Prima pagină > Internaţional, Noi şi alţii > Ianos bacs are coşmaruri roşu, galbene, albastre …

Ianos bacs are coşmaruri roşu, galbene, albastre …

HotNews.ro http://www.hotnews.ro/  zice că:

Budapesta isi va schimba steagul, deoarece cel actual, cu culorile rosu, galben si albastru, poate fi usor confundat cu drapelul national al Romaniei, a declarat joi primarul capitalei Ungariei, Istvan Tarlos, citat de politics.hu http://www.politics.hu/20110617/budapest-to-decide-on-new-flag-next-week/
Decretul privind noua emblema a Budapestei a fost definitivat si va fi supus votului martea viitoare, a precizat acesta.

Noul steag va fi alb si va avea pe margini triunghiuri rosii, albe si verzi, iar in centru stema Budapestei.
Schimbarea steagului Budapestei va costa 10 milioane de forinti (aproximativ 37.000 euro).

Sursa: http://www.hotnews.ro/stiri-international-8929367-budapesta-doreste-schimbe-steagul-deoarece-seamana-prea-mult-cel-romaniei.htm

Ce să zic, minte de ungur la Ianoş bacs… bolund ungur… D,  poate se va confunda dacă stai cu capul în damigeana de palinka şi asta se răstoarnă. Dar nici asta nu-i destul ci trebuie să mai fii şi beat muci ca să nu gezi că drapelul Budapestan are o stemă…

De fapt nu mă mir. Dacă mă uit la stema Budapestei văd un detaliu care îni spune şi că cel care a desenat stema asta şi-a scos cam greu capul din damigeană. Stema are sus, pe coroană, o cruce. Dacă acea cruce e dreaptă, apăi şi ungurii sunt naţie creştină şi europeană…

Gestul ameţitului de la Budapesta, evident că e unul provocator, destinat să irite românii. Da mă irită. Nu am avut limbrici niciodată, dar dacă i-aş fi avut, cred că simţeam aceeaşi iritare în zona cu care acum şed pe scaun. 

În fine, eu zic că decât să mai încerce primarul Budapestei să irite ar fi mult mai bine să îşi ceară scuze pentru comportamentul înaintaşilor săi faţă de românii din Ardeal… pentru Ip, pentru Trăsnea, sau poate pentru faptul că au murdărit această frumoasă combinaţie de culori cu împuţiciunea cu cele două mâţe balbebe şi cu crucea răsturnată…

Sau poate ar trbui să-şi amintească nişte momente din istorie când opinca românească. În caz că are oarece handicap în ceea pe priveşte ţinerea de minte îi recomand să citească articolul de mai jos. Aşa, de chestie, să vadă ‘mnealui cam cum e cu opinca pusă pe drapelul unguresc:

Cum au pus românii opinca pe Parlamentul din Budapesta 

… Şi-au intrat trupele noastre în Budapesta la începutul lunii august 1919. Palatul Parlamentului maghiar a fost pus sub paza unui pluton de vînători. Şeful gărzii de la intrarea principală era sergentul Iordan, un oltean de la Craiova, potrivit de stat, negru, uscat şi foarte vioi. Deasupra palatului a văzut Iordan cum fîlfîia în vînt flamura ungurească – roşu-alb-verde. Faptul acesta nu l-a supărat prea tare, dar nici nu i-a plăcut… Dîndu-şi capela pe ceafă şi scărpinîndu-se după ureche şi-a zis: „Să dau jos steagul unguresc şi să pun fanionul de la companie?… Asta ar şti şi madama de la popota domnilor ofiţeri s-o facă…” „Dar am să chibzuiesc în aşa fel ca să rămînă de pomină şi să fie şi talpa României răzbunată…”Zis şi făcut. Chemînd pe căprarul Bivolaru, s-au suit în norii Budapestei şi au coborît steagul în lungul sforii, drept la jumătatea steajerului şi, luînd apoi opinca răsuflată a căprarului, s-a urcat ca un pui de urs şi a pus-o drept căciulă în capul steajerului, lăsîndu-i nojiţele s-atîrne-n vînt. Şi aşa a fîlfîit multă vreme în cerul Budapestei steagul maghiar cu opinca românească deasupra lui… „Cine oare să fi făcut această tragică glumă? – îmi zise tovarăşul meu de preumblare, domnul Ferency, un distins avocat pe care îl cunoscusem în metropola maghiară; şi zicînd, îmi arătă cu mîna priveliştea originală şi neaşteptată, care oprea în drum şi întorcea capetele şi altor trecători, ca fiind cel mai caracteristic şi ironic simbol al îngrozitoarei realităţi, al catastrofalei prăbuşiri a unui organism orgolios şi despotic, tocmai sub călcîiul acelui organism pe care ţinuse genunchiul de fier atît amar de vreme, pe care întotdeauna l-a considerat nevrednic de lumina soarelui şi de care totuşi o viaţă-ntreagă s-a temut…” „Cine oare să fi dat vîntului şi să fi ilustrat cu atîta măiestrie şi atît de dureros dezastrul iremediabil al regatului Sfîntului Ştefan?”, mai rosti domnul Ferency, cu privirea tristă, pierdută în văzduh, întrebînd parcă cerul unguresc, dezolant de senin în ziua aceea. Apoi se întoarse cu privirea spre mine, şi deşi nu mai zicea nimic, am înţeles că ar vroi o lămurire.

Îmi era milă de el, căci era un om distins la simţire. „Mă voi interesa, domnule doctor”, îi zisei cu o nuanţă de înduioşare şi, apropiindu-mă de santinelă, îi spusei să strige pe şeful gărzii. „Este chiar acolea, domnule general”, îmi răspunse vînătorul mic şi îndesat, încordîndu-se şi făcînd cu capul un gest despre cheiul Dunării.

– Cum îl cheamă?

– Don sergent Iordan.

– Dar tu ştii cine a dat ordin de s-a aciuat opinca ceea deasupra steagului unguresc?

– Da, domnule general, chiar don sergent a dat ordin azi dimineaţă şi tot dînsul a şi executat ordinul… acum stă de un ceas acolo să vadă ce-o să zică lumea şi tot în cer se uită ca să îndemne şi pe alţii…

Mă-ntorc puţin spre stînga şi nu departe zăresc un sergent şi un căprar, care, fără să mă bage în seamă, gustau cu frenezie roadele isprăvii lor – ilustraţia magistrală a unui moment istoric. Priveau cînd la trecătorii enervaţi şi sanchii, cînd la opinca impertinentă, şi pe feţele lor tuciurii şi asprite de viforul vremilor se lămurea cea mai desăvîrşită satisfacţie. Păreau nişte inspiraţi şi nişte draci geniali. Întreaga oaste românească, întreaga naţie mi s-au părut că se oglindesc în aceşti doi zdrenţăroşi, sublimi chiar prin gradul de perfecţiune la care poate ajunge o zdreanţă… De-aş fi fost singur! O! i-aş fi privit ceasuri întregi fără să mă satur… Şi, poate, i-aş fi luat de gît şi i-aş fi sărutat! Dar… le-am făcut semn să se apropie şi, arătînd domnului Ferency pe sergent, i-am zis încet, foarte încet: „Acesta este glumeţul, care fără o intenţie răutăcioasă, desigur, şi cu toată naivitatea unui poznaş, te-a făcut poate să suferi…” Şi domnul Ferency, scăldîndu-şi ochii între genele-i umede, mi-a replicat cu adîncă melancolie:

– Dacă din sufletul şi mintea unui simplu ţăran ca acesta s-a desprins o asemenea poznă, atunci nu mă mir că sînteţi aci!

În după-amiaza aceleiaşi zile, m-am îndreptat din nou spre Palatul Parlamentului. Mă simţeam dator faţă de Iordan; trebuia să-i dau ceea ce în faţa durerii domnului Ferency, nu i-am putut da. L-am chemat – era nedespărţit de Bivolaru -, mi-a povestit cum i-a dat în gînd şi cum a înfăptuit isprava lui. L-am lăudat şi mi-am plimbat mîna mult pe faţa lui suptă şi radioasă şi i-am dat un pachet de ţigări regale. Şi nu ştiu cum, m-am pomenit că iau de nas pe căprarul Bivolaru, care se tot apropia de mine şi pe care, cu cît îl priveam, cu atît mai mult punea stăpînire pe firea mea. Era mic de statură, faţa îi era smeadă şi foarte pîrlită de soare şi vînt; în fundul capului purta nişte ochi mici, căprui şi scăpărători. Avea dinţi mărunţi, albi şi frumoşi, şi peste buza arsă de frigurile ostenelilor abia mijea o mustaţă roşcovană -, un vulpoi de Mehedinţi. Purta capelă pe sprînceană, iar în ce priveşte îmbrăcămintea părea înfăşurat cu totul într-un covor de petice, căruia expresia lui îi dădea ceva din prestanţa unor odăjdii de samurai japonez fanatic. O crestătură adîncă îi stăpînea obrazul stîng şi alta mai lată se răsfăţa pe gît sub urechea dreaptă; mai în sus de mînă, pe antebraţul stîng, se zărea o cicatrice respectabilă… L-am întrebat unde a fost rănit. Mi-a răspuns cu naivitate şi scurt: „Peste tot, domnule general”. Şi desfăcînd repede o moletieră, mi-a arătat o rană de schijă, abia vindecată, la pulpa dreaptă; apoi, descheind singurul nasture pe care îl mai avea la veston, puse degetul pe o dîră de baionetă în lungul coastelor din dreapta care se vedea în întregime printre cele cîteva şuviţe de pînză destrămată ce alcătuiau cămaşa lui Bivolaru. Şi era gata să-mi mai arate, dar l-am întrerupt: „Bine, bine… văd că eşti crestat ca un răboj; dar unde ai căpătat rănile? În ce lupte?…” Şi iarăşi cîntecul lui: „Peste tot, domnule general. În Carpaţi, la Răşinari, la Olt, la Siret, la Oituz şi chiar pe Tisa în aprilie, că eu, domnule general, am fost poate în patruzeci de atacuri mari şi, în adevăr, eu sînt răbojul isprăvilor regimentului nostru… pe mine sînt crestate toate de la 1916 încoace… şi nu mă las nici mort!…”

– Ei şi acum îţi pare bine că făcurăm România Mare şi că faci de gardă, tu, căpraru Bivolaru de la Mehedinţi, tocmai aci la Budapesta?

Şi el, încordîndu-se şi privindu-mă soldăţeşte drept în lumina ochilor, îmi răspunse sfătos şi cu mîndrie:

– E lucru mare, domnule general… Dar… am auzitără că mai e şi o Vienă!…

Acestui nebun în toate minţile, acestui prototip al zdrenţelor noastre glorioase de la 1917, care îşi da seama perfect pînă unde se poate întinde fiziceşte România Mare, nu-i intra totuşi în cap că numai pentru ce vedea s-a ostenit el şi atîţia au albit meleagurile cu oasele lor. El, Bivolaru, sinteza neamului său, elegant la simţire şi la gîndire, fără să poată exprima, înţelegea totuşi numai una: „faima şi duhul românesc cît mai departe, şi peste România-Mare, România spirituală, România fără hotare”. 

General Marcel Olteanu

Sursa: http://susopinca.net/

Mă gândesc că dacă tot  are nemuţumiri vis-a-vis de români, cum ar fi faptul că ne învecinăm, ar face un mare bine dacă a încerca să repare una din cele mai mari porcării ale istoriei şi să se ducă acolo unde îi sunt strămoşii… În Asia. Sau dacă nici acolo nu e bune că suntem în aceeaşi emisferă, n-ar fi rău să se ducă în Republica Congelată Antarctica… Poate pinguinii să fie de acord să le dea autonomie pe vreun gheţar mai mititel …

  1. puiu
    19 iunie 2011 la 17:51

    bey Bluica ,n-am nimica cu honvezi ,sa ramana pe cati i-am botezat eu ….hihihihih…,daca nu le place de nasul ,sa mearga in stepele mongoloide ,acolo-i neamul lor si-a Cicciolinei emblema lor pe care ar trebui s-o puna pe steag imbracata in pielea goala si cu manurile-n jeb …hihihihih…

    • 19 iunie 2011 la 18:24

      Salut Puiule… Bun venit la Românica blues.
      Cu ungurii nici eu n-am nici o treabă. Ştii de ce? Pentru că genetic în Europa nu mai există Unguri. Sunt în Asia şi acolo se numesc „magari”. Am văzut asta cu magarii La M2.
      Cei care acum îşi spun maghiari de fapt nu sunt maghiari deoarece nu există aşa ceva. Când au venit, au venit ca mai multe naţii: huni, secui etc.
      Aspectul fizic al celor pe care regii lor i-au condus aveau un aspect mongoloid, erau bruneţi ca pana corbului, la piele închisi … cu o tenbtă de galben (Ca la chinezi, dar mai închis).
      Dacă te uiţi, foarte mulţi au aspect european, piele foarte albă, şateni sau blonzi, ochi albaştrii sau verzi. Ale cui caracteristici sunt astea? Ale dacilor băştinaşi şi a unor germanici central europeni. Aceştia au fost asimilaţi. Maghiarizarea a funcţionat de asemenea, foarte bine în Ardeal. Familia uneia din bunicile mele, deşi locuia într-un sat unde nu era fir de ungur sau ţigan, trebuit să îşi magiarizeze înainte de Marea Unire numele, altfel un li se recunoştea nici un drept.
      Dacă îi mâncă în freză poate, într-o zi, va trebui iar să punem o opincă pe drapelul de pe Parlamentul budapestan. Aici avem o problemă. Nu se mai găsesc opinci. Da’ nu-i bai, avem adidaşi sau bocanci de Clujana…
      Ştii m-am mai gândit la ceva draplul Ungariei seamnă cu al Italiei. Oare n-ar fi bine să-l schimbe?
      Drapelul Italiei:

      Drapelul Ungariei

      Parcă mai repede se confundă astea decât al Budapestei cu al nostru. Al Budapestei are stemă…
      Alte drapele roşu alb verzi:
      Tadjukistan

      Iran

      India

      Kurdistan

      Mexic

      Pe de altă parte, acel Ţinut Secuiesc e o abureală de vreme ce doar 400 de oameni s-au declarat secui. Locuitorii de acolo au fost colonizaţi ca să apere frontiera, la fel cum saşii (saxoni) au fost aduşi tot pe post de grăniceri în zona Sibiului…
      Spun că Ardealul era depopulat cînd s-o dat Pişta jos de pe cal? O fi fost poate goale străzile, poate lumea era la meci, la cinema, la crâşmă… Sau poate stăteau pe net 😀

  2. Anonim
    30 mai 2012 la 16:22

    Hotii!! Dragi unguri….. ati furat tot!! si steagu romanilor si al italiei!! manance+va purecii!”!

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: