RALUCA TURCAN: ”Premierul Victor Ponta se comporta de parca a rezolvat toate problemele tarii si se ocupa cu declaratii care mai de care mai jignitoare, mai autosuficiente si mai impertinente.”

Victor Ponta bantuie micile ecrane si face singurul lucru la care se pricepe:

turuie vrute si nevrute

Premierul Victor Ponta se comporta de parca a rezolvat toate problemele tarii si se ocupa cu declaratii care mai de care mai jignitoare, mai autosuficiente si mai impertinente.

PDL ii atrage atentia premierului Ponta ca jignirile sale si peroratiile fara cap si fara coada despre tot si despre toate nu tin loc nici de crestere economica pentru 2012, nici de viziune de dezvoltare pentru 2013 si nu vor opri, in nici un caz, cresterile de preturi in lant de anul acesta.

Iar daca tot vorbim despre fantome, Premierul Ponta ar trebui sa caute prin Palatul Victoria fantoma cresterii economice din anul 2012.

PDL constata ca Romania are parte de un premier fantoma– fericit sa bantuie micile ecrane cu nimicuri dar care fuge de responsabilitatile sale politice reale. Astfel, in loc sa rezolve problema statutului parlamentarilor, blocat de aliatii sai de la PNL, Victor Ponta se pretinde un simplu parlamentar, uitand ca este lider al PSD si co-lider al USL. Tot asa, in loc sa raspunda problemelor pertinente legate de bugetul Romaniei pentru anul 2013, Victor Ponta gaseste de cuviinta sa atace PDL.

Este drept ca PSD nu ar gasi niciodata un aliat in PDL si de aceea Victor Ponta testeaza terenul unor posibili aliati in terenul opozitiei. Asa se explica mangaierile discrete la adresa PPDD.

Practic, Victor Ponta se preocupa mult mai mult de jocurile politice, de sicanele din interiorul USL si de planurile de back-up pentru scenariul scoaterii PNL de la guvernare, decat de soarta tarii, de alocarile bugetare pentru 2013. Cu alte cuvinte, Victor Ponta se afla, in continuare, tot in campanie electorala si nu la guvernare, cum se asteapta romanii. Din pacate, cetatenii acestei tari nu se hranesc cu impertinente, glumite si cancanuri ieftine de presa tabloida.

Sursa: turcanraluca.ro

FLORIN TOMA: „VOCILE DREPTEI: Popo’ul suve’an”, „Mitul eternei toarceri”, „Surmenaj à trois: Antonescu, Voiculescu, Ponta”

Florin Toma

VOCILE DREPTEI: Popo’ul suve’an

Asta ne mai lipsea! După ce că le avem pe toate cele ce sunt şi, pe deasupra, altele câte nici măcar nu le-am visat, iată că au mai apărut un pic de deranj şi o leacă de gâlceavă taman acolo unde ne-am fi aşteptat mai puţin: pe piaţa sufletului naţional, acela ce palpită hohotind printre faldurile tricolore. De ce?

Fiindcă s-au necăjit rău de tot o mână de intelectuali fercheşi, firi sensibile şi caractere nevricoase, pe profesorul Lucian Boia. 

Cum că nici vorbă! e o gravă ofensă, patria română nu este mai altminteri decâ alte ţări din preajma europeană, ea n-are nimic deosebit (în rău, fireşte!). Iar poporul (iarăşi fireşte, pe veci suveran, aici nu se mai pune problema!) e, şi el, unul obişnuit. Chiar banal. La fel de harnic, la fel de iscoditor, la fel de plin de har, la fel de descurcăreţ şi de vânjos ca şi celelalte. 

Însă aceşti patrioţi (bată-vă stenahoria să vă bată de gingaşi!…) au uitat să mai efectueze o ultimă cădere în genuin, unde să constate încă o dată şi a nu ştiu câta oară că poporul român rămâne un miracol. Stabil şi semeţ, ca o piedică în calea uitării.Prima constatare este că, din păcate (sau din fericire?!), pe lângă o sumedenie de multe alte îndeletniciri nesuferite şi, mai ales, istovitoare, românul are şi una plăcută: pune rămăşag pe amnezie. Cu mize mici, însă. Astfel că, invers ca-n alte părţi (adică, ştiţi dvs., viţăvercea!), marile interogaţii sunt înţelese ca fleacuri, iar, la rândul lor, bagatelele devin obeze semantic. Dacă vreţi, cumva, o simfonie la solz de peşte sau un oratoriu de taraf. Domnii aceştia indignaţi uită că fizica existenţială a românului e buclucaşă. Cumva aparte. Curioasă. Plăcut opozitorie, ca un oximoron simpatic. Românul, în general, nu are stare. Când stă pe loc, se bâţâie. Şi dacă stă, stă pe ghimpi. E nestatornic. Şi anxios. Tare sucit. În toate. Dar, deşi urăşte etic somnolenţa, el respectă cu religiozitate tânjala, exprimată prin poziţia naţională a voinicului stând în binecunoscuta rână şi cu nelipsitul fir de iarbă în colţul gurii. Nu are greţuri metafizice, însă iubeşte dezinteresat lâncezeala încruntată. 

Este dinamic, se agită şi se frichineşte mereu, dar, în acelaşi timp, e stătător cu mare bucurie. Mobil până la ameţeală, e degrabă promiţător de fapte şi măreţe împliniri în aşezare fixă. Este aferat, fiindcă are tot timpul ceva de făcut, dar prima şi singura soluţie la care recurge e amânarea. De aceea, aşa agitat peste măsură, are grijă să-i rămână un strop de voinţă, pentru ca, la urmă de tot, să se retragă demn într-o resemnare superioară. Acest proteism şugubăţ îi provoacă mereu mâncărimi de iniţiative, ca un erizipel. Extrem de serioase. Dar pe care nu are vreme să şi le asume. Din cauză că e…terrrribil de ocupat, monşer!

Ia mi-ascultaţi: „Ce veselie! Ce avânt, ce entusiasm… A! Sunt sublime momentele când un popor martir sfarmă obedele şi cătuşele tiraniei şi, aruncându-le departe tare de dreptul său, fără ură, uitând trecutul odios, închină des, dar sincer, pentru sfânta Libertate şi – te pupă! O!” (I.L. Caragiale – Boborul!, Opere alese, I, Cartea Românească, 1972, p.417)…Acestea sunt clipele de înălţare pe culmile extazului a seminţiei noastre atât de ocrotită de Dumnezeu. Sunt momentele, în care, printr-o strădanie titanescă, „biata năciune” dobândeşte transcenderea veselă a realului oprimant. Acum, în aceste clipe de sacrament zglobiu, ea vibrează din toţi rărunchii ei suculenţi. În aceste momente, când lacrima năzuinţei se scapă iute pe obrazul naţional, ei bine, exact acum, fiindcă numa’ ce se făcu ora 8 trecute fix, împreună „cu poliţaiul şi cu un taraf de lăutari, mergem la grădina Lipănescului”. 

Aici, în acest spaţiu protector, am zice chiar uşor apotropaic, are loc (bineînţeles, doar o parte dintr-însul!) ceremonialul sacrificial mult aşteptat: „grătarele sfârâie aruncând în aer valuri de miros fierbinte şi gras, ca nişte altare antice pe care se ard ofrandele unui zeu tutelar”, iar „boloboacele golite se rostogolesc hodorogind departe, ca nişte ruginite instituţiuni ce nu mai corespund exigenţelor moderne şi, în locul lor, se-mping cu greutate alte boloboace pline, ca nişte reforme pe cari le reclamă spiritul progresist al timpului şi interesele vitale ale societăţii” (ibidem).

Ai zice, după atâtea mişelii spuse despre dânsul, că românului i s-ar putea detecta, Doamne fereşte,vreo alunecare înspre bădărănie. Aş! (sau acel fabulos „O!” al lui Caragiale, din citatul de mai sus!) Să ne fie tuturor limpede: românul nu e mitocan. E doar puţin luat prin surprindere de bunul simţ. În rest, e pâinea lui Dumnezeu. 

Săritor cu neamul, culant cu vecinii, deferent cu justiţia, conştiincios în pizmă, exigent cu autorităţile. Plin de el, taman când n-are nimic înlăuntru. În schimb, melancolic când e saturat. Uneori, se simte şi are spleen. Adică o lingoare galopantă, o închipuire ce-l istoveşte de-a dreptul. Fiindcă nu-i lucru lesnicios, imaginarul românului se bazează pe aproximarea Paradisului. Iar chintesenţa acestuia e ceea ce scrie pe firma unui magazin de haine second-hand, din Caracal: „Visul imaginaţiei”(sic!). Unde nu e nimic de făcut.

Astfel, între a nu face nimic şi a-şi imagina că se face negreşit, constatând că nu se face nimic, a apărut la români zâzania. Ce adună în caliciul ei vrăjit toate parfumurile sinonimice: dihonie, râcă, price, sfadă, pricaz, vrajbă, gâlceavă. La care, se adaugă, după caz, o sumă de condimente ce-i dau un gust şi mai aparte: răutate feroce, orgoliu ridicol, prostie cu panaş, grandoare de mahala, delir indecent, fariseism grobian, leşin estetic, retorică retardată, semeţie tâmpă. Sau, în destule cazuri, chiar instabilitate patologică…

De ce este România altfel? Simplu: pentru că românii au rămas la fel. O statornicie slobodă, neatârnată. Popo’ul suve’an. O invariabilă omnipotentă. Schimbarea la faţă (ceea ce francezii numesc atât de frumos La Transfiguration!) n-a avut loc. Şi nici nu va avea!

Publicat: 26 Ianuarie 2013

Autor:  Florin Toma

Sursa: evz.ro

Mitul eternei toarceri

O! (vezi citatul de săptămâna trecută, din „Boborul!” de I.L. Caragiale!)… Ce bucurie sprinţară ne suguşă şi ne-neacă, precum ni s-a-ntâmplat odinioară, când am aflat din carte despre marile izbânzi ale neamului nostru! Câtă emoţie solemnă ne aprinde obrajii, aidoma plânsului ce ne podideşte când îi vedem la televizor, zi şi noapte, pe marii bărbaţi ai ţării!

Ce desfătare adâncă ni se lasă-n vintre şi-apoi ne seceră genunchii (precum vântul sălbatic!), la fel ca simţămintele duioase ce ne cotropesc la vederea unei turme de miei (normal, cu trei ciobănei!), surprinsă pe tăpşanul ţării în toiul infatigabilei transhumanţe! O!…Câtă mângâiere am avut aflând că, undeva, pe un alt colţ al aceleiaşi guri de rai – practic, pe acelaşi „picior de plai” – cineva, nu spui cine, persoană importantă, e becher! anume ne contrazice năprasnic! Bine ne face – veţi spune cu temei – că doar aşa, din contră, înaintăm cu toţii! Doar din asta se naşte progresul, negreşit! Bravos, naţiune! Numai că, o să vedeţi mai la vale, încontrarea nu-i mereu totuna cu „viţăvercea”. Mai adaug doar că, departe de noi atât dorinţa de a ne ţine de un subiect, ca orbul de traistă, cât şi, Doamne păzeşte, plăcerea vicioasă de a face un proces de intenţie poporului român (mai ales că el n-are nicio intenţie!). Au făcut-o, uneori cu asupra de măsură, alţii.

Aşadar, după ce ne-am neprihănit, ne facem datoria de a semnala că, pe blogul de opinii al unui cunoscut jurnal, a apărut mai zilele trecute un articol, intitulat „Un istoric la modă”, avându-l ca subiect pe acelaşi Lucian Boia. Şi asupra căruia n-am fi stăruit, dacă, în devălmăşia mai distrugătoare decât promenada unui pachiderm printr-un magazin de bibelouri, pamfletardul n-ar fi lăsat destul loc şi pentru polemică. Poate că, totuşi – strict din postura de cetăţeni ai planetei, care, totuşi, trebuie cruţată – ne-am fi dat silinţa şi nu ne-am fi lăsat momiţi să ţinem nestinsă flacăra tămbălăului declanşat de istoricul „la modă”. Care, pe deasupra, nici n-a fost în stare să-şi ţină gura şi a aprins fitilul bombei inscripţionate cu tirada: „Cine-i românul şi ce vrea el?…Aşş!”.

Dar, cercetând cu atenţie câmpul de execuţie şi urmele rămase după furibundul atac elefantin, am găsit printre resturile de surescitări, inflamări, răutăţi, iritări şi obrinteli, răspândite ca muştarul pe pereţii unei bodegi după o nuntă ştrengărească, deci, surpriză! am descoperit şi componenta făcută zob a unui dispozitiv (dar nu medical, de pus în ochii „roşii ca de semafor”, precum AFOMILL-ul!). Nu! Ci o umbră de unealtă primitivă a minţii. Un rudiment demonstrativ. O încercare de cădere gravă pe gânduri. O tentativă frauduloasă de argument, care, probabil că de-abia acum se aşază bine, ca cloşca pe ouă, în sistemul cognitiv al atacatorului. Configurând – suntem siguri – embrionul unei grandioase teorii viitoare privind etno-psihoza veselă a poporului român. 
Aşadar, autorul este agresat de o iluminare şi constată ritos, apăsat, sigur pe el, fără nici măcar o urmuliţă de îndoială sub teşitura frunţii. „Eu cred – spune el sentenţios – chiar că resemnarea românilor, lipsa lor de reacţie la diverse pierderi este şi o expresie indirectă a vitalităţii lor(sic!). Un popor fără vlagă nu cedează nimic, nu face nicio concesie şi nu tace atunci când i se ia ceva. Dar un popor cu multă viaţă în el, talentat şi capabil, cum este în mod evident poporul român, acceptă nepăsător să piardă. De ce? Pentru că are de unde.”…Pffff! Epocal! Magistral! Colosal! Monumental! Mândru mi-s!

Analiştii, psihologii, istoricii, cercetătorii de la Institutul de Folclor, Academiile, studenţii, cadrele didactice, cetăţeni simpli, femei, bărbaţi, copii, adolescenţi, bătrâni, medici, surori, brancardieri, bolnavi, primul-ministru etc. – toţi, pă dă rând! – au trecut ca nişte inconştienţi pe lângă această mărgică lucitoare de sagacitate vie, scăpată de mâna hazardului printre stinghiile gardului ce ne separă de Rai. Vă daţi seama, dintr-o pură şi simplă întâmplare, fiindcă, dacă n-ar fi fost vorba la mijloc de intenţia de a-l face zdrenţe pe un istoric „la modă”, n-ar fi apărut acest micuţ şi drăguţ argumentuţ (v-am spus: un rudiment), în slujba marelui folos naţional! Ce noroc chior, Doamne! Ce şansă, să descopere acest mic, mic, mic de tot recipient cu înţelepciune, pe biata şi atât de obidita naţie română! Care – fiindcă tot veni vorba de dânsa, dar, de fapt, ca să fim sinceri, ea este heroina principală – habar n-avea că resemnarea ei cosmică nu e semn de slăbiciune, ci de vitalitate. Nu e şubrezenie, ci vârtoşenie. Nu e surmenaj (chiar şi „à trois”!!), ci vigoare.

Bucură-te, prin urmare, sfânt popor român, fiindcă nu!…nu, nu şi nu!! Nici vorbă de aşa ceva! Tu nu eşti slab de vârtute, tu nu ratezi totul, până şi eşecul (pe care-l cauţi cu lumânarea!), nu pleci urechea la delaţiunea şoptită de mioara predilectă, nu bagi o doină de jale la fluieraş de soc mult cântă cu foc, în loc să pui mâna mintenaş pe ghioagă, nu te îneci la mal sau îţi tai craca de sub picioare, spre a ajunge mai repede ca să-ţi furi singur căciula, nu vezi frăţia „ăleia cu coasa” ca pe o nuntă-n cer, nu-ţi cade felia de pâine în hazna (mă rog, ce cauţi cu ea acolo?) şi nu întorci spatele aliatului taman atunci când e încleştarea mai aprigă…Nu, frate! Tu eşti o fântână ce nu trebuie sleită niciodată. Fiindcă eşti inepuizabil şi, tocmai de aceea, slavă Domnului, ai de unde pierde! (apud autorele)

Deci, menirea ta nu e alta decât aceea de a adăsta, având drag de cei care-ţi cântă în ziare şi pe bloguri vitejia, profunzimea şi hărnicia. Să stai răbunit pe laviţa naţională şi, între două praşile imaginare şi un cules de prune adevărat, să te odihneşti. Să cinsteşti aşa cum se cuvine zăbava. Şi, tot scoţând din straiţa cu vitalitate material zdravăn de întreţinere, să torci uşure nesfârşite fantasme, spre a domoli pojarul hermeneutic de la lingurica fiinţei. Ca un fel de service existenţial al sinelui. Iar această vânjoşenie să-ţi împingă la superficiu – expansive, dezlănţuite şi devastatoare – aleanul şi cântecul. În rime îmbrăţişate „chagallnic”. Euforistic. Aforistic. Aporistic. Cantautor: anonim…Aferim!

Publicat: 02 Februarie 2013

Autor:  Florin Toma

Sursa: evz.ro

Surmenaj à trois: Antonescu, Voiculescu, Ponta

Orice cuplu este fericit doar dacă e compus din trei. Părţi componente. Actanţi. Forţe. Sau oameni, fapte, întâmplări…

Luaţi, de pildă, atât de des întâlnitul „triunghi amoros”, avându-l în vârf pe faimosul încornorat! Dacă cineva pretinde că a citit până la capăt măcar o schiţă sau o piesă de Caragiale, a văzut un pic din teatrul lui Molière sau, Doamne fereşte, s-a băgat în chestii mult mai anevoioase, precum Niebelungii sau Othello, nu mai vorbesc de Soliman Magnificul(!), va descoperi până la urmă parfumul unei ample tipologii de personaje înseriate. Ce decurg, cu toatele, din faimosul şi mustosul „le cocu magnifique”. 

Dar, haideţi să ne înţelegem! Nu cumva să credeţi că se trăieşte viaţă uşoară în mijlocul acestui mecanism opresiv, nu, nici vorbă! De fapt, e chinul de pe lume. Vă daţi seama? Fiecare participant trebuie să facă faţă unei dinamici nebune, un adevărat vârtej în toată treaba asta! Să se ascundă de unul, în timp ce se manifestă „plenar” cu celălalt. După aceea, să treacă la viceversa, adică să schimbe polii atracţiei. Apoi, să nu uităm, într-un moment de aşa-zisă acalmie (sau, după caz, lipsă de vigilenţă!), neapărat să fie puşi faţă-n faţă cei doi „poli”, care să-şi amintească de al treilea.  Cu drag, fireşte. Şi, după care, iarăşi, tot aşa, de la început…Vă spun eu: e tortură, e caznă curată, e un calvar!Cine a citit mult (şi bine!) şi s-a înţelepţit cu măsură (adică fără să dea peste răscoală…cinstit vorbind, ne-am cam săturat de ăştia!), ştie că regula de aur a oricărei existenţe, fie chiar şi vremelnică, a unui trio „in love” e mai clară decât apa oricărui izvor de munte chelit de păduri: viaţa e cea care dă copy-paste după literatură. Şi nu invers!Reamintim tuturor că, de doi ani de zile, dacă aţi uitat, în patul conjugal al României se lăfăie-n huzur numitul Voiculescu Dan. Când în pijama populară cu dungi maronii, verticale (la care însă acum a renunţat, pentru că a început să simtă frisoane!), când gol-goluţ, în timp ce, dorlotând, îşi admiră în oglinzile veneţiene şuncile solzoase de Komodo, răsfrânte „baiaderistic” pe toate părţile posibile şi aşteptând languros să-l trezească limbile catifelate ale tele-slugilor, când trândav-somnolent, stând pe marginea patului şi căutând pe pipăite, cu talabele lui albe, papucii rătăciţi pe undeva, pe gresia călâie, când, în fine, vesel, zglobiu şi săltăreţ ca, odinioară, GAZ-urile Securităţii. 

El are acum puteri depline, de viaţă, agonie şi extincţie, asupra ţării. El comandă pe ce parte să doarmă aceasta, când să se ridice din aşternut, la ce oră să se lase violată, cum să stea în acele momente solemne sau când să cânte ori să mulţumească pentru siluire. Spre a completa diaporama de la „Antipa”, adăugăm că măritul domn ultra-potent se află în însoţire cu Crin Antonescu şi în amantlâc cu Victor Ponta – o teoremă inutil de probat. 

Fiindcă s-a axiomatizat deja, pe pielea noastră. Urât de tot, ca o eczemă. Aşadar, ei constituie, cum s-ar zice, un tot unitar. Numai că, ghinion! însumaţi, creează, la fierbere, o zeamă lungă cu gust de supă populară, de o coloraţie nesigură. Sunt imaginea unui ansamblu uniform şi zdrenţuit, a unui aliaj contradictoriu, fiindcă e prost sudat. Cum ar veni, omogen de divergent. Prin urmare, constatăm că toţi sunt împreună şi fiecare pentru el. În funcţie de libertatea de care dispun, adică de facultatea, cum bine spunea cineva (nu în sensul sistemic, fiindcă are ceva rezonanţe neplăcute pentru unii activişti ai acestui „triunghi”!), deci, facultatea, cum ziceam, de a alege contrângerile.

Ei bine, de aici, fix din acest punct al tipului de coerciţie la care este supus fiecare, începe surmenajul convieţuirii. Suferinţă, cum spuneam. Durere. Trudă curată. Deoarece triunghiul conjugal, câteodată, nu merge bine. Nu funcţionează la parametrii proiectaţi (cu alte cuvinte, nu poţi să faci din el modelul unei capodopere!). Motorul în trei timpi se gripează şi asta îl scoate din minţi pe marele bărbat Voiculescu. Jumătatea sa de sfert (pentru că nu s-a inventat încă jumătatea sa pe de-a-ntregul!), Crin, a început s-o ia razna din ce în ce mai des. Nu mai comunică total. Vorbeşte numai cu gogâlţuri. Are sincope. Ca un popândău isteric. Elipse. Contrageri. Rupturi logice. Se poate, totuşi, să fie şi obosit. 

L-a solicitat mult de tot funcţia supremă, chiar şi ad interim, de astă-vară. În plus, are tulburări de postură. Viziuni mesianice. E convins că-i intră mereu caré de aşi şi, prin urmare, se crede Ceauşescu, Stalin, Hitler, Kim-Ir-Sen. Şi-aşa, oricum, în spatele lui, stă destul de smirnă partidul, cu toţi soldăţeii lui de plumb, aliniaţi liberalmente la milimetru. Başca muţi. Şi vrea să-i mute la ţară. Adică şi ţara să fie la fel ca oastea. Hm! Poate că sforţările astea i-au provocat întinderi. Înăuntru, sub meşa rebelă Londa-color şi cândva adolescentină. S-a rupt ceva. E greu de spus ce, dar a plesnit. Însă măcar din partea cealaltă să fi venit alinarea. Dar nici dinspre amantul june, aşa cum arată el acum, din ce în ce mai dodoloţ („bien en chair” – cum ar spune pofticios André Gide!!), nu vin semne încurajatoare. Deloc. 

E instabil, trufaş, gargaragiu, tupeist, şiret şi mitoman. Ne prosteşte-n faţă. În plus (sau în minus!), n-are o concepţie fermă despre lume şi viaţă. Or, fără asta, lagărele din unghiuri se-nţepenesc. Ca încheieturile de la genunchi (cândva, protejate de apărători, la hocheişti!). Pentru care, după o vârstă, e nevoie de Artrostop. Este uşor influenţabil şi habar n-are ce vorbeşte. Poate să înşire milioane de fraze în care îşi dă cu părerea, fără să ştie însă despre ce e vorba. (n.n. există un neologism destul de siropos pentru un astfel de diagnostic: „ultracrepidarian”!). 

În anul 2018, atunci când se va prescrie sâcâitorul proces ICA, Dan Voiculescu va fi împlinit deja 71 de ani. Adică vârsta la care N.Ceauşescu ne-a părăsit, la Târgovişte, în secolul trecut. Pedeapsa nesăvârşită îl va face însă tot mai înăcrit, tot mai nesuferit cu el însuşi. Va fi aidoma acelui condamnat la moarte, care a aşteptat 30 de ani ca să fie executat, dar, în final, s-a stins de bătrâneţe. Deocamdată, însă disconfortul ăsta casnic i-a pus capac, îl sminteşte. Curzio Malaparte n-a amintit nicăieri de modelul triangular…

 Sursa: 09 Februarie 2013

Autor:  Florin Toma

Sursa: evz.ro