Arhiva

Archive for 3 februarie 2012

Mircea Badea zice că nu știe cine e Carmen Brumă

3 februarie 2012 4 comentarii

Azi mă uitam pe Facebook și ascultam aberațiile pe care le emitea Mircea Badea.

La un moment dat îl aud că nu mai știe pe pagina cui de Facebook ( el zicea ”pe ecranul nu mai știu cui”)  a văzut cum ăla zicea dracu știe ce (ceva nasol) de o melodie de ( cu greu și-a amintit că e vorba de noua melodie cântată de  Inna cu care aceasta face furori în ultima vreme).

Culmea coincidenței. Tocmai asta citeam eu:

Urasc melodia ” Ai se eu te pego”. Pe langa faptul ca e difuzata obsesiv, mi se pare oribila iar dansul e ridicol si vulgar. Prin comparatie,” Meneaito” si „Dansul pinguinului” ajung sa para capodopere ale coregrafiei. Va rog spuneti-mi ca nu sunt singura pe lume….:)

Ghici a cui era pagina…

Corect, a lui Carmen Brumă (vezi lincul aici:  http://www.facebook.com/pages/Carmen-Bruma-Oficial/282267451813072 )

Pe pagina lui Carmen nu apare clipul difuzat obsesiv, în acela cântă Inna dar nu l-am găsit pe Youtube decât într-o versiune remixată. Oricum, sunetul de de la clipul la care face referire năbădăioasa creață…

Clipul pus de Carmen, pare a fi acesta (Probabil pentru că nu a găsit o variantă cu Inna):

Țîțîțîțî … Mirciulică nu și-o mai amintește pa Carmen? Wow, păi ori s-a ramolit, ori e tare amnezic.

Nu mai departe de 31 Ianuarie 2012 scria pe sinistrul lui blog

AM FOST LA SPORT

 January 31st, 2012  admin

….cu Carmen.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Nu ma mai duc :)

Data viitoare mai bine o astept in colt la o shaorma, ragaind bere si citind reviste colorate despre dive care fac “miscare”.

Iată dovada foto:

Săracul, deci din 31 Ianuarie și până în 3 Februarie, același an, a uitat cine e sexoasa creață…

Păi să-i amintim. Uite asta, cu țâțe mișto: 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sau n-o fi tocmai uituc Badea și să fie vorba de altceva? De exemplu să i fie ciudă că ea nu-l pomenește acolo, pe pagina ei? Ori i-o fi dat papucii? Țîțîțî … Săracu Mirciulică…

E normal că spune o mulțume de prostii… e trist, tare trist … 

 

 

Halucinant: Licența de exploatare a Rosia Montana Gold Corporation (RMGC) e expirată de acum 12 ani

3 februarie 2012 20 comentarii

Despre licenta de la Rosia Montana

Inteleg ca saptamanile care urmeaza vor fi decisive pentru soarta proiectului minier de la Rosia Montana – care intentioneaza sa foloseasca cianuri.  Am citit ca Ministerul Mediului si Padurilor va lua o decizie in privinta acordului de mediu pentru proiect.

Vreau sa insist asupra unui aspect despre care nu s-a vorbit foarte mult: expirarea licentei de exploatare.

Reamintesc ca Rosia Montana Gold Corporation (RMGC) sustine ca are o licenta de exploatare valida (47/1999), acordata prin HG 458/10.06.1999, ale carei prevederi sunt, in mod nejustificat, inca secrete.

In realitate:

1. Legea minelor (art.22) spune ca pentru inceperea activitatii miniere prevazute in licenta este necesara obtinerea unui acord de mediu in maximum 180 de zile de la acordarea licentei de exploatare. Conform unui simplu calcul, acest termen a fost depasit cu circa 12 ani (!). In aceste conditii, orice activitate miniera la Rosia Montana ar fi ilegala, iar autoritatile competente trebuie sa constate expirarea licentei de exploatare 47/1999 si obligativitatea reluarii procedurilor pentru o noua licenta.

2. In plus, din informatiile primite, licenta de exploatare 47/1999 a fost acordata societatii Minvest Deva (statul roman), ca titular, si companiei RMGC, ca afiliat, iar ulterior licenta a fost transferata de la Minvest (statul roman) la RMGC, Minvest ramanand companie afiliata. Licenta nr. 47/1999 era, insa, pentru mina veche, exploatata de Minvest (statul roman) si inchisa in 2006. Pentru noul proiect minier pe care il promoveaza RMGC, perimetrul a fost modificat de cateva ori,astfel ca toate operaţiile de explorare, cercetare arheologica, descarcari de sarcina arheologica,  certificat de urbanism etc. se bazeaza pe un perimetru ilegal. Logic, asta inseamna ca  pentru noul proiect nu exista licenta de exploatare.

In aceste conditii, are Ministerul Mediului si Padurilor calitatea de a acorda un aviz de mediu pentru un proiect minier a carui licenta este inexistenta?

In opinia mea, intreaga procedura ar trebui reluata si intoarsa la Agentia Nationala de Resurse Minerale si Guvern. Iar Agentia trebuie sa verifice  daca se poate exploata aurul si prin alte metode, nu cu cianura, iar daca nu, sa se renunte la acest proiect.

In final, fac doua propuneri:

1. sa cream locuri de munca la Rosia Montana prin inscrierea in patrimoniul UNESCO, refacerea galeriilor antice si investitii in turism in aceasta zona;

2. daca chiar trebuie sa exploatam aurul de la Rosia Montana, sa o facem spre beneficiul Romaniei, adica a fiecarui cetaten roman si cu mijloace care nu pun in pericol sanatatea noastra si a celor care vin dupa noi.  Deci: fara cianuri si statul roman sa fie cel care exploateaza aurul de la Rosia Montana, iar cetatenii sa primeasca anual divindende din exploatarea aurului (asa cum procedeaza Norvegia cu exploatarea petrolului de catre stat).

Sursa: Blog Monica Macovei

Cine tulbură liniştea Transilvaniei ?

3 februarie 2012 Lasă un comentariu
Scrierea lui Larry L. Watts îmi este, ne este tuturor românilor interesaţi, de mare ajutor prin vasta bază de documente istorice, prin competenta şi pertinenta lor interpretare oferită, pentru cunoaştere, învăţătură şi răspândire. Referitor la Transilvania, autorul ne prezintă trei subcapitole, intitulate pe rând: Prima campanie transilvaneană 1918-1919, a doua campanie transilvaneană 1938-1940 şi a treia campanie transilvăneană 1944-1946, campanii în care ungurii revizionişti au avut ca aliat principal Rusia lui Lenin şi Stalin. Autorul nu se opreşte la ele ci, din nou tot atât de documentat, ne prezintă continuitatea revizionismului unguresc, prin orice mijloace, în problema Transilvaniei până în zilele de astăzi. Citiţi, meditaţi, consideraţi.
Fiind vorba de date istorice, documente istorice, puse la dispoziţia cititorilor de limbă română, voi păstra subtitlurile capitolelor folosite de autor, subliniind doar esenţialul lor, dar îmi permit să adaug idei şi comentarii personale, critic şi analitic.
 
Prima campanie transilvaneană 1918- 1919 (paginile 76 – 86)
 
La început, autorul face o scurtă biografie a evreului ardelean Bela Kun (şi-a auto maghiarizat numele din Kohn) care, fiind prizonier în Rusia între 1914-1917, a devenit comunist şi s-a înrolat voluntar în Armata Roşie. Împreună cu alţi prizonieri unguri au format grupul maghiar al partidului comunist rus, o rampă de pe care Lenin şi Trotski i-au lansat spre Ungaria, unde trebuiau să însămânţeze, cultive şi fructifice o republică sovietică a sfaturilor, comunistă sui generis! La Budapesta, Bela Kun a fondat partidul comunist ungar şi apoi o aripă transivăneană, comunistă în formă, iredentist-revizionistă în fond, din foşti prizonieri unguri din Transilvania. În obiectivele comuniştilor unguri, ce au prins rădăcini la Budapesta, au intrat şi operaţiuni paramilitare şi teroriste împotriva autorităţilor şi populaţiei române din Transilvania. Document: în Ianuarie 1919, o brigadă din Divizia Szekler şi foşti prizonieri unguri la ruşi au organizat un atac anti-românesc la Zalău, judeţul Sălaj. Eşec. După acest eşec comuniştii unguri au hotărât să treacă la o alianţă ideologică şi militară completă cu Rusia Sovietică prin care, împreună, au plănuit şi acţiunile militare de cotropire şi anexare a unor teritorii româneşti. Armata roşie ucraineană să atace România prin Bucovina şi să facă joncţiune cu armata roşie a lui Bela Kun care va intra prin Transilvania, iar, în urma victoriei comune, ucrainenii să ia Bucovina iar ungurii Transilvania. Lenin, care lansase decretul păcii cu Germania, pentru a debloca armata ţaristă din războiul mondial şi a o folosi în scopurile extinderii revoluţiei sovietice, prin forţă şi teroare, este de acord cu acest plan ca Bucovina şi Basarabia să fie atacate de armata roşie ucraineană pentru anexare şi Bela Kun primeşte acelaşi acord pentru Transilvania. Fără să mai aştepte, fără declaraţie de război, în aprilie 1919 armata roşie a lui Bela Kun atacă România, dar în decurs de două săptămâni este aruncată înapoi, până peste Tisa. A doua oară, în iulie 1919, când Rakovski, comandantul armatei roşii ucrainene, dă un ultimatum României să evacueze imediat Basarabia, Bela Kun cu armata lui atacă din nou România. De data aceasta armata română nu se mai opreşte la Tisa, respinge şi înfrânge definitiv armata lui Bela Kun în pusta ungară, intrând victorioasă în Budapesta. Bela Kun fuge în Austria, de unde se plânge lui Lenin că înfrângerea lui, a ungurilor, a comunismului în Ungaria se datorează lipsei de o susţinută cooperare din partea lor.
După Bela Kun a urmat Miklos Horthy care, de la început, a formulat un memorandum strategic de refacere a Ungariei, în care considera România inamicul numărul unu al Ungariei. România, care i-a scăpat de republica sovietică şi fără de care el, Miklos Horthy, niciodată nu mai ajungea regent, al treilea şi ultimul regent al Ungariei.
Un proverb românesc: Nu mă lăsa să mor, că nu te-oi lăsa să trăieşti… zice bine…
 
A doua campanie transilvăneană 1938-1940 (paginile 121-140)
 
Larry L. Watts citează din A History of Modern Hungary 1929-1945 că Moscova a început să-şi declare sprijinul pentru revizionismul teritorial al guvernului Horthy încă din 1938, în ideea să prindă România în cleşte, având în vedere că, în acelaşi timp, Cominternul făcea presiuni împotriva României pentru cedare de teritorii URSS-ului şi Bulgariei!! După acest semnal din partea Moscovei, Consiliul Suprem al Apărării a lui Horthy întocmeşte proiecte ale unor convenţii militare cu URSS-ul, pentru coordonarea momentului atacului asupra României. După proiecte, ce sunt avizate favorabil de ambele părţi, urmează planuri detaliate ale acţiunilor militare şi mai apoi, se află pe căi diplomatice, că ambasadorul sovietic la Budapesta încurajează Ungaria să treacă la acţiune militară împotriva Transilvaniei.
În acelaşi timp, Ungaria s-a apropiat diplomatic şi de Germania, prin convenţii şi alianţe, cunoscând bine şi apetitul lui Hitler pentru schimbarea frontierelor în Europa. După aranjamentele diplomatice, Horthy şi prim-ministrul Gombos, îi spun direct lui Hitler despre pretenţiile lor asupra Transilvaniei, mergând până acolo încât susţin că în Transilvania populaţia majoritară este cea ungară. Hitler nu se lasă convins de retorica lor şi îi întreabă, dacă ei cred că singuri pot să învingă România într-o confruntare directă. Se lasă tăcere şi răspunsul nu mai vine. După tăcere, care era un răspuns, Hitler le promite că îi sprijină, contra sprijin, printr-un arbitraj, nu printr-o confruntare armată, fiindcă un război în această parte îi încurca planurile, şi aşa încurcate prin iraţionalitatea lor militară. Horthy şi Gombos, apoi Horthy şi Teleki au ascultat sfatul lui Hitler, acceptând calea arbitrajului având asigurat suportul lui Hitler şi a lui Mussolini, în locul războiului direct la care erau împinşi de ruşi. Pentru o imagine mai clară a situaţiei europene din acel moment trebuie subliniat că Hitler nu dorea război în apropierea câmpurilor petrolifere române, în timp ce Stalin ar fi dorit un conflict armat între Ungaria şi România, ce ar fi fost un bun pretext să ajungă la câmpurile petrolifere române, motivând germanilor că doar sprijină pretenţiile justificate ale ungurilor. Şi aşa s-a ajuns la acel nefast dictat din 30 august 1940, prin care monarhia şi guvernul românesc au cedat Nord-Vestul Transilvaniei Ungariei, adică 42.243 kilometri pătraţi ce cuprindea peste 1.300.000 de români, 480.000 de unguri, 450.000 saşi, 150.000 evrei şi sub 200.000 diferite alte etnii. Aceste numere de recensământ, rotunjite la urmă în plus, arată elocvent în procentaje că: românii erau mai mult de jumătate din populaţie cedată, pe când ungurii abia că ajungeau o cincime din populaţia transilvăneană! Dacă se adaugă, cum corect se obişnuieşte, şi datele istorice ale atestării vechimii populaţiilor în acel teritoriu, este clar că a fost un dictat prin forţă, profund nedrept. Iar dacă cunoaştem în amănunt evenimentele din jurul şi timpul dictatului, soarta românilor ardeleni sub acest dictat, este indubitabil că: Hitler şi Mussolini au fost satrapi satanici, Horthy şi guvernul lui revizionist nişte căpetenii barbare, iar Regele Carol al II-lea, camarila şi guvernele lui principalii vinovaţi de acest dictat!!
Cine nu mă crede să umble sănătos, cine se îndoieşte şi vrea să-şi risipească îndoielile să citească cel puţin pe Milton L. Lehrer şi Larry L. Watts şi sunt convins că va descoperi cât de vinovată a fost monarhia, camarila, guvernele şi o parte din elitele culturale româneşti între 1927 şi 1947. Întâi, au privit cu superficialitate şi nepăsare propaganda, manifestările şi acţiunile subversive ale iredentismul şi revizionismul ungurilor (asemenea celor din prezent, n.r.). Al doilea, serviciile româneşti de informaţii le-au adus la cunoştinţă reţeaua, conexiunile şi centrii iredentismului din România şi străinătate, dar au rămas fără reacţie, decizie sau au schiţat doar ambiguităţi verbale. Regele Carol era obsedat cum să lichideze mişcarea naţional-creştină legionară şi împreună cu lacheii lui au trecut la arestarea şi asasinarea conducătorilor şi personalităţilor marcante ale Mişcării Legionare, dar nu l-a preocupat şi nu a dispus, cum ar fi trebuit, începerea unei campanii de contracarare, pe plan intern şi internaţional, a propagandei anti-româneşti a ungurilor revizionişti. Dacă regele nu a dat tonul, nici guvernele lui nu au deschis gura. Diplomaţia romanească, cu puţine excepţii, a sesizat şi semnalat formal şi anemic acţiunile şi propaganda ungurească, fără să contracareze cu documentaţia istorică şi demografică pe care o aveam, dar nu a fost folosită. Trebuia, dar nu s-a făcut, să fie invitaţi în România toţi ziariştii şi scriitori străini care ne acuzau prin presă, radio, tipărituri de discriminare şi opresiune a minorităţilor conlocuitoare, să se informeze la faţa locului. Revin la nefastul rege, care, atunci, când s-a aflat în vizită la Hitler a fost interesat doar de poziţia cancelarului faţă de Mişcarea Legionară, nu de revizionismul lui Horthy care venise, cu clopul în mână, la Hitler pentru Transilvania. Mai departe cunoaşteţi istoria…
Superficialitatea şi delăsarea autorităţilor române ani de zile în această majoră problemă au dus la Dictatul de la Viena. Atunci, în al doisprezecelea ceas s-au trezit, speriaţi.
S-au trezit degeaba. Aşa se vor trezi într-o zi şi actualii guvernanţi.
 
A treia campanie transilvăneană 1944-1946 (paginile 141-189)
 
Ianuarie 1943 a fost placa turnantă a frontului în Rusia. Contraofensiva Armatei Roşii a fost nimicitoare pentru armatele germane, italiene, române şi ungureşti. Germanii au pierdut 450.000 de combatanţi la Stalingrad iar Ungaria aproape 150.000 la Voronej pe Don. Din acel moment conducătorii Ungariei au căutat portiţe de ieşire din război, dar să nu piardă teritoriile câştigate prin arbitraje. Serviciile speciale şi diplomaţia ungurească au căutat, cu asiduitate şi reuşit, să se apropie de Moscova prin legăturile comuniste rămase de la Bela Kun, prin fabricarea unor falşi comunişti de conjunctură, prin manipulări parşive şi delaţiune.
Baronul transilvănean Ede Atzel, comandantul Rongyos Garda (Garda zdrenţuroşilor) cea mai reacţionară şi brutală formaţiune anti-românească, era unul dintre oamenii de încredere a lui Horthy, şi a fost trimis la Moscova, în secret, unde a luat contact cu şeful spionajului militar, generalul Feodor Kuzneţov şi în schimbul informaţiilor militare pe care i le-a dat, a obţinut asigurări că Armatei Române nu i se va permite ocuparea Nord Vestului Transilvaniei, şi în plus, administraţia, poliţia şi jandarmeria ungurească nu va fie înlocuită cu una românească. Fără îndoială, pentru asemenea asigurări baronul revizionist a dat multe informaţii militare despre armatele germane şi române, cu care cele ungureşti în acel moment, erau aliate pe frontul din Rusia. Ulterior Horthy a trimis un general în fruntea unei delegaţii la Moscova pentru un armistiţiu iar sovieticii au aprobat cu satisfacţie acordul Kuzneţov- Atzel anterior.
Aşa s-a făcut istoria, nu cum au scris-o unii şi alţii, iar ceea ce a urmat a demonstrat din plin acordul Kuzneţov – Atzel după 23 August 1944, când regele Mihai a dat pe mâna ruşilor pe Mareşalul Ion Antonescu şi Armata Română, indubitabil exemplu de trădare a ţării. Larry L. Watts citează din Armata Roşie în România: „…într-o întâlnire de 15 minute de la Târgu Mureş, pe data de 11 noiembrie 1944, autorităţile militare sovietice au înlocuit fără multe vorbe administraţia românească proaspăt instalată şi le-a ordonat să elibereze întreg teritoriul Transilvaniei”. Citiţi dragi compatrioţi, şi adăugaţi că, în acel moment Armata Română împreună cu armata sovietică eliberatoare luptau împotriva fasciştilor germani şi aliata lor, viteaza armată ungară!! Şi faceţi şi diferenţa între energia şi căile ungurilor pentru obţinerea Transilvaniei şi nepăsarea Regelui Mihai, care la Bucureşti benchetuia fără ruşine cu generali ruşi şi proaspeţii lor comunişti aduşi drepţi consultanţi. În acelaşi timp la Cluj, Miklos Goldberger instalat de sovietici în fruntea comitetului regional al comuniştilor acuza noua administraţie română ca fiind colonizatoare, reacţionară şi fascistă ceea ce armata eliberatoare sovietică nu va admite, şi pretindea că proletariatul maghiar şi român solicită o Transilvanie independentă, care având o frontieră comună cu URSS ar putea fi şi ea inclusă. Orice, numai Transilvania să nu aparţină României, iar Moscova prin Teohari Georgescu a transmis că Transilvania nu poate fi recâştigată decât ca parte constitutivă a Uniunii Sovietice. Până şi Gheorghe Gheorghiu Dej a dezaprobat vehement această hotărâre, numai Regele Mihai se ţinea de coada comuniştilor, începuse mai de mult cu Dolly Chrissoleghos pupila Anei Pauker şi a lui Emil Bodnăraş. Şi toate acestea au fost numai începutul instalării unui protectorat sovietic în Transilvania, administrat de unguri, protectorat temporar până la înglobarea Transilvaniei în sânul marii familii a popoarelor sovietice, era începutul unei noi dictaturi comuniste, anti-româneşti, în timp ce Armata Română era folosită de Stalin şi Molotov drept carne de tun în Hungaria şi Cehoslovacia pentru gloria Armatei Roşii, a Moscovei.
În acelaşi timp în Transilvania de Nord, peste care trecuse frontul şi Horthy fuse îndepărtat de la conducerea Ungariei, toţi horthiştii transilvăneni au devenit comunişti, mari comunişti, pe cât de mari hothişti au fost!! Şi astfel, la începutul anului 1945 la Cluj, au format un parlament comunist, independent pentru Nordul Transilvaniei Liber şi Independent. În Maramureş, ucrainenii cu complicitatea comandamentului sovietic din zonă, au cerut anexarea Sighetului şi a unei părţi a Maramureşului la Ucraina ameniţând majoritatea românească în caz de refuz cu arestarea, deportarea sau moartea!
 

Autor: Mihai Beltechi

Sursa: Cronici Geruliene

Șoc: Laszlo Borbely – acuzat, de propria familie

3 februarie 2012 Lasă un comentariu

Ministrul Laszlo Borbely – acuzat, de propria familie, de fals și spălare de bani

Scandalul de corupție declanșat la jumătatea anului trecut, după ce procurorii DNA au descoperit că un om de afaceri din Satu Mare împreună cu un consilier al ministrului Mediului și Pădurilor, Laszlo Borbely, au fost implicați în renovarea unui apartament din Capitală al cuscrei ministrului, s-a rezumat, în esență, la găsirea și pedepsirea unor țapi ispășitori pentru o operațiune cu o miză mult mai mare decât cea intens mediatizată atunci. Omul de afaceri Ioan Ciocan, patronul societății Lescaci Com SRL, a fost acuzat că, pentru a beneficia de contracte privilegiate cu o instituție din subordinea Ministerului Mediului, adică Autoritatea Națională Apele Române, i-ar fi amenajat un apartament ministrului Borbely, cumpărându-i astfel, influența, cu lucrări în valoare de aproximativ 20.000 de euro. Intermediarul său în această afacere ar fi fost unul dintre consilierii lui Laszlo Borbely, Szepeszy Szabolocs, descris ca fiind cureaua de transmisie între ministru și omul de afaceri sătmărean. Împotriva celor doi s-a dispus începerea urmăririi penale pentru cumpărare de influență, respectiv complicitate la cumpărarea de influență, iar apele din jurul, dar și subordinea lui Laszlo Borbely s-au liniștit. Numai că ancheta procurorilor DNA a scos la iveală informații surprinzătoare și este extrem de ciudat că, până astăzi, ele nu s-au concretizat într-un rechizitoriu la adresa celui care și-a vândut influența. Asta deoarece beneficiar și autor real al infracțiunilor grave reținute sau acoperite în acest caz este chiar ministrul Laszlo Borbely. Acest lucru rezultă inclusiv din declarațiile depuse la dosarul 35/P/2011, instrumentat de Serviciul Teritorial Oradea al DNA, dosar în care martorii audiați se contrazic între ei acuzându-l direct pe ministrul Laszlo Borbely de spălare de bani și fals în înscrisuri oficiale. 
Prezentăm, în acest sens, informațiile contra­dictorii dar acuzatoare extrase din declarațiile a două persoane extrem de apropiate lui Borbely, adică soția Aurelia Melinda Borbely, și cuscra acesteia, Maria Vincze (mama soției fiului din prima căsătorie a doamnei Borbely). Anchetată alături de celelalte personaje cheie din dosarul 35/P/2011, Aurelia Borbely spune exact ce a sfătuit-o soțul ei, ministrul Mediului și Pădurilor, înfundându-l însă și mai tare. 

Mințind, Melinda Borbely își înfundă soțul și mai tare

În declarația consemnată pe 14 iulie 2011 de procurorul șef al DNA Oradea, Marius Iancu, soția lui Laszlo Borbely prezintă varianta edulcorată și aparent bine gândită a ministrului corupt ascunzându-se în spatele cuscrei Maria Vincze, folosită pe post de paravan. Astfel, declară soția lui Borbely, în toamna anului 2010 doamna Vincze (mama soției fiului din prima căsătorie a doamnei Borbely, numită în continuare cuscră) i-a adus la cunoștință că a ajuns la înțelegere cu domnul Kovacs pentru cumpărarea apartamentului acestuia situat în București, Calea Victoriei, nr. 136-140, la prețul de 80.000 euro. Suma pentru achiziția acestui apartament a fost obținută din vânzarea unui apartament din Târgu Mureș al doamnei Vincze, un împrumut bancar și sume rezultând din economiile acesteia. Deoarece suma nu a fost suficientă, doamna Vincze a solicitat și a primit de la familia Borbely suma de 18.000 euro cu titlu de împrumut. Contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat la notar în municipiul Cluj Napoca, unde avea reședința vânzătorul care domiciliază în U.S.A, apartamentul acestuia fiind o moștenire de familie. Doamna Borbely a însoțit-o pe doamna Vincze la cererea acesteia la Cluj Napoca pentru întocmirea actelor de vânzare-cumpărare la notar, unde doamna Vincze a plătit prețul apartamentului. Ulterior, doamna Vincze i-a mandatat pe doamna și pe domnul Borbely cu efectuarea lucrărilor de reparații necesare la acest apartament (fără a se discuta și achiziționarea mobilierului), sens în care i-a împuternicit să se ocupe de achiziționarea tuturor materialelor necesare lucrării. Domnul Borbely i-a solicitat lui Szepessy Szabolcs, consilierul său, să caute o firmă care să efectueze lucrările necesare și astfel doamna Borbely a fost pusă în legătură cu un anume Fedorca, despre care a avut reprezentarea că este patronul respectivei firme. Nici soțul dânsei și nici dânsa nu cunoșteau cine este această firmă care a început lucrările în luna martie. Pe Fedorca, doamna Borbely l-a cunoscut în luna aprilie, când a fost la apartament (și a refuzat propunerea acestuia pentru folosirea de marmură și sculpturi în cadrul lucrărilor ce trebuiau să se efectueze), solicitând lucrări în limite decente. Tot atunci când nu erau efectuate decât manoperele pregătitoare până la nivelul de tencuieli, au convenit ca materialele să fie alese împreună, iar prețul întregii lucrări să fie achitat la încheierea acestora. În cursul lunii mai 2011, într-o singură zi, au fost împreună la mai multe magazine, când au fost alese gresia, faianța, vana, etc. (ocazie cu care s-au lansat comenzile pentru produsele care nu erau pe stoc, fapt care i-a permis doamnei Borbely să cunoască și să accepte prețurile). La începutul lucrărilor nu s-a întocmit un contract sau un deviz estimativ, nici cu Fedorca și nici cu S.C. Lescaci Com, prețurile fiind cunoscute și acceptate pe parcursul efectuării lucrărilor, mai puțin pentru mobila de bucătărie, instalația de aer condiționat și geamurile termopan. Dânsa a mai trecut pe la lucrare împreună cu soțul, dar domnul Borbely a mai trecut și singur.
Pe baza unei înțelegeri telefonice anterioare, doamna Borbely a stabilit cu domnul Fedorca să se întâlnească la data de 27 iunie 2011 pentru a discuta despre această lucrare. Întâlnirea a avut loc în parcarea de la Mureș Mall, întrucât domnul Fedorca era în trecere prin Târgu Mureș (și a venit însoțit de un cetățean, fiindcă el spunea că a ieșit din spital și abia i-au scos firele). La întâlnire a fost prezentă și doamna Vincze, care i-a dat domnului Fedorca datele de identitate necesare pentru întocmirea formalităților de plată. Întrebat de valoarea totală a lucrărilor, domnul Fedorca a cerut un termen de 1-2 săptămâni pentru a vedea stadiul în care au ajuns aceste lucrări și a stabili prețul. Întrucât acesta nu a comunicat nimic la termenul fixat, doamna Borbely l-a contactat telefonic la data de 12 iulie 2011 pentru a-l întreba dacă a doua zi, 13 iulie, va fi la București pentru a se întâlni la apartament la ora 10. Interlocutorul a oferit un singur răspuns, acela de „Nu”. Același răspuns scurt l-a oferit la toate celelalte întrebări pe care doamna Borbely i le-a adresat, când l-a întrebat dacă este în București, precum și atunci când l-a întrebat dacă se pot întâlni (atitudinea martorului Fedorca era determinată de faptul că tocmai fusese audiat de DNA). Nici domnul și nici doamna Borbely nu au cunoscut cine este firma care efectuează lucrări la acest apartament, și nici dacă are sau nu contracte în derulare cu Ministerul Mediului sau unde își are sediul. Pe domnul Ciocan Ioan nu l-a văzut și cunoscut niciodată. Doamna Borbely nu cunoaște stadiul din acest moment al lucrărilor, nu a făcut recepția și nu a primit încă nici prețul lucrării. Cu ocazia primei întâlniri, Fedorca i-a dat doamnei Borbely un număr de telefon pentru a putea lua legătura cu el, iar elemente de detaliu și limita executării lucrărilor au fost clarificate pe parcursul întâlnirilor la apartament. Mobila de bucătărie a fost aleasă după prezentarea unor pliante din care doamna Borbely a stabilit modelul, culoarea, tipul de mânere, etc. Doamna Borbely nu cunoaște dacă Szepessy Szabolcs a ținut sau nu legătura cu această firmă, dar rolul său a fost doar de identificare a unei firme care să efectueze lucrările de renovare a apartamentului. Costurile lucrării urmează a fi împărțite de familia Vincze și familia Borbely, întrucât apartamentul urma să fie folosit în comun, inclusiv de către domnul Laszlo Borbely. Doamna Vincze a fost ținută la curent cu evoluția lucrărilor de către doamna Borbely. Aceasta este declarația dată în fața procurorului DNA de soția lui Laszlo Borbely, Melinda. Înainte de a prezenta și declarația cuscrei acesteia, Maria Vincze, care contrazice tot ce declară soția ministrului Borbely, am aruncat o privire în declarația de avere a ministrului, unde ar fi trebuit să figureze suma împrumutată de familie (18.000 de euro) cuscrei Vincze. Împrumutul nu figurează în niciuna dintre declarațiile de avere ale ministrului Borbely, ceea ce înseamnă că dacă, prin absurd, soția sa spune adevărul, atunci el a comis un fals în declarații. 

Vezi aici Declarația de avere a lui Laszlo Borbely

Cum vom vedea mai jos însă, chiar dacă soția sa minte, el tot a comis un fals în declarații, deoarece apare încă o sumă de bani (80.000 euro) nedeclarată de el în declarațiile de avere depuse la minister. Ajungem, astfel, la declarația doamnei Vincze, cuscra familiei Borbely, care este în totală contradicție cu cea a soției ministrului, dând astfel peste cap întreaga apărare a lui Borbely.

Maria Vincze: Apartamentul din Capitală a fost plătit de Melinda Borbely!

Conform declarației date pe 14 iulie 2011, în fața aceluiași procuror de la DNA Oradea, Maria Vincze nu este aceeași persoană cu cea despre care un cotidian central a afirmat că ar fi profesor universitar la Cluj și ar fi coordonat lucrarea de doctorat a lui Borbely. Dimpotrivă, doamna Maria Vincze a fost muncitoare și în prezent este pensionară, având venituri modeste, iar soțul ei deține o firmă și realizează împreună venituri de cel mult 2.500 lei lunar. Aceasta înseamnă că soții Vincze nu au avut posibilitatea să cumpere apartamentul de pe Calea Victoriei din București, cu banii lor. Toate înțelegerile prealabile cu vânzătorul Kovacs au fost efectuate de către Melinda Borbely care i-a propus să plătească acest apartament, urmând să fie trecut pe numele doamnei Vincze, lucru pe care l-a acceptat. La cererea Melindei Borbely și împreună cu aceasta, s-a deplasat în municipiul Cluj Napoca, unde s-au întocmit la un notar actele de vânzare-cumpărare a apartamentului din București, unde doamna Borbely a plătit vânzătorului suma de 80.000 euro, precum și cheltuielile de întocmire a documentației necesare, iar dna Vincze a contribuit doar cu 500 lei.
Doamna Vincze nu a văzut niciodată acest apartament și nu știe ce lucrări s-au efectuat acolo. Întâlnirea cu domnul Fedorca, la care și dânsa a participat a avut loc în locuința din Târgu Murel a familiei Borbely (deci nu în parcare, așa cum a declarat soția ministrului), unde i-a dat lui Fedorca datele de identitate necesare pentru întocmirea formalităților de plată. Întrebată de ce anterior a ascuns aceste informații, ea a mai afirmat că în declarația luată cu trei zile mai devreme, pe 11 iulie 2011, nu a relatat aceste aspecte întrucât date fiind relațiile cu familia Borbely „nu a vrut să le facă rău”. Mărturia cuscrei familiei Borbely este, așadar, în totală contradicție cu aceea construită de familia Borbely. Desigur, cum am amintit mai sus, nici suma de 80.000 de euro cu care Laszlo Borbely a achiziționat apartamentul din Capitală, nu figurează în declarația sa de avere cum, la fel, nici apartamentul trecut pe numele familiei Vincze, deci un alt fals în declarații. Cît privește spălarea de bani, rezultată ca urmare a folosirii unor sume de bani nedeclarate, care pot proveni din șpăgi sau alte infracțiuni, ea transpare din declarațiile de la dosar și nu trebuie să fii procuror ca s-o identifici. Acesta este și motivul pentru care, observând contradicțiile flagrante dintre cele declarate de cele două membre ale familiei Borbely, am solicitat DNA informații cu privire la eventuala extindere a cercetărilor din dosarul 35/P/2011 și asupra altor persoane, precum Laszlo Borbely, dar ni s-a răspuns că dosarul se află în faza administrării actelor de urmărire penală. Adică, în alți termeni, Laszlo Borbely doarme deocamdată liniștit. ”În cauza penală la care faceți referire se continuă administrarea actelor de urmărire penală. În acest moment, informații suplimentare nu sunt publice” – ne-a informat DNA. Pe de altă parte, încercările noastre repetate de a obține un punct de vedere din partea ministrului Borbely în legătură cu acest subiect s-au lovit de un refuz categoric din partea acestuia. După câteva întâlniri programate de consiliera sa, ba la hotelul Radisson, ba la minister, întâlniri anulate cu o jumătate de oră înainte de a avea loc, ministrul Borbely a refuzat orice discuție cu ziarul Curentul. Poate va fi mai receptiv la solicitarea procurorilor DNA. 

Autor: Dan Badea  

Sursa: curentul.ro

%d blogeri au apreciat: