Arhiva

Archive for 24 noiembrie 2012

Dormi în pace Căcărău… Dormi în pace …

24 noiembrie 2012 Lasă un comentariu

USL a ajuns de râsul lumii… chiar și ea se plictisește de minciunile pe care le trage…

În timp ce Premierul Mutzunake preomitea mai abitir decât Dan Diaconescu tot felul de năzbâtii, plictiseala a devenit atât de mare încât vajnicul său coleg într-ale prezidențiabilității USL Căcărău ot Isaccea, vajnicul Carici Pognici a ales să facă ce știa cel mai bine… să tragă un pui de somn.

E adevărat, faptul că peneleul doarme până la prânz e de notorietate, dar numeni nu bănuia că nu se scoală mai … sau măcar că se trezește.

Tele M, televiziunea ieșeană care a difuzat imaginile cu Crin Antonescu picotind în spatele scenei pe care Victor Ponta vorbea alegătorilor, a difuzat noi imagini care surprind momentul în care premierul îi spune colegului său de alianță în momentul în care cei doi se îndreptau spre prezidiu: „Aici nu sunteți la Parlament, să lipsiți tot timpul, domnule!”

 Ponta se plictisise așteptându-l   pe Crin,  după ce liderul PNL lipsise dimineață, la inaugurarea  a unui tronson din Șoseaua de Centură a Iașiului. Șeful PNL a venit doar la întâlnirea electorală, dar și acolo a întârziat, în stilul său consacrat. 

Chiulăul liberal  nu-și mai poate ține pupila trează nici măcar în acțiunilor electorale. Liderul PNL a adormit la discursul principalului său partener politic, Victor Ponta. Și aceasta, în ciuda faptului ”hibernase”  până târziu târziu, strălucind prin absență la deplasarea în teren, trezindu-se doar când îi venea rândul să mai comită și el  oarece  discursurilor gogoși electorale.

Totul s-a întâmplat la Iași, unde cei doi s-au deplasat țanțoși  la inaugurarea  Șoseleide Centură a Iașiului, terminată însă doar pe-un sfert. Cei doi au inaugurat totuși această mică „macaroană” rutieră.  Oare să ne amintim de faptul că nu mai știu pe unde Ponta se lăda că el, spre deosebire de Boc se va duce doar la inaugurarea finală a unor obiective de investiție?

Postul local de televiziune TELE M a surprins momentul în care Crin Antonescu ”mână porcii la jir, terminat de  drumul cu avionul până la Iași. Noroc că în apropiere a sunat un  telefon mobil și cu mare greutate, șeful PNL a făcut un ultim efort de care era capabil. A deschis ochii… Nu înseamnă evident că s-a și trezit. Ar fi fost și păcat … probabil retrăia momentele de mare angajament emoțional când, de la pupitrul de la Cotroceni, la ședințele PNL,  sau pe scenele de pe te miri unde, în timp ce ce făcea pe interimarul președinte între o partidă de poker și una de tras pe nas, faptul că Președintele Băsescu a încălcat Constituția făcând ce aceasta îi cerea expres.

Căcărău nu e singurul care trece în lumea oniricului în timpul unor acțiuni politice…

La fel de plictisit de minciunile lui Ponta,  Varujan Vosganian, armeanul cu șapca-n gură a adormit și el la cluj, la Cluj, taman  când acesta își manifesta sprijinul pentru candidatura la președinție a lui Crin Antonescu.  Sprijinul pe care Ponta promite că îl va acorda liberalilor se pare că nu reușește doar să adoarmă vigilența acestora ci chiar să îi adoarmă fizic.  

Se vor trezi probabil când Ponta sau alt pesedist va face public anunțul că PSD va susține candidatura unui pesedist, lucru extrem de normal dealtfel.

De la Valeriu Sterian citire: ”Dormi in pace”

 

 

 

 

 

Prof Corneliu Turianu: „Numai opiniile sau voturile emise în cursul acestei îndepliniri vor beneficia de imunitate” … „Pentru infracţiunile ce nu au legătură cu îndeplinirea mandatului, parlamentarul răspunde ca oricare alt cetăţean” … Precizări ulterioare

24 noiembrie 2012 Lasă un comentariu

Ce are imunitatea cu hoţia şi accidentele rutiere?

Se spune că multe dosare ale corupţiei au fost muşamalizate şi aproape că nu se mai ştie nimic de ele. Să fie vorba de inactivitatea, ca să nu zic incompetenţa, organelor abilitate să se ocupe cu această problematică, ori de girul pe care această indiferenţă l-a avut din partea guvernanţilor?

Guvernul a declarat că va adopta un pachet de măsuri concrete de luptă împotriva fenomenului corupţiei. Eu unul nu percep în niciun fel aceste măsuri concrete pe care guvernul le-ar fi întreprins de la începutul mandatului şi aceasta din cel puţin trei motive. Mai întâi, nu ştiu dacă, pe parcursul lunilor ce au trecut de la instalarea sa, actualul guvern a adoptat şi a pus în aplicare vreo măsură „concretă” pentru combaterea corupţiei. Apoi, oricum, chiar dacă asemenea măsuri au fost iniţiate – evident, pe planul intensificării acţiunilor de depistare şi cercetare a faptelor de corupţie – efectul acestora nu s-a reflectat, până acum, în activitatea instanţelor judecătoreşti. În fine, de câtva timp, probabil pentru a se degaja de multiplele-i şi gravele-i răspunderi, executivul şi-a adus aminte că suntem paralizaţi de corupţie şi s-a hotărât să declanşeze ostilităţile. Dar, după câte ştiu, cele câteva acuzaţii de luare de mită ce constituie obiectul proceselor în curs de judecată se referă la fapte mărunte, imputate unor persoane mai puţin importante: paznici care au primit bani pentru a permite unor persoane să comită furturi din unităţi; revizori contabili care, în schimbul unor avantaje materiale, au omis să înregistreze plusuri constatate cu ocazia verificărilor; conducători de tren cărora li s-au dat bani de către călători găsiţi fără bilet etc. Ceea ce este foarte departe de a exprima realitatea, pe care o cunoaştem cu toţii din viaţa de zi cu zi şi din dezvăluirile făcute de presă.
Pe primul loc în topul corupţiei se află, aş zice firesc, evaziunea fiscală ale cărei proporţii încep să depăşească imaginaţia. Se vehiculează sume astronomice, de ordinul a miliarde de euro! Personal nu mă îndoiesc că aşa stau lucrurile. Numai că preconizatele acte normative vor putea fi iniţiate abia după alegeri. Afară doar dacă nu se va apela, în scop electoral, la cunoscuta şi verificata „tehnică” a ordonanţei guvernamentale…
Cauzele acestei situaţii se află, în mod exclusiv, în activitatea nesatisfăcătoare a organelor de urmărire penală – am în vedere poliţia şi, în primul rând, parchetul –, singurele abilitate, potrivit competenţei lor, să descopere şi să cerceteze infracţiunile, precum şi să dispună trimiterea în judecată a infractorului? Categoric, nu! Nu contest că infractorii sunt abili, că săvârşirea faptelor de corupţie are loc în mod ocult, că cei care le săvârşesc se înconjoară de măsuri de prevedere din cele mai ingenioase pentru a împiedica depistarea lor, dar nici profesionalismul organelor de urmărire penală, dovedit în atâtea alte împrejurări, nu poate fi subestimat. Atunci de ce, în domeniul la care ne referim, activitatea lor este atât de puţin productivă? De ce nici cel puţin cazurile devenite notorii – mai ales prin intermediul mass-media – nu sunt cercetate şi nu se soldează, dacă bineînţeles învinuirile se confirmă, cu trimitere în judecată?
Răspunsul a fost dat implicit de înşişi parlamentarii coaliţiei majoritare, care „uniţi în cuget şi în muget” – vorba liberalului Dinu Patriciu – cheamă la ordine procurorii desemnaţi să cerceteze pretinsele fraude electorale cu prilejul referendumului pentru demiterea Preşedintelui României. Fraude electorale, adică „orice acţiune ilegală care are loc înaintea, în timpul sau după încheierea votării ori în timpul numărării voturilor şi încheierii proceselor-verbale şi care are ca rezultat denaturarea voinţei alegătorilor şi crearea de avantaje concretizate prin mandate în plus…” (art.30), respectiv anchetarea infracţiunilor prevăzute în art.52-61 din Legea nr.35/2008. Şi aceasta – vezi Doamne! – în lumina principiului separaţiei puterilor în statul de drept?! Ar fi un vis prea frumos să priveşti şiruri de corupţi aşteptând pe treptele Parchetului sosirea şefului DNA… ce urmează a fi numit, ca să îi trimită pe mieluşeii spovediţi la instanţa competentă.
De asemenea, consecvenţi ideii că parlamentul este cel care „are ultimul cuvânt” în raport cu Curtea Constituţională a României (garantul supremaţiei Constituţiei – art.142), cu Consiliul Superior al Magistraturii (garantul independenţei justiţiei – art.133) şi cu oricare altă componentă aparţinând „Autorităţii judecătoreşti”, aceiaşi parlamentari – şi, din păcate, nu numai domniile lor – continuă să susţină că imunitatea parlamentară ar acorda senatorilor şi deputaţilor o imunitate de-a dreptul generală şi absolută, în sensul că parlamentarul nostru, indiferent în ce condiţii şi oriunde ar săvârşi vreo infracţiune, indiferent de infracţiune şi de gravitatea ei, el ar scăpa incidenţei legii penale.
Mă văd nevoit să sintetizez în ce constă realmente „imunitatea parlamentară” consacrată în art.71 alin.2 din Constituţia României. Cum precizam, „Imunitatea parlamentară garantează numai libertatea de expresie”. Într-un cuvânt, imunitatea nu îl protejează pe parlamentar la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de alegători. Aşadar, imunitatea parlamentară nu adună sub poalele ei orice fapte infracţionale ce ar fi putut fi comise de un parlamentar, ci ea se rezumă numai la acele infracţiuni care sunt comise în legătură cu exercitarea mandatului de parlamentar (infracţiuni inerente dezbaterilor: calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare). Expresia exercitarea mandatului trebuie înţeleasă în sensul de îndeplinire a mandatului, deci numai opiniile sau voturile emise în cursul acestei îndepliniri vor beneficia de imunitate. Ea nu îl protejează la modul absolut decât în ceea ce priveşte opiniile şi voturile exprimate în virtutea mandatului ce i-a fost încredinţat în mod democratic de către alegători (art.71 alin.1 din Constituţie).
Pentru infracţiunile ce nu au legătură cu îndeplinirea mandatului, parlamentarul răspunde ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3). Ori, altfel spus, „În afara de imunitatea pliscului, parlamentarul este responsabil pentru orice”. Într-un cuvânt, inviolabilitatea parlamentară („imunitatea procedurală”), referitoare la fapte penale străine mandatului, nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti.
Articol original: 

Ce are imunitatea cu hoţia şi accidentele rutiere?

Autor:

Prof. Corneliu Turianu

Sursa:

Blogul  domnului profesor Corneliu Turianu

Data publicării:

sâmbătă, 24 noiembrie 2012

NOTĂ: După publicarea acestui articol, domnul profesor Turianu, consideră că sunt  necesaer unele aprecieri și precizări. Astfel, tot pe 24 noiembrie publică pe siteul domniei sale

Precizare necesară

Răspunzând întrebărilor formulate de cititori referitoare la articolul Ce are imunitatea cu hoţia şi accidentele rutiere?, facem următoarele precizări:

Imunitatea prevăzută de art.71 alin.1 din Constituţie este specială, fiindcă se rezumă numai la acele fapte ilicite care sunt comise în cursul exercitării mandatului de parlamentar (inerente dezbaterilor: calomnie, insultă, ultraj, în febra dezbaterilor parlamentare). Justificarea acestei imunităţi derivă din ideea că puterea legiuitoare trebuie să fie perfect independentă faţă de celelalte puteri în stat, ceea ce nu se poate obţine decât prin asigurarea celei mai complete libertăţi în exprimarea voturilor şi opiniilor membrilor Parlamentului. Dar ea este şi relativă, fiindcă nu se aplică decât în anumite condiţii. Dacă, de pildă, un parlamentar acuză de corupţie un prefect de la tribuna Parlamentului, celui dintâi nu i se poate ridica imunitatea. Dacă îl acuză, din nou, la o întâlnire cu alegătorii săi, la o recepţie sau la o conferinţă de presă, imunitatea lucrează din plin. Nu i se poate face nimic. Dar dacă, aflat într-un restaurant sau într-un oricare alt loc public, reiterează aceleaşi acuze, atunci aceasta se numeşte insultă sau calomnie şi poate fi tras la răspundere juridică.
Pentru infracţiunile ce nu au legătură cu îndeplinirea mandatului, parlamentarul răspunde ca oricare alt cetăţean, singurele înlesniri fiind de ordin procedural (art.72 alin.2 şi 3). Cu alte cuvinte, inviolabilitatea parlamentară („imunitatea procedurală”) referitoare la fapte ilicite străine mandatului nu suprimă în nici un caz represiunea penală, ci doar întârzie momentul trimiterii în judecată, momentul urmăririi penale sau al cercetării judecătoreşti. Scopul acestei inviolabilităţi (imunităţi procedurale) este de a nu priva un parlamentar de posibilitatea de a-şi exercita funcţia, ca urmare a unor urmăriri represive sau abuzive, inspirate din presupuse motive politice. Este deci limpede că imunitatea procedurală la care se referă art.72 alin.2 şi 3 din Constituţie nu constă în aceea că deputatul sau senatorul să nu poate fi urmărit, privat de libertate, percheziţionat sau trimis în judecată, ci în aceea că nu poate fi pus în aceste situaţii fără autorizarea Camerei de care aparţine.

 

Prof. Corneliu Turianu: ”Nu scăpa nimeni de justiţia comunistă.”

24 noiembrie 2012 Lasă un comentariu

Justiţia nu poate fi cârmuită nici din interiorul, nici din afara ţării

‑ Ce valabilitate are sentinţa din 1949, în procesul demnitarilor din guvernul Antonescu, după ce, în 1946, se dăduse soluţia de neurmărire penală pentru cei opt demnitari din cabinetul Antonescu?

‑ În anul 1946, aceşti demnitari fuseseră scoşi de sub urmărire penală pentru învinuiri foarte concrete (subminarea autorităţii statului, infracţiuni grave, prigoana evreilor). Procuratura din 1946 a dat ordonanţă de scoatere de sub urmărire penală vizavi de învinuiri aşa de grave, recunoscându-se oficial că oamenii aceştia nu au nici o vinovăţie sub aspectul faptelor imputate. Dar în 1949, se întocmeşte un nou rechizitoriu şi se face trimiterea lor în judecată, de data aceasta pe infracţiuni care nu aveau nici o legătură cu atribuţiile lor de foşti miniştri. Şi, totuşi, se face o înscenare politică, se dă o hotărâre judecătorească şi se pronunţă condamnarea acestor oameni. Se pune problema dacă în aceste condiţii recursul în anulare putea fi retras de către procurorul general. Şi în primul rând dacă putea fi declanşat. Procedura recursului în anulare putea fi declanşată, dar numai vizavi de sentinţa din 1949. Nu am date exacte, dar sunt convins că acest proces a pornit la cererea rudelor în viaţă ale celor opt foşti demnitari, pentru că prin hotărârea de condamnare s-a procedat şi la confiscarea averii lor, iar rudele sunt interesate să redeschidă ancheta atât pentru partea morală (considerarea sentimentului pe care-l datorează defuncţilor), cât şi pentru înlăturarea sentinţei de confiscare a averii. Dacă procurorul general Moisescu a declanşat recursul în anulare în aceste opt cazuri, în momentul în care a sesizat Curtea Supremă de Justiţie, nu mai avea nici un drept de a le retrage. Ele fuseseră înregistrate la instanţa supremă şi, dacă dorea să nu continue aceste recursuri în anulare, putea să apeleze la procurorul de şedinţă de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, care îl reprezintă, şi care putea declara că nu înţelege să susţină aceste recursuri în anulare. Şi atunci era posibil să le respingă ca nesusţinute. Dar, potrivit legii noastre, când procurorul general declară că îşi retrage recursul în anulare există posibilitatea oferită de lege, pentru moştenitorii acestor demnitari, de a declara că, de vreme ce procurorul general retrage recursul, ei înţeleg să insiste în soluţionarea acestui recurs. Prin această retragere pur administrativă, a procurorului general, moştenitorii nu mai pot continua recursul în anulare. Să recapitulăm procedura: părţile în sine, fie inculpaţi, fie rude ale celor dispăruţi, au voie să facă numai un memoriu către procurorul general pentru a declanşa procedura recursului în anulare. Din momentul în care procurorul general îşi însuşeşte memoriul în numele lui personal şi declară recursul în anulare, odată la Curtea Supremă de Justiţie, acesta nu mai depinde de procurorul general. A ieşit de sub controlul lui administrativ. Dacă domnul procuror general nu mai doreşte să susţină, atunci părţile în proces care sunt citate, în speţă moştenitorii, pot cere continuarea. De-abia din momentul acela capătă dreptul de a cere continuarea în nume propriu. Altfel, ei nu aveau acces personal la Curtea Supremă de Justiţie. În cazul de acum probabil nu mai au acest drept, căci nici nu mai există acolo dosarul.
‑ Cum se apreciază intervenţia celor doi congressmeni americani din punct de vedere juridic?
