungă, vişinie, i se lipise de picioarele care păreau şi mai lungi. Bluza, de culoare maro amestecat cu negru, i se lipise şi ea de bust… Bărbatul privea hipnotizat la formele care se întrezăreau prin hainele ude. Apoi, brusc, reveni la realitate. Văzând căruciorul, hangiul realiză că Bart avea oarece probleme cu deplasarea şi îl ajută să coboare din maşină şi să se aşeze în cărucior, apoi, muraţi până la piele, intrară în motel, ca într-o arcă a lui Noe.
– Norocul vostru cu mine şi norocul meu cu voi, fiindcă nu m-a căutat nimeni azi! glumi amfitrionul, invitându-i să-l urmeze. Sunteţi uzi, staţi aici să vă uscaţi, în camera asta am un şemineu şi-am să aprind focul. După ce îl aprinse, le aduse două halate flauşate şi mai multe prosoape.
– Schimbaţi-vă, am să vă usuc eu hainele, adică soţia mea…
Se executară urgent, şi patronul dispăru cu hainele lor, promiţând că va arunca şi o privire la maşină, poate reuşeşte el să ridice capota.
Arm se schimbase în baie. Acum stătea lângă foc, pe o pernă, pe jos. În cameră era întuneric din cauza furtunii şi pielea sa de culoarea cafelei cu lapte, părea şi mai închisă la culoare. Câţiva stropi rămaşi pe gleznele sale fine străluceau în lumina focului, asemeni picăturilor de rouă, dimineaţa. Albul ochilor săi părea şi mai alb, iar brăţara de la gleznă îi dădea un aer de prinţesă indiană. Bart o privea uluit, era atât de frumoasă că-i tăia respiraţia, dar se abţinu să spună ceva. Nu dorea să strice nimic din atmosfera aceea ciudată, stranie. Arm îi zâmbi.
– Nu ai ştiut că nu se ridică capota?
– Nu, mergea perfect când circulam cu ea. A fost greşeala mea că am plecat cu ea la drum, că am insistat, dar să ştii că le mai verific, chiar dacă nu pot circula cu ele. Bart avea două maşini, de care era tare mândru. Ştii cum sunt maşinile pentru bărbaţi, adăugă el, ca bijuteriile pentru voi, femeile…
Nu se mai sătura să o privească. N-o văzuse niciodată cu părul ud, lins. Începea să se usuce şi să se vălurească tulburător. Se simţea puţin încurcat, el, în scaunul lui cu rotile. Arm îi zâmbi încurajator.
– Hai, lasă văicăreala, glumi ea, nu are rost să te simţi vinovat, tu singur ai spus – karma!
– Da, karma, dar dacă ai să răceşti, chiar că voi fi un vinovat pentru tine… Bart îşi luă şi el o pernă şi se aşeză pe jos, lângă foc. Karma, Arm… Ştii, la început mi se părea ciudat când te auzeam spunând karma… Înţelesesem eu că e una cu Legea, cauză-efect, consecinţă, dar când tu rosteşti karma, ştii… sună a resemnare… Mult mi-a trebuit ca să înţeleg că nu eşti o fiinţă resemnată şi că într-adevăr, vrem nu vrem, sunt evenimente pe care nu putem să le ocolim, vin, ne încearcă, ne depăşesc puterea de a înţelege…

Ciudat, Arm, înainte de întâlnirea cu tine nu mi-am pus multe întrebări de genul acesta, ce e viaţa, de unde venim, unde mergem, ce e soarta… Deşi te asigur că în meseria mea, eram un documentat, verificam fiecare eveniment din mai multe surse, îl analizam pe toate feţele, îl priveam din toate unghiurile… Deh, Dumnezeu nu umblă printre politicieni, ca jurnaliştii, iar eu nu umblam prin biserici…
Prima oară am intrat cu tine într-o mănăstire şi ca să nu stric amintirea, nu ştiu dacă am să o mai fac vreodată! A fost norocul meu să-mi fii ghid, niciodată nu înţelesesem de ce sunt atâţia sfinţi pictaţi în bisericile ortodoxe, de la tine am înţeles… că icoanele sunt evanghelie în imagini şi că Iisus e singurul pictat cu Cartea deschisă pentru că doar El are toată ştiinţa… şi ce sunt însemnele de lângă apostoli, ce înseamnă icoana de hram… Mai intrasem eu în biserici, pe la nunţi sau botezuri, dar sincer, de fiecare dată am ieşit fără să înţeleg ceva din alcătuirea ei.
Arm îi zâmbi. Bart o privi şi mai surprins. Flăcările jucau lumini şi umbre pe pielea ei care părea foarte neagră. Nu se sătura să o tot privească.
– Ştii, Arm, întâlnirea cu tine a fost cel mai important lucru din viaţa mea. Sunt sigur de asta. Nu mi-aş fi pus niciodată întrebări legate de destin, de Dumnezeu, de îmbunătăţirea sorţii. Terapie a destinului, sună ciudat, şi câtă importanţă are…
Pentru mulţi, viaţa e un cumul de erori. Erori neştiute, abateri imperceptibile de la legea naturală sau legea relevată, contrarieri ale dreptei naturi. Erori în aparenţă banale, cum ar fi eroarea de a fi mâhnit, care este o agresiune împotriva ta însuţi şi care îţi înjumătăţeşte puterile. Sau conflictele cu sine, cu semenul, cu spaţiul, cu sacrul – şi toate ne strică viaţa. Prin cumul, erorile fac o cifră mare şi omul moare înainte de vreme sau decade înainte de a muri. Dar există şi inversul acestei situaţii. Există şi cumul de soartă bună. Omul este în stare să adune nu doar greşeli, ci şi noroc… Gata, ţi-am citat din Vasile Andru, Terapia destinului, zâmbi el mândru, prin tine l-am descoperit!
Arm îi întoarse zâmbetul, bucuroasă. Într-adevăr, ea îl considera pe Vasile Andru un înţelept, nu doar un scriitor.
– O mare descoperire a fost pentru mine rugăciunea. Auzi, există rogatio, atunci când ceri ceva şi oratio, atunci când te rogi cu mintea şi încerci să ajungi la mintea goală de gânduri, ca în acel spaţiu eliberat să se rostească Dumnezeu…, de unde să fi ştiut eu lucrurile acestea ?! Despre qigong ce să mai spun… Ţii minte când m-ai vizitat prima oară şi mi-ai spus că e o şansă să mă fac bine ? Ai plecat, şi eu mai râdeam de ciripeasca ta… Apoi, am început să citesc cărţile de qigong aduse de tine şi treptat am înţeles ce este qigong-ul şi ce efecte poate avea… Şi aşa am descoperit o lume nouă, necunoscută mie… Cum aş putea să-ţi mulţumesc, frumoaso?! Da, eşti tulburător de frumoasă astăzi, parcă ai fi o prinţesă indiană…
– Prinţesă indiană ai spus, Bart ? O-hooo! Dacă vorbim de indieni, ştii ce spun maeştri yoghini ? Că cel care dăruieşte trebuie să mulţumească, i s-a dat şi lui ocazia să facă un pic de bine… Dacă e-aşa, eu trebuie să-ţi mulţumesc, pentru că m-ai lăsat să te ajut !
Tocmai atunci, hangiul intră cu o tavă impozantă, pe care o aşeză aproape de foc.
– V-am adus o gustare şi nişte vin fiert cu scorţişoară, unul dintre voi nu va conduce la plecare, serviţi, e vin natural, din vinoteca mea. V-am ridicat şi capota, v-am curăţat maşina de apă, că se umpluse, vă iau hainele să vi le usuce nevastă-mea… Le găsiţi pe hol, aici, când plecaţi, nu mai e nimeni, şi ne retragem şi noi la un somn…
Arm se trase aproape de tavă încrucişându-şi picioarele sub ea, ca o mică vrăjitoare. Îl îmbie zâmbind.
– Eu zic să te grăbeşti, ai un adversar redutablil, sunt lihnită! Uau, numai bunătăţi, spuse ea şi începu să ia direct cu mâna şi să mănânce cu poftă. Bart se aşeză şi el de partea cealaltă a tăvii şi nu fu nevoie să-l mai îndemne cineva să mănânce.
– Regret, zise el râzând, dar vei conduce şi la întoarcere, aşa că am să mă sacrific eu să beau un pahar din vinul ăsta… Îi întinse Armancăi paharul să-l miroasă. Licoarea gălbuie avea miros de floare.
Arm luă un măr, îl şterse de mâneca halatului şi muşcă din el cu poftă. Apoi, începu să zâmbească :
– Când, cu gura însetată, muşcaţi dintr-un măr, spune-ţi-i în cugetul vostru: ”Seminţele tale vor trăi în trupul meu, şi mâine mugurii tăi vor înflori în inima mea. Şi împreună ne vom veseli în toate anotimpurile…” – Kahlil Gibran, Profetul…
Bart oftă. Focul ardea vesel în şemineu, mâncase cu poftă, Arm era lângă el… Ce-şi putea dori mai mult oare ? Întinse mâna spre ea, vrând să o atingă:
– Vreau doar să mă conving că nu visez… Apoi se trase şi el mai aproape de foc. Privind la flacarile jucăuşe, pe faţa lui se aşternu un zâmbet.
– Amintiri?… întrebă Arm.
– Da, amintiri… şi ce amintiri!… Bart surâse nostalgic. Eram de vreo 14 ani şi am răcit foarte tare într-o iarnă, ţin minte că am stat în pat aproape o lună. Nu eram în stare să citesc, să mai uit la televizor, stăteam şi zăceam aşa, aţipeam şi visam, îmi făcusem eu nişte poveşti ale mele, pe care mi le spuneam singur şi le vedeam cu ochii minţii… N-ai să râzi, sper – într-una dintre poveşti eram rege… Şi cum mă plimbam eu aşa, prin regatul meu, cu cavalerii mei, într-o zi ploioasă, pe o cărare plină de noroi, zăresc o mogâldeaţă… Murdară, desculţă, lăţoasă… şi care mă roagă să o iau la castel, că îi e frig şi e înfometată, şi mie, ca rege mi se face milă – că sunt un rege cu milă faţă de supuşii săi!… – o salt pe cal şi o duc la castel… he, he, şi-acolo regele intră să facă baie, totul e pregătit şi eu, din milă, iau şi mogâldeaţa cu mine, să se spele. Şi ne spălăm, şi să vezi, când iese mizeria de pe ea, ce fată frumoasă apare… Vise de adolescent!… Şi-mi promite că va fi sclava mea… O iau apoi cu mine în iatacul regelui şi ne aşezăm pe covor, în faţa focului care arde vesel… Aici mă blocam, deh, adolescent timid…
Arm il privi cu un fel de amuzament amestecat cu încântare. În ochii ei de indiancă se aprinsese o lumină nouă. Întinse mâna spre el, şi-l trase către ea:
– Hai, fii regele meu, rege al Ţării Ploioase !…
Două gutui mari, frumoase, uitate pe şemineu în apropierea focului se coceau încet, umplând aerul de un parfum aparte, dulce-amar…

Arm dorise să meargă cu maşina ei. De mică îşi dorise să aibă o maşină, îi plăceau maşinile pentru forţa şi eleganţa pe care o degajau. Maşina, de când o cumpărase, o atrăgea ca un magnet, îi iubea mirosul de piele care ieşea din scaune, amestecat cu mirosul vag de benzină. Iubea chiar şi vibraţia pe care o simţea când atingea volanul. Uneori, acea vibraţie, îi inducea nişte idei şi se tot mira de unde îi vin. Nu că ar fi deranjat-o. Era curioasă doar. Ea fusese întotdeauna o femeie echilibrată, cu capul pe umeri.
Vazând că Bart insistă sa meargă cu maşina lui, înţelese cam ce-i mişuna prin cap. Probabil, pentru omul acesta, ca pentru mulţi alţii de altfel, o maşină decapotabilă era simbolul unei lumi la care nu avesese acces, din cauza nenorocitelor idei ale lui Ceauşescu… O lume pe care o zărise prin filmele occidentale. O lume a libertăţii, în care tinerii dezinhibaţi îşi plimbau ostentativ gagicile ca să le vadă lumea. Doar era timpul azvârlirii la coş a vechilor canoane, a poleitului stil de viaţă a la belle epoque. Pentru Bart şi colegii lui, o nenorocită de motocicletă putea să însemne un fel de statut pe care unii nu îl aveau.
Era ceva, dar dacă priveşti lucrurile din unghiul unuia care a trăit în România salamului cu soia şi a nechezolului, mizeria care dorea să înlocuiască aromata cafea, dar nu făcea decât să întărească convingerea românilor ca sunt luaţi de proşti (dacă mai era şi veche, porcăria aia mirosea şi ca naiba, a mucegai, amestecat cu miros de cicoare prăjită).
Bănuind că, asemenea unui copil căruia i se refuză o jucărie, Bart s-ar fi supărat dacă nu ea n-ar fi fost de acord cu el, cu toate că nu ar fi spus nimic, probabil supărarea asta mititică s-ar fi contabilizat într-n neuron apoi, s-ar fi adăugat alta… Cu timpul s-ar fi adunat de o ceartă. Şi nu dorea. Aşa că acceptase fără târguieli să meargă cu decapotabila – să aibă şi el o satisfacţie, deh.
Cu simţul său nelimitat al umorului, simţ care, aşa cum spune una dintre « legile » lui Murphy, face ca pâinea unsă cu unt să cadă cu partea unsă în jos, şansa fiind proporţională cu preţul covorului, bunul Dumnezeu a hotărât să mai facă o glumă, şi anume să pornescă o ploicică numai bună să îi mureze. Acum regreta ca acceptase dar, ce mai putea face? Nimic. Încercaseră să ridice capota, dar era blocată.
Era clar că trebuiau să se întoarcă.
– Karma cea implacabilă! glumi Bart dar zâmbetul lui nu apucă să-şi termine energia când ploaia crescu brusc în intensitate, atât de mult încât, cum zicea cândva un hâtru, nu vedeai nici să îţi scoţi ochii. Ploua torenţial, potop curat. Ca o părere, prin ploaia deasă, Arm zări un motel. O fracţiune de secundă, se miră de haloul albastru din jurul firmei luminoase. Ciudat, mintea îi lucra cu o viteză de care nu se credea capabilă. “De la ploaie” îşi zise şi un pui de zâmbet îi înflori în colţul gurii. Moldovan’s otel. “Pompos”, admise ea şi se amuză un pic în gând, de lipsa M-ului de la Motel.
Trase precis maşina în faţa uşii, pe care era un fel de stemă roşie purtând sigla M.M. Un bărbat, probabil proprietarul, Moldovan, mic şi gras, cu chelie, ieşise să îi întâmpine. Gesturile sale, voit studiate, copiate parcă de prin cine ştie ce film unde văzuse vreun portar îmbrăcat în haine de general, cu epoleţi aurii, păreau caraghioase.
Arm sări dezinvolt din maşină, deschise portbagajul şi scoase căruciorul lui Bart. Ploaia o udase rău. Părul ei lung şi negru părea ireal. Fusta lungă, vişinie, i se lipise de picioarele care păreau şi mai lungi. Bluza, de culoare maro amestecat cu negru, i se lipise şi ea de bust… Bărbatul privea hipnotizat la formele care se întrezăreau prin hainele ude. Apoi, brusc, reveni la realitate. Văzând căruciorul, hangiul realiză că Bart avea oarece probleme cu deplasarea şi îl ajută să coboare din maşină şi să se aşeze în cărucior, apoi, muraţi până la piele, intrară în motel, ca într-o arcă a lui Noe.
– Norocul vostru cu mine şi norocul meu cu voi, fiindcă nu m-a căutat nimeni azi! glumi amfitrionul, invitându-i să-l urmeze. Sunteţi uzi, staţi aici să vă uscaţi, în camera asta am un şemineu şi-am să aprind focul. După ce îl aprinse, le aduse două halate flauşate şi mai multe prosoape.
– Schimbaţi-vă, am să vă usuc eu hainele, adică soţia mea…
Se executară urgent, şi patronul dispăru cu hainele lor, promiţând că va arunca şi o privire la maşină, poate reuşeşte el să ridice capota.
Arm se schimbase în baie. Acum stătea lângă foc, pe o pernă, pe jos. În cameră era întuneric din cauza furtunii şi pielea sa de culoarea cafelei cu lapte, părea şi mai închisă la culoare. Câţiva stropi rămaşi pe gleznele sale fine străluceau în lumina focului, asemeni picăturilor de rouă, dimineaţa. Albul ochilor săi părea şi mai alb, iar brăţara de la gleznă îi dădea un aer de prinţesă indiană. Bart o privea uluit, era atât de frumoasă că-i tăia respiraţia, dar se abţinu să spună ceva. Nu dorea să strice nimic din atmosfera aceea ciudată, stranie. Arm îi zâmbi.
– Nu ai ştiut că nu se ridică capota?
– Nu, mergea perfect când circulam cu ea. A fost greşeala mea că am plecat cu ea la drum, că am insistat, dar să ştii că le mai verific, chiar dacă nu pot circula cu ele. Bart avea două maşini, de care era tare mândru. Ştii cum sunt maşinile pentru bărbaţi, adăugă el, ca bijuteriile pentru voi, femeile…
Nu se mai sătura să o privească. N-o văzuse niciodată cu părul ud, lins. Începea să se usuce şi să se vălurească tulburător. Se simţea puţin încurcat, el, în scaunul lui cu rotile. Arm îi zâmbi încurajator.
– Hai, lasă văicăreala, glumi ea, nu are rost să te simţi vinovat, tu singur ai spus – karma!
– Da, karma, dar dacă ai să răceşti, chiar că voi fi un vinovat pentru tine… Bart îşi luă şi el o pernă şi se aşeză pe jos, lângă foc. Karma, Arm… Ştii, la început mi se părea ciudat când te auzeam spunând karma… Înţelesesem eu că e una cu Legea, cauză-efect, consecinţă, dar când tu rosteşti karma, ştii… sună a resemnare… Mult mi-a trebuit ca să înţeleg că nu eşti o fiinţă resemnată şi că într-adevăr, vrem nu vrem, sunt evenimente pe care nu putem să le ocolim, vin, ne încearcă, ne depăşesc puterea de a înţelege…

Ciudat, Arm, înainte de întâlnirea cu tine nu mi-am pus multe întrebări de genul acesta, ce e viaţa, de unde venim, unde mergem, ce e soarta… Deşi te asigur că în meseria mea, eram un documentat, verificam fiecare eveniment din mai multe surse, îl analizam pe toate feţele, îl priveam din toate unghiurile… Deh, Dumnezeu nu umblă printre politicieni, ca jurnaliştii, iar eu nu umblam prin biserici…
Prima oară am intrat cu tine într-o mănăstire şi ca să nu stric amintirea, nu ştiu dacă am să o mai fac vreodată! A fost norocul meu să-mi fii ghid, niciodată nu înţelesesem de ce sunt atâţia sfinţi pictaţi în bisericile ortodoxe, de la tine am înţeles… că icoanele sunt evanghelie în imagini şi că Iisus e singurul pictat cu Cartea deschisă pentru că doar El are toată ştiinţa… şi ce sunt însemnele de lângă apostoli, ce înseamnă icoana de hram… Mai intrasem eu în biserici, pe la nunţi sau botezuri, dar sincer, de fiecare dată am ieşit fără să înţeleg ceva din alcătuirea ei.
Arm îi zâmbi. Bart o privi şi mai surprins. Flăcările jucau lumini şi umbre pe pielea ei care părea foarte neagră. Nu se sătura să o tot privească.
– Ştii, Arm, întâlnirea cu tine a fost cel mai important lucru din viaţa mea. Sunt sigur de asta. Nu mi-aş fi pus niciodată întrebări legate de destin, de Dumnezeu, de îmbunătăţirea sorţii. Terapie a destinului, sună ciudat, şi câtă importanţă are…
Pentru mulţi, viaţa e un cumul de erori. Erori neştiute, abateri imperceptibile de la legea naturală sau legea relevată, contrarieri ale dreptei naturi. Erori în aparenţă banale, cum ar fi eroarea de a fi mâhnit, care este o agresiune împotriva ta însuţi şi care îţi înjumătăţeşte puterile. Sau conflictele cu sine, cu semenul, cu spaţiul, cu sacrul – şi toate ne strică viaţa. Prin cumul, erorile fac o cifră mare şi omul moare înainte de vreme sau decade înainte de a muri. Dar există şi inversul acestei situaţii. Există şi cumul de soartă bună. Omul este în stare să adune nu doar greşeli, ci şi noroc… Gata, ţi-am citat din Vasile Andru, Terapia destinului, zâmbi el mândru, prin tine l-am descoperit!
Arm îi întoarse zâmbetul, bucuroasă. Într-adevăr, ea îl considera pe Vasile Andru un înţelept, nu doar un scriitor.
– O mare descoperire a fost pentru mine rugăciunea. Auzi, există rogatio, atunci când ceri ceva şi oratio, atunci când te rogi cu mintea şi încerci să ajungi la mintea goală de gânduri, ca în acel spaţiu eliberat să se rostească Dumnezeu…, de unde să fi ştiut eu lucrurile acestea ?! Despre qigong ce să mai spun… Ţii minte când m-ai vizitat prima oară şi mi-ai spus că e o şansă să mă fac bine ? Ai plecat, şi eu mai râdeam de ciripeasca ta… Apoi, am început să citesc cărţile de qigong aduse de tine şi treptat am înţeles ce este qigong-ul şi ce efecte poate avea… Şi aşa am descoperit o lume nouă, necunoscută mie… Cum aş putea să-ţi mulţumesc, frumoaso?! Da, eşti tulburător de frumoasă astăzi, parcă ai fi o prinţesă indiană…
– Prinţesă indiană ai spus, Bart ? O-hooo! Dacă vorbim de indieni, ştii ce spun maeştri yoghini ? Că cel care dăruieşte trebuie să mulţumească, i s-a dat şi lui ocazia să facă un pic de bine… Dacă e-aşa, eu trebuie să-ţi mulţumesc, pentru că m-ai lăsat să te ajut !
Tocmai atunci, hangiul intră cu o tavă impozantă, pe care o aşeză aproape de foc.
– V-am adus o gustare şi nişte vin fiert cu scorţişoară, unul dintre voi nu va conduce la plecare, serviţi, e vin natural, din vinoteca mea. V-am ridicat şi capota, v-am curăţat maşina de apă, că se umpluse, vă iau hainele să vi le usuce nevastă-mea… Le găsiţi pe hol, aici, când plecaţi, nu mai e nimeni, şi ne retragem şi noi la un somn…
Arm se trase aproape de tavă încrucişându-şi picioarele sub ea, ca o mică vrăjitoare. Îl îmbie zâmbind.
– Eu zic să te grăbeşti, ai un adversar redutablil, sunt lihnită! Uau, numai bunătăţi, spuse ea şi începu să ia direct cu mâna şi să mănânce cu poftă. Bart se aşeză şi el de partea cealaltă a tăvii şi nu fu nevoie să-l mai îndemne cineva să mănânce.
– Regret, zise el râzând, dar vei conduce şi la întoarcere, aşa că am să mă sacrific eu să beau un pahar din vinul ăsta… Îi întinse Armancăi paharul să-l miroasă. Licoarea gălbuie avea miros de floare.
Arm luă un măr, îl şterse de mâneca halatului şi muşcă din el cu poftă. Apoi, începu să zâmbească :
– Când, cu gura însetată, muşcaţi dintr-un măr, spune-ţi-i în cugetul vostru: ”Seminţele tale vor trăi în trupul meu, şi mâine mugurii tăi vor înflori în inima mea. Şi împreună ne vom veseli în toate anotimpurile…” – Kahlil Gibran, Profetul…
Bart oftă. Focul ardea vesel în şemineu, mâncase cu poftă, Arm era lângă el… Ce-şi putea dori mai mult oare ? Întinse mâna spre ea, vrând să o atingă:
– Vreau doar să mă conving că nu visez… Apoi se trase şi el mai aproape de foc. Privind la flacarile jucăuşe, pe faţa lui se aşternu un zâmbet.
– Amintiri?… întrebă Arm.
– Da, amintiri… şi ce amintiri!… Bart surâse nostalgic. Eram de vreo 14 ani şi am răcit foarte tare într-o iarnă, ţin minte că am stat în pat aproape o lună. Nu eram în stare să citesc, să mai uit la televizor, stăteam şi zăceam aşa, aţipeam şi visam, îmi făcusem eu nişte poveşti ale mele, pe care mi le spuneam singur şi le vedeam cu ochii minţii… N-ai să râzi, sper – într-una dintre poveşti eram rege… Şi cum mă plimbam eu aşa, prin regatul meu, cu cavalerii mei, într-o zi ploioasă, pe o cărare plină de noroi, zăresc o mogâldeaţă… Murdară, desculţă, lăţoasă… şi care mă roagă să o iau la castel, că îi e frig şi e înfometată, şi mie, ca rege mi se face milă – că sunt un rege cu milă faţă de supuşii săi!… – o salt pe cal şi o duc la castel… he, he, şi-acolo regele intră să facă baie, totul e pregătit şi eu, din milă, iau şi mogâldeaţa cu mine, să se spele. Şi ne spălăm, şi să vezi, când iese mizeria de pe ea, ce fată frumoasă apare… Vise de adolescent!… Şi-mi promite că va fi sclava mea… O iau apoi cu mine în iatacul regelui şi ne aşezăm pe covor, în faţa focului care arde vesel… Aici mă blocam, deh, adolescent timid…
Arm il privi cu un fel de amuzament amestecat cu încântare. În ochii ei de indiancă se aprinsese o lumină nouă. Întinse mâna spre el, şi-l trase către ea:
– Hai, fii regele meu, rege al Ţării Ploioase !…
Două gutui mari, frumoase, uitate pe şemineu în apropierea focului se coceau încet, umplând aerul de un parfum aparte, dulce-amar…

 Sursa capitolului: Lumea lui Arm

Arta conversatiei

Când te simţi lovit, apăsat de viaţă, trebuie mai ales atunci să-ţi îndrepţi ochii spre zona solară a speciei: să asculţi muzică, să reciteşti o poezie, să te uiţi la un tablou. Dintr-o dată, simţi cum, de la nivelul râmei, fiinţa ta se ridică pe verticala piscului.

Monolog

              Aproape în fiecare zi a existenţei noastre ,învăţăm o lecţie nouă ,pe care de multe ori o ignorăm având falsa impresie că ne-a fost predată de multă vreme ,că o ştim şi că aplicabilitatea ei este doar rutină.Dar…nu este aşa pentru că deşi nu-mi focalizez neapărat atenţia ca un elev sârguincios,deşi firea-mi abruptă şi caracterul impulsiv e ca o prăpastie ce-mi evidenţiază diferenţele remarcându-mă sub raportul structurii temperamentale ,am învăţat că mă pot întrista aspecte ce nu ţin neapărat de propria-mi persoană,am învăţat ,că mă pot bucura…

             Lumea se împarte în bune şi rele,nu neapărat echitabil aşa cum nici deciziile,hotărârile sau demersurile acţiunilor noastre nu sunt echilibrate,talerele alternând de la subiectiv la obiectiv .Nimic nou.

           Alternativele sunt şi simultane şi succesive dar datorate multitudinii de indicatori ai reţelei relaţiilor sociale.Puncte tari,puncte slabe.Nu mă tem,nu mă intimidează ameninţările de nici un fel. Hmmm…să le trec la puncte tari?Dar la fel de bine ar putea fi şi slabe dacă conduc la catalogarea…glaciară ,inumană,insensibilă…

Nu contează.Unde am rămas???Am divalgat subiectul monologului.A da!!! La lecţie….Trag linie şi-mi spun că tema lecţiei a fost una din care am învăţat ceva,o temă plăcută.Nu toate îmi plac.Sunt unele care mă înfurie,altele care mă întristează ,altele care mă fac să zâmbesc şi mai sunt cele care mă determină să râd în hohote.Discuţiile simple lipsite de elemete academice şi scorţoase rostite fără intenţii ,fără alambicări,neticluite..

Lecţia:

Adevărul despre oameni este ascuns în tăcere.Acum nu trebuie decât să învăţ să stau…nemişcată.

Nepotrivire

Nepotrivire

Sprânceana ridicată,
un rid, mirarea căruntă,
femeia aceasta mi-e puţin cunoscută,
dar nu sunt eu !

Oglinda aceasta trucată, nu-i decât
o punte şi atât,
între mine şi
fetiţa care sare şotronul
cu cheia de gât.

Taticule

Tăticule

 

Când sunt copiii noştri mici

Noi pentru ei suntem Tătici

Ce gingaş e şi sună bine

Tăticule, mi-e dor de tine

Dar anii trec deodată

Nu mai eşti Tătic, acum eşti Tată

Dar şi aşa tot sună bine

Tată, îmi este dor de tine

Dar cresc, nu le mai eşti pe plac

Din Tată, tu devii Babac

Şi vorba sună trist şi gol

Babacule, mai dă-mi un pol

Dar viaţa e un foc de paie

Şi vrei nu vrei, ajungi Tataie

Iar vorba ta, în râs luată

Tataie, ia mai las-o baltă…

Şi-n anii care-ţi mai rămân

Te vor numi doar Al Bătrân

Şi vorba lor te năuceşte

Bătrâne, ce-ţi mai trebuieşte?

Copile, tu să ai ştiinţă

Am fost un tată cu credinţă

Şi din puţin, de-a fost să fie

Eu am răbdat şi ţi-am dat şi ţie

Dar fă-mi, te rog, o bucurie

La cimitir, de vii la mine

Să-mi zici ca în copilărie

Tăticule, mi-e dor de tine

O poveste…

La un batran calugar,a venit intr-o zi un tanar pentru a cere sfat.Din vorba in vorba,tanarul a spus:

- Batrane,sunt rau,destul de rau. As vrea sa ma schimb,dar nu pot. Imi pierd usor rabdarea. Atunci cand ma enervez,vorbesc urat si…multe alte rautati. Am incercat sa ma schimb,dar nu am putut,este peste vointa mea… Totusi,eu sper ca dupa ce voi mai creste,voi putea sa ma schimb ,nu-i asa?

- Nu – i-a raspuns batranul – Vino cu mine! L-a dus pe tanar in spatele templului unde incepea padurea,si i-a spus:-Vezi acest vlastar,stii ce este?-Da,batrane,un puiet de brad.

-Smulge-l!

Tanarul a scos bradul imediat.

Mergand mai departe,calugarul s-a oprit langa un bradut ceva mai inalt,aproape cat un om:

-Acum,scoate-l pe acesta. S-a muncit baiatul cu pomisorul acela, dar cu putin efort a reusit pana la urma sa-l scoata.

Aratandu-i un brad ceva mai mare, calugarul i-a mai spus:

-Smulge-l acum pe acesta.

-Dar e destul de mare,nu pot singur.

-Du-te si mai cheama pe cineva.

Intorcandu-se tanarul cu inca doi flacai,au tras ce au tras de pom si, cu multa greutate, au reusit, in sfarsit, sa-l scoata.

-Acum scoateti bradul falnic de acolo.

-Batrane,dar acela este un copac mare si batran. Nu am putea niciodata sa-l smulgem din radacini, chiar de-am fi o suta de oameni.

-Acum vezi,fiule? Ai inteles ca si relele apucaturi din suflet sunt la fel? Orice viciu sau orice neputinta pare, la inceput, inofensiva si fara mare importanta, dar, cu timpul, ea prinde radacini, creste si pune stapanire din ce in ce mai mult pe sufletul tau. Cat este inca mica,o poti scoate si singur.Mai tarziu vei avea nevoie de ajutor, dar fereste-te sa lasi raul sa ti se cuibareasca adanc in suflet, caci atunci nimeni nu va mai putea sa ti-l scoata.

Nu amana niciodata sa-ti faci curatenie in suflet si in viata,caci mai tarziu,va fi mult mai greu.

Lupii

O batrana cherokee ii spune nepotului sau despre o lupta care se da intre doi lupi, frati, egali in puteri.

Unul este Rau: se infurie repede, invidieaza, lacomeste, e arogant, gelos, orgolios, minte, laudaros, plin de ura si manie…
Celalalt e Bun: e vesel, calm,iubitor, umil, binevoitor, generos, modest,  increzator, optimist,plin de compasiune si credinta,recunoscator…

Nepotul se gandi pentru o clipa apoi intreba:
-Si cine va castiga aceasta lupta?
Batrana cherokee i-a raspuns simplu:
-Cel care este hranit mai mult.”
Atentie ce lup hranesti!

Un tren lung…

Un lung tren ne pare viata.
Ne trezim in el mergand,
Fara sa ne dam noi seama,
Unde ne-am suit si cand.

Fericirile sunt halte,
Unde stam cate-un minut,
Pana bine ne dam seama,
Suna, pleaca, a trecut.

Iar durerile sunt statii
Lungi, de nu se mai sfarsesc
Si in ciuda noastra parca,
Tot mai multe se ivesc.

Arzatori de nerabdare,
Inainte tot privim,
Sa ajungem mai degraba
La vreo tinta ce-o dorim.

Ne trec zilele, trec anii,
Clipe scumpe si dureri,
Noi traim hraniti de visuri
Si-nsetati dupa placeri.

Multi copii voiosi se urca.
Cati in drum n-am intilnit,
Iar cate-un batran coboara,

Trist si frant, sau istovit.

Vine-odata insa vremea,
Sa ne coboram si noi.
Ce n-am da atunci o clipa,
Sa ne-ntoarcem inapoi?

Dar pe cand, privind in urma,
Plangem timpul ce-a trecut,
Suna goarna VESNICIEI!
Am trait si n-am stiut !!

(Aceasta poezie sta scrisa la intrarea in biserica de la Sadinca, jud. Sibiu)

Copac m-oi face!

Copac m-oi face! – Sandor Petofi

Copac m-oi face, dacă tu eşti floare
Şi dacă floare eşti, m-oi face rouă!
Tot rouă, dacă rază eşti, de soare
Să ne unim fiinţele amândouă!
Iar dacă tu eşti cerul, iubita mea
O stea pe firmamentul tău voi fi
Şi dacă iadul eşti, o viaţă-ntreagă
S-ajung la tine, voi păcătui!

Dragoste de parinte!

Dragoste de parinte…
Scrisoare adresata de Alexandru Vlahuta fiicei sale Margareta.

Nu am sa scriu ce am simtit citind deoarece este un moment in care fiecare dintre noi ar trebui sa fie doar cu el insusi.

“Sa traiesti Mimilica draga, si sa fii buna, – sa fii buna pentru ca sa poti fi fericita. Cei rai nu pot fi fericiti. Ei pot avea satisfactii, placeri, noroc chiar, dar fericire nu. Nu, pentru ca cei rai nu pot fi iubiti, si-al doilea…al doilea…de! norocul si celelalte “pere malaiete”, care se aseamana cu el, vin de-afara, de la oameni, de la imprejurari, asupra carora n-ai nici o stapanire si nici o putere, pe cand fericirea, adevarata fericire in tine rasare si-n tine-nfloreste si leaga rod, cand ti-ai pregatit sufletul pentru ea. Si pregatirea asta este opera de fiecare clipa,- cand pierzi rabdarea, imprastii tot ce-ai insirat si iar trebuie s-o iei de la inceput. Si de aceea vezi asa de putini oameni fericiti… Atati cati merita.

A, daca nu ne-am iubi pe noi asa fara de masura, daca n-am face atata caz de persoana noastra si daca ne-am dojeni de cate ori am mintit sau ne-am surprins asupra unei rautati, ori asupra unei fapte urate; daca, in sfarsit, ne-am examina mai des si mai cu nepartinire (lesne-i de zis!), am ajunge sa razuim din noi partea aceea de prostie fudula, de rautate si de necinste murdara, din care se ingrasa dobitocul ce se lafaie in nobila noastra faptura. Se stie ca durerea este un minunat sfatuitor. Cine-i mai deschis la minte trage invatatura si din durerile altora.

Eu am mare incredere in vointa ta. Ramane doar sa stii ce vrei. Si vad c-ai inceput sa stii si asta. Doamne, ce bine-mi pare c-ai inceput sa te observi, sa-ti faci singura mustrari si sa-ti cauti singura drumul cel adevarat!

Asa, Mimilica draga, cearta-te de cate ori te simti egoista, de cate ori te musca de inima sarpele rautatii, al invidiei sau al minciunii. Fii aspra cu tine, dreapta cu prietenii si suflet larg cu cei rai. Fa-te mica, fa-te neinsemnata de cate ori desertaciunea te indeamna sa strigi: “Uitati-va la mine” ! Dar mai ales as vrea sa scriu de-a dreptul in sufletul tau aceasta: Sa nu faci nici o fapta a carei amintire te-ar putea face sa rosesti. Nu e triumf pe lume, nici sprijin mai puternic, nici multumire mai deplina, ca o constiinta curata.

Pastreaza scrisoarea asta. Cand vei fi de 50 de ani ai s-o intelegi mai bine. Sa de-a Dumnezeu s-o citesti si atunci cu sufletul senin de azi.

Te imbratiseaza cu drag, Al. Vlahuta

Cand ai implinit saptesprezece ani.”
************

Sursa :  Rokssana’s Blog

Iartă nepăsarea mea…!

Ninge peste țară, ninge cu blestem,

Parcă stă și cerul peste noi să cadă;
Însă nu de iarnă, nu de ea mă tem,
Ci că nu vrea Domnul ca să ne mai vadă…

Ninge peste lume, ninge cu temei,
Nu mai văd lumina de atâta alb;
Ne îngroapă iarna-n cimitirul ei,
Câte două nuduri înghețate-n galb.

Dar în iarna asta de nimic nu-mi pasă,
Chiar de-ar fi ninsoarea să facă prăpăd;
Stau în pielea goală, fumând pe terasă,
Vreau, cât pot cu ochii, numai alb să văd!

Dacă, pân’ la tine, nu pot să ajung,
M-oi preface-n viscol, troienind cărarea;
Să le fac la alții drumul cât mai lung
Și răstorn și barca, să-i înghită… marea.

(Publicat de George de Podoleni în Ianuarie 27, 2012)

cea mai sexy femeie din cartierul de vest

cea mai sexy femeie din cartierul de vest

prestidigitatii-cu-vantul: Mirela Lungu

publicat: 2011-12-05 

nu mai cred în poezie de când mi-ai scris recenzia aia pe coapse cu dinţii duhnind a fum de ţigară ieftină e întotdeauna atingerea chiştocului aruncat între degetele galbene ca de ceară îmi pare astăzi privirea ta printre atâtea cărţi abia mai respir mirosul stătut de tămâie tu ştii mai bine ca oricine ce urme îmi lasă pe piele catarama de fier legându-ne aşteptările ca un ritual obligatoriu morţii cu morţii şi viii cu viii spuneam de fiecare dată când mă strângeai prea tare şi-mi venea să fug sa las totul aşa cum eşti n-am vrut niciodată să ştiu mai sigură de atât nu pot fi în afara mea doar tu existai ca un vis de-mprumut ascuns în bikini sutien pe sub limba cu care-mi rosteam rugăciunile seara ‘nainte s-adorm şi credeam că e adevarat ce se spune despre poeţi că-şi vând sufletul nu contează pentru ce pentru public drama eroului e importantă restu-i tăcere sau pur şi simplu magie în noi se ascunde câte un david copperfield cu urechi lungi de iepure alb cu negru ca un soi de dalmaţian şi cruella ah cruella e cea mai sexy femeie din cartierul de vest prin care tramvaiele trec ca nişte dorinţe irefutabile

Sursa: http://www.criterii.ro/articole/articol/31737/cea-mai-sexy-femeie-din-cartierul-de-vest

Filcou

 

 

Autor: Angela Tocila

Se uită amuzată la cîinele beţiv al bunicului, ce dormea pe spate, cu labele răşchirate, icnind şi oftînd în somn. Îl părăsise în post pe bătrîn azi noapte şi venise de la han pe şapte cărări, intrase pe sub poartă lăţit ca plăcinta bunei şi adormise lîngă răzorul de flori, nepăsător la găinile curioase ce piguleau fire de nisip pe lîngă el.

În fiecare zi, pe la amiază, după ce se trezea bunicul după noaptea de pază la han, ocupaţia lui de pensionar de  ceapeu, să se mai ajungă cu banii şi să stea mai puţin pe-acasă, urma acelaşi ritual de înjurat cîinele cu patos, dar nu cu răutate, ci într-un fel admirativ şi drăgăstos. Niciodată nu-l lovea şi nici înjurăturile nu treceau mai departe de “Daracu’ ducă-te în ţara lui, să te ducă”. Cîinele deschidea un ochi, ofta şi se alinta singur, frecîndu-se de trotuar şi icnind se-ntorcea pe-o parte, de unde-l mai studia pe bătrîn cînd acesta nu se uita la el.

Pe toţi cîinii bunicului îi chemase la fel: Filcou, nume nemaiauzit şi nemaintîlnit, iar fata presupuse că e un derivat al vreunui nume unguresc, aşa cum pe toţi boii, taurii şi bivolii îi chema Iambor.

Ce-l deosebea pe cîinele ăsta de celelalte cotarle ale bunicului, nu era aspectul fizic… Era un cîine de talie mijlocie, lăţos, cu blana plină de scaieţi şi paie. Ceea ce-l făcea cu adevărat deosebit era faptul că dăduse în patima beţiei, cum se zice mai nou.. În fiecare seară îl lua bunicul cu el la han, să-i ţină companie şi poate şi să sperie eventualii hoţi. Cum hanul nu avea apă curentă, tot ce rămînea prin pahare se turna într-o copaie metalică cu apă, iar Filcou însetat după drumul de 4 kilometri, se obişnuise să bea “apă” doar de-acolo. După ce hăpăia coctailul de bere, vodcă şi vin, se-ntorcea acasă, fără să-i pese cîtuşi de puţin de stăpînul rămas să păzească singur.

La drept vorbind, bunicul începuse să aibă convingerea că cîinele bătea tot drumul ăla, doar ca să se îmbete ca porcu’ şi atît. Îl mai privi lung şi cu reproş amuzat şi-l mai drăcui încet de vreo două ori. Cîinele se ridică şi se întinse căscînd zgomotos şi se prăbuşi la loc, doi metri mai încolo.

La vreo două luni Filcou, cunoscut deja ca alcoolic notoriu, rătăci drumul spre casă şi nu mai apăru o vreme, cu toate că sora fetei îl aştepta cu un pumn de bomboane în fiecare zi, pe care obişnuiau să le ronţăie împreună în vremurile cînd escapadele lui nocturne se rezumau doar la drumul spre casă.

Bunicul le povestise în vacanţa următoare că Filcou îl vizitase vreo două luni mai încolo însoţit de o căţea, complet reabilitat. Se însurase şi părea fericit şi treaz.

Sursa: Diamonds and rust

http://angelatocila.blogspot.com/2011/10/filcou.html?showComment=1319228397808#c4726856110190581796

 

 

Liniştea lui Glohi

Liniştea lui Glohi

Era frig.
Pe Glohi nu îl deranja prea tare. Se obişnuise. Ceea ce îl deranja era foamea.
Omul care îi aducea mâncare, chiar dacă trecuse pe acolo, nu îi aduse nimic.
Nu înţelegea ce se întâmplă.
Se tolăni în culcuş. Aşteptă.
Îşi aminti ca prin ceaţă gustul dulce al laptelui pe care, cu mult timp în urmă îl supsese din sfârcurile darnice ala mamei sale. Cald şi dulce.
Apoi îşi aminti de fraţii săi. Nu ştia să numere. Erau mulţi, gălăgioşi.
Îşi aminti apoi cum într-o zi, un om i-a luat de lângă mama lui pe el şi pe încă un frate al lui. Era ciudat, după un timp doar auzea vocea mamei lui. Dar nu o vedea.
A uitat repede când a primit mere. Ce bune erau merele!
Apoi îşi aminti cât de frică i-a fost când un om l-a luat pe fratele lui. Îl speriau ţipetele pe care acesta le scotea. Apoi, amintirile se estompară. Adormi.
Visă că era pe un câmp frumos, cu o iarbă mare şi deasă. Se simţea bine….
*
Sunetul unor paşi pe care îi cunoştea îl treziră.
Se gândi că în sfârşit primeşte mâncare. Brusc îi reveni senzaţia de foame.
Cu greu se ridică în picioare.
Uşa se deschise larg. Omul care îi aducea de obicei de mâncare intră şi cu mişcări rapide îi legă un picior cu o sfoară.
Glohi se sperie şi începu să urle dar, văzând că nu îl doare se potoli.
Uimit văzu uşa deschisă. Îşi aminti cum, cu mult timp în urmă, când găsea deschisă uşa, putea ieşi.
Ieşi şi acum.
În curte mai erau doi oameni. Unul din ei, era mult mai mic decât celălalt.
Nu consideră că trebuie să îi bage în seamă.
Deodată omul cel mare împreună cu cel care îi aducea mâncare, îl trântiră la pământ.
Glohi începu să ţipe.
Simţi o durere ascuţită apoi, ceva cald părea a ieşi din el.
Simţea că îl părăsesc puterile.
Vocea lui devenea un horcăit.
Ochii i se înceţoşau.
Se făcu linişte.
*
Măcelarul îşi spălă cu apă călduţă cuţitul cu care înjunghiase porcul.
Apoi se întoarse spre gazdă şi luă paharul cu vin fiert cu piper şi scorţişoară ca să-i încălzească.
- Frumos porc, să tot aibă vreo două sute de kile. Să-l mâncaţi sănătoşi – şi dădu peste cap paharul.
- Sălacu’ Glohi. Acuma doalme. Îl doale? – întrebă copilul.
- Nu, acuma nu îl mai doare nimic.
- Bine, atuncea vleau să mănânc uleche şi şolici şi coada.
Începu să ningă….

Poezii?

Dacă

Dacă aş fi orb,
Lumina mea ar fi stelele din ochii tăi.
Dacă aş fi surd,
Muzica mea ar fi râsul tău cristalin.
Dacă aş fi bolnav,
Alinarea mea ar fi mângâierile tale.
Dacă aş fi poet,
Iubirile mele ar purta numele tău.

Dar,
Cum nu sunt,
Nici orb, nici surd, nici bolnav, nici poet,
Tu rămâi ce-ai fost:
O clipă
dintr-o eternitate netrăita,
Un gând
dintr-o carte nescrisă,
O picătură
dintr-un ocean nedescoperit,
Un parfum
Dintr-un vis albastru.

Numele tău

Când plânge cerul,
ploaia îţi rosteşte numele
Când râde curcubeul,
culorile scriu numele tău,
Când cântă natura,
păsările ciripesc numele tău,
Doar eu, când sufăr,
Nu pot să expir numele tau.

Mi-e dor

Mi-e dor de albastrul pur,
Care-ţi sclipeşte în privire,
Mi-e dor de negrul fluid,
Care-ţi curge în păr,
Mi-e dor de roşul intens,
Care-ţi arcuieşte zâmbetul,
Mi-e dor de curbele calde,
Care îţi conturează fiinţa,
Mi-e dor de indecenţa,
Frumuseţii tale,
Mi-e dor.

Mi-e dor de amintirea zilelor cu iz de cafea
Şi sclipiri de azur,
Mi-e dor de penumbra nopţilor demente
Cu atingeri fierbinţi,
Mi-e dor de voluptatea dulce, calină,
De moscul parfumului tău,

Mi-e dor de tot.
Dar ce folos?
Ce-a fost s-a dus, s-a terminat.

Poate într-o zi…

Poate într-o zi

Aştepta cuminte în culise.
În arenă, un iluzionist făcea trucuri care scoteau din public exclamaţii de uimire.
Clovnul se simţea ca acasă.
De fapt, era acasă.
Acolo se născuse, din dragostea nebună dintre o acrobată şi un dresor de lei.
Mama murise într-un accident, tatăl se pierduse în lume.
Iluzionistul îşi terminase numărul şi primea aplauze nebune care-l fericeau. Apoi tobele îşi începură frenetic bătaia. Anunţau că urmează ceva important.
-Şi acum, după ce a uimit o lume, maaarele …
În acel moment, în arenă intră micul clovn spre amuzamentul copiilor din public.
Mergea schiopătat. Pe faţă avea pictat un zâmbet larg şi o lacrimă, iar pe cap, o pălărie uriaşă, roşu cu galben, din burete, care avea un sistem cu elastic, la fiecare pas schiopătat pălăria balansa de la stânga la drepata.
Când ajungea în centrul arenei, crainicul, tot clovn şi el, venea aparent enervat că fusese întrerupt, şi îi dădea una în spate cu microfonul uriaş, din burete, făcându-l pe micul clovn să se rostogolească stârnind alte râsete.
Numărul dura zece minute.
Înainte de a ieşi în arenă, clovnul zicea:
-Mă duc să mă fac de râs.
Când îşi termina numărul:
-Gata, pentru azi m-am făcut destul de râs.
Apoi se ducea să se demacheze şi să îşi schimbe hainele.
După o jumătate de oră, treaba era gata. Pe uşă nu mai ieşea acelaşi clovn, ci o fată frumoasă, brunetă, cu ochi albaştrii.
Cu toate că în piciorul stâng avea o ghiată specială, ortopedică, mersul era tot schiopătat. Aşa se născuse, cu piciorul stâng mai scurt cu cinsprezece centimetri decît dreptul.
Se ducea la gară ca de obicei. Îi plăcea să privească lumea şi trenurile.
Poate într-o zi, va veni un tren care o va duce şi pe ea. În lume….

Mesajul

Mesajul

Încă de la înfiinţarea sa, Academia instaurase o zi specială, o zi în care cineva transmitea Mesajul.
Cel care transmitea mesajul, era hotărât de un computer. Criteriile după care hotăra cine urma să aibă această onoare, erau multe şi complexe. De asemenea, auditoriul format din fix 1000 de persoane, era hotărât tot de computer.
Era o incredibilă onoare să faci parte din cei 1000 de oameni care erau la un moment dat consideraţi a fi vârful elitei mondiale.
Cine era cel care urma să comunice Mesajul nu ştia nimeni până în momentul în care apărea la tribună. Invitaţia de a ţine Discursul îi era adresată de computerul care îl alesese. La fel se întâmpla şi cu cei care urmau să facă parte din auditoriu.
*
Aula mare a Academiei se umplea încet. Oamenii erau înbrăcaţi după normele impuse de regulile nescrise ale protocolului zero.
Cele mai importante organizaţii media din lume îşi trimiseseră acolo reprezentanţii. Toate urmau să transmită în direct ceea ce se întâmpla, astfel că în întreaga lume, oamenii puteau să audă Mesajul.
Încet, oamenii se aşezară în fotoliile care le fuseseră destinate, zumzetul din sală scădea până se instală o linişte mormântală.
În difuzoare se auzi o voce neutră anunţând:
- Doamnelor şi domnilor, urmează citirea Mesajului.
Atât şi nimic mai mult. Un oarecare zumzet, trăda mirarea celor prezenţi, deoarece nu se anunţase cine va fi cel care va rosti Mesajul. Extrem de straniu.
Un alt val de mirare străbătu sala în momentul când un bărbat atletic îşi făcu apariţia la tribună. Spre deosebire de cei din fotolii, omul era îmbrăcat într-o ţinută sport. Părea de neconceput.
Fără nici o altă introducere, bărbatul începu:
- Vreau mai întâi să mulţumesc tuturor celor care se găsesc în această sală pentru efortul de a fi venit să asculte acest mesaj.
Se spune că acest mesaj este de obicei unul destul de important ca să ţină trează atenţia lumii. Se prea poate. Dacă este sau nu important, va hotărî fiecare la final.
Voi vorbi tocmai de Mesaj. Nu de acesta, de altul.
Este ştiut că pentru ca două entităţi să comunice, sau pentru a comunica anumite cunoştiinţe se trasmit mesaje.
Pentru aceasta este nevoie de un suport. În lungul timpului s-au folosit o mulţime de suporturi informaţionale. Piatră, hârtie, ceramică, s-au transmis între generaţii mesaje orale, de la creier la creier, s-au folosit discuri, benzi magnetice, sisteme electronice pentru înregistrarea acestor mesaje care urmau a fi citite în altă parte, sau în alt timp.
Pentru ca mesajul să ajungă la destinatar, este necesar ca suportul respectiv să reziste cel puţin până destinatarul mesajului va putea să-l recepţioneze.
Ce te faci însă când timpul dintre redactarea şi citirea mesajului, este mult mai lung decît timpul cât suportul informaţional rezistă fără degradări majore?
Cauţi ca acest mesaj să fie copiat din timp în timp.
Dar dacă nu are cine să facă operaţia de copiere?
Atunci trebuie ca suportul respectiv să se autoreproducă de un număr de ori cel puţin atât de mare încât, mesajul să ajungă la destinatar.
Pentru asta, e necesar ca suportului respectiv să i se asigure mediul în care să existe şi să se reproducă.
Să nu o mai lungim. Mesajul de care vorbesc nu e o ficţiune, e un mesaj care există şi care e conţinut în codul genetic al omului. – un zumet uşor de uluire străbătu sala- În fond, omul nu e decât suportul acestui mesaj, iar tot ceea ce e viu şi îl înconjoară nu are decât rostul de a face ca omul să poată exista pentru o perioadă care facă posibilă citirea acestui mesaj. Dacă omul e relativ efemer, are ca rost, faptul că dacă mesajul ar fi păstrat un timp mai îndelungat pe un singur suport, s-ar degrada odată cu acesta, de aceea a fost necesar ca omul să se reproducă înainte de a interveni o degradare fizică ce ar putea afecta Mesajul.
Trebuie să vă anunţ că acest mesaj a fost citit.
Încă ceva cred că mai trebuie spus: după citirea mesajului, suportul care l-a transportat, se va distruge deoarece nu mai are nici un sens să existe. Astfel, Omenirea îndeplinindu-şi rostul, va intra pe un drum evolutiv regresiv, un drum care în final va duce la dispartiţia sa.
În sală, se auziră voci punând sute de întrebări. Oamenii erau şocaţi. O voce se auzi puternic şi clar:
- Cui îi era adresat acest mesaj?
- Mie – răspunse vorbitorul şi încetişor, începu să dispară….

Trădătorul

Trădătorul

Ploaia caldă de vară nu dură mult.
Aproape brusc, cerul se însenină, lumea deveni iar luminoasă.
Mama îl încălţă cu săndăluţe şi îl lăsă să iasă afară. Ştia ea ce ştia.
- Să nu calci prin bălţi că te uzi şi răceşti – îi spuse copilului.
Lângă uşă, Pufi, căţelul dădea bucuros din coadă…
Le deschise uşa şi îşi văzu în continuare de gătit.
Pe fereastra din bucătărie lângă care se găsea masa pentru gătit vedea cam tot ce mişcă prin curte.
Amuzată îl văzu pe copil cum privea peste umăr cu coada ochiului să vadă dacă nu e urmărit din uşă.
Luă o atitudine de „om serios” cum zicea el uneori despre oamenii care se plimbau cu mâinile la spate.
La un moment dat, îi spuse mamei că vrea o lesă pentru căţel. La cei „patru ani şi un pic” (asta ca să nu trebuiască tot timpul să actualizeze numărul de luni), fusese foarte impresionat de un domn cu o burtă uriaşă care se plimba cu un căţel mititel legat cu o lesă. Omul îi păru a fi impunător, „om serios, şef”. Asta din cauză că pentru a echilibra greutatea burţii aveai senzaţia că e puţin aplecat spre spate.
Pufi, la cei „zero ani şi câteva luni”, protestase vehemet la ideea de a purta lesă şi copilul renunţase.
Cum totul în lumea asta are o explicaţie şi numele de Pufi avea una. Simplă, dar clară. Când îl primise, căţelul părea un ghemotoc de blană albă. Iniţial, se gândise la Codiţă, din cauza codiţei care flutura, dar se putea, Doamne fereşte, să-l confunde cineva cu căţelul vecinilor. Aşa că numele veni de la sine. Pufi, pentru că era moale şi pufos.
Băieţelul se plimba doar pe trotuarul din dale de beton încolo şi încoace, în dreptul bălţii pe care o făcuse ploaia. Din când în când, pentru a se asigura că nu e urmărit privea iar spre uşa casei.
Când se asigură că nimeni nu îl vede călcă în baltă. Apa era călduţă. Pufi îl privea dând din coadă, dar refuză să participe la orgie.
Avea el ce avea cu apa.
Copilul începu să sară pentru a-l stropi pe căţel. Bineînţeles că nu prea mulţi stropi îl nimeriseră, în schimb, băieţelul avea în scurt timp picioarele ude şi murdare de noroi. Dar era fericit…
Mama îl lăsă un timp, apoi strigă din casă, aşa încât să nu fie văzută şi astfel copilul să creadă că a fost urmărit.
Speriat, băieţelul privi spre uşă. Nu-l văzuse. Asta părea a fi bine.
Luă iar atitudinea de „om serios” şi se duse în casă. Ud şi plin de noroi, întrebă din uşă:
- M-ai chemat, mami?
- Da.
Îl privi puţin, apoi îi spuse că trebuie să îi schimbe hainele.
Bineînţeles că asta însemna şi o băiţă.
Ce să-i faci? Niciodată o nenorocire nu venea singură.
Când era în cadă, mama îi zise:
- Ţi-am spus să nu intri prin bălţi.
Copilul stupefiat întrebă:
- De unde ştii că am intrat în baltă?
- Mi-a spus Pufi.
Copilul nu mai zise nimic. Se întristase însă.
După ce se termină băiţa, mama îl şterse şi îi dădu haine curate.
Copilul se apropie de Pufi şi îi şopti printre dinţi:
- Trădătorule… – ezită puţin, i se părea că mai trebuie ceva – Nu mai primeşti ciocolată. Niciodată…
Da, acum era bine …

Portocala

Portocala

E mititel.
Are cel mult şase ani, nu ştie sigur.
De plâns nu mai ştie să plângă. De fapt chiar şi când uneori îi vine să plângă, se abţine deoarece nu ar face decât să îi supere pe cei mari. De râs, mimează uneori la glumele deocheate ale celor mari. Ca să nu îi supere şi să devină astfel ţinta răutăţilor lor.
Părinţii nu şi-i mai amintea. În canal, fusese adus de o fetiţă de vreo zece ani, care nu după mult timp a dispărut. Ziceau unii că a murit, alţii că a fost adoptată de o doamnă bogată, cu o maşină mare şi aurie…
De mâncat, mânca ce-i dădeau cei mari. Sau ce primea de la trecători, ori ce găsea prin tomberoane. E drept că răbda multă foame. Dar se învăţase. Odată, un copil i-a dat şi lui să tragă din punga cu aurolac. Nu i-a plăcut. Nu-i plăcea nici să fumeze. Fumul avea gust rău.
De la o vreme, descoperise o străduţă pe unde nu circulau maşini. Nici oameni foarte mulţi.
Era o străduţă scurtă, care unea două mari bulevarde. Era acolo un birt de unde venea un miros înecăcios de alcool prost, de fum de ţigară şi de urină. “Un loc rău” îşi zise el, deşi uneori, de acolo ieşea câte un bărbat beat care îi mai dădea nişte mărunţiş. Alţii îl alungau sau îl înjurau, dar nu înţelegea de ce. Nu le făcuse nimic. De înjurat îl înjura şi turcul negricios care avea mai încolo un mic magazin unde vindea bijuterii. Totuşi, uneori se ducea să se uite în vitrină. Erau lucruri frumoase acolo.
Mai era un mic atelier unde un bătrânel care îi amintea parcă de cineva, repara încălţămintea unor oameni bătrâni şi ei. La început, cel cu încălţămintea se făcea că nu-l vede, dar îl urmărea cu coada ochiului. Într-o zi, l-a chemat înăuntru. I-a dat să mănânce o ciorbă de fasole. A fost cea mai bună mâncare pe care a primit-o vreodată. Apoi l-a chemat iar şi iar. Deveniseră oarecum prieteni. Copilul mânca sau doar stătea pe un scăunel într-un colţ, bătrânul îi povestea lucruri ciudate, cu puşti, cu tancuri, cu nemţi, cu foame, cu un loc numit Stalingrad… Timpul trecea …
Totuşi, pe stradă, cel mai interesant era un mic magazin alimentar. În vitrină ce-i drept, nu avea lucruri atât de frumoase ca magazinul turcului, dar avea alte lucruri. La fel de interesante pentru un copil de şase ani. Ciocolate, napolitane, portocale, mere, bomboane, sticle cu etichete colorate şi multe chestii despre care nu ştia ce sunt. Şi nu îi spunea nimeni.
Cel care vindea era un om gras, cu priviri rele. De obicei, grasul îl alunga de lăngă vitrină ca să nu îi alunge clienţii. Nici asta nu înţelegea. Cum adică să îi alunge clienţii? El doar stătea. Când în faţa magazinului grasul punea tomberonul de gunoi ca să vină oamenii cu maşina roşie să îl ia, uneori, când grasul era în toane bune, îl lăsa să caute în gunoi. Se întâmpla să găsească lucruri interesante , mere stricate doar pe jumătate, sau oase care mai aveau bucăţi de carne. Odată a găsit o napolitană întreagă.
Când grasul îl alunga, se aşeza vis-a-vis pe un bolovan mare şi alb şi îşi imagina cam ce gust or avea bunăţăţile din vitrina grasului. Şi începea să viseze.
Deodată, în faţa lui se opri o doamnă îmbrăcată cu un pardesiu galben cu verde. Îl privi. Apoi băgă măna în geantă şi scoase o portocală. I-o întinse. Copilul ezită puţin, apoi o luă. Privi portocala, o mirosi, apoi îi zimbi cu ochii doamnei. Unii oameni îi mai dăduseră câte un bănuţ. O portocală, întreagă, mare şi parfumată nimeni. Niciodată. Era fericit….
O mirosi iar, apoi îi zâmbi doamnei şi îi mulţumi din ochi. Altfel nu putea. Era mut.

Sculptorul

SCULPTORUL

Partea I

Sculptorul îşi savură momentul de glorie.
El, fiul unui om de rând, un tăietor de marmură ca oricare altul să se bucure de o asemenea onoare, era maximumul a ceea ce putea spera de la viaţă. Ba. Poate puţin mai mult decât atât.
Când Despotul îl declarase Marele Sculptor, îl singularizase. Nu era un mare sculptor, ci Marele Sculptor. Singurul.
Ce-i drept, în sufletul său ştia că meritul este al imaginaţiei sale care îl ajutase să recurgă la o mică stratagemă.
Cu mulţi ani în urmă, încercase să sculpteze un bust. Cuiva i se păruse că semăna cu administratorul carierei de marmură.
Acela, când află, îi cumpără statueta, nu mai mare decât pumnul unui bărbat.
Apoi, cineva îl rugă să sculpteze un bust al şefului pazei Marelui Templu. Dorea să îi facă un cadou.
După un timp, busturile făcute de Sculptor se regăseau în toate casele. Marimea diferea în funcţie de treapta socială pe care se găsea beneficiarul.
Marele Preot îi ceru într-o zi să sculpteze o statuie a Zeului, o statuie care urma să stea în faţa Marelui Templu.
Cum nu exista o dovada certă a felului în care arată Zeul, se hotărî să-l facă să semene cu Despotul.
La sfârşit, se temu să nu fie acuzat de cineva de blasfemie.
Nu se întamplă.
Despotului, care era considerat el însuşi un semizeu, îi plăcu. Astfel consideră că prestigiul său va creşte.
Sculptorul deveni Marele Sculptor.
Titlul de Marele Sculptor fu asimilat Marii Nobilimi, grupul restrâns care se bucura de favoruri speciale. Începând de la locuinţă şi terminând cu o indemnizaţie, destul de consistentă în bani, pe toată durata vieţii.
În scara socială fu aşezat sub cei zece Mari Sfătuitori şi peste Marele Judecător.
De când căpătase demnitatea respectivă nu mai sculpta.
Doar, trebuia să se exprime asupra muncii unor sculptori.
Plictisit, clasifica sculpturile după cum îi plăceau sau nu. Nimeni nu îndrăznea să pună la îndoială priceperea sa. Era Marele Sculptor.
Încet, timpul trecu. Forţele începură să-i slăbească. Îmbătrânea.
Veni şi Ziua Trecerii.
Ziua când trebuia să se prezinte în faţa Zeului ca să dea socoteală pentru faptele vieţii sale.
Era profund impresionat de camera în care se găsea. Totul era din alabastru, în afară de jilţul de jad.
Constată că Zeul nu semăna deloc cu statuia care îi aduse gloria.
Zeu îl privea cu ochii săi pătrunzători.
- Tu, Sculptorule, nu ai reuşit să îţi îndeplineşti rostul pentru care ai trăit. Rostul tău era să sculptezi Perfecţiunea. În consecinţa ai de ales între două variante. Fie intri în Lumea Eternă ca un om obişnuit, fie te întorci în viaţa de muritor să cauţi în continuare. Să faci ce nu ai făcut.
- Aleg căutarea, spuse Scupltorul şi în clipa următoare, se trezi în atelierul său.
Un bloc de marmură îl aştepta.
Cu furie îşi luă dalta şi ciocanul. Intră în starea de euforie în care intra în tinereţe când îndepărta părţile inutile, făcând ca statuia care era ascunsă în blocul de marmură să iasă la iveală. Muncea cu dăruire şi cu furie, aşchiile săreau ca o ploaie de rocă.
Termină.
- Ei, am terminat, îşi spuse.
- Priveşte-ţi opera, e Perfecţiunea? – se auzi de nicăieri vocea Zeului.
O privi. Era o femeie frumoasă, cu forme prelungi dar, când îi privi faţa, văzu că avea o expresie rea, tăioasă.
Luă un baros şi o zdrobi. Se apucă iar. De data asta nu mai era furios. După ce termină iar, spuse bucuros:
- Am terminat.
Din nou vocea Zeului răsună:
- Este Perfecţiunea?
Da, avea dreptate. Statuia reprezenta o femeie voluptoasă, cu forme generoase, cu o privire pofticioasă. Cu toată răceala pietrei, statuia părea a emite căldură. Însă, nu era nici un strop de iubire în expresia statuii. O zdrobi ăi pe asta.
Afară se întunecase. Ceva nu îi dădea pace. Luă dalta şi ciocanul şi se îndreptă spre blocul de marmură din colţul încăperii. Nu vedea mare lucru. Lovea orbeşte unde îi spunea instinctul că trebuie să lovească. Nu se opri până nu termină. Apoi adormi.
Când îl trezi vocea Zeului, afară era lumină.
- Priveşte-ţi opera, e Perfecţiunea?
Sculptorul îşi privi opera. Abia acum reuşi să o vadă clar. Avu o surpriză: era mama sa.
Sculptorul se însenină:
- Da, acum am reuşit. Este Perfecţiunea.

Partea II

- Da, am reuşit, aceasta este Perfecţiunea – zise Sculptorul.
Zeul îl privi la început mirat, apoi simţi că în el, creşte o mânie cum nu mai simţise demult.
Un nimic, o gânganie, mai efemeră decât o clipire de ochi!
Îndrăznea această mică vietate să se gândească măcar, că o fiinţă din propria sa specie ar fi definiţia pentru perfecţiune …
El, Zeul, construise un univers, crease milioane de galaxii, crease supernove spectaculoase, uneori de plictiseală, făcea galaxii să se întrepătrundă fără ca doi atomi să se ciocnească. Crease şi distrusese civilizaţii, iscase războaie catastrofale, crease fiinţe gigantice care, la fiecare masă hrănindu-se, înghiţeau energia a două trei galaxii, lăsând materia inertă, sau dimpotrivă, supercivilizaţii minuscule, care în clipa existenţei lor reuşiră să dezvolte tenologii de neimaginat pentru acest poet plin de importanţa speciei sale. Civilizaţii care apăruseră şi se dezvoltaseră pe electronul cine ştie cărui atom pierdut în imensitate.
Concluzia era evidentă. Sculptorul trebuia să dispară şi nu numai el, toată civilizaţia sa. Erau periculoşi.
Dacă într-o minte atât de mică se putea naşte o astfel de idee, acum când pentru a se deplasa dintr-un loc în altul, foloseau alte fiinţe, când nu cunoşteau nici măcar faptul că planeta lor e un bob de materie care se învârte ca multe altele, în jurul unui alt bob după legi pe care el, Zeul, le crease, oare ce vor face când vor descoperi adevăratele taine ale Universului lor, modul lui de funcţionare? Dar atunci când vor găsi modul de a folosi Energiile Esenţiale?
Se gândi că totuşi ar trebui să ţină cont de învăţăturile de bază pe care le acumulase înainte de a începe Testul, învăţături care îi spuneau că atunci când vrea să distrugă ceva este bine să calculeze care sunt şansele ca acea distrugere să influenţeze alte părţi ale creaţiei sale şi să vadă dacă pagubele nu vor fi prea mari.
¤¤¤
Din colţul său, privea la ceilalţi.
Fiecare era atent la propria creaţie. Încercă să înţeleagă ce făcuse fiecare dar nu reuşi. Renunţă.
Era normal. Atomul primordial pe care îl primise fiecare se transformase în ceva pe care l-ai fi putut înţelege doar dacă ai fi văzut toate etapele evolutive. Nu mai consumă energia mentală cu aşa ceva.
Se concentră asupra viitorului care, după cum i se părea lui, avea toate premizele să îl ateste ca Zeu Creator, cu puteri depline. Era mulţumit.
Totuşi, Elstraig, privind ceea ce crease nu putea să înţeleagă de ce nu primeşte felicitările şi încurajările pentru munca sa de până atunci.
Îşi mută iar atenţia asupra Sculptorului.
Acesta privea interfaţa pe care şi-o proiectase în minuscula lume pentru a putea comunica nemijlocit cu Sculptorul.
Calculă felul în care Universul creat de el ar fi influenţat în cazul în care va distruge lumea Sculprorului sau dacă o va lăsa să se dezvolte.
Observă că de când fusese extras din lumea sa materială, cei rămaşi îl uitaseră. Alţii îi luară locul, aşa că se gândi că nu are sens să îşi mai bată capul. Pedeapsa pentru aroganţa Sculptorului, putea foarte bine să fie simpla ignorare.
Câteva mii de ani dacă l-ar lăsa între existenţe, fără a-i oferi nici un fel de răspunsuri, ar fi pedeapsa ideală.
Privi spre Interfaţa Demiurgului.
Pentru a putea fi văzut şi înţeles, Demiurgul îşi proiecata diferite interfeţe în faţa celor cu care intra în contact.
- Crezi că eşti pe drumul cel bun? – intrebă Interfaţa.
- Desigur.
Nu părea deloc să-i placă Interfeţei ceea ce vedea.
Se putea spune chiar că se vedea o undă de profundă nemultumire.
- Dacă tu crezi că eşti pe drumul cel bun, cred că ar trebui ca pentru tine, acest Test să se încheie. Ai dovedit ceea ce era de dovedit şi anume că nu eşti destul de matur pentru a primi titlul de Zeu Creator. Nu ai maturitatea necesară, nu ai înţeles că aroganţa care te-a măcinat în relaţia cu una din creaţiile tale te-a împiedicat să îţi înfrânezi mânia. Pentru asta, va trebui să refaci Atomul Primordial pe care l-ai primit, apoi să te retragi în meditaţie. Vei putea să începi iar Testul atunci când îţi vei înţelege greşala şi vei arăta care este modul de a evita astfel de situaţii.
- Bine, dar am găsit soluţia: distrug respectiva lume.
- Exact asta ar face şi cel pe care te-ai mâniat. Asta dovedeşte că mai ai foarte mult de meditat. Hai, refă Atomul Primordial.