Arhiva

Archive for 18 mai 2012

O carte specială: Karma.Nopți de mătase

18 mai 2012 5 comentarii

Am să fac ceva  ce nu am mai făcut.  Să încerc să prezint o carte…

Se numește ”Karma.Nopți de mătase

Este o carte specială, o carte neobișnuită cititorului român obișnuit, cu o bună doză de straniu, este o carte de dragoste, cu o interesantă perspectivă ontologică, o stranie poveste unde se întrepătrund aproape până la contopire elemente din real cu elemente din imaginar, o carte unde tririle date de dragoste sunt filtrate de o sensibilitate sufletească demnă de luat în considerare. ”Karma.

Nopți de mătase poate fi considerată și un fel de radiografie a unui suflet special, un suflet care are o mare putere de a se dedica altora … 

Cartea are o proprietate interesantă pe care o înțelegi abia după o perioadă de decantare, de clarificare a sensurilor, a sentimentelor pe care ți le-a trezit. E ca un film proiectat pe un ecran, car per care îl vezi cumva dublat de niște imagini care ți se derulează în minte.

Ce mi se pare, de asemenea,  extrem de interesant în carte, este introducerea unor personaje cum e Lumânărescu, un mogul de presă ușor recognoscibil (despre cine e vorba, îl las pe cititor să descopere), precum și a unor concepte  mitologice hinduse, de exemplu acela conform căruia  lumea e guvernată conform legilor  karmice . 

Trebuie să recunosc că am fost întrebat despre cum mi s-a părut cartea. După atâta vreme, pot să spun că am făcut ceva ce nu trebuia să fac (oricum, nu aș mai face-o), mi-am spus părerea. Eram sub imperiul celei impresii de neclar dată de partea de imaginar, de trăire…

Am spus că nu este o carte destul de descriptivă… 

Ce nu am spus, este că am citit cartea cam în patru ore. Cred că dacă îi pot face un compliment unui autor, atunci acesta este cel mai mare compliment pe care îl puteam face. Cert e că e o carte care merită citită…

În continuare, cu scuzele necesare pentru lipsa mea de practică în ceea ce privește recenzia unei cărți, am să las să o facă cineva ca are mai multă experiență în acest sens: Ion Baban.

Domnia sa publica în REVISTA AGERO-STUTTGART  astfel de recenzie care poate fi văzută în original aici

Daniel Dragomirescu și Maria Ardereanu

Karma. Nopți de mătase 

Recenzie de Ion BABAN

La Editura Pim din Iaşi a apărut în 2008  romanul „Karma. Nopţi de mătase”, semnat de un cuplu de autori, Daniel Dragomirescu şi Maria Ardeleanu – Apşan, cu un conţinut deosebit faţă de tradiţia romanescă mai cunoscută. Scrierea unor opere literare în colaborare, fără ca receptorul să distingă o contribuţie separată a fiecăruia din cei doi sau mai mulţi, e o practică mai veche în literarura română. Primul caz semnalat este cel al poeţilor Şt. O. Iosif şi Dimitrie Anghel, cei doi însă au dat literaturii un autor distinct, chiar dacă el constituie o sinteză, A. Mirea deosebindu-se fundamental de cei doi protagonişti cu „Caleidoscopul…” lui. Postmodernismul a dat însă opere „colective” evocate de critică, fie că este vorba de „Desant” fie de „Aer cu diamante” din anii ’80.

Cartea numită mai sus poate fi socotită deopotrivă un roman de dragoste, având în vedere „pasiunile” mai puţin devoratoare, temporale ale protagoniştilor, privită din perspectivă modernă, când sentimentul nu mai presupune o comportare radicală,  un roman de familie luată drept celulă de bază a societăţii, într-o vreme când aceasta a căzut în derizoriu, dar şi  un roman al adeziunii la practicile magice sau tradiţionale, la miturile hinduse ale reîntoarcerii într-o formă de viaţă superioară sau inferioară până când sufletul ajunge în Nirvana, starea de pace finală a inexistenţei, ori în paradisul zeilor. În aceeaşi măsură cartea e o invitaţie la însuşirea virtuţilor medicinii tradiţionale  a vechilor popoare orientale, un fel de gimnastică recuperatorie, a cărei practică este posibilă numai datorită credinţei că ceea ce urmează, este o însănătoşie radicală, o adevărată minune. Nu se poate ignora chiar perspectiva ontologică, eroiii cărţii dând dovadă de o înţelegere superioară a destinelor umanităţii plecând de la grija faţă de copii. Dacă se mai adaugă la toate acestea faptul că acţiunea romanului stă sub „supravegherea” mijloacelor moderne de comunicare, tacâmul încă nu este complet, fiindcă se aduce în prim plan o actualitate bolnavă de excesul de politică şi de comportamente mai puţin ortodoxe, inclusiv date recente cum ar fi cea de suspendare a preşedintelui ţării de către parlament, sau  cea legată de referendumul pe aceeaşi temă.

Privită din punctul de vedere al conţinutului, cartea este purtătoare de mesaj, se adresează unui orizont de aşteptare preocupat de ceea ce se petrece în jur, pentru că oricare cititor este marcat de realitate într-o măsură mai mare sau mai mică. Vorbind despre conţinutul culturii şi artei, Mihail Bahtin afirmă c㠄domeniul cultural nu are un teritoriu interior: el este situat la frontiere, frontierele trec peste tot, traversează fiecare aspect al lui… îndepărtat de frontiere, el îşi pierde terenul, semnificaţia, devine arogant, degenerează şi moare.” (1- M. Bahtin, „Probleme de literatură şi estetică”, Ed. Univers, Buc. , 1982) Lectura acestui roman este un prilej de a descoperi o lume posibilă, uneori autentică.

Protagoniştii romanului nu sunt oameni excepţionali, dimpotrivă, obişnuiţi, şi se învârt într-o lume banală, ticsită de  indivizi cu comportamente dictate de sensibilitate mai mult decât de raţiune, deşi tot aceasta din urmă îi readuce la o realitate pe care au detestat-o sau au fost pur şi simplu „victimele” ei. De asemenea autorii se apropie de această realitate pornind de la ideea că până la urmă viaţa nu este nici mai mult, nici mai puţin, decât un compromis. Este această viziune una care străbate lumea unui prezent în mare măsură derutat de o percepţie eronată faţă de trecutul imediat şi de lipsa unei viziuni clare în ce priveşte ceea ce ne aşteaptă. Dacă se mai adaugă la toate acestea faptul c㠄întâmplarea” are sensurile ei ontologice, ajungem aproape de concepţia care a dominat actul creator al celor doi autori. Criticului literar îi „revine sarcina” de a descoperi în ce constă contribuţia fiecăruia din cei doi „vinovaţi”, pentru că nu trebuie să se ignore faptul că în cartea aceasta există o reală tendinţ㠄tezist㔠şi ea are în vedere „obsesia” „qigongu” – lui, o practică medicală care are menirea de a pune în funcţie „energia vital㔠a unui organism uman aflat într-o stare limită. Se găseşte în această carte o adevărată pledoarie pentru o asemenea practică. De aceea se poate considera că unul din autori este un „practicant” care stăpâneşte o tehnică şi un ritual pe măsură, deoarece „Sesamul” nu se dschide dacă nu se rosteşte formula magică, actul în sine presupunând o relaţie cu divinitatea.

De asemenea s-a avut în vedere o reîntâlnire a sacrului cu profanul, motiv tradiţional de acum, sacrul având rolul de a „şterge” cu buretele praful de pe conştiinţele convertite la ateism de un regim patronat de o filozofie exclusivistă, neconvertită la proiecţii metafizice. Chiar  cel care se îndoieşte de ceea ce se  presupune că ar exista dincolo de ceea ce îl înconjoară, intră până la urmă într-o lume prin excelenţă imaterială şi imaginară.

Unul din eroii principali ai romanului, Bartolomeu Andronic, este un ziarist „tras pe dreapta” de către unul din mogulii de presă, Sorin Lumânărescu, (numele au ceva caragialian în ele, sugerează o stare paradoxală), pentru că nu „scrie” cum îi dictează interesele lui în lumea în care se învârte. În plus, în urma unui accident rutier a rămas pentru totdeauna un „handicapat” într-un scaun cu rotile. Se pare că viaţa fostului ziarist e terminată şi nu-i rămâne decât s㠄navigheze” pe internet pentru a cunoaşte doar o lume virtuală.

Cum pe internet poţi „dialoga” în orice moment cu oricine, întâmplarea a făcut s-o „cunoasc㔠pe Armanca, mai pe scurt, Arm, o pictoriţ㠄atins㔠de lumea patronată de „qigong”. Întâlnirea dintre cei doi are drept scop „aplicarea” unei practici amelioratorii iniţial, apoi de vindecare miraculoasă a celui condamnat la scaunul cu rotile. Situaţia lor familială, asemănătoare întrucâtva, a dus la naşterea şi statornicirea unei relaţii compensatorii. O putem numi dragoste, chiar dacă aceasta nu depăşeşte limitele unei pasiuni „obişnuite”. Fiecare din cei doi umple un gol născut, în cazul lui Bart dintr-o aventură a Irinei, balerina cu care era căsătorit, iar în cazul Armancăi, o aventură absolut comună a lui Liviu, soţul ei, un om de afaceri, cu o angajată la firma lui, o pasionată de sex.

Bart şi Arm trăiesc momente de dăruire totală, dar din mintea celor doi „îndrăgostiţi” imaginea celor implicaţi în viaţa lor nu se şterge precum cea de pe calculator, când se apasă cu mausul pe un oarecare menu, ci continuă să trăiască. În plus, Armanca are două fetiţe adoptate (motivul adopţiei este arhicunoscut) de care este legat sufleteşte Liviu, relaţia cu el neputând fi curmată din pricina aceasta. Sentimentele celor doi sunt cenzurate într-un fel de starea lor de ambiguitate. În cazul lui Bart, lucrurile par clare, eroul este hotărât să-şi refacă viaţa după ce a devenit apt de muncă şi a intrat din nou în lumea atât de controversată a profesiei de jurnalist. Nu aceeaşi stare trăieşte Arm, o artistă  care îmbină pasiunea pentru artă cu condiţia morală existentă, grija faţă de cele două fetiţe adoptate. Se pare că personajele intrate în scena vieţii suferă de o sterilitate fizică fiind lipsiţi de capacitatea procreării.

Finalul romanului stă sub semnul conceptului care a străbătut subiectul. Arm motivează refuzul de a-şi uni destinul cu Bart prin ceea ce ea înţelege prin Karma („Karma, Bart, Karma. Suntem prizonierii Karmei”…), concept mitologic hindus, potrivit căruia ea „face bilanţul tuturor faptelor bune şi rele ale omului… lumea este guvernată de legile karmice.” (Victor Kernbach, “Dicţionar de mitologie generală”, Ed. Albatros, 1983, p. 333)

Structura romanului este rezultatul unei asemenea percepţii a existenţei omului. Titlurile sunt semnificative: „Cât rai poate fi adus pe pământ”, „Scară la cer” şi „Un foc care nu se stinge.” Una din calităţile remarcabile ale acestei cărţi o constituie marea concentrare a unui conţinut bogat într-o structură narativă nu prea întinsă, recomandată într-o vreme când timpul rezervat lecturii este din ce în ce mai mult îndreptat spre alte preocupări ale orizontului de aşteptare. Romanul este o realizarea artistică deosebită.

Sursa: agero-stuttgart.de

Pentru exemplificare, iată mai jos, un capitol din cartea Karma. Nopți de mătase.

Şemineul

Arm dorise să meargă cu maşina ei. De mică îşi dorise să aibă o maşină, îi plăceau maşinile pentru forţa şi eleganţa pe care o degajau. Maşina, de când o cumpărase, o atrăgea ca un magnet, îi iubea mirosul de piele care ieşea din scaune, amestecat cu mirosul vag de benzină. Iubea chiar şi vibraţia pe care o simţea când atingea volanul. Uneori, acea vibraţie, îi inducea nişte idei şi se tot mira de unde îi vin. Nu că ar fi deranjat-o. Era curioasă doar. Ea fusese întotdeauna o femeie echilibrată, cu capul pe umeri.
Vazând că Bart insistă sa meargă cu maşina lui, înţelese cam ce-i mişuna prin cap. Probabil, pentru omul acesta, ca pentru mulţi alţii de altfel, o maşină decapotabilă era simbolul unei lumi la care nu avesese acces, din cauza nenorocitelor idei ale lui Ceauşescu… O lume pe care o zărise prin filmele occidentale. O lume a libertăţii, în care tinerii dezinhibaţi îşi plimbau ostentativ gagicile ca să le vadă lumea. Doar era timpul azvârlirii la coş a vechilor canoane, a poleitului stil de viaţă a la belle epoque. Pentru Bart şi colegii lui, o nenorocită de motocicletă putea să însemne un fel de statut pe care unii nu îl aveau.
Era ceva, dar dacă priveşti lucrurile din unghiul unuia care a trăit în România salamului cu soia şi a nechezolului, mizeria care dorea să înlocuiască aromata cafea, dar nu făcea decât să întărească convingerea românilor ca sunt luaţi de proşti (dacă mai era şi veche, porcăria aia mirosea şi ca naiba, a mucegai, amestecat cu miros de cicoare prăjită).
Bănuind că, asemenea unui copil căruia i se refuză o jucărie, Bart s-ar fi supărat dacă nu ea n-ar fi fost de acord cu el, cu toate că nu ar fi spus nimic, probabil supărarea asta mititică s-ar fi contabilizat într-n neuron apoi, s-ar fi adăugat alta… Cu timpul s-ar fi adunat de o ceartă. Şi nu dorea. Aşa că acceptase fără târguieli să meargă cu decapotabila – să aibă şi el o satisfacţie, deh.
Cu simţul său nelimitat al umorului, simţ care, aşa cum spune una dintre « legile » lui Murphy, face ca pâinea unsă cu unt să cadă cu partea unsă în jos, şansa fiind proporţională cu preţul covorului, bunul Dumnezeu a hotărât să mai facă o glumă, şi anume să pornescă o ploicică numai bună să îi mureze. Acum regreta ca acceptase dar, ce mai putea face? Nimic. Încercaseră să ridice capota, dar era blocată.
Era clar că trebuiau să se întoarcă.
– Karma cea implacabilă! glumi Bart dar zâmbetul lui nu apucă să-şi termine energia când ploaia crescu brusc în intensitate, atât de mult încât, cum zicea cândva un hâtru, nu vedeai nici să îţi scoţi ochii. Ploua torenţial, potop curat. Ca o părere, prin ploaia deasă, Arm zări un motel. O fracţiune de secundă, se miră de haloul albastru din jurul firmei luminoase. Ciudat, mintea îi lucra cu o viteză de care nu se credea capabilă. “De la ploaie” îşi zise şi un pui de zâmbet îi înflori în colţul gurii. Moldovan’s otel. “Pompos”, admise ea şi se amuză un pic în gând, de lipsa M-ului de la Motel.
Trase precis maşina în faţa uşii, pe care era un fel de stemă roşie purtând sigla M.M. Un bărbat, probabil proprietarul, Moldovan, mic şi gras, cu chelie, ieşise să îi întâmpine. Gesturile sale, voit studiate, copiate parcă de prin cine ştie ce film unde văzuse vreun portar îmbrăcat în haine de general, cu epoleţi aurii, păreau caraghioase.
Arm sări dezinvolt din maşină, deschise portbagajul şi scoase căruciorul lui Bart. Ploaia o udase rău. Părul ei lung şi negru părea ireal. Fusta lungă, vişinie, i se lipise de picioarele care păreau şi mai lungi. Bluza, de culoare maro amestecat cu negru, i se lipise şi ea de bust… Bărbatul privea hipnotizat la formele care se întrezăreau prin hainele ude. Apoi, brusc, reveni la realitate. Văzând căruciorul, hangiul realiză că Bart avea oarece probleme cu deplasarea şi îl ajută să coboare din maşină şi să se aşeze în cărucior, apoi, muraţi până la piele, intrară în motel, ca într-o arcă a lui Noe.
– Norocul vostru cu mine şi norocul meu cu voi, fiindcă nu m-a căutat nimeni azi! glumi amfitrionul, invitându-i să-l urmeze. Sunteţi uzi, staţi aici să vă uscaţi, în camera asta am un şemineu şi-am să aprind focul. După ce îl aprinse, le aduse două halate flauşate şi mai multe prosoape.
– Schimbaţi-vă, am să vă usuc eu hainele, adică soţia mea…
Se executară urgent, şi patronul dispăru cu hainele lor, promiţând că va arunca şi o privire la maşină, poate reuşeşte el să ridice capota.
Arm se schimbase în baie. Acum stătea lângă foc, pe o pernă, pe jos. În cameră era întuneric din cauza furtunii şi pielea sa de culoarea cafelei cu lapte, părea şi mai închisă la culoare. Câţiva stropi rămaşi pe gleznele sale fine străluceau în lumina focului, asemeni picăturilor de rouă, dimineaţa. Albul ochilor săi părea şi mai alb, iar brăţara de la gleznă îi dădea un aer de prinţesă indiană. Bart o privea uluit, era atât de frumoasă că-i tăia respiraţia, dar se abţinu să spună ceva. Nu dorea să strice nimic din atmosfera aceea ciudată, stranie. Arm îi zâmbi.
– Nu ai ştiut că nu se ridică capota?
– Nu, mergea perfect când circulam cu ea. A fost greşeala mea că am plecat cu ea la drum, că am insistat, dar să ştii că le mai verific, chiar dacă nu pot circula cu ele. Bart avea două maşini, de care era tare mândru. Ştii cum sunt maşinile pentru bărbaţi, adăugă el, ca bijuteriile pentru voi, femeile…
Nu se mai sătura să o privească. N-o văzuse niciodată cu părul ud, lins. Începea să se usuce şi să se vălurească tulburător. Se simţea puţin încurcat, el, în scaunul lui cu rotile. Arm îi zâmbi încurajator.
– Hai, lasă văicăreala, glumi ea, nu are rost să te simţi vinovat, tu singur ai spus – karma!
– Da, karma, dar dacă ai să răceşti, chiar că voi fi un vinovat pentru tine… Bart îşi luă şi el o pernă şi se aşeză pe jos, lângă foc. Karma, Arm… Ştii, la început mi se părea ciudat când te auzeam spunând karma… Înţelesesem eu că e una cu Legea, cauză-efect, consecinţă, dar când tu rosteşti karma, ştii… sună a resemnare… Mult mi-a trebuit ca să înţeleg că nu eşti o fiinţă resemnată şi că într-adevăr, vrem nu vrem, sunt evenimente pe care nu putem să le ocolim, vin, ne încearcă, ne depăşesc puterea de a înţelege…