‑ Eu mă îndoiesc că doi congressmeni, fie ei şi americani, ar putea să intervină în treburile justiţiei române. Puteau, printr‑o cerere, să-şi exprime nemulţumirea sau indignarea, eventual rugămintea către procurorul general. Dar nu către preşedintele ţării, pentru bunul motiv că, aşa cum funcţionează legea şi în America, preşedintele ţării nu are, teoretic, nici un fel de posibilitate de a influenţa justiţia. De ce s-au adresat preşedintelui? Şi cum a ajuns scrisoarea lor să fie publicată în presă? Cine a dat-o spre publicare presei? Sunt nişte întrebări pe care mi le pun. Dacă a fost adresată preşedinţiei, de ce preşedinţia a dat-o publicităţii? Dacă a fost adresată direct procurorului general Moisescu, de ce procurorul a dat-o publicităţii? S-a declanşat o atmosferă foarte nebuloasă, care nu face bine ideii de justiţie. Justiţia nu poate fi cârmuită nici din interiorul ţării (nici măcar la nivel de preşedinte) şi nici din afară. Nu ne interesează decât dacă aici s-a instaurat statul de drept şi dacă există într-adevăr o separaţie a puterilor sau sunt imixtiuni în treburile justiţiei. Noi nu ştim dacă preşedintele l-a atenţionat, dacă sâmbătă seara a spus că nu renunţă la recursuri şi duminică a spus că-şi retrage 7 din 8. Asta nu e prăvălie, e Justiţia română.
‑ Ce ne puteţi spune despre răspunderea ministerială în cazul celor opt demnitari?
‑ Nu scăpa nimeni de justiţia comunistă. Şi dacă totuşi, s-a întâmplat, în 1946, înseamnă că nu au avut probe la vremea respectivă. Ordonanţa de neîncepere a urmăririi penale viza aceleaşi persoane ca sentinţa din 1949 când era vorba de fapte care nu aveau legătură cu calitatea de ministru (deportări de evrei etc.). În ce priveşte responsabilitatea ministerială, trebuie făcută o distincţie. Când este vorba de responsabilitate politică este o responsabilitate solidară. Când e vorba de infracţiuni, de fapte reprobabile, nu mai operează nici o solidaritate, fiecare ministru răspunde pentru el însuşi. Dacă la nivel de guvern şi miniştri se ia o hotărâre şi se contrasemnează, ei răspund pentru hotărârea aceea contrasemnată de ei, în mod solidar, pentru că s-a decis printr-un act politic. Dar, pentru nişte fapte individuale, aceasta nu atrage răspunderea în solidar a guvernului. Legea răspunderii ministeriale nu sancţionează decât nişte fapte care nu pot fi făcute decât de miniştri (împiedicarea exerciţiului liber al dreptului de vot, informarea falsă a parlamentului referitoare la bugetul de stat). În ce priveşte celelalte fapte comise de miniştri, ei răspund ca orice muritor de rând, conform Codului penal român.
‑ Atunci, pot fi inculpaţi aceşti subsecretari de stat în privinţa deportării evreilor?
‑ Dacă măsura a fost luată în cabinetul Antonescu şi au ajuns ei la concluzia că trebuie deportaţi, pot fi inculpaţi. Numai dacă s‑a pus la data respectivă problema aceasta în guvern şi au fost consultaţi. Răspunderea politică operează în măsura în care ei toţi au convenit şi au discutat oficial această chestiune şi ea a fost
consemnată în stenograme.
Interviu acordat cotidianului  „Ziarul” din 08 decembrie 1997
%d blogeri au apreciat: