Mi-am amintit că murit dizidentul Vasile Paraschiv…
Consider că a fost un om care a trăit onest şi a refuzat să îşi calce pe principii. Un om care nu a semnat Pactul cu Diavolul. Poate a fost unul din oamenii de care ar trebui să ne amintim.
Am încercat să scriu un articol în acest sens, apoi m-am răzbândit şi am considerat să îi las pe alţii să vorbească:
Alina MungiuPippidi:
Ultima nebunie a lui Vasile Paraschiv
Întrucât nu a fost nici apostol, nici legionar, nici poet şi nici propagandist, moartea lui nu a strâns lumea la cimitir şi nici nu a făcut audienţă. Omul care a murit era un muncitor simplu şi un simplu nebun. Altfel nu se poate numi cineva care dă înapoi partidului comunist carnetul în 1968 spunându-i că s-a lămurit că partidul nu e al muncitorilor, care se întoarce din străinătate în 1978, după ce Securitatea sperase că scapă de el pentru totdeauna, ca să pornească un sindicat liber, într-o ţară în care oamenii, ca şi azi, se numărau pe degete. Care e închis de nenumărate ori în ospiciu şi chinuit, ca la ieşire să îşi reia protestele cu atâta calm şi demnitate. Un securist care avea sarcina să-l discrediteze l-a descris cel mai bine, aflând de la nevastă-sa că nu o lovise niciodată în 25 de ani de căsnicie, cînd a întrebat: „ce fel de bărbat e ăsta?”, pentru că în România bărbatul care nu e un animal cu femeia lui e ţinta dispreţului public. Un bărbat care, acum patru ani, atunci când era deja bătrân şi bolnav, în faţa unei săli din Timişoara nici ea prea tânără, mi-a trasat solemn şi pe neaşteptate sarcina de a uni societatea civilă din România, NGO-uri şi sindicate şi de a face din ea o a treia forţă politică, pentru că de la partidele astea nu mai aştepta nimic. Desigur, o altă nebunie!
Ne-am mai văzut de două ori după acea zi la Timişoara, când m-a surprins atât de mult încât şi eu am înclinat să cred că nu mai are chiar toată judecata. A bătut pe neaşteptate la uşa biroului meu din strada Eminescu din Bucureşti, după ce petrecuse o dimineaţă la Cotroceni încercând să îşi programeze o discuţie cu şeful statului. L-au plimbat din birou în birou şi pînă la urmă dl. Baconschi, pe atunci consilier, l-a expediat. Ca atare, a trebuit să pun mâna pe telefon şi să răcnesc la toată lumea pe acolo, rolul meu obişnuit. Desigur, nu le-am spus că era penibil din partea lor, nişte oameni mici şi cocoţaţi în viaţă pentru că şi-au cultivat ascensiunea ca pe o plantă preţioasă, să considere că îşi pierd vremea dacă stau de vorbă cu un om cu adevărat mare, le-am spus ceva mai pe înţelesul lor, că nu se poate ca preşedintele care condamnase comunismul să ţină la uşă un disident de reputaţie internaţională, că dă prost, că se poate afla, că să îl facă primit! Cine s-a întrebat vreodată de ce nu îmi place de dl Baconschi are aici începutul poveştii.
Şi chiar că a fost un început. Pentru că Vasile Paraschiv nu a uitat. După aceea preşedintele i-a conferit o decoraţie, la propunerea lui Sorin Ilieşiu. Băieţii consilieri au aranjat totul, numai că nu au înţeles personajul, care ieşea din tipar. Ce voia el era să fie ascultat, nu decorat. Voia ca lumea să fie altfel şi fiecare să dea totul ca lumea să fie altfel. De unde să înţeleagă asta nişte oameni normali, care la drept vorbind i-au făcut acest favor sperând că scapă de el, au aruncat în el cu atenţia publică în primul rînd ca să scape de a-i acorda atenţia lor privată. Şi aşa s-a făcut că atunci cînd şeful statului, printre actori şi savanţi i-a întins decoraţia şi muncitorului din Ploieşti, acesta a făcut încă o dată un lucru nebunesc şi fără precedent. A dat şefului statului decoraţia înapoi cu reproşuri amare, exagerate.
Aş fi vrut să vedeţi cum arătam noi atunci, în acel moment, în cap cu actorii noştri seniori care veniseră să fie decoraţi, cum fuseseră de atâtea ori de către Ceauşescu, şi pentru care o asemenea sfidare a autorităţii era de neconceput, era un ultragiu mai mare decât toate crimele comunismului şi fascismului la un loc, pur şi simplu pentru că ei fuseseră normali ca noi toţi, prea normali ca să poată fi demni. Când omul a ieşit glonţ pe uşă, ceremonia a continuat ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Totul era foarte ţeapăn: mi-a luat câteva minute să mă degajez ca să fug după el şi, desigur, nu l-am mai ajuns. Pe drumul de întoarcere am dat de Lucian Pintilie, care nu era departe de ce simţeam eu. Eram în plină dramă.
Din punct de vedere medical, nebunia lui Paraschiv nu a existat. El a fost reabilitat de o comisie psihiatrică la Paris atunci cînd l-au lăsat prima oară să iasă din ţară. Şi doctorul Ionel Vianu cu care am vorbit despre Paraschiv prima oară, în 1990 era convins că fusese un caz de abuz politic. Dar din punct de vedere social a fost o nebunie incontestabilă, căci nebunie este să fii aşa de diferit de cei din jur, să fii atît de puţin egoist, să îţi asumi asemenea riscuri când ai putea face ca toţi ceilalţi, să te descurci. Zilele astea aud multe vorbe indulgente despre oameni care au colaborat cu regimul comunist. Un ultim informator demascat, caţavencul Ioan Groşan, ne era până nu demult prezentat ca un caz de rezistenţă culturală: gaşca, unitatea socială de bază la români, face zid în jurul lui pentru că un ziar a făcut gestul decent de a se despărţi de el ca lider de opinie. Mitropolitul Anania a fost condus la groapă nu ca un colaborator a două regimuri asasine, ci ca un erou anticomunist. Ce să mai vorbesc de Adrian Păunescu! Cum se poate compara un om ca Paraschiv cu asemenea figuri care excelează în capacitatea de a se marchetiza, care lasă scrisori sau memorii să le mai aducă un pic de publicitate şi după moarte! De ce să nu-i iertăm, de ce să nu le trecem cu vederea, de ce să nu fim creştini cu toţi aceştia? Dintr-un foarte simplu motiv: că în acest fel nedreptăţim o dată în plus
pe cei cărora nu li s-a permis să facă o profesie intelectuală (ca Paraschiv), sau nu au putut publica nici o carte sub comunism, sau face un doctorat, sau călători în străinătate. Nu sunt pentru lustraţie, dar nici nu sunt pentru un tratament egal. Pentru că el înseamnă încă o discriminare a celor care au fost deja discriminaţi! Şi, Dumnezeu să mă ierte, oi fi fost nedreaptă uneori, dar totdeauna cu cei privilegiaţi şi cu putere, niciodată cu cei slabi şi dezmoşteniţi
http://www.romanialibera.ro/opinii/comentarii/ultima-nebunie-a-lui-vasile-paraschiv-216313.html
Traian Ungureanu
Vasile Paraschiv – cel mai mare creator român de datorie publică
Vasile Paraschiv ne-a lăsat datori și singuri cu subexistența noastră anti-eroică. Nu acum, după dispariția fizică a celui pe care nu îl mai lua nimeni în seamă. Mult mai devreme. Pe vremea cînd nimeni, absolut nimeni, nu îndrăznea să constae că România e o țară fără apărători.
Vasile Paraschiv n-a promis nimic. A făcut ce era dator să facă un om de onaoare, în clipa în care țara lui era înjosită. Pentru asta, tocmai pentru această îndrăzneală fermă și insuportabilă, nimeni nu a socotit necesar să își mai aducă aminte de Paraschiv, nebunul, anormalul, omul lipsit de simț pratic.
Vasile Paraschiv a început, devreme, în vremea simapticei, agreanilei “deschideri” comuniste simulate la sfîrșitul anilor `60, prin a refuza un regim pe care nimeni nu a dat semn că l-ar găsi inuman.
Dealtfel, Paraschiv idealistul elementar, a continuat să refuze. În de decembrie 2008, a avut tăria să respingă public Ordinul decenrnat de Președintele Băsescu. Jenant? Nu. Însă o dată onest. Căci Vasile Paraschiv nu și-a retras proeictul și nu și-a zugrăvit convingerile, odată cu trecerea timpurilor. Asta l-a condamnat, încă o dată, la singurătate. Vasile Paraschv nu și-a dorit niciodată să reușească, să fie aprobat sau laureat. Și-a dorit, poate, să dea țării pe care a căutat să o cheme la viață, o cale de acces la sincertitatea abruptă. La adevărul necruțător care desparte definitiv binele de rău și simulacrul de merit. A reușit? Nu. Pentru că noi n-am reușit.
Îl avem pe conștiință și ne are în conștiință. Vasile Paraschiv a fost un om modest și nemăsurat de exigent. L-am văzut o singură dată, pentru că nu obișnuia să se afișeze public. L-am evocat, în secret și umil, de nenmărate ori, pentru că ne bîntuia public. Era prea mare pentru mica noastră încercare de partaj comunist. Avea de ce să refuze decorația lui Băsescu, așa cum avea de ce să refuze toate decorațiile ce l-ar fi putut însoți într-o Românie neînchieată.
A avut dreptate tot timpul. Cînd vom ajunge să îi dăm dreptate vom fi mîntuiți. Dacă așa ceva se va întîmpla vreodată.
http://www.facebook.com/notes/traian-ungureanu/vasile-paraschiv-cel-mai-mare-creator-roman-de-datorie-publica/198149100212016
Vlad Stoicescu (Evenimentul Zilei)
Disidentul Vasile Paraschiv a murit.
Vezi cum a refuzat să primească “Steaua României” de la Traian Băsescu
Vasile Paraschiv, una dintre cele mai cunoscute figuri ale disidenței anticomuniste, a decedat vineri la Ploiești. În urma sa rămân o biografie excepțională, demnă de manualele de istorie, și un destin căruia România postcomunistă i-a refuzat orice despăgubire pentru torturile la care a fost supus de Securitate.
Născut în 1928, Vasile Paraschiv a marcat istoria disidenţei din spatele Cortinei de Fier, sfidând decenii la rând regimul comunist şi fiind unul dintre primii militanţi pentru sindicate libere din România lui Nicolae Ceauşescu.
Din biografia sa nu lipsesc ciocnirile violente cu Securitatea, nici internările “administrative” în spitalele de psihiatrie. O figură evocată la Europa Liberă încă din anii ’70, răpit şi torturat în repetate rânduri în anii ’80 de organele represive ale dictaturii, Paraschiv a sfârşit în sălile de tribunal ale democrației, încercând să obţină o minimă reparaţie pentru suferinţele îndurate.
- În noiembrie 2008, procurorii Parchetului General soluţionau cu decizie de neîncepere a urmăririi penale dosarul deschis pe numele mai multor ofiţeri ai fostei Securităţi şi ai Miliţiei, precum şi pe numele unor procurori şi psihiatri care l-ar fi urmărit, răpit şi torturat pe disidentul ploieştean. Anchetatorii, sesizaţi de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (astăzi, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc), au motivat ca faptele erau prescrise.
- În ianuarie 2010, magistraţii Curţii Supreme îi respingeau, definitiv, recursul făcut în procesul în care ceruse despăgubiri statului român. După ce Tribunalul Bucureşti îi admisese acţiunea şi acordase 300.000 de euro, judecătorii celei mai importante instanţe din ţară stabileau că Paraschiv nu trebuie să primească niciun leu. Motivaţia? “Au spus că trebuia să intenteze procesul în trei ani, începând din 22 decembrie 1989”, susţinea la vremea respectivă avocatul disidentului.
În 2008, Vasile Paraschiv refuza să primească o distincţie din partea președintelui Traian Băsescu, motivând că “sunt obligat să refuz primirea ei de la un comunist, la fel ca toţi ceilalţi care ne-au condus ţara de la Revoluţie şi până azi, împotriva cărora eu am luptat din 1968 şi voi continua să lupt pe cale legală şi democratică până la ultima bătaie a inimii”.
BIOGRAFIA UNUI “NEBUN”
Cine a fost Vasile Paraschiv
Omul care făcea un lucru nemaiauzit în lagărul socialist, sprijinind la sfârşitul anilor ’70 înfiinţarea unui sindicat liber care să apere drepturile muncitorilor, s-a născut în 1928, în comuna ilfoveană Clinceni.
Înainte să îmbrace haina disidenței anticomuniste, Vasile Paraschiv a fost el însuși sedus de promisiunile ideologiei marxist-leniniste, intrând la 18 ani în PCR. Selectat în 1949 pentru Academia Militară din București, Paraschiv a făcut greșeala de a păstra în geamantan un volum semnat de proscrisul Lucreţiu Pătrăşcanu, motiv pentru care a fost trimis la Școala de ofiţeri.
Repartizat ulterior la Ploieşti, lui Paraschiv i s-a refuzat o căsătorie, Partidul acuzând “originea nesănătoasă” a celei alese și hotărând cu supramăsură și eliminarea viitorului disident din rândul cadrelor armate. Ajuns un simplu muncitor, căsătorit, în sfărşit, cu o fată simplă, Vasile Paraschiv s-a mai lovit o dată de Partid, în 1963, fiind evacuat în plină iarnă din propriul apartament.
În 1968, în anul în care PCR-ul îl primea în rândurile sale pe Paul Goma (fermecat de momentul în care Ceauşescu a criticat deschis invadarea Cehoslovaciei), Vasile Paraschiv decidea că e timpul să pună punct farsei şi-şi depunea carnetul de membru.
Un coşmar trăit pe viu
La începutul anilor ’70, disidentul era deja un adversar al regimului: trimitea regulat memorii către Uniunea Generală a Sindicatelor din România şi comunica chiar cu Europa Liberă. Dictatura rezolva cu metodele ei problema, internându-l pe Paraschiv în spitale de nebuni. Pe recomandările psihiatrice ale sale scria, în clar, “motive politice”.
Suferinţele erau însă abia la început. Disidentul s-a alăturat iniţiativei lui Paul Goma în 1977, semnând o scrisoare de notorietate internațională în epocă. Sperând să scape de el, regimul i-a acordat rapid un pașaport. Greşeala fatală: Paraschiv a mers la Paris, le-a vorbit occidentalilor despre folosirea psihiatriei ca armă politică în România, apoi s-a întors în ţară.
Avea treabă – în 1979 sprijinea decisiv înființarea Sindicatului Liber al Oamenilor Muncii din România, o organizație anihilată rapid de regim. Transformat definitiv în dușman al socialismului, Paraschiv a fost răpit şi torturat în repetate rânduri în anii ’80. Justiţia avea să îi spună mai târziu că tot răul pe care îl suferise este prescriptibil.
“Nu merge aşa, domnule Traian Băsescu”
“Statul trebuie să facă dreptate, că de aia îi zice stat de drept, să-l pedepsească pe ăla care este vinovat. Dar ei au tras muşamalele peste toate crimele şi zic acum că suntem stat de drept! Păi, nu merge aşa, domnule Traian Băsescu. Pe urmă, domnul Victor Ponta a făcut codul penal, dar el nu s-a gândit să bage şi ceva legat de prescriera la crimele astea, că ştie că ele sunt şi în partidul pe care îl serveşte”, declara în urmă cu un an de zile Vasile Paraschiv, într-un interviu pentru EVZ. (Nota Blue: Interviul poate fi văzut mai jos )
La Ploiești, în apartamentul modest în care locuia se împrietenise cu un calculator şi mai citea din când în când despre pensiile foştilor torţionari ai Securităţii. Vasile Paraschiv avea cinci milioane.
http://www.evz.ro/detalii/stiri/disidentul-vasile-paraschiv-a-incetat-din-viata-920290.html
INTERVIUL:
Autori: Andrei Udrişteanu, Raluca Dan
Noile suferinţe ale disidentului Paraschiv
Vasile Paraschiv, unul dintre cei mai cunoscuţi anticomunişti, a pierdut procesul prin care cerea statului daune pentru torturile suferite.
„Decizia Curţii Supreme e regretabilă cu atât mai mult cu cât contravine propriilor practici. Pare bazată pe principii de drept comuniste”, susţin specialiştii în Drept consultaţi de EVZ despre sentinţa definitivă dată, miercuri, în cazul disidentului Vasile Paraschiv. La 82 de ani, acesta se poate „lăuda” nu doar că a fost înscris în manualul de istorie, ci şi cu faptul că a devenit un precedent periculos în justiţia română.
Asta, după ce, miercuri, magistraţii celei mai importante instanţe din ţară au stabilit că el nu trebuie să primească niciun leu de la statul român, drept despăgubiri morale pentru torturile la care a fost supus de comunişti.
Calificată ilegală de unii jurişti şi imorală de alţii, hotărârea de miercuri a magistraţilor Curţii Supreme are toate şansele să aducă României sancţiuni impuse la Strasbourg. „Pe de-o parte, decizia Curţii, care a considerat că Vasile Paraschiv a intentat prea târziu procesul împotriva statului, încalcă Legea 221/2009, ce statuează că toate acele atrocităţi comise de comunişti sunt imprescriptibile.
Pe de altă parte, Curtea Supremă ar trebui să statueze, prin deciziile luate în speţe similare, o practică unitară pentru toate celelalte instanţe, pentru a evita o condamnare la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Or, este cu atât mai tragic cu cât aceeaşi Secţie a celei mai importante intanţe decide de cinci ori să acorde despăgubiri, pe motiv că acţiunile făcute de disidenţii respectivi sunt imprescriptibile, iar a şasea oară decide exact contrariul. E trist că se întâmplă aşa ceva în România”, a explicat, pentru EVZ, un judecător care împarte dreptatea la o Curtea de Apel din ţară.
Opinia acestuia e susţinută şi de avocatul Liliana Poenaru, cea care l-a reprezentat în instanţă pe Vasile Paraschiv. „Au spus că trebuia să intenteze procesul în trei ani, începând din 22 decembrie 1989. E o aberaţie, întrucât pe atunci nu aveam legi pentru aşa ceva. Prima a fost adoptată abia în 1999, iar următoarele în 2009. Sunt hotărâtă chiar să dau în judecată magistraţii din complet. E revoltător”, conchide Poenaru.
Despre un „sistem comunist!”
Ieri, disidentul Vasile Paraschiv era surprins de cum a sfârşit demersul său în justiţie. Acesta crede că nu e deplasată ideea ca „jocurile” să fi fost făcute de judecători foşti securişti.
De când aţi început procesul acesta?
Am intentat procesul ăsta în 2008, e de vreo doi ani. Am avut înainte un altul în care am chemat nu statul, ci ofiţerii de securitate care m-au torturat. De acest proces s-a ocuoat Institututl pentr Investigarea Crimelor comunismului. Dar Procuratura Generală mi-a respins acţiunea pentru că s-au prescris faptele.
Ce veţi face acum?
Asta e situaţia, n-am ce să fac. Aşteptăm să primim motivarea sentinţei. Am vorbit cu avocata şi o să mergem la CEDO. Ultima şansă. Dar nici acolo nu cred că se rezolvă ceva.
Cum priviţi deciziile de acest tip din justiţie?
Noi suntem, după 20 de ani de la Revoluţie, un stat comunist. Avem o conducere de stat comunistă şi aceasta este o justiţie tot comunistă, pregătită, educată de PCR înainte de Revoluţie ca să gândească şi să privească lucrurile prin prisma comunistă. Judecătorii de azi sunt ucenicii comuniştilor de acum 40 de ani.
Credeţi că se practică acelaşi tip de justiţie ca atunci?
Da. Afară de asta, nu ştiu nici acum dacă printre judecătorii şi de la Tribunal, şi de la Curtea de Apel şi de la Înalta Curte nu erau doi sau trei dintre foştii ofiţeri de Securitate care au intrat în justiţie. Aşa a declarat şi preşedintele Băsescu, după ce a zis doamna Nagâţ, de la CNSAS, că 25% dintre ofiţerii de Securitate au intrat în magistratură. E un sistem comunist! Ei întotdeauna s-au bazat pe corupţie.
V-aţi aşteptat la aşa o decizie?
Nu m-am aşteptat. Pentru că s-a amânat pronunţarea cu o săptămână. După asta, s-a mai amânat o dată. Şi de aici am tras concluzia că judecătorii mai discută ca să ajungă la o soluţie favorabilă. Dar până la urmă majoritatea lor au fost împotrivă.
De ce aţi intentat proces abia la 18 ani de la Revoluţie?
Imediat după 1989 eu eram mulţumit că am scăpat cu viaţă după ce am trecut prin ce am trecut. Nu m-am gândit eu la procese, târziu am ajuns la concluzia asta. Eu am solicitat mai multe întâlniri la Cotroceni, când era Iliescu, vreo zece cereri am trimis şi zece răspunsuri negative. A refuzat să stăm de vorbă. Am tras concluzia că ăştia, conducătorii noştri, vor să acopere, nu să rezolve problema, cum a zis Iliescu, după 22 decembrie, că vrea reconciliere. Ei au muşamalizat, au trecut sub tăcere problema crimelor şi nelegiuirilor comuniste. Şi atunci am zis: dacă ei îi apără pe ofiţerii de Securitate, atunci eu vreau să plătească statul. Nu mi-a convenit niciodată să-mi plătească mie poporul, colegii, prietenii mei. Păi, ei vreo vină? Nu! Atunci eu nu am mai putut să mai gândesc aşa şi am dat statul în judecată. Doar că m-am trezit prea târziu. M-am gândit luni de zile înainte dacă să fac sau nu asta.
La nebuni, pentru „tulburarea liniştii publice”
Ce şanse credeţi că mai aveţi să câştigaţi?
Nu sunt foarte optimist nici la CEDO. Cică ar fi nişte pacturi internaţionale prin care s-ar calcula data de la care începe prescripţia, care ar fi alta decât cea calculată de judecătorii români. Că eu am intrat în posesia documentelor de la dosar de-abia după 1999, când s-a înfiinţat CNSAS. Până atunci nu m-am gândit, eram mulţumit că am scăpat cu viaţă.
Că am suferit mult! Pe mine m-au dus în pădurea Păuleşti unde m-au bătut până am leşinat timp de şapte zile şi şapte nopţi! Pe urmă m-au lăsat acolo şi au fugit. Apoi când m-au dus iar la Paltin, m-au ţinut într-o cabană, unde mă trezeau cu apă după ce leşinam. M-au mai bătut şi la sediul miliţiei din Drumul Taberei. Că m-a pus ofiţerul să-mi retractez semnătura de pe o scrisoare adresată de Paul Goma conferinţei de la Belgrad. Şi am refuzat! M-a înjurat de Dumnezeul mamii, m-a pocnit şi a ieşit afară. Apoi s-a întors, s-a aşezat, a mai intrat un alt ofiţer. Ăsta s-a uitat senin în ochii mei şi deodată a început cu o rafală de pumni pste faţă, peste stomac. Şi am căzut jos. Şi nu ştiu peste câte minute, când m-am trezit am văzut un miliţian în colţul camerei care mă supraveghea. De la el am aflat că sunt la miliţia din Drumul Taberei, unde-i ducea pe toţi care vroiau să intre în blocul lui Paul Goma. Noaptea m-au adus la Securitatea din Ploieşti, a doua zi m-au internat la spitalul de nebuni, din Săpoca. Ei m-au răpit din casă, au dat buzna peste mine, a înfipt mâna în pieptul meu şi m-a târât până jos. M-a dus la miliţie, m-a bătut până am leşinat iar. Am stat la nebuni 45 de zile pe motiv că am tulburat ordinea şi liniştea publică.
Pot fi prescrie astfel de fapte?
Nu, astfel de grozăveli nu pot fi prescrise! Având în vedere că PCR a omorât, potrivit lui Vladimir Tismăneanu, peste 500.000 de oameni nevinovaţi. Dar mai este o cifră, de peste două milioande de victime! Asemenea orori nu pot fi prescrise niciodată. Dar la noi, într-o ţară comunistă, iată că se poate! E o ţară condusă de comunişti. Ion Iliescu, Adrian Năstase şi toţi ceilalţi, de fapt, nu au putut să facă o lege împotriva lor. Că au fost prim secretari, şefi de Securitate, în preajma lui Ceauşescu, Iliescu a avut un mare rol în asuprirea poporului de către PCR. Nu a protestat niciodată! Trebuia să dea socoteală criminalilor. Şi ţine acum cu dinţii de putere.
Consideraţi că pedepsirea acestor oameni ar fi de fapt reparaţia la care speraţi?
Da, asta aş vrea, ar fi un act de dreptate. Dar trebuie să primesc şi eu o reparaţie morală.
„O să atacăm individual ofiţerii de Securitate”
Alţi foşti deţinuţi au luat legătura cu dumneavoastră după ce aţi intentat procesul, să afle şi ei cum să procedeze?
Da, mă sună, aşteaptă să vadă cum se rezolvă. Că mulţi ştiu. Mai sunt încă vreo două trei cazuri, la fel ca al meu, pe la Cluj, pe la Iaşi, dar care au câştigat! Şi avocata se miră de decizia la mine. Acum, după ce primesc motivarea de la Înalta Curte o să deschidem un alt proces, în baza legii 221, făcută, culmea, de Mircea Geoană! Avocata a spus că sunt speranţe. O să atacăm individual ofiţerii de Securitate. Îi ştiu după nume, dar nu mai ştiu dacă sunt în viaţă.
I-aţi revăzut vreodată dup 1990?
Da, sigur! Am avut doi invitaţi ca martori la proces. Au venit doar aduşi de poliţie! Şi m-au făcut de trei ori să mă duc degeaba la Bucureşti. N-au recunoscut nimic. Au spus că ei n-au făcut, că nu au fost ofiţeri, că au fost ceva şefi la paşapoarte. La toate întrebările nu au răspuns nimic. Ori acest colonel Ursescu Niculae, de exemplu, din comuna Bucşani, Dâmboviţa, fost adjunct al şefului Securităţii pe judeţul Prahova, era ofiţerul de legătură între mine şi şeful grupului terorist care m-a răpit şi m-a dus la cabana aia din comuna Paltinul, unde au smuls de la mine un aşa-zis angajament de loialitate faţă de PCR şi de Securitate. Eu am acceptat totul ca să scap din mâna lor! Şi Ursescu a spus la tribunal că el nu mă cunoaşte!
V-aţi simţi împăcat să-i vedeţi pe aceşti securişti ca inculpaţi?
Da, ar fi un act de dreptate. Am fi un adevărat stat de drept, cum doresc eu. Cum au fost pedepsiţi naziştii. Că de aia îi zice stat de drept, că statul trebuie să facă dreptate, să-l pedepsească pe ăla care este vinovat. Dar ei au tras muşamalele peste toate crimele şi zice acuma că suntem stat de drept! Păi, nu merge aşa, domnule Traian Băsescu. Pe urmă, domnul Victor Ponta a făcut codul penal, dar el nu s-a gândit să bage şi ceva legat de prescriera la crimele astea, că ştie că ele sunt şi în partidul pe care îl serveşte.
„A cerut avocata 30 de milioane de euro”
Cum aţi aflat că aţi pierdut procesul?
Am aflat de la dumneavoastră, de la presa. Am vorbit cu avocata de două-trei ori, mi-a zis că nu s-a dat nicio sentinţă. „S-a dat, doamnă!”, i-am spus. M-a anunţat presa.
N-aveţi nici acum o confirmare?
Nu, dar am pierdut sută la sută. Nu m-am aşteptat. Având în vedere cele două amânări ale pronunţării, am zis că le vine mintea la cap! Că mai găsesc şi în sprijinul meu nişte argumente. Că se uită cât am suferit şi poate nu-mi dau 300.000 de euro, dar măcar 200.000, 100.000 să am şi eu satisfacţie.
Ce vroiaţi să faceţi cu banii ăştia?
Nu mi-am făcut niciun plan, că am ştiut că ceva se întâmplă.
Iniţial aţi cerut un milion de euro despăgubiri…
Nu, a cerut avocata 30 de milioane de euro, mi se pare. „Doamnă, e mult, nu se poate, râd de noi!”, i-am zis. „Lasă aşa!”, mi-a răspuns. Ea câştigă procent din ce iau eu, probabil că de asta a cerut mult. Nu mi-a plăcut mie, eu un milion am cerut şi la Curtea de Apel şi la Înalta Curte.
„Omul care ne omora în bătaie” şi un scaun
V-aţi simţit umilit şi în sala de judecată? V-au tratat corect?
Ăştia nu fac polemică cu tine, sunt serioşi acolo. Te lasă să spui ce vrei. Or fi şi judecători de ăştia, care te iau în râs, dar ei nu au voie să se manifeste, eu situaţie din asta n-am avut. Am declarat, au audiat şi martorii.
Faţă de unul dintre ei, deşi ştia că e ofiţer de Securitate, i-a dat să stea pe scaun, că era venit în baston. Pe omul care ne punea să stăm într-un picior şi ne omora în bătaie, l-a pus judecătoarea să stea pe scaun în faţa instanţei! Am observat că judecătoarea de la Tribunal i-a protejat pe cei doi ofiţeri de Securitate. N-avea o înţelegere cu ei sau ceva, dar l-a protejat şi ăla a făcut mult rău când era de 20 de ani până a ajuns maior şi colonel. Bineînţeles că nu merită să stea nici pe scaun!
Nu cred însă nici că CEDO îmi va da satisfacţie. Încercăm, dar am inima strânsă aşa. Că după ei nu am dreptate, că faptele sunt prescrise din ţară. Şi ăia de acolo tot hotărârile astea le citesc. Nu dosarul, că e gros. E urât de tot!
Cum s-a schimbat viaţa dumneavoastră de când a început procesul?
Am cheltuit mulţi bani,e oboseală, e de umblat! Foarte greu este. Poate doar anul ăsta mai pot să mai fac câte un drum la Bucureşti. Că nu mai pot, mă dor picioarele, dacă merg o sută de metri am obosit. Am vorbit cu cineva de la Parlament, din PDL, care a spus că mă poate ajuta. I-am dat câteva proiecte de legi, pe care să le bage în dezbatere. Prntre care unul pentru modificarea prescripţiilor la astfel de crime. Urmează ca după 1 februarie să mă cheme în audienţă, să stau de vorbă cu el.
Vinovaţi: „Partidul Comunist Român. Şi Ion Iliescu”
Ce i-aţi sfătui pe alţi foşti disidenţi să facă, dacă decid să intenteze astfel de procese?
La mine e tardiv, s-a prescris. Să acţioneze la timp. Trebuia să-mi vină mintea asta atunci, după Revoluţie, dar n-aveam documente de la CNSAS, că nu era pe atunci!
Cine credeţi că este principalul vinovat pentru situaţia asta?
Partidul Comunist Român. Şi Ion Iliescu. Scopul vieţii lui, când a venit la conducerea ţării pe 22 decembrie 1989, a fost să-i apere pe ofiţerii de securitate, pe activişti. Păi, dacă parlamentul ţării era 75% format numai cu ofiţeri de Securitate!
Iliescu nu mai e acum la putere, când dumneavoastră aţi pierdut procesul…
Nu mai e, dar el e cel care s-a opus legii lustraţiei, s-a opus punctului 8 de la Timişoara, când era el 75% dintre membri parlamentului au fost securişti. Şi cei de acum sunt vinovaţi! Că sunt aceiaşi oameni, aceiaşi judecători crescuţi, educaţi de PCR.
RĂBDARE. Disidentul aşteaptă şi azi o „reparaţie morală” care întârzie
DUPĂ JUDECATĂ
Coşmarul trăit pe viu, prins la dosar
Vasile Paraschiv îşi petrece zilele mai mult închis în casă. „Aici, cu «prietenul» meu”, spune şi arată spre calculator. Televizorul e setat pe un canal de ştiri, din când în când îi sună telefonul fix. Pe hol te izbeşte o oglindă, chiar în capăt, lungind culoarul pe care bărbatul merge încet, cu paşi mici, târându-şi picioarele. Vasile Paraschiv, disidentul care a fost bătut şi torturat crunt în anii ’60-’70 de fos ta Securitate, e azi uşor îngrjorat.
Tocmai a aflat, din presă, că magistraţii Curţii Supreme i-au respins, definitiv, recursul făcut în procesul în care a cerut despăgubiri statului român, pentru suferinţele din perioada comunistă. Asta, după ce Tribunalul Bucureşti i-a admis acţiunea în primă instanţă şi i-a acordat 300.000 de euro. Ce să zică? A rămas pur şi simplu surprins. „Nu mă aşteptam la aşa ceva… M-am gândit că durează pentru că dezbat judecătorii pentru un răspuns favorabil. Dar ce să mai fac acum? Am vorbit cu avocata să mergem la CEDO…”, spune disidentul.
De aproape trei ani aşteaptă ca statul român să-i facă dreptate şi să repare măcar puţin din răul pricinuit în anii ’70. Crede că totul s-a năruit în sala de judecată pen tru că „s-a trezit târziu”. Nu ştie cine l-a judecat exact. Unul dintre judecătorii „ăia comunişti”, foşti „ucenici ai celor de acum 40 de ani”, pe care Paraschiv îi bănuieşte că ar purta pe sub robe şi ceva epoleţi de pe la fosta Securitate. El s-a prezentat, disciplinat, la toate termenele. Ca probă, a purtat până în sala de judecată „toate suferinţele” trăite în comunism.
„Mă băteau până leşinam”
Repovestit poate pentru a mia oară, tot incredibil sună coşmarul real al lui Paraschiv: „Am avut parte de trei internări în spitale de psihiatrie pe criterii politice. Care m-au distrus complet. Dintr-un om normal, m-au făcut nebun, ca lumea să nu ia în considerare ce spun. Am arătat apoi cum am fost răpit de Securitate când mă duceam la serviciu dimineaţa. Cum m-au dus în pădure şi m-au bătut timp de şapte zile şi şapte nopţi, cu pumnii, cu bastonul, până când leşinam. Atunci am văzut şi eu că te doare de fapt creierul, ca un curent, când te bat la tălpi. Doar Dumnezeu a vrut să nu mor. După Revoluţie, mulţi ani nu m-am gândit să dau în judecată statul. Am fost bucuros că am scăpat cu viaţă. Apoi, n-am avut nici bani de mâncare, de unde de avocaţi? Dar într-o zi n-am mai gândit aşa şi am zis să mi se facă o reparaţie morală”.
Iniţial, când judecătorii au decis să i se acorde 300.000 de euro despăgubiri, Vasile Paraschiv a zâmbit puţin. Apoi, a aflat că au adăugat la motivaţie că este un om mediatizat, căruia simpla notorietate i-ar fi adus o „reparaţie morală”. O „recompensă” pe care spune că nu a dorit-o niciodată.
“Astfel de grozăveli nu pot fi prescrise! Având în vedere că PCR a omorât, potrivit lui Tismăneanu, peste 500.000 de oameni nevinovaţi.”,
Vasile Paraschiv, disident anticomunist intrat în manualele de istorie
BIOGRAFIE
A încercat să apere drepturile muncitorilor
în plin comunism, înfiinţând primul sindicat Să înfiinţezi un sindicat liber care să apere drepturile muncitorilor su nă a banalitate în România lui 2010. Era însă un lucru nemaiîntâlnit în Republica Socialistă România, în 1979.
Pe 8 martie în acel an se năştea Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România (SLOMR), iar Vasile Paraschiv citea declaraţia de constituire a sindicatului muncitorilor în fabrica unde lucra.
Acesta a fost unul dintre momentele decisive în lupta anticomunistă a omului care avea să fie unul dintre disidenţii marcanţi ai Europei de Est. Vasile Paraschiv s-a născut în 1928, în satul Ordoreanu, comuna Clinceni, judeţul Ilfov.
La doar 12 ani a plecat de acasă în Bucureşti ca să câştige bani. Prima sa meserie a fost de băiat de prăvălie, timp în care n-a avut linişte cu patronii. A poi a venit comunismul şi un activist PCR i-a făcut dreptate într-una din neînţelegerile pe care le avea cu şefii lui.
În ’46 a intrat în partid, la trei ani a fost luat la Academia Militară din Bucureşti şi a şi absolvit Şcoala oficială de transmisiuni, după care a fost repartizat la Ploieşti. Când a vrut să se căsătorească, partidul nu a fost de acord, pentru că fata nu avea „origini sănătoase”. Poate că partidul nu s-a înşelat întru totul: Vasile Paraschiv a cunoscut ulterior o fată cu părinţii muncitori, de care s-a îndrăgostit şi cu care s-a căsătorit.
Între timp, a fost dat afară din armată. A luat-o de la capăt şi, astfel, a început să lucreze ca simplu muncitor.
Necazurile însă nu l-au ocolit: i-a fost luat apartamentul în care locuia când lucra la poşta din Ploieşti şi, timp de zece luni, a trebuit să stea sub cerul liber împreună cu copiii şi soţia. Sătul de nedreptate, în 1968 şi-a dat demisia din partid.
Adevăratul resort care l-a făcut însă pe Paraschiv să renunţe a fost nedreptatea. „Eu nu ştiam politică externă, dar ştiam că drepturile muncitorilor nu erau respectate şi am spus clar că nu vreau să sprijin dictatura”, a povestit disidentul pentru „Evenimentul zilei”, în urmă cu doi ani. Abia când nu mai avea un carnet de membru care să-l protejeze, acesta a început să fie într-adevăr persecutat.
Tot de atunci, munca sa pentru recunoaşterea drepturilor democratice a prins contur: în 1971, a scris şi expediat Uniunii Generale a Sindicatelor din România 11 propuneri pentru democratizarea vieţii sindicale. Asculta Europa Liberă şi trimitea scrisori pe adresa postului de radio.
Urmările erau aproape de fiecare dată aceleaşi: era bătut crunt, prin păduri sau cabane, apoi internat (de trei ori) în spitalele de psihiatrie. Comuniştii credeau că numai un nebun li s-ar putea opune cu atâta forţă.
În ’77 s-a alăturat mişcării pentru apărarea drepturilor omului a lui Paul Goma. A mers până la Paris, unde a fost găzduit de Eugene Ionesco, doar ca să demonstreze, cu ajutorul doctorilor francezi, că nu e nebun. Abia după ce a înfiinţat SLOMR, au început răpirile şi torturile pe care statul le-a „prescris”. (Andreea Archip)
http://www.evz.ro/detalii/stiri/noile-suferinte-ale-disidentului-paraschiv-884605/pagina-comentarii/216.html
Like this:
2 bloggers like this post.
Cine uită greşelile trecutului, riscă să le repete.
Comentarii recente