Ciudat, Arm, înainte de întâlnirea cu tine nu mi-am pus multe întrebări de genul acesta, ce e viaţa, de unde venim, unde mergem, ce e soarta… Deşi te asigur că în meseria mea, eram un documentat, verificam fiecare eveniment din mai multe surse, îl analizam pe toate feţele, îl priveam din toate unghiurile… Deh, Dumnezeu nu umblă printre politicieni, ca jurnaliştii, iar eu nu umblam prin biserici…
Prima oară am intrat cu tine într-o mănăstire şi ca să nu stric amintirea, nu ştiu dacă am să o mai fac vreodată! A fost norocul meu să-mi fii ghid, niciodată nu înţelesesem de ce sunt atâţia sfinţi pictaţi în bisericile ortodoxe, de la tine am înţeles… că icoanele sunt evanghelie în imagini şi că Iisus e singurul pictat cu Cartea deschisă pentru că doar El are toată ştiinţa… şi ce sunt însemnele de lângă apostoli, ce înseamnă icoana de hram… Mai intrasem eu în biserici, pe la nunţi sau botezuri, dar sincer, de fiecare dată am ieşit fără să înţeleg ceva din alcătuirea ei.
Arm îi zâmbi. Bart o privi şi mai surprins. Flăcările jucau lumini şi umbre pe pielea ei care părea foarte neagră. Nu se sătura să o tot privească.
– Ştii, Arm, întâlnirea cu tine a fost cel mai important lucru din viaţa mea. Sunt sigur de asta. Nu mi-aş fi pus niciodată întrebări legate de destin, de Dumnezeu, de îmbunătăţirea sorţii. Terapie a destinului, sună ciudat, şi câtă importanţă are…
Pentru mulţi, viaţa e un cumul de erori. Erori neştiute, abateri imperceptibile de la legea naturală sau legea relevată, contrarieri ale dreptei naturi. Erori în aparenţă banale, cum ar fi eroarea de a fi mâhnit, care este o agresiune împotriva ta însuţi şi care îţi înjumătăţeşte puterile. Sau conflictele cu sine, cu semenul, cu spaţiul, cu sacrul – şi toate ne strică viaţa. Prin cumul, erorile fac o cifră mare şi omul moare înainte de vreme sau decade înainte de a muri. Dar există şi inversul acestei situaţii. Există şi cumul de soartă bună. Omul este în stare să adune nu doar greşeli, ci şi noroc… Gata, ţi-am citat din Vasile Andru, Terapia destinului, zâmbi el mândru, prin tine l-am descoperit!
Arm îi întoarse zâmbetul, bucuroasă. Într-adevăr, ea îl considera pe Vasile Andru un înţelept, nu doar un scriitor.
– O mare descoperire a fost pentru mine rugăciunea. Auzi, există rogatio, atunci când ceri ceva şi oratio, atunci când te rogi cu mintea şi încerci să ajungi la mintea goală de gânduri, ca în acel spaţiu eliberat să se rostească Dumnezeu…, de unde să fi ştiut eu lucrurile acestea ?! Despre qigong ce să mai spun… Ţii minte când m-ai vizitat prima oară şi mi-ai spus că e o şansă să mă fac bine ? Ai plecat, şi eu mai râdeam de ciripeasca ta… Apoi, am început să citesc cărţile de qigong aduse de tine şi treptat am înţeles ce este qigong-ul şi ce efecte poate avea… Şi aşa am descoperit o lume nouă, necunoscută mie… Cum aş putea să-ţi mulţumesc, frumoaso?! Da, eşti tulburător de frumoasă astăzi, parcă ai fi o prinţesă indiană…
– Prinţesă indiană ai spus, Bart ? O-hooo! Dacă vorbim de indieni, ştii ce spun maeştri yoghini ? Că cel care dăruieşte trebuie să mulţumească, i s-a dat şi lui ocazia să facă un pic de bine… Dacă e-aşa, eu trebuie să-ţi mulţumesc, pentru că m-ai lăsat să te ajut !
Tocmai atunci, hangiul intră cu o tavă impozantă, pe care o aşeză aproape de foc.
– V-am adus o gustare şi nişte vin fiert cu scorţişoară, unul dintre voi nu va conduce la plecare, serviţi, e vin natural, din vinoteca mea. V-am ridicat şi capota, v-am curăţat maşina de apă, că se umpluse, vă iau hainele să vi le usuce nevastă-mea… Le găsiţi pe hol, aici, când plecaţi, nu mai e nimeni, şi ne retragem şi noi la un somn…
Arm se trase aproape de tavă încrucişându-şi picioarele sub ea, ca o mică vrăjitoare. Îl îmbie zâmbind.
– Eu zic să te grăbeşti, ai un adversar redutablil, sunt lihnită! Uau, numai bunătăţi, spuse ea şi începu să ia direct cu mâna şi să mănânce cu poftă. Bart se aşeză şi el de partea cealaltă a tăvii şi nu fu nevoie să-l mai îndemne cineva să mănânce.
– Regret, zise el râzând, dar vei conduce şi la întoarcere, aşa că am să mă sacrific eu să beau un pahar din vinul ăsta… Îi întinse Armancăi paharul să-l miroasă. Licoarea gălbuie avea miros de floare.
Arm luă un măr, îl şterse de mâneca halatului şi muşcă din el cu poftă. Apoi, începu să zâmbească :
– Când, cu gura însetată, muşcaţi dintr-un măr, spune-ţi-i în cugetul vostru: ”Seminţele tale vor trăi în trupul meu, şi mâine mugurii tăi vor înflori în inima mea. Şi împreună ne vom veseli în toate anotimpurile…” – Kahlil Gibran, Profetul…
Bart oftă. Focul ardea vesel în şemineu, mâncase cu poftă, Arm era lângă el… Ce-şi putea dori mai mult oare ? Întinse mâna spre ea, vrând să o atingă:
– Vreau doar să mă conving că nu visez… Apoi se trase şi el mai aproape de foc. Privind la flacarile jucăuşe, pe faţa lui se aşternu un zâmbet.
– Amintiri?… întrebă Arm.
– Da, amintiri… şi ce amintiri!… Bart surâse nostalgic. Eram de vreo 14 ani şi am răcit foarte tare într-o iarnă, ţin minte că am stat în pat aproape o lună. Nu eram în stare să citesc, să mai uit la televizor, stăteam şi zăceam aşa, aţipeam şi visam, îmi făcusem eu nişte poveşti ale mele, pe care mi le spuneam singur şi le vedeam cu ochii minţii… N-ai să râzi, sper – într-una dintre poveşti eram rege… Şi cum mă plimbam eu aşa, prin regatul meu, cu cavalerii mei, într-o zi ploioasă, pe o cărare plină de noroi, zăresc o mogâldeaţă… Murdară, desculţă, lăţoasă… şi care mă roagă să o iau la castel, că îi e frig şi e înfometată, şi mie, ca rege mi se face milă – că sunt un rege cu milă faţă de supuşii săi!… – o salt pe cal şi o duc la castel… he, he, şi-acolo regele intră să facă baie, totul e pregătit şi eu, din milă, iau şi mogâldeaţa cu mine, să se spele. Şi ne spălăm, şi să vezi, când iese mizeria de pe ea, ce fată frumoasă apare… Vise de adolescent!… Şi-mi promite că va fi sclava mea… O iau apoi cu mine în iatacul regelui şi ne aşezăm pe covor, în faţa focului care arde vesel… Aici mă blocam, deh, adolescent timid…
Arm il privi cu un fel de amuzament amestecat cu încântare. În ochii ei de indiancă se aprinsese o lumină nouă. Întinse mâna spre el, şi-l trase către ea:
– Hai, fii regele meu, rege al Ţării Ploioase !…
Două gutui mari, frumoase, uitate pe şemineu în apropierea focului se coceau încet, umplând aerul de un parfum aparte, dulce-amar…

Arm dorise să meargă cu maşina ei. De mică îşi dorise să aibă o maşină, îi plăceau maşinile pentru forţa şi eleganţa pe care o degajau. Maşina, de când o cumpărase, o atrăgea ca un magnet, îi iubea mirosul de piele care ieşea din scaune, amestecat cu mirosul vag de benzină. Iubea chiar şi vibraţia pe care o simţea când atingea volanul. Uneori, acea vibraţie, îi inducea nişte idei şi se tot mira de unde îi vin. Nu că ar fi deranjat-o. Era curioasă doar. Ea fusese întotdeauna o femeie echilibrată, cu capul pe umeri.
Vazând că Bart insistă sa meargă cu maşina lui, înţelese cam ce-i mişuna prin cap. Probabil, pentru omul acesta, ca pentru mulţi alţii de altfel, o maşină decapotabilă era simbolul unei lumi la care nu avesese acces, din cauza nenorocitelor idei ale lui Ceauşescu… O lume pe care o zărise prin filmele occidentale. O lume a libertăţii, în care tinerii dezinhibaţi îşi plimbau ostentativ gagicile ca să le vadă lumea. Doar era timpul azvârlirii la coş a vechilor canoane, a poleitului stil de viaţă a la belle epoque. Pentru Bart şi colegii lui, o nenorocită de motocicletă putea să însemne un fel de statut pe care unii nu îl aveau.
Era ceva, dar dacă priveşti lucrurile din unghiul unuia care a trăit în România salamului cu soia şi a nechezolului, mizeria care dorea să înlocuiască aromata cafea, dar nu făcea decât să întărească convingerea românilor ca sunt luaţi de proşti (dacă mai era şi veche, porcăria aia mirosea şi ca naiba, a mucegai, amestecat cu miros de cicoare prăjită).
Bănuind că, asemenea unui copil căruia i se refuză o jucărie, Bart s-ar fi supărat dacă nu ea n-ar fi fost de acord cu el, cu toate că nu ar fi spus nimic, probabil supărarea asta mititică s-ar fi contabilizat într-n neuron apoi, s-ar fi adăugat alta… Cu timpul s-ar fi adunat de o ceartă. Şi nu dorea. Aşa că acceptase fără târguieli să meargă cu decapotabila – să aibă şi el o satisfacţie, deh.
Cu simţul său nelimitat al umorului, simţ care, aşa cum spune una dintre « legile » lui Murphy, face ca pâinea unsă cu unt să cadă cu partea unsă în jos, şansa fiind proporţională cu preţul covorului, bunul Dumnezeu a hotărât să mai facă o glumă, şi anume să pornescă o ploicică numai bună să îi mureze. Acum regreta ca acceptase dar, ce mai putea face? Nimic. Încercaseră să ridice capota, dar era blocată.
Era clar că trebuiau să se întoarcă.
– Karma cea implacabilă! glumi Bart dar zâmbetul lui nu apucă să-şi termine energia când ploaia crescu brusc în intensitate, atât de mult încât, cum zicea cândva un hâtru, nu vedeai nici să îţi scoţi ochii. Ploua torenţial, potop curat. Ca o părere, prin ploaia deasă, Arm zări un motel. O fracţiune de secundă, se miră de haloul albastru din jurul firmei luminoase. Ciudat, mintea îi lucra cu o viteză de care nu se credea capabilă. “De la ploaie” îşi zise şi un pui de zâmbet îi înflori în colţul gurii. Moldovan’s otel. “Pompos”, admise ea şi se amuză un pic în gând, de lipsa M-ului de la Motel.
Trase precis maşina în faţa uşii, pe care era un fel de stemă roşie purtând sigla M.M. Un bărbat, probabil proprietarul, Moldovan, mic şi gras, cu chelie, ieşise să îi întâmpine. Gesturile sale, voit studiate, copiate parcă de prin cine ştie ce film unde văzuse vreun portar îmbrăcat în haine de general, cu epoleţi aurii, păreau caraghioase.
Arm sări dezinvolt din maşină, deschise portbagajul şi scoase căruciorul lui Bart. Ploaia o udase rău. Părul ei lung şi negru părea ireal. Fusta lungă, vişinie, i se lipise de picioarele care păreau şi mai lungi. Bluza, de culoare maro amestecat cu negru, i se lipise şi ea de bust… Bărbatul privea hipnotizat la formele care se întrezăreau prin hainele ude. Apoi, brusc, reveni la realitate. Văzând căruciorul, hangiul realiză că Bart avea oarece probleme cu deplasarea şi îl ajută să coboare din maşină şi să se aşeze în cărucior, apoi, muraţi până la piele, intrară în motel, ca într-o arcă a lui Noe.
– Norocul vostru cu mine şi norocul meu cu voi, fiindcă nu m-a căutat nimeni azi! glumi amfitrionul, invitându-i să-l urmeze. Sunteţi uzi, staţi aici să vă uscaţi, în camera asta am un şemineu şi-am să aprind focul. După ce îl aprinse, le aduse două halate flauşate şi mai multe prosoape.
– Schimbaţi-vă, am să vă usuc eu hainele, adică soţia mea…
Se executară urgent, şi patronul dispăru cu hainele lor, promiţând că va arunca şi o privire la maşină, poate reuşeşte el să ridice capota.
Arm se schimbase în baie. Acum stătea lângă foc, pe o pernă, pe jos. În cameră era întuneric din cauza furtunii şi pielea sa de culoarea cafelei cu lapte, părea şi mai închisă la culoare. Câţiva stropi rămaşi pe gleznele sale fine străluceau în lumina focului, asemeni picăturilor de rouă, dimineaţa. Albul ochilor săi părea şi mai alb, iar brăţara de la gleznă îi dădea un aer de prinţesă indiană. Bart o privea uluit, era atât de frumoasă că-i tăia respiraţia, dar se abţinu să spună ceva. Nu dorea să strice nimic din atmosfera aceea ciudată, stranie. Arm îi zâmbi.
– Nu ai ştiut că nu se ridică capota?
– Nu, mergea perfect când circulam cu ea. A fost greşeala mea că am plecat cu ea la drum, că am insistat, dar să ştii că le mai verific, chiar dacă nu pot circula cu ele. Bart avea două maşini, de care era tare mândru. Ştii cum sunt maşinile pentru bărbaţi, adăugă el, ca bijuteriile pentru voi, femeile…
Nu se mai sătura să o privească. N-o văzuse niciodată cu părul ud, lins. Începea să se usuce şi să se vălurească tulburător. Se simţea puţin încurcat, el, în scaunul lui cu rotile. Arm îi zâmbi încurajator.
– Hai, lasă văicăreala, glumi ea, nu are rost să te simţi vinovat, tu singur ai spus – karma!
– Da, karma, dar dacă ai să răceşti, chiar că voi fi un vinovat pentru tine… Bart îşi luă şi el o pernă şi se aşeză pe jos, lângă foc. Karma, Arm… Ştii, la început mi se părea ciudat când te auzeam spunând karma… Înţelesesem eu că e una cu Legea, cauză-efect, consecinţă, dar când tu rosteşti karma, ştii… sună a resemnare… Mult mi-a trebuit ca să înţeleg că nu eşti o fiinţă resemnată şi că într-adevăr, vrem nu vrem, sunt evenimente pe care nu putem să le ocolim, vin, ne încearcă, ne depăşesc puterea de a înţelege…

Ciudat, Arm, înainte de întâlnirea cu tine nu mi-am pus multe întrebări de genul acesta, ce e viaţa, de unde venim, unde mergem, ce e soarta… Deşi te asigur că în meseria mea, eram un documentat, verificam fiecare eveniment din mai multe surse, îl analizam pe toate feţele, îl priveam din toate unghiurile… Deh, Dumnezeu nu umblă printre politicieni, ca jurnaliştii, iar eu nu umblam prin biserici…
Prima oară am intrat cu tine într-o mănăstire şi ca să nu stric amintirea, nu ştiu dacă am să o mai fac vreodată! A fost norocul meu să-mi fii ghid, niciodată nu înţelesesem de ce sunt atâţia sfinţi pictaţi în bisericile ortodoxe, de la tine am înţeles… că icoanele sunt evanghelie în imagini şi că Iisus e singurul pictat cu Cartea deschisă pentru că doar El are toată ştiinţa… şi ce sunt însemnele de lângă apostoli, ce înseamnă icoana de hram… Mai intrasem eu în biserici, pe la nunţi sau botezuri, dar sincer, de fiecare dată am ieşit fără să înţeleg ceva din alcătuirea ei.
Arm îi zâmbi. Bart o privi şi mai surprins. Flăcările jucau lumini şi umbre pe pielea ei care părea foarte neagră. Nu se sătura să o tot privească.
– Ştii, Arm, întâlnirea cu tine a fost cel mai important lucru din viaţa mea. Sunt sigur de asta. Nu mi-aş fi pus niciodată întrebări legate de destin, de Dumnezeu, de îmbunătăţirea sorţii. Terapie a destinului, sună ciudat, şi câtă importanţă are…
Pentru mulţi, viaţa e un cumul de erori. Erori neştiute, abateri imperceptibile de la legea naturală sau legea relevată, contrarieri ale dreptei naturi. Erori în aparenţă banale, cum ar fi eroarea de a fi mâhnit, care este o agresiune împotriva ta însuţi şi care îţi înjumătăţeşte puterile. Sau conflictele cu sine, cu semenul, cu spaţiul, cu sacrul – şi toate ne strică viaţa. Prin cumul, erorile fac o cifră mare şi omul moare înainte de vreme sau decade înainte de a muri. Dar există şi inversul acestei situaţii. Există şi cumul de soartă bună. Omul este în stare să adune nu doar greşeli, ci şi noroc… Gata, ţi-am citat din Vasile Andru, Terapia destinului, zâmbi el mândru, prin tine l-am descoperit!
Arm îi întoarse zâmbetul, bucuroasă. Într-adevăr, ea îl considera pe Vasile Andru un înţelept, nu doar un scriitor.
– O mare descoperire a fost pentru mine rugăciunea. Auzi, există rogatio, atunci când ceri ceva şi oratio, atunci când te rogi cu mintea şi încerci să ajungi la mintea goală de gânduri, ca în acel spaţiu eliberat să se rostească Dumnezeu…, de unde să fi ştiut eu lucrurile acestea ?! Despre qigong ce să mai spun… Ţii minte când m-ai vizitat prima oară şi mi-ai spus că e o şansă să mă fac bine ? Ai plecat, şi eu mai râdeam de ciripeasca ta… Apoi, am început să citesc cărţile de qigong aduse de tine şi treptat am înţeles ce este qigong-ul şi ce efecte poate avea… Şi aşa am descoperit o lume nouă, necunoscută mie… Cum aş putea să-ţi mulţumesc, frumoaso?! Da, eşti tulburător de frumoasă astăzi, parcă ai fi o prinţesă indiană…
– Prinţesă indiană ai spus, Bart ? O-hooo! Dacă vorbim de indieni, ştii ce spun maeştri yoghini ? Că cel care dăruieşte trebuie să mulţumească, i s-a dat şi lui ocazia să facă un pic de bine… Dacă e-aşa, eu trebuie să-ţi mulţumesc, pentru că m-ai lăsat să te ajut !
Tocmai atunci, hangiul intră cu o tavă impozantă, pe care o aşeză aproape de foc.
– V-am adus o gustare şi nişte vin fiert cu scorţişoară, unul dintre voi nu va conduce la plecare, serviţi, e vin natural, din vinoteca mea. V-am ridicat şi capota, v-am curăţat maşina de apă, că se umpluse, vă iau hainele să vi le usuce nevastă-mea… Le găsiţi pe hol, aici, când plecaţi, nu mai e nimeni, şi ne retragem şi noi la un somn…
Arm se trase aproape de tavă încrucişându-şi picioarele sub ea, ca o mică vrăjitoare. Îl îmbie zâmbind.
– Eu zic să te grăbeşti, ai un adversar redutablil, sunt lihnită! Uau, numai bunătăţi, spuse ea şi începu să ia direct cu mâna şi să mănânce cu poftă. Bart se aşeză şi el de partea cealaltă a tăvii şi nu fu nevoie să-l mai îndemne cineva să mănânce.
– Regret, zise el râzând, dar vei conduce şi la întoarcere, aşa că am să mă sacrific eu să beau un pahar din vinul ăsta… Îi întinse Armancăi paharul să-l miroasă. Licoarea gălbuie avea miros de floare.
Arm luă un măr, îl şterse de mâneca halatului şi muşcă din el cu poftă. Apoi, începu să zâmbească :
– Când, cu gura însetată, muşcaţi dintr-un măr, spune-ţi-i în cugetul vostru: ”Seminţele tale vor trăi în trupul meu, şi mâine mugurii tăi vor înflori în inima mea. Şi împreună ne vom veseli în toate anotimpurile…” – Kahlil Gibran, Profetul…
Bart oftă. Focul ardea vesel în şemineu, mâncase cu poftă, Arm era lângă el… Ce-şi putea dori mai mult oare ? Întinse mâna spre ea, vrând să o atingă:
– Vreau doar să mă conving că nu visez… Apoi se trase şi el mai aproape de foc. Privind la flacarile jucăuşe, pe faţa lui se aşternu un zâmbet.
– Amintiri?… întrebă Arm.
– Da, amintiri… şi ce amintiri!… Bart surâse nostalgic. Eram de vreo 14 ani şi am răcit foarte tare într-o iarnă, ţin minte că am stat în pat aproape o lună. Nu eram în stare să citesc, să mai uit la televizor, stăteam şi zăceam aşa, aţipeam şi visam, îmi făcusem eu nişte poveşti ale mele, pe care mi le spuneam singur şi le vedeam cu ochii minţii… N-ai să râzi, sper – într-una dintre poveşti eram rege… Şi cum mă plimbam eu aşa, prin regatul meu, cu cavalerii mei, într-o zi ploioasă, pe o cărare plină de noroi, zăresc o mogâldeaţă… Murdară, desculţă, lăţoasă… şi care mă roagă să o iau la castel, că îi e frig şi e înfometată, şi mie, ca rege mi se face milă – că sunt un rege cu milă faţă de supuşii săi!… – o salt pe cal şi o duc la castel… he, he, şi-acolo regele intră să facă baie, totul e pregătit şi eu, din milă, iau şi mogâldeaţa cu mine, să se spele. Şi ne spălăm, şi să vezi, când iese mizeria de pe ea, ce fată frumoasă apare… Vise de adolescent!… Şi-mi promite că va fi sclava mea… O iau apoi cu mine în iatacul regelui şi ne aşezăm pe covor, în faţa focului care arde vesel… Aici mă blocam, deh, adolescent timid…
Arm il privi cu un fel de amuzament amestecat cu încântare. În ochii ei de indiancă se aprinsese o lumină nouă. Întinse mâna spre el, şi-l trase către ea:
– Hai, fii regele meu, rege al Ţării Ploioase !…
Două gutui mari, frumoase, uitate pe şemineu în apropierea focului se coceau încet, umplând aerul de un parfum aparte, dulce-amar…

 Sursa capitolului: Lumea lui Arm

%d blogeri au apreciat: