Arhiva

Archive for 20 octombrie 2010

Ioana Maria Vlas e liberă

20 octombrie 2010 11 comentarii

Ioana Maria Vlas e liberă.

La ieşire din închisoare  de la Târgşor am văzut că a fost asaltată de reporteri. Nu am văzut întreg interviul, dar am reuşit să văd chestiuni interesante.

A fost întrebată cine e de vină pentru FNI. A răspuns fără ezitatre:”Vîntu. Spun asta de 10 ani, dar nu mă ascultă nimeni.”

A mai fost întrebată pentru ce se simte vinovată: „Pentru că am minţit oamenii…”.

Mă întreb ce legătură e între eventualele declaraţii ale Ioanei Maria Vlas şi internarea în spital a lui Sorin Ovidiu Vîntu. Mă întreb şi dacă acesta se va ţine de promisiune. Zicea că va da în judecată pe oricine zice că el e vinovat în povestea cu FNI şi îi va cere un milion de euro… Oare va avea tupeul s-o dea în judecată pe doamna Vlas şi să îi ceară un milion de euro?

Există oare cineva care să poată afirma că Sorin Ovidiu Vîntu e un mare mincinos? Hmmm …

Liniştea lui Glohi

20 octombrie 2010 5 comentarii

Liniştea lui Glohi

Era frig.
Pe Glohi nu îl deranja prea tare. Se obişnuise. Ceea ce îl deranja era foamea.
Omul care îi aducea mâncare, chiar dacă trecuse pe acolo, nu îi aduse nimic.
Nu înţelegea ce se întâmplă.
Se tolăni în culcuş. Aşteptă.
Îşi aminti ca prin ceaţă gustul dulce al laptelui pe care, cu mult timp în urmă îl supsese din sfârcurile darnice ala mamei sale. Cald şi dulce.
Apoi îşi aminti de fraţii săi. Nu ştia să numere. Erau mulţi, gălăgioşi.
Îşi aminti apoi cum într-o zi, un om i-a luat de lângă mama lui pe el şi pe încă un frate al lui. Era ciudat, după un timp doar auzea vocea mamei lui. Dar nu o vedea.
A uitat repede când a primit mere. Ce bune erau merele!
Apoi îşi aminti cât de frică i-a fost când un om l-a luat pe fratele lui. Îl speriau ţipetele pe care acesta le scotea. Apoi, amintirile se estompară. Adormi.
Visă că era pe un câmp frumos, cu o iarbă mare şi deasă. Se simţea bine….
*
Sunetul unor paşi pe care îi cunoştea îl treziră.
Se gândi că în sfârşit primeşte mâncare. Brusc îi reveni senzaţia de foame.
Cu greu se ridică în picioare.
Uşa se deschise larg. Omul care îi aducea de obicei de mâncare intră şi cu mişcări rapide îi legă un picior cu o sfoară.
Glohi se sperie şi începu să urle dar, văzând că nu îl doare se potoli.
Uimit văzu uşa deschisă. Îşi aminti cum, cu mult timp în urmă, când găsea deschisă uşa, putea ieşi.
Ieşi şi acum.
În curte mai erau doi oameni. Unul din ei, era mult mai mic decât celălalt.
Nu consideră că trebuie să îi bage în seamă.
Deodată omul cel mare împreună cu cel care îi aducea mâncare, îl trântiră la pământ.
Glohi începu să ţipe.
Simţi o durere ascuţită apoi, ceva cald părea a ieşi din el.
Simţea că îl părăsesc puterile.
Vocea lui devenea un horcăit.
Ochii i se înceţoşau.
Se făcu linişte.
*
Măcelarul îşi spălă cu apă călduţă cuţitul cu care înjunghiase porcul.
Apoi se întoarse spre gazdă şi luă paharul cu vin fiert cu piper şi scorţişoară ca să-i încălzească.
– Frumos porc, să tot aibă vreo două sute de kile. Să-l mâncaţi sănătoşi – şi dădu peste cap paharul.
– Sălacu’ Glohi. Acuma doalme. Îl doale? – întrebă copilul.
– Nu, acuma nu îl mai doare nimic.
– Bine, atuncea vleau să mănânc uleche şi şolici şi coada.
Începu să ningă….

Categorii:Uncategorized Etichete:

Poezii?

20 octombrie 2010 14 comentarii

Dacă

Dacă aş fi orb,
Lumina mea ar fi stelele din ochii tăi.
Dacă aş fi surd,
Muzica mea ar fi râsul tău cristalin.
Dacă aş fi bolnav,
Alinarea mea ar fi mângâierile tale.
Dacă aş fi poet,
Iubirile mele ar purta numele tău.

Dar,
Cum nu sunt,
Nici orb, nici surd, nici bolnav, nici poet,
Tu rămâi ce-ai fost:
O clipă
dintr-o eternitate netrăita,
Un gând
dintr-o carte nescrisă,
O picătură
dintr-un ocean nedescoperit,
Un parfum
Dintr-un vis albastru.

Numele tău

Când plânge cerul,
ploaia îţi rosteşte numele
Când râde curcubeul,
culorile scriu numele tău,
Când cântă natura,
păsările ciripesc numele tău,
Doar eu, când sufăr,
Nu pot să expir numele tau.

Mi-e dor

Mi-e dor de albastrul pur,
Care-ţi sclipeşte în privire,
Mi-e dor de negrul fluid,
Care-ţi curge în păr,
Mi-e dor de roşul intens,
Care-ţi arcuieşte zâmbetul,
Mi-e dor de curbele calde,
Care îţi conturează fiinţa,
Mi-e dor de indecenţa,
Frumuseţii tale,
Mi-e dor.

Mi-e dor de amintirea zilelor cu iz de cafea
Şi sclipiri de azur,
Mi-e dor de penumbra nopţilor demente
Cu atingeri fierbinţi,
Mi-e dor de voluptatea dulce, calină,
De moscul parfumului tău,

Mi-e dor de tot.
Dar ce folos?
Ce-a fost s-a dus, s-a terminat.

Categorii:Uncategorized Etichete:

Poate într-o zi…

20 octombrie 2010 6 comentarii

Poate într-o zi

Aştepta cuminte în culise.
În arenă, un iluzionist făcea trucuri care scoteau din public exclamaţii de uimire.
Clovnul se simţea ca acasă.
De fapt, era acasă.
Acolo se născuse, din dragostea nebună dintre o acrobată şi un dresor de lei.
Mama murise într-un accident, tatăl se pierduse în lume.
Iluzionistul îşi terminase numărul şi primea aplauze nebune care-l fericeau. Apoi tobele îşi începură frenetic bătaia. Anunţau că urmează ceva important.
-Şi acum, după ce a uimit o lume, maaarele …
În acel moment, în arenă intră micul clovn spre amuzamentul copiilor din public.
Mergea schiopătat. Pe faţă avea pictat un zâmbet larg şi o lacrimă, iar pe cap, o pălărie uriaşă, roşu cu galben, din burete, care avea un sistem cu elastic, la fiecare pas schiopătat pălăria balansa de la stânga la drepata.
Când ajungea în centrul arenei, crainicul, tot clovn şi el, venea aparent enervat că fusese întrerupt, şi îi dădea una în spate cu microfonul uriaş, din burete, făcându-l pe micul clovn să se rostogolească stârnind alte râsete.
Numărul dura zece minute.
Înainte de a ieşi în arenă, clovnul zicea:
-Mă duc să mă fac de râs.
Când îşi termina numărul:
-Gata, pentru azi m-am făcut destul de râs.
Apoi se ducea să se demacheze şi să îşi schimbe hainele.
După o jumătate de oră, treaba era gata. Pe uşă nu mai ieşea acelaşi clovn, ci o fată frumoasă, brunetă, cu ochi albaştrii.
Cu toate că în piciorul stâng avea o ghiată specială, ortopedică, mersul era tot schiopătat. Aşa se născuse, cu piciorul stâng mai scurt cu cinsprezece centimetri decît dreptul.
Se ducea la gară ca de obicei. Îi plăcea să privească lumea şi trenurile.
Poate într-o zi, va veni un tren care o va duce şi pe ea. În lume….

Categorii:Uncategorized Etichete:

Mesajul

20 octombrie 2010 4 comentarii

Mesajul

Încă de la înfiinţarea sa, Academia instaurase o zi specială, o zi în care cineva transmitea Mesajul.
Cel care transmitea mesajul, era hotărât de un computer. Criteriile după care hotăra cine urma să aibă această onoare, erau multe şi complexe. De asemenea, auditoriul format din fix 1000 de persoane, era hotărât tot de computer.
Era o incredibilă onoare să faci parte din cei 1000 de oameni care erau la un moment dat consideraţi a fi vârful elitei mondiale.
Cine era cel care urma să comunice Mesajul nu ştia nimeni până în momentul în care apărea la tribună. Invitaţia de a ţine Discursul îi era adresată de computerul care îl alesese. La fel se întâmpla şi cu cei care urmau să facă parte din auditoriu.
*
Aula mare a Academiei se umplea încet. Oamenii erau înbrăcaţi după normele impuse de regulile nescrise ale protocolului zero.
Cele mai importante organizaţii media din lume îşi trimiseseră acolo reprezentanţii. Toate urmau să transmită în direct ceea ce se întâmpla, astfel că în întreaga lume, oamenii puteau să audă Mesajul.
Încet, oamenii se aşezară în fotoliile care le fuseseră destinate, zumzetul din sală scădea până se instală o linişte mormântală.
În difuzoare se auzi o voce neutră anunţând:
– Doamnelor şi domnilor, urmează citirea Mesajului.
Atât şi nimic mai mult. Un oarecare zumzet, trăda mirarea celor prezenţi, deoarece nu se anunţase cine va fi cel care va rosti Mesajul. Extrem de straniu.
Un alt val de mirare străbătu sala în momentul când un bărbat atletic îşi făcu apariţia la tribună. Spre deosebire de cei din fotolii, omul era îmbrăcat într-o ţinută sport. Părea de neconceput.
Fără nici o altă introducere, bărbatul începu:
– Vreau mai întâi să mulţumesc tuturor celor care se găsesc în această sală pentru efortul de a fi venit să asculte acest mesaj.
Se spune că acest mesaj este de obicei unul destul de important ca să ţină trează atenţia lumii. Se prea poate. Dacă este sau nu important, va hotărî fiecare la final.
Voi vorbi tocmai de Mesaj. Nu de acesta, de altul.
Este ştiut că pentru ca două entităţi să comunice, sau pentru a comunica anumite cunoştiinţe se trasmit mesaje.
Pentru aceasta este nevoie de un suport. În lungul timpului s-au folosit o mulţime de suporturi informaţionale. Piatră, hârtie, ceramică, s-au transmis între generaţii mesaje orale, de la creier la creier, s-au folosit discuri, benzi magnetice, sisteme electronice pentru înregistrarea acestor mesaje care urmau a fi citite în altă parte, sau în alt timp.
Pentru ca mesajul să ajungă la destinatar, este necesar ca suportul respectiv să reziste cel puţin până destinatarul mesajului va putea să-l recepţioneze.
Ce te faci însă când timpul dintre redactarea şi citirea mesajului, este mult mai lung decît timpul cât suportul informaţional rezistă fără degradări majore?
Cauţi ca acest mesaj să fie copiat din timp în timp.
Dar dacă nu are cine să facă operaţia de copiere?
Atunci trebuie ca suportul respectiv să se autoreproducă de un număr de ori cel puţin atât de mare încât, mesajul să ajungă la destinatar.
Pentru asta, e necesar ca suportului respectiv să i se asigure mediul în care să existe şi să se reproducă.
Să nu o mai lungim. Mesajul de care vorbesc nu e o ficţiune, e un mesaj care există şi care e conţinut în codul genetic al omului. – un zumet uşor de uluire străbătu sala- În fond, omul nu e decât suportul acestui mesaj, iar tot ceea ce e viu şi îl înconjoară nu are decât rostul de a face ca omul să poată exista pentru o perioadă care facă posibilă citirea acestui mesaj. Dacă omul e relativ efemer, are ca rost, faptul că dacă mesajul ar fi păstrat un timp mai îndelungat pe un singur suport, s-ar degrada odată cu acesta, de aceea a fost necesar ca omul să se reproducă înainte de a interveni o degradare fizică ce ar putea afecta Mesajul.
Trebuie să vă anunţ că acest mesaj a fost citit.
Încă ceva cred că mai trebuie spus: după citirea mesajului, suportul care l-a transportat, se va distruge deoarece nu mai are nici un sens să existe. Astfel, Omenirea îndeplinindu-şi rostul, va intra pe un drum evolutiv regresiv, un drum care în final va duce la dispartiţia sa.
În sală, se auziră voci punând sute de întrebări. Oamenii erau şocaţi. O voce se auzi puternic şi clar:
– Cui îi era adresat acest mesaj?
– Mie – răspunse vorbitorul şi încetişor, începu să dispară….

Categorii:Uncategorized Etichete:

Trădătorul

20 octombrie 2010 2 comentarii

Trădătorul

Ploaia caldă de vară nu dură mult.
Aproape brusc, cerul se însenină, lumea deveni iar luminoasă.
Mama îl încălţă cu săndăluţe şi îl lăsă să iasă afară. Ştia ea ce ştia.
– Să nu calci prin bălţi că te uzi şi răceşti – îi spuse copilului.
Lângă uşă, Pufi, căţelul dădea bucuros din coadă…
Le deschise uşa şi îşi văzu în continuare de gătit.
Pe fereastra din bucătărie lângă care se găsea masa pentru gătit vedea cam tot ce mişcă prin curte.
Amuzată îl văzu pe copil cum privea peste umăr cu coada ochiului să vadă dacă nu e urmărit din uşă.
Luă o atitudine de „om serios” cum zicea el uneori despre oamenii care se plimbau cu mâinile la spate.
La un moment dat, îi spuse mamei că vrea o lesă pentru căţel. La cei „patru ani şi un pic” (asta ca să nu trebuiască tot timpul să actualizeze numărul de luni), fusese foarte impresionat de un domn cu o burtă uriaşă care se plimba cu un căţel mititel legat cu o lesă. Omul îi păru a fi impunător, „om serios, şef”. Asta din cauză că pentru a echilibra greutatea burţii aveai senzaţia că e puţin aplecat spre spate.
Pufi, la cei „zero ani şi câteva luni”, protestase vehemet la ideea de a purta lesă şi copilul renunţase.
Cum totul în lumea asta are o explicaţie şi numele de Pufi avea una. Simplă, dar clară. Când îl primise, căţelul părea un ghemotoc de blană albă. Iniţial, se gândise la Codiţă, din cauza codiţei care flutura, dar se putea, Doamne fereşte, să-l confunde cineva cu căţelul vecinilor. Aşa că numele veni de la sine. Pufi, pentru că era moale şi pufos.
Băieţelul se plimba doar pe trotuarul din dale de beton încolo şi încoace, în dreptul bălţii pe care o făcuse ploaia. Din când în când, pentru a se asigura că nu e urmărit privea iar spre uşa casei.
Când se asigură că nimeni nu îl vede călcă în baltă. Apa era călduţă. Pufi îl privea dând din coadă, dar refuză să participe la orgie.
Avea el ce avea cu apa.
Copilul începu să sară pentru a-l stropi pe căţel. Bineînţeles că nu prea mulţi stropi îl nimeriseră, în schimb, băieţelul avea în scurt timp picioarele ude şi murdare de noroi. Dar era fericit…
Mama îl lăsă un timp, apoi strigă din casă, aşa încât să nu fie văzută şi astfel copilul să creadă că a fost urmărit.
Speriat, băieţelul privi spre uşă. Nu-l văzuse. Asta părea a fi bine.
Luă iar atitudinea de „om serios” şi se duse în casă. Ud şi plin de noroi, întrebă din uşă:
– M-ai chemat, mami?
– Da.
Îl privi puţin, apoi îi spuse că trebuie să îi schimbe hainele.
Bineînţeles că asta însemna şi o băiţă.
Ce să-i faci? Niciodată o nenorocire nu venea singură.
Când era în cadă, mama îi zise:
– Ţi-am spus să nu intri prin bălţi.
Copilul stupefiat întrebă:
– De unde ştii că am intrat în baltă?
– Mi-a spus Pufi.
Copilul nu mai zise nimic. Se întristase însă.
După ce se termină băiţa, mama îl şterse şi îi dădu haine curate.
Copilul se apropie de Pufi şi îi şopti printre dinţi:
– Trădătorule… – ezită puţin, i se părea că mai trebuie ceva – Nu mai primeşti ciocolată. Niciodată…
Da, acum era bine …

Categorii:Uncategorized Etichete:

Portocala

20 octombrie 2010 Lasă un comentariu

Portocala

E mititel.
Are cel mult şase ani, nu ştie sigur.
De plâns nu mai ştie să plângă. De fapt chiar şi când uneori îi vine să plângă, se abţine deoarece nu ar face decât să îi supere pe cei mari. De râs, mimează uneori la glumele deocheate ale celor mari. Ca să nu îi supere şi să devină astfel ţinta răutăţilor lor.
Părinţii nu şi-i mai amintea. În canal, fusese adus de o fetiţă de vreo zece ani, care nu după mult timp a dispărut. Ziceau unii că a murit, alţii că a fost adoptată de o doamnă bogată, cu o maşină mare şi aurie…
De mâncat, mânca ce-i dădeau cei mari. Sau ce primea de la trecători, ori ce găsea prin tomberoane. E drept că răbda multă foame. Dar se învăţase. Odată, un copil i-a dat şi lui să tragă din punga cu aurolac. Nu i-a plăcut. Nu-i plăcea nici să fumeze. Fumul avea gust rău.
De la o vreme, descoperise o străduţă pe unde nu circulau maşini. Nici oameni foarte mulţi.
Era o străduţă scurtă, care unea două mari bulevarde. Era acolo un birt de unde venea un miros înecăcios de alcool prost, de fum de ţigară şi de urină. „Un loc rău” îşi zise el, deşi uneori, de acolo ieşea câte un bărbat beat care îi mai dădea nişte mărunţiş. Alţii îl alungau sau îl înjurau, dar nu înţelegea de ce. Nu le făcuse nimic. De înjurat îl înjura şi turcul negricios care avea mai încolo un mic magazin unde vindea bijuterii. Totuşi, uneori se ducea să se uite în vitrină. Erau lucruri frumoase acolo.
Mai era un mic atelier unde un bătrânel care îi amintea parcă de cineva, repara încălţămintea unor oameni bătrâni şi ei. La început, cel cu încălţămintea se făcea că nu-l vede, dar îl urmărea cu coada ochiului. Într-o zi, l-a chemat înăuntru. I-a dat să mănânce o ciorbă de fasole. A fost cea mai bună mâncare pe care a primit-o vreodată. Apoi l-a chemat iar şi iar. Deveniseră oarecum prieteni. Copilul mânca sau doar stătea pe un scăunel într-un colţ, bătrânul îi povestea lucruri ciudate, cu puşti, cu tancuri, cu nemţi, cu foame, cu un loc numit Stalingrad… Timpul trecea …
Totuşi, pe stradă, cel mai interesant era un mic magazin alimentar. În vitrină ce-i drept, nu avea lucruri atât de frumoase ca magazinul turcului, dar avea alte lucruri. La fel de interesante pentru un copil de şase ani. Ciocolate, napolitane, portocale, mere, bomboane, sticle cu etichete colorate şi multe chestii despre care nu ştia ce sunt. Şi nu îi spunea nimeni.
Cel care vindea era un om gras, cu priviri rele. De obicei, grasul îl alunga de lăngă vitrină ca să nu îi alunge clienţii. Nici asta nu înţelegea. Cum adică să îi alunge clienţii? El doar stătea. Când în faţa magazinului grasul punea tomberonul de gunoi ca să vină oamenii cu maşina roşie să îl ia, uneori, când grasul era în toane bune, îl lăsa să caute în gunoi. Se întâmpla să găsească lucruri interesante , mere stricate doar pe jumătate, sau oase care mai aveau bucăţi de carne. Odată a găsit o napolitană întreagă.
Când grasul îl alunga, se aşeza vis-a-vis pe un bolovan mare şi alb şi îşi imagina cam ce gust or avea bunăţăţile din vitrina grasului. Şi începea să viseze.
Deodată, în faţa lui se opri o doamnă îmbrăcată cu un pardesiu galben cu verde. Îl privi. Apoi băgă măna în geantă şi scoase o portocală. I-o întinse. Copilul ezită puţin, apoi o luă. Privi portocala, o mirosi, apoi îi zimbi cu ochii doamnei. Unii oameni îi mai dăduseră câte un bănuţ. O portocală, întreagă, mare şi parfumată nimeni. Niciodată. Era fericit….
O mirosi iar, apoi îi zâmbi doamnei şi îi mulţumi din ochi. Altfel nu putea. Era mut.

Categorii:Uncategorized Etichete:

Sculptorul

20 octombrie 2010 Lasă un comentariu

SCULPTORUL

Partea I

Sculptorul îşi savură momentul de glorie.
El, fiul unui om de rând, un tăietor de marmură ca oricare altul să se bucure de o asemenea onoare, era maximumul a ceea ce putea spera de la viaţă. Ba. Poate puţin mai mult decât atât.
Când Despotul îl declarase Marele Sculptor, îl singularizase. Nu era un mare sculptor, ci Marele Sculptor. Singurul.
Ce-i drept, în sufletul său ştia că meritul este al imaginaţiei sale care îl ajutase să recurgă la o mică stratagemă.
Cu mulţi ani în urmă, încercase să sculpteze un bust. Cuiva i se păruse că semăna cu administratorul carierei de marmură.
Acela, când află, îi cumpără statueta, nu mai mare decât pumnul unui bărbat.
Apoi, cineva îl rugă să sculpteze un bust al şefului pazei Marelui Templu. Dorea să îi facă un cadou.
După un timp, busturile făcute de Sculptor se regăseau în toate casele. Marimea diferea în funcţie de treapta socială pe care se găsea beneficiarul.
Marele Preot îi ceru într-o zi să sculpteze o statuie a Zeului, o statuie care urma să stea în faţa Marelui Templu.
Cum nu exista o dovada certă a felului în care arată Zeul, se hotărî să-l facă să semene cu Despotul.
La sfârşit, se temu să nu fie acuzat de cineva de blasfemie.
Nu se întamplă.
Despotului, care era considerat el însuşi un semizeu, îi plăcu. Astfel consideră că prestigiul său va creşte.
Sculptorul deveni Marele Sculptor.
Titlul de Marele Sculptor fu asimilat Marii Nobilimi, grupul restrâns care se bucura de favoruri speciale. Începând de la locuinţă şi terminând cu o indemnizaţie, destul de consistentă în bani, pe toată durata vieţii.
În scara socială fu aşezat sub cei zece Mari Sfătuitori şi peste Marele Judecător.
De când căpătase demnitatea respectivă nu mai sculpta.
Doar, trebuia să se exprime asupra muncii unor sculptori.
Plictisit, clasifica sculpturile după cum îi plăceau sau nu. Nimeni nu îndrăznea să pună la îndoială priceperea sa. Era Marele Sculptor.
Încet, timpul trecu. Forţele începură să-i slăbească. Îmbătrânea.
Veni şi Ziua Trecerii.
Ziua când trebuia să se prezinte în faţa Zeului ca să dea socoteală pentru faptele vieţii sale.
Era profund impresionat de camera în care se găsea. Totul era din alabastru, în afară de jilţul de jad.
Constată că Zeul nu semăna deloc cu statuia care îi aduse gloria.
Zeu îl privea cu ochii săi pătrunzători.
– Tu, Sculptorule, nu ai reuşit să îţi îndeplineşti rostul pentru care ai trăit. Rostul tău era să sculptezi Perfecţiunea. În consecinţa ai de ales între două variante. Fie intri în Lumea Eternă ca un om obişnuit, fie te întorci în viaţa de muritor să cauţi în continuare. Să faci ce nu ai făcut.
– Aleg căutarea, spuse Scupltorul şi în clipa următoare, se trezi în atelierul său.
Un bloc de marmură îl aştepta.
Cu furie îşi luă dalta şi ciocanul. Intră în starea de euforie în care intra în tinereţe când îndepărta părţile inutile, făcând ca statuia care era ascunsă în blocul de marmură să iasă la iveală. Muncea cu dăruire şi cu furie, aşchiile săreau ca o ploaie de rocă.
Termină.
– Ei, am terminat, îşi spuse.
– Priveşte-ţi opera, e Perfecţiunea? – se auzi de nicăieri vocea Zeului.
O privi. Era o femeie frumoasă, cu forme prelungi dar, când îi privi faţa, văzu că avea o expresie rea, tăioasă.
Luă un baros şi o zdrobi. Se apucă iar. De data asta nu mai era furios. După ce termină iar, spuse bucuros:
– Am terminat.
Din nou vocea Zeului răsună:
– Este Perfecţiunea?
Da, avea dreptate. Statuia reprezenta o femeie voluptoasă, cu forme generoase, cu o privire pofticioasă. Cu toată răceala pietrei, statuia părea a emite căldură. Însă, nu era nici un strop de iubire în expresia statuii. O zdrobi ăi pe asta.
Afară se întunecase. Ceva nu îi dădea pace. Luă dalta şi ciocanul şi se îndreptă spre blocul de marmură din colţul încăperii. Nu vedea mare lucru. Lovea orbeşte unde îi spunea instinctul că trebuie să lovească. Nu se opri până nu termină. Apoi adormi.
Când îl trezi vocea Zeului, afară era lumină.
– Priveşte-ţi opera, e Perfecţiunea?
Sculptorul îşi privi opera. Abia acum reuşi să o vadă clar. Avu o surpriză: era mama sa.
Sculptorul se însenină:
– Da, acum am reuşit. Este Perfecţiunea.

Partea II

– Da, am reuşit, aceasta este Perfecţiunea – zise Sculptorul.
Zeul îl privi la început mirat, apoi simţi că în el, creşte o mânie cum nu mai simţise demult.
Un nimic, o gânganie, mai efemeră decât o clipire de ochi!
Îndrăznea această mică vietate să se gândească măcar, că o fiinţă din propria sa specie ar fi definiţia pentru perfecţiune …
El, Zeul, construise un univers, crease milioane de galaxii, crease supernove spectaculoase, uneori de plictiseală, făcea galaxii să se întrepătrundă fără ca doi atomi să se ciocnească. Crease şi distrusese civilizaţii, iscase războaie catastrofale, crease fiinţe gigantice care, la fiecare masă hrănindu-se, înghiţeau energia a două trei galaxii, lăsând materia inertă, sau dimpotrivă, supercivilizaţii minuscule, care în clipa existenţei lor reuşiră să dezvolte tenologii de neimaginat pentru acest poet plin de importanţa speciei sale. Civilizaţii care apăruseră şi se dezvoltaseră pe electronul cine ştie cărui atom pierdut în imensitate.
Concluzia era evidentă. Sculptorul trebuia să dispară şi nu numai el, toată civilizaţia sa. Erau periculoşi.
Dacă într-o minte atât de mică se putea naşte o astfel de idee, acum când pentru a se deplasa dintr-un loc în altul, foloseau alte fiinţe, când nu cunoşteau nici măcar faptul că planeta lor e un bob de materie care se învârte ca multe altele, în jurul unui alt bob după legi pe care el, Zeul, le crease, oare ce vor face când vor descoperi adevăratele taine ale Universului lor, modul lui de funcţionare? Dar atunci când vor găsi modul de a folosi Energiile Esenţiale?
Se gândi că totuşi ar trebui să ţină cont de învăţăturile de bază pe care le acumulase înainte de a începe Testul, învăţături care îi spuneau că atunci când vrea să distrugă ceva este bine să calculeze care sunt şansele ca acea distrugere să influenţeze alte părţi ale creaţiei sale şi să vadă dacă pagubele nu vor fi prea mari.
¤¤¤
Din colţul său, privea la ceilalţi.
Fiecare era atent la propria creaţie. Încercă să înţeleagă ce făcuse fiecare dar nu reuşi. Renunţă.
Era normal. Atomul primordial pe care îl primise fiecare se transformase în ceva pe care l-ai fi putut înţelege doar dacă ai fi văzut toate etapele evolutive. Nu mai consumă energia mentală cu aşa ceva.
Se concentră asupra viitorului care, după cum i se părea lui, avea toate premizele să îl ateste ca Zeu Creator, cu puteri depline. Era mulţumit.
Totuşi, Elstraig, privind ceea ce crease nu putea să înţeleagă de ce nu primeşte felicitările şi încurajările pentru munca sa de până atunci.
Îşi mută iar atenţia asupra Sculptorului.
Acesta privea interfaţa pe care şi-o proiectase în minuscula lume pentru a putea comunica nemijlocit cu Sculptorul.
Calculă felul în care Universul creat de el ar fi influenţat în cazul în care va distruge lumea Sculprorului sau dacă o va lăsa să se dezvolte.
Observă că de când fusese extras din lumea sa materială, cei rămaşi îl uitaseră. Alţii îi luară locul, aşa că se gândi că nu are sens să îşi mai bată capul. Pedeapsa pentru aroganţa Sculptorului, putea foarte bine să fie simpla ignorare.
Câteva mii de ani dacă l-ar lăsa între existenţe, fără a-i oferi nici un fel de răspunsuri, ar fi pedeapsa ideală.
Privi spre Interfaţa Demiurgului.
Pentru a putea fi văzut şi înţeles, Demiurgul îşi proiecata diferite interfeţe în faţa celor cu care intra în contact.
– Crezi că eşti pe drumul cel bun? – intrebă Interfaţa.
– Desigur.
Nu părea deloc să-i placă Interfeţei ceea ce vedea.
Se putea spune chiar că se vedea o undă de profundă nemultumire.
– Dacă tu crezi că eşti pe drumul cel bun, cred că ar trebui ca pentru tine, acest Test să se încheie. Ai dovedit ceea ce era de dovedit şi anume că nu eşti destul de matur pentru a primi titlul de Zeu Creator. Nu ai maturitatea necesară, nu ai înţeles că aroganţa care te-a măcinat în relaţia cu una din creaţiile tale te-a împiedicat să îţi înfrânezi mânia. Pentru asta, va trebui să refaci Atomul Primordial pe care l-ai primit, apoi să te retragi în meditaţie. Vei putea să începi iar Testul atunci când îţi vei înţelege greşala şi vei arăta care este modul de a evita astfel de situaţii.
– Bine, dar am găsit soluţia: distrug respectiva lume.
– Exact asta ar face şi cel pe care te-ai mâniat. Asta dovedeşte că mai ai foarte mult de meditat. Hai, refă Atomul Primordial.

Categorii:Uncategorized Etichete:

Ticăloşii

20 octombrie 2010 Lasă un comentariu

Ticăloşii

ZDREANŢĂ de Tudor Arghezi

L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă,
Cel cu ochii de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos.
Parcă-i strâns din petice,
Ca să-l tot împiedice,
Ferfeniţele-i atârnă
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din câlţi pe furcă.
Are însă o ureche
De pungaş fără pereche.
Dă târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O găina să se ouă,
Care cântă cotcodace,
Proaspăt oul când şi-l face.
De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie,
Şi, pe brânci, târâş, grăbiş,
Se strecoară pe furiş.
Pune laba, ia cu botul
Şi-nghite oul cu totul.
– „Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. – „L-a mâncat!”
„Stai niţel, că te dezvăţ
Fără mătură şi băţ.
Te învaţă mama minte.”
Şi i-a dat un ou fierbinte.
Dar decum l-a îmbucat,
Zdreanţă l-a şi lepădat
Şi-a-njurat cu un lătrat.
Când se uită la găina,
Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
„S-a făcut a dracului!”

CĂŢELUŞ CU PĂRUL CREŢ

Căţeluş cu părul creţ,
Fură raţa din coteţ.
El se jură că nu fură
Şi l-am prins cu raţa-n gură
Şi cu ou-n buzunar,
Hai la Sfatul Popular!

Analiza declaraţiilor

Iată declaraţiile unor oameni în ceea ce priveşte hoţia din ţara noastră. Am găsit şi poze care s-ar putea sau nu, să fie ale infractorilor.
După cum se vede, prima este semnată. Un domn, numit T.A., are curajul să îşi pună iscălitura. Curajos om.
Se face o descriere destul de bună a odiosului individ.
Beţiv sau purtător de lentile de contact, neglijent, sărac, scandalagiu, dar frumos.
– Beţiv sau purtător de lentile de contact pentru că are ochii sclipitori, cu aspect de faianţă,
– Neglijent, deoarece umblă nebărbierit şi nepieptănat, (…e flocos dar … )
– Sărac, deoarece umblă cu haine peticite,
– Scandalagiu, deoarece are nasul strâmbat pe la cine ştie ce bătaie.
Cu toate astea, vedem că e un tip frumos, deci o fi şi vreun gagicar, o obrăznicătură frumuşică, aşa cum le place cuvioaselor şi simandicoaselor doamne gospodine care nu îşi înşală niciodată bărbatul când acesta e acasa, poate, doar când vine beat.
Mai vedem că e şi un mincinos.
Pentru a înţelege mai bine cam ce vrea autorul declaraţiei (probabil un tip din lumea interlopă) să ne spună, trebuie să facem unele traduceri din limbajul criptic, argotic, pe care îl foloseşte.
Astfel, coteţ=bancă, ouă=bani, gură=buzunar,
gospodină=paznic.
Caracterul său periculos şi parşiv se vede din faptul că, prins fiind cu banii în buzunar, chiar pus în faţa evidenţei, minte cu neruşinare.
Cum e şi normal, pentru a fi dovedit, i s-a întins o cursă: în safe-ul băncii au fost băgaţi bani marcaţi (…un ou fierbinte). Şi astfel, una din acţiunile poliţiei a fost încununată de succes.
Cea de a doua declaraţie aparţine cuiva care, din dorinţa de a-şi proteja identitatea, semnează, plin de curaj, pe o altă foaie decât cea pe care e declaraţia. Aceasta s-a pierdut, deoarece o secretară romantică a luat-o acasă şi a înrămat-o.
Aici avem de-a face cu un individ creţ; la fel ca domnul Zdreanţă, mare pungaş şi găinar, mincinos şi ticălos.
Mai ticălos decât numitul Zdreanţă aş zice. Pe lângă ouă, fură şi raţa care le-a produs.
De-a dreptul odios.
Cred că individul creţ, ori e primar, ori consilier local, ori angajat al primăriei, ori rudă cu unul din aceştia. Altfel, nu văd de ce, prins cu raţa-n gură şi cu oul în buzunar, este dus la Sfatul Popular şi nu la Poliţie.
Să fie din cauză că trăim într-o ţară coruptă?

Categorii:Uncategorized Etichete:

Lucky

20 octombrie 2010 Lasă un comentariu

Lucky


Când cumpăraseră casa, cel care le-o vându le spusese că e o casă solidă şi călduroasă.
Doamnei Stewart îi plăcură enorm zona, aerul curat, terasa şi aleea marginită de azalee.
La vreo lună după ce terminară instalarea în noua casă, în curte apăru, nimeni nu ştia cum, un căţel cafeniu cu o lăbuţă şi o ureche neagră.
Întrebară vecinii dar nimeni nu ştia nimic.
Îl duseră la veterinar şi astfel aflară că era o corcitură. Nu conta. Era drăgălaş. Îl numiră Lucky.
Încet, căţelul creştea. De câte ori cineva încerca să intre în curte lătra dar, niciodată nu arătase vreo inenţie că ar dori să muşte.
De obicei, stătea pe terasa unde îi puseseră un preş.
De dormit, dormea în casă. În holul de la intrare avea amenajat un culcuş.
Se simţea un răsfăţat. Ce-i drept, îl cam enerva baia săptămânală dar, de la un timp se obişnuise şi cu asta. Se obişnuise chiar şi cu gustul şamponului.
Venise un domn care îl învăţase nişte lucruri.
Ştia că, la un anumit gest al domnului sau al doamnei Stewart, trebuia să se oprească din lătrat. Un alt gest spunea că trebuie să se oprească din ceea ce făcea. De exemplu, să sape la rădăcina azaleelor.
Mai învăţase că dacă cineva îi aruncă ceva de mâncare, oricât de ispititor era mirosul, trebuia să se abţină de a mânca, dacă cel care îi aruncase mâncarea nu era unul din soţii Stewart.

Avea aproape doi ani. Se dovedise a fi un câine de mărime medie.
În casă se întâmplase un eveniment major: apăruse Robert. Îi spuneau Roby.
Lui Lucky i se interzise să intre în camera în care copilul dormea într-un pătuţ cu gratii.
De multe ori îl auzea plângând.
Se obişnuise şi cu asta. Ce nu îi prea plăcea, era faptul că scăzuse atenţia care i se acorda şi i se interziceau tot mai multe lucruri. Copilul era prioritatea numărul unu.

Domnul şi doamna Stewart erau în curte unde făceau un grătar. Aveau oaspeţi: familia Green care locuia la trei case distanţă.
Oamenii râdeau. Din când în când, doamna sau domnul Stewart se duceau să vadă ce face Roby şi când se întorceau spuneau invariabil: doarme.
Cineva observă că lipsea Lucky.
Câinele, de câte ori pregăteau un grătar, stătea şi privea pofticios, ştiind că şi el va primi o porţie. Acum, nu se vedea nicăieri.
Deodată, privind spre intrarea în casă, doamna Stewart urlă cât o ţineau puterile: “Lucky”.
Câinele ieşi din casă cu spatele trăgând după el păturica albastră a lui Roby. Când se uitară mai bine văzură că în păturică era învelit copilul.
Culmea, nu plângea.
Domnul Stewart sări ca ars.
“Îl omor cu mâna mea”.
După trei paşi,  simţi că îi fuge pământul de sub picioare. Căzu şi se lovi la genunchi enervându-se şi mai rău.

Cutremurul, destul de puternic, încetă.
Casa, care le fusese prezentată drept o casă solidă, era acum o grămadă nedefinită de cărămizi, lemne, ţigle şi tot felul de lucruri. De la mobilier până la vase de gătit.
Lucky stătea lângă Roby şi privea pe rând spre oameni.

Categorii:Uncategorized Etichete:

Verde incredibil

20 octombrie 2010 Lasă un comentariu

Verde incredibil.

Din difuzoare se auzi că avionul va întârzia în jur de 4-5 ore din cauza unei ninsori prea abundente.
Se îndreptă spre micul restaurant din aeroport.
Când intră, o văzu. Stătea singură la o masă într-un colţ al încăperii.
O cunoscuse cu vreo şase luni în urmă.
O vazuse pe marginea drumului.
Stătea dezorientată parcă, lângă o maşină roşie. Opri.
Află că maşina avea pană, roata de rezerva era şi ea spartă iar telefonul mobil nu avea semnal.
Atunci, o transportase până la un service aflat la vreo 15 kilometri.
Ce îi rămăsese în cap, erau doua chestii.
Prima, ochii de un verde incredibil şi faptul că la despărţire îi dăduse o carte de vizită. ”Ne vom revedea”, îi spuse femeia.
I se înşurubase în cap siguranţa cu care vorbise şi că femeia cu ochi incredibili e regizoare de film. Îi dăduse şi el o carte de vizită.
Când îl văzu, faţa i se lumină. Din priviri îl invită să ia loc.
După politeţurile preliminare discuţia evoluă. Parcă se cunoşteau dintotdeauna.
Îşi povestiră vrute şi nevrute.
Când călătoriile se reluară plecară şi ei.
Din nou, la despărţire ea îi spuse acelaşi lucru: “Ne vom revedea”. Aceeaşi siguranţă.

Se revăzură. De fapt de data aceasta, la vreo cinci luni de la întâlnirea din aeroport, îl căutase la serviciu.
“Trebuie să vii cu mine, vreau să vezi un film” îi spuse ea.
La început o privi mirat, apoi îi spuse secretarei că a intervenit ceva şi trebuie să plece.

În sala de proiecţie erau vreo 10 persoane. Oamenii îl privira şi îi zâmbiră.
Era alături de regizoarea filmului.
Pe drum îi dăduse de înţeles că filmul pe care urma să îl vadă era inspirat din ceea ce îi povestise el la aeroport.
Nu se supărase. Era doar puţin mirat că nu i se ceruse acordul de a-i fi folosite amintirile.
Când începu filmul avu un şoc. În prim plan era un puiuţ de pernă vernil, cu un Donald Răţoiul zâmbitor pe una din feţe.
Era perna lui de când fusese bebeluş şi care acum, zăcea probabil în garaj într-o ladă de vechituri.
Ce l-a mirat, a fost faptul că nu spusese nimănui despre existenţa ei.
Filmul curgea iar el nu înceta să se mire.
La un moment dat apăruse un căţel alb şi pufos, “Snowy”, aşa îl chema. Îl uitase.
Din când în când, o privea pe regizoare uluit.
Ca şi cum ar fi aşteptat aceste priviri întrebătoare, regizoarea îl privea zâmbind. Îl mira în continuare nuanţa incredibilă şi intensitatea verdelui din ochii femeii.
La un moment dat, aceasta îi şopti: “Ne vom revedea”. După câteva secunde adaugă: “După film”.
Se ridică şi ieşi.
El continuă să urmărească derularea poveştii.
La un moment dat, acţiunea se mută într-o sală de proiecţie.
Era exact sala în care se aflau. Dacă actorul, cu toate că îi semăna destul de bine, nu ar fi fost creol, ar fi zis că imaginile sunt luate în direct.
Gesturile personajului le imitau destul de bine pe ale sale.
La un moment dat, imaginea se mută în stradă. Personajul încerca să traverseze. Trase un fum din ţigara pe care o ţinea între degete.
“Dar, eu nu fumez”, îşi spuse şi se relaxă.
O maşină roşie îl lovi în plin şi personajul muri pe loc.
După ce genericul de final curse în totalitate, lumea se ridică şi ieşi în hol.
Vorbeau despre film. A înţeles că urmează să se meargă la un restaurant din apropiere, să “ude” filmul.
El nu putea merge. Mai avea treabă la birou.
Mai stătu puţin. Spera să apară frumoasa cu ochii verzi, să îşi ia rămas bun.
Cineva îl servi cu o ţigară. O lua şi o aprinse. “Ei, lasă că nu mor dintr-o ţigară”.
Ieşi. “O sun mâine” îşi spuse el şi plecă.
Trotuarul i se păru incredibil de aglomerat.
Se gândi să traverseze. Dincolo părea mai liber.
După câţiva paşi duse ţigara la gură.
Brusc întoarse capul.
Mai apucă să vadă maşina roşie şi prin parbriz, recunoscu privirea verde.
Muri fără să mai poată să spună ceva.

Maşina frână. Din ea coborî regizoarea:
“Ţi-am spus că o să ne revedem”


Categorii:Uncategorized Etichete:
%d blogeri au apreciat: