Prima pagină > Istorie > Scrisoarea lui Corneliu Coposu, către istoricul Florin Constantiniu, pentru restabilirea adevărului

Scrisoarea lui Corneliu Coposu, către istoricul Florin Constantiniu, pentru restabilirea adevărului

Încercând să restabilească adevărul istoric referitor la evenimente din 23 august 1944, Corneliu Coposu, martor direct a evenimentelor i-a trimis lui unuia dintre autorii cărţii „August 1944. Repere istorice”, istoricul Florin Constantiniu, o scrisoare prin care semnala inadvertenţele apărute în paginile lucrării.

Corneliu CoposuScrisoarea începe cu prezentarea contextului în care are loc scrierea ei:

„În calitatea mea de martor nemijlocit al tuturor etapelor (de la iniţierea până la realizarea) evenimentului major prezentat în reperele însumate în lucrarea Dvoastre, – consider că explicaţiile şi completările anexate vă pot fi de folos. Întrucât elaboratul Dvoastre este o carte de referinţă, care trebuie să fie ferită de erori şi inadvertenţe am speranţa că, date fiind probitatea ştiinţifică şi obiectivitatea care vă caracterizează, veţi înregistra completările mele şi le veţi utiliza la o eventuală reeditare a cărţii”, explică Seniorul.

„Iniţiativa răsturnării de la 23 August 1944 datează din Februarie 1941. După reprimarea rebeliunii legionare, Generalul Antonescu, în fruntea unui grup de ofiţeri, continua să asume conducerea României, amputată la Est prin ultimatumul sovietic, la Sud-est prin presiunile germane şi la Vest prin diktatul germano-italian de la Viena. „Conducătorul” Statului, investit în mod neconstituţional cu o parte a prerogativelor regale nu avea nici un suport politic şi nu deţinea nici mandatul şi nici simpatia opiniei publice româneşti (care totuşi nu-i contesta patriotismul şi nici prestigiul militar excepţional înzestrat). Lumea românească avea serioase şi nereversibile reticenţe împotriva nemţilor, cu care Antonescu era obligat să colaboreze, era adversară hotărâtă a hitlerismului, care îşi sporise motivele de repulsie şi alimentase antagonismul românilor, prin „arbitrajul” nefast care răpise, în favoarea Ungariei Transilvania de Nord, după ce determinase prin presiuni majore cedarea Cadrilaterului. Opinia publică din România, în covârşitoarea ei majoritate, era fidelă alianţelor tradiţionale ale ţării, al căror exponent era preşedintele celui mai popular partid democratic, partidul Naţional-Ţărănesc, Iuliu Maniu. Respectivul partid avea, la epoca desfiinţării, de către regele Carol II, a partidelor politice, 2.200.000 de membri activi. Guvernele occidentale, antrenate în războiul mondial declanşat de Hitler, căutau cu interes explicabil, puncte de sprijin politic şi moral, în emisfera controlată prin agresiune expansionistă, de Germania hitleristă. Pe de altă parte, toţi românii conştienţi, preocupaţi de viitorul ţării, căutau asigurări politice, care să scutească de dezastru ţara, căzută victimă tendinţelor de acaparare şi dominaţie ale marilor puteri. Iuliu Maniu care nu s-a îndoit nici o clipă de victoria Aliaţilor şi de inexorabila prăbuşire a militarismului german, a început să acţioneze, în interesul viitor al României, înfruntând pericolul legat de atitudinea şi demersurile sale. Primul demers a fost făcut, prin intermediul reprezentaţelor diplomatice de la Bucureşti, ale guvernelor Angliei şi Statelor Unite. Contractând, în numele opoziţiei din România, angajamentul de a lupta neabătut pentru dislocarea dictaturii interne şi denunţarea acordurilor externe stabilite de un guvern nereprezentativ şi nepopular, Maniu a reuşit să obţină prin miniştrii plenipotenţiari din România (Sir Reginald Hoare şi Gunther Mott), după conciliabule, consultări şi discuţii, angajamentul guvernelor de la Londra şi Washington, că vor sprijini independenţa şi suveranitatea României şi reintegrarea teritoriilor naţionale amputate pe nedrept. Între primăvara anului 1941 şi primăvara anului 1944, guvernul britanic, acţionând şi numele guvernului american, a ţinut să confirme în mod repetat, atât prin telegrame cifrate, cât şi prin dialoguri cu exponenţii din străinătate ai „opoziţiei”, intenţia solemnă de a respecta cu sfinţenie Charta de la Newfounland din 11 August 1941, privitoare la frontierele României şi să promită ajutor material şi militar, destinat acţiunilor interne preconizate. Prin suita de intervenţii făcute de Maniu s-a obţinut promisiunea că România va fi considerată ţară ocupată de Germania hitleristă, că ofensiva română de recuperare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord nu va fi socotită drept război de agresiune, a fost temporizată declararea de război contra României din partea Angliei şi Americei şi în cele din urmă această declaraţie (britanică) a intervenit numai datorită nesocotirii avertismentului dat guvernului român, care continua războiul anti-sovietic dincolo de frontierele ţării. S-a mai obţinut încetarea bombardării oraşelor româneşti. După înţelegerea intervenită între Maniu şi diplomaţii anglo-americani, s-a hotărât ca opoziţia să păstreze permanent legătura cu englezii, prin reprezentanţa de la Liverpool a Serv. Secret britanic. În aces scop Maniu a primit două aparate de emisiune şi 5 aparate de recepţie, precum şi un cod de cifrare a mesajelor. Au fost organizate patru grupuri de legătură: unul apolitic, condus de Valeriu Georgescu, al doilea compus din aderenţi P.N.Ţ., condus de Augustin Vişa (care până la căderea lor în mâna Gestapo-ului au transmis 110 mesaje telegrafice, recepţionând 65) şi două grupuri de rezervă (conduse pe Ing. Ciupercescu şi I. Simşa (care nu au activat). Corespondenţa secretă cu guvernul englez s-a întreţinut şi prin Legaţia Elveţiei (Rene de Weck) şi Turciei (Suphi Tanriber). În 1943 „Special Observaţion Executive” a lansat la cererea lui Maniu, succesiv, două comandouri de legătură (De Chastelain – I. Porter şi V. Meţianu, şi Russel – N. Ţurcanu). Cei dintâi au eşuat, fiind arestaţi în ajunul Crăciunului, 1943, la lansare, iar Ţurcanu (coechipierul său fiind asasinat), s-a pus la dispoziţia lui Maniu şi a stabilit legătura cu S.O.E. transmiţând 101 telegrame din partea „Opoziţiei”. „Opoziţia Unită” din România, constituită iniţial din P.N.Ţ. (Maniu) şi P.N.L. (Dinu Brătianu) a fost lărgită prin integrarea, în toamna anului 1943 a P.S.D. (Titel Petrescu). În Aprilie 1944, la sugestia, – transmisă de la Cairo de Barbu Ştirbei (negociatorul „Opoziţiei”, acceptat de guvernele Aliate, pentru tratativele de armistiţiu) – din partea reprezentantului plenipotenţiar al URSS pentru Sud-estul Europei, Nicolai Vasilievici Novicov, cu acordul guvernelor britanic şi american, – „Opoziţia Unită” a acceptat intrarea comuniştilor români în organizaţie, dar dat fiind lipsa de coeziune a diferiţilor exponenţi care pretindeau că acţionează în numele partidului comunist (Bâgu, Petre, Agiu, Pătrăşcanu, Cocea, Magheru, Constantinescu-Iaşi, Pârvulescu) a cerut telegrafic lui Ştirbey să comunice care dintre aceştia reprezintă secţia românească a respectivului partid, după indicaţiile Moscovei. La sfârşitul lunii Mai 1944, Vişoianu (trimis între timp ca adjunct al lui Ştirbey, cu propunerile lui Maniu) a comunicat, după o întrevedere cu Daniel Semionovici Selod (adjunctul lui Novicov) să se discute cu Pătrăşcanu. În momentul respectiv Pătrăşcanu nu avea în organizaţia comunistă o ierarhie stabilită (Primul secretar desemnat de Komintern, Foriş, fusese înlăturat iar conducerea fusese în mod arbitrar şi nestatutar preluată – cu forţa – de către un triumvirat compus din Pârvulescu, Bodnăraş şi Rangheţ, despre care nu se ştia dacă se bucură de încrederea Kremlinului). După această opţiune sovietică, interlocutorii comunişti au cedat pasul lui Pătrăşcanu, care a şi semnat protocolul (de la 20 Iunie 1944) de constituire a „Blocului Naţional Democratic” compus din naţional-ţărănişti, liberali, socialişti şi comunişti – cu eliminarea altor formaţiuni pretins-democratice. La 23 August 1944, Pătrăşcanu a intrat în guven, ca reprezentant al comuniştilor. (La ora respectivă, secretarul statutar Foriş era ţinut prizonier de „triumvirat”, moscoviţii care beneficiau de girul Kremlinului, Ana Pauker şi Vasile Luca erau în URSS, iar ceilalţi exponenţi erau în închisoare sau în lagăr). Menţionând permanent (prin grupurile de legătură şi legaţiile prietene) contactul cu Occidentul, Maniu a recurs şi la bunele oficii ale prietenului său Eduard Beneş, care a acceptat să intermedieze la conducătorii sovietici (Stalin şi Molotov) o normalizare a raporturilor cu România şi a reuşit să obţină unele asigurări de ameliorare a condiţiilor de armistiţiu, având eşec în eforturile pentru asigurarea frontierei pe Nistru şi fiind întâmpinat cu refuz chiar în propunerea de a se ajurna problemele teritoriale până la întrunirea conferinţei de pace. Deasemenia a acţionat prin diplomaţii români aflaţi în străinătate (care refuzaseră să colaboreze cu regimul lui Antonescu) Tilea, Davila, Gafencu, Dianu şi prin trimişii lui speciali (Cornel Bianu, Pavel Pavel, Brutus Coste) în interesul cauzei româneşti. Pe plan intern, acţiunea lui Maniu a fost dirijată în primul rând pentru stabilirea unui acord cu Palatul (regele Mihai şi regina mamă Elena) cu ofiţerii superiori ai oştirii (Sănătescu, Niculescu, Creţulescu, Dăscălescu, Avramescu, Racoviţă, Rozin) precum şi cu ofiţerii superiori îndepărtaţi de Antonescu (Constantinescu-Klaps, Aldea, Liteanu, Negrei, Zorzor, Barbu, Stoika etc) şi cu comandamentul Capitalei (Iosif Teodorescu, Dămăceanu, Cristescu), pentru asigurarea răsturnării din obiectivul de căpetenie. Această răsturnare a fost, de la început şi până în ziua de 23 August 1944, plănuită în două variante: încheierea unui armistiţiu cu Aliaţii, prin desprinderea noastră de Germania şi denunţarea tuturor acordurilor militare şi economice încheiate cu Reich-ul hitlerist şi restituirea regimului democratic din ţară, – realizate prin determinarea lui Antonescu să accepte şi să conducă operaţiunea; sau realizarea obiectivelor stabilite fără Antonescu şi împotriva lui, în caz de refuz al acestuia de a accepta formula. Varianta întâi avea aprobarea tuturor factorilor politici, al B.N.D., al Palatului şi al Aliaţilor; era preferată şi de guvernul sovietic, datorită şanselor mai mari de reuşită (întrucât Antonescu controla armata, cunoştea plasarea şi puterea de foc a unităţilor germane, asigura continuitatea în administraţie şi dispunea de condiţii care înlesneau reuşita (şi pe care „Opoziţia” nu le avea). Preparativele însă s-au desfăşurat în mod temeinic, ţinându-se seama de amândouă variantele. Dacă Antonescu (care nu se mai îndoia de prăbuşirea Germaniei şi de pierderea de către aceasta a războiului) ar fi acceptat, în ultimul moment (23 August, orele 16) să facă armistiţiul cerut de rege şi de factorii „opoziţiei”, ar fi fost lăsat şi ajutat să o facă. Arestarea lui s-a datorat împrejurării că din motive care ţineau de aşa zisă „loialitate” şi „respect al cuvântului” dat, Antonescu prezenta riscul de a desconspira acţiunea care se pregătea, prin tendinţa de a obţine de la nemţi o deslegare, pentru încetarea războiului. Singura cale de a se evita intervenţia brutală a armatei germane, pentru anihilarea proiectului de desprindere a României, era înlăturarea imediată a lui Antonescu şi a factorilor de decizie a guvernării sale. În timpul tratativelor de armistiţiu s-a putut constata că în vreme ce englezii şi americanii nu au acceptat să trateze cu guvernul şi cu opoziţia din România decât în acord cu aliaţii lor, guvernul sovietic, legat de acelaş angajament a acceptat să negocieze cu România (atât cu guvernul cât şi cu opoziţia) fără ştirea şi aprobarea celorlalţi parteneri, chiar iniţiind tratativele şi oferind condiţii ameliorate, faţă de cele elaborate în comun cu partenerii lor. În legătură cu ofertele de colaborare ale comuniştilor, respinse de Maniu (pag. 31 a volumului) este de menţionat că punctul de vedere afirmat de Maniu a fost că secţia comunistă din România nu are independenţă de acţiune, fiind o filială a Kominternului; că nu se poate discuta cu comuniştii români, înainte ca aceştia să facă declaraţie publică, prin care să recunoască apartenenţa la România a Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Cadrilaterului; să retracteze în mod expres tezele şi enunţurile eronate şi dăunătoare pe care le-au adoptat înainte, la dispoziţia Kominternului şi anume că România ar fi un stat imperialist care a înglobat în hotarele lui teritorii care nu îi aparţin; că populaţiile minoritare din ţară ar avea căderea să reclame autonomia sau chiar desprinderea de România; că toate partidele politice din România, în afară de partidul comunist, ar fi fasciste, servile ţărilor capitaliste, exploatatoare şi persecutoare ale clasei muncitoare; că războiul iniţiat şi purtat de Germania hitleristă ar fi un război just, îndreptat împotriva ţărilor capitaliste şi că succesele militare ale lui Hitler trebuie să fie aplaudate, teză subsecventă acordului germano-sovietic din 23 August 1939 (pactul von Ribbentrop-Molotov, cu clauza lui secretă). – După auto-dizolvarea din Mai 1943 a Kominternului, comuniştii români asumându-şi independenţă de acţiune şi denunţând tezele incriminate