Prima pagină > Politicăraie - Partide - Politicieni, Presă > Dan Cristian Turturică: De ce se teme Antonescu de diasporă

Dan Cristian Turturică: De ce se teme Antonescu de diasporă

De ce se teme Antonescu de diasporă

Autor: Dan Cristian Turturică

Agresivitatea pe care o manifestă Crin Antonescu atunci când se opune introducerii votului prin corespondenţă nu vine din teama că opţiunile alegătorilor români din străinătate ar putea fi fraudate, aşa cum a declarat recent.

Acuzaţiile pe care i le aduce ministrului de Externe, Teodor Baconschi, cum că ar pregăti o masivă operaţiune de deturnare de voturi în favoarea PDL, depunerea unei moţiuni de cenzură împotriva sa, dar şi cererea de instituire a unei comisii parlamentare de anchetă pe acest subiect nu reprezintă nimic mai mult decât o diversiune. Una care să mascheze teama sa şi a colegilor din USL de un rezultat care ar reflecta şi în 2012 un fenomen demonstrat deja cu ocazia tuturor alegerilor anterioare: că diaspora votează masiv cu partidul sau candidatul pe care îl consideră cel mai de dreapta, care face cele mai mari eforturi pentru a desprinde România de trecut, de dictatura nomenclaturii care a supravieţuit executării lui Ceauşescu şi a urmaşilor ei.

Din 1990 încoace, voturile diasporei s-au dus preponderent spre Ion Raţiu, Radu Câmpeanu, PNŢ-CD, PNL, Convenţia Democrată, Emil Constantinescu, Mugur Isărescu, Alianţa D.A., Traian Băsescu şi PDL. Cum i-au identificat românii din străinătate pe aceştia ca fiind cei mai demni de încredere? Au fost sau sunt partidele şi candidaţii de mai sus cu adevărat de dreapta? Unii da, unii nu. Au fost însă, în mod cert, cei pe care i-au perceput ca fiind cei mai anticomunişti şi anti-SISTEM din tot ce au avut la dispoziţie pe buletinele de vot.

Când nu au avut candidaţi autentici de dreapta, au aplicat şi ei, ca şi mulţi alţii din ţară, regula răului cel mai mic. Şi-au coborât aşteptările până într-acolo încât i-au votat pe cei mai puţin legaţi de trecut şi cu disponibilitatea pur teoretică cea mai mare de a se schimba şi de a împinge România spre viitor. Pentru asta, au închis ochii şi la trecutul multora – la faptul că unii au fost activişti de partid, iar alţii informatori sau chiar ofiţeri ai Securităţii, au trecut şi peste faptele lor de corupţie, mergând de multe ori doar pe instinct. Au ascultat de un al şaselea simţ care le spunea că, atunci când vor trage linia, cei pe care i-au ales vor fi făcut un pic mai mult bine decât rău. Şi ei s-au înşelat de câteva ori, însă în majoritatea cazurilor au ales bine. Mai bine decât mulţi dintre cei de acasă. Cei pe care i-au votat (cu excepţia lui Ion Iliescu în confruntarea cu C.V. Tudor din 2000) s-au dovedit a fi cei mai puţin dispuşi la golănii monumentale, la a fura fără limite, la a trăda interesele naţionale, la a vinde tot şi pe noi toţi pe un preţ de nimic. În cel mai rău caz, cei pe care au pus ştampila s-au înscris undeva în apropierea mediei de incompetenta şi iresponsabilitate a clasei politice româneşti.

Însă şi dacă au mai greşit, şi dacă au avut şi au încă incertitudini asupra cui ar putea face bine, într-un punct esenţial nu au greşit niciodată: Ştiu cu precizie cine a făcut şi ar putea face în continuare răul cel mai mare, dacă li s-ar da din nou ocazia. Nasul acestei categorii aparte de români pentru criptocomunişti, pentru corupţie fără limite, pentru demagogie, pentru populism deşănţat şi pentru ticăloşie patologică este infailibil. Din acest punct de vedere, scorurile foarte bune obţinute de Băsescu şi de PDL cu ocazia ultimelor alegeri, de exemplu, sunt mult mai puţin relevante decât procentele infime pe care le-au obţinut din 1990 încoace toţi cei care nu s-au dezis niciodată, câtuşi de puţin, de casta hrăpăreaţă.

Când trăieşti înconjurat de decizii raţionale, aşa cum se întâmplă cu mulţi români din diaspora, printre oameni care ştiu că nu pot depăşi o anumită limită pentru că vor suporta consecinţele, în ţări unde politicienii chiar îşi dedică activitatea, în marea lor majoritate, unor proiecte în folosul comunităţii, devii şi mai puţin tolerant cu aberaţiile liderilor din ţară. Când te afli într-o sală de concert unde instrumentiştii respectă partitura, cu atât mai tare te enervează gălăgia dizarmonică ce răzbate de alături. Pentru că ai termen de comparaţie.

Până la urmă, poate asta îl şi irită pe Crin Antonescu. Că ar putea să se trezească şi el, şi Voiculescu, şi Ponta că trebuie să convingă încă vreo câteva milioane de români care au termen de comparaţie. Care, pentru că văd şi trăiesc zilnic consecinţele acţiunilor unor politicieni responsabili, cu atât mai puţin ar înghiţi explicaţiile jenante ale unuia care încearcă să-i convingă că, odată ales, un parlamentar nu are obligaţia nici de a fi prezent la dezbateri şi nici de a avea iniţiative legislative, că astea sunt pentru trupeţii politicii, nu pentru liderii de partid – Antonescu s-a aflat oricum întotdeauna la coada acestui clasament, nu doar de când este preşedintele PNL. Aşa cum nu îi vor recunoaşte nici autoritatea morală de a formula acuzaţii de corupţie la adresa adversarilor şi de a se tângui că ţara este jefuită când partenerul său numărul 1 este Dan Voiculescu – poate cea mai reprezentativă figură a SISTEMULUI.

Românii din străinătate sunt printre cei mai puţin vulnerabili la manipulare. Când toată viaţa asculţi doar lălăielile unor lăutari de duzină, este uşor să uiţi că muzica poate fi cântată şi altfel decât fals. Dar în clipa în care auzul ţi se obişnuieşte cu muzica de calitate, cu greu mai poţi suporta improvizaţiile după ureche ale unor amatori plini de ifose.

Crin Antonescu a înţeles încă de la alegerile din 2009 că, indiferent cât de feciorelnic, liberal, democrat şi prooccidental ar încerca să pară, există un segment al României pe care nu o să-l convingă niciodată. Majoritatea compatrioţilor care trăiesc deja în Occident nu îi vor susţine pe aliaţii celor care în ultimii 20 de ani şi-au dedicat viaţa misiunii de a ţine România departe de Occident. Nu vor înghiţi minciuna că unul care s-a făcut frate cu Dan Voiculescu şi stirpea pesedistă chiar poate ajuta România să scape de influenţa unora ca Dan Voiculescu, Ion Iliescu şi progeniturile lor. Şi îl vor ştampila cu acelaşi procent minuscul cu care i-au înfierat pe toţi cei care s-au zbătut din răsputeri să păstreze această ţară la periferia continentului pentru a o conduce precum nişte şefi de ghetou.

Panica preşedintelui PNL vine din faptul că, odată adoptată legea care le va permite celor ce trăiesc în străinătate să-şi exercite votul trimiţându-l prin poştă, fără să se mai deplaseze sute sau mii de kilometri până la cel mai apropiat centru electoral, opţiunile lor intransigente vor cântări semnificativ mai mult decât până acum. Atât de mult încât ar putea înclina decisiv balanţa. Şi nu în favoarea lor.
În 2009, la turul doi al prezidenţialelor, când a fost atins recordul de participare la secţiile din străinătate, au votat 150.000 de oameni. Începând cu 2012, votul prin corespondenţă ar putea creşte participarea la peste un milion. Şi nu pentru că asta şi-a propus ministrul de Externe, ci pentru că este o cifră derivată din totalul de trei milioane de români care trăiesc peste hotare. Dintre aceştia, mai bine de o treime nu au votat niciodată din cauza distanţei care îi desparte de secţiile electorale.

Procentual, milionul de voturi se poate traduce, în funcţie de prezenţa la vot din ţară, într-o influenţă cuprinsă între 10% (raportat la numărul de alegători care au participat la turul doi al prezidenţialelor din 2009) şi 20% (raportat la prezenţa la vot de la europarlamentare) din scorul final. Aceste procente îi provoacă insomnii lui Antonescu. Ele pot spulbera visele electorale ale USL, fără a fi nevoie de nici o fraudă.

Este suficient să aplicăm procentele obţinute în mod tradiţional de dreapta, din 1990 încoace, la prezenţa care s-ar putea atinge după introducerea votului prin corespondenţă şi se observă că distanţa dintre USL şi PDL se micşorează vizibil. Pentru că da, parţial nemeritat, PDL se identifică în ochii multora cu un partid de dreapta.

Şi nu din cauza apartenenţei la Partidul Popular European, ci pentru că se află la dreapta stângii româneşti. La dreapta PSD-ului şi mai nou, în mod evident, la dreapta PNL-ului. La dreapta celor care au făcut prea puţin pentru a da puteri depline economiei private, care au cocoloşit un stat incompetent şi obez, care în plină criză au criticat cu un populism deşănţat toate încercările de reducere a cheltuielilor publice.

Nu trebuie decât să ne uităm la toate ieşirile publice ale lui Antonescu din ultimii doi ani, la promisiunile fără acoperire de creştere a salariilor şi pensiilor şi devine evident de ce PDL, şi nu PNL, este privit ca fiind cel mai de dreapta partid românesc. Şeful PNL ştie foarte bine de unde vine acest handicap al partidului său şi, pentru că nici măcar nu mai încearcă să-l recupereze, preferă să anuleze vocea celor care îi amintesc de el. Încă de acum câteva luni, Antonescu a lansat un atac împotriva diasporei, declarând că ar fi oportună condiţionarea voturilor din străinătate de plata a cel puţin unui impozit în ţară. O declaraţie care arată limpede că alianţa din care face parte nu de fraudarea voturilor se teme, ci chiar de voturile de peste hotare. Şi care, pe deasupra, încearcă să arunce în derizoriu valoarea sprijinului pe care cei ce muncesc în afară îl dau economiei naţionale, prin miliardele de euro pe care le trimit anual acasă.

Şi nu doar liberalii au trecut la atac, ci şi partenerii din PSD. Spaima că voturile diasporei le-ar putea strica încă o dată jocurile i-a îndemnat pe social-democraţi să trimită o scrisoare penibilă preşedintelui Comisiei Europene, în care au solicitat „Comisiei de la Veneţia să nu avizeze favorabil proiectul de lege privind votul prin corespondenţă deoarece, în caz contrar, vom fi martorii unei imense nedreptăţi cauzate de frauda pe care actuala putere o pregăteşte pentru alegerile parlamentare din 2012 şi prezidenţialele din 2014″.

Răspunsul lui Barosso a fost pe măsură: „Regret să vă informez că nu este posibil pentru Comisie să intervină în această problemă”.

Miza implicării şi mai puternice a românilor din străinătate în alegerile politice din ţară nu stă atât în cantitatea de voturi, ci în calitatea lor. Marea majoritate a celor care au ales să emigreze, chiar şi temporar, fac parte din categoria oamenilor puternici ai României.

Cine a petrecut măcar câteva luni muncind în afară ştie cât de greu este să trăieşti printre străini, chiar şi atunci când ai un serviciu bun şi un salariu pe măsură. Decizia de a te dezrădăcina şi a te transplanta într-o altă cultură preusupune tărie de caracter. Presupune curajul de a-ţi lua destinul în propriile mâini, de a accepta faptul că nu trebuie să aştepţi de la nimeni să îţi dea nimic pe degeaba, că totul trebuie cucerit, uneori cu mâinile goale. Cei care au făcut-o, la fel ca şi întreprinzătorii şi profesioniştii din ţară, sunt cei ce s-au scuturat de condiţia de asistat social, care refuză să depindă de mila statului. Cel mai important, sunt oameni care nu se mai mulţumesc cu puţin, care au ales să facă pasul decisiv de la condiţia de supravieţuitor la cea de învingător. Peste tot în lume, în orice moment din istorie, astfel de oameni au contribuit determinant la tot ce a însemnat progres. Ei sunt cei ce împing lumea înainte. A nu le oferi românilor care fac parte din această categorie, indiferent unde trăiesc şi muncesc într-un moment al vieţii, toate condiţiile pentru a putea influenţa destinul ţării lor echivalează cu a submina în modul cel mai iresponsabil cu putinţă şansele noastre de a evolua.

Ofensiva Uniunii Social-Liberale împotriva diasporei este un nou puseu de violenţă dintr-o lungă serie de agresiuni, care a început în primele zile după Revoluţie, atunci când cei ce fugiseră din ţară în timpul lui Ceauşescu erau respinşi de urmaşii acestuia cu sloganul „ei nu au mâncat salam cu soia”. Ulterior, numeroşi români care au ales să emigreze au făcut-o din cauza situaţiei economice şi sociale create de politicile iresponsabile promovate de partidele care au preluat moştenirea ideologică şi logistică a PCR.

Mulţi dintre politicienii care astăzi doresc să-i împiedice, prin menţinerea unor limitări birocratice, să voteze în număr mare sunt aceiaşi care au izolat România în anii ’90, care au frânat desprinderea de comunism şi ieşirea din subdezvoltare. Sunt cei care i-au împins să-şi găsească împlinirea departe de casă. Iar acum nu vor altceva decât să le definitiveze exilul.

Publicat: 20 Mai 2011

Sursa: România liberă.ro

http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/de-ce-se-teme-antonescu-de-diaspora-225976.html#top_articol

  1. 22 mai 2011 la 10:46

    Aș mai adăuga că românii care au ales să muncească în străinătate nu sunt chiulangii.

    • 22 mai 2011 la 22:00

      Majoritatea muncesc de le sar capacele. Ştiu persoane care spun că e adevărat că acolo câştigă bine, muncesc cum, dacă încercau în ţară, îi întrebau colegii dacă s-ai ţicnit. Atenţie, majoritateamuncesc sub nivelul pregătirii lor. Acolo zicerea: „a munci nu e o ruşine” e o chestie obişnuită.
      Nu sunt chiulangii şi nici nu sunt supuşi presiunii mediatice din ţară.

  2. 22 mai 2011 la 17:34

    Am preluat si eu editorialul. Exceptional.

    • 22 mai 2011 la 22:03

      Flavia :

      Am preluat si eu editorialul. Exceptional.

      Şi mie mi-a plăcut de aceea l-am importat.
      Poate ai observat, poate nu, pe acest blog, chestiile scrise de mine sunt albastru închis, cele importate sunt scrise cu verde. Consider că e bine să nu-mi arog merite pe care nu le am. Unde lipsesc lincurile necesare cauza e faptul că pur şi simplu am uitat să le pun.

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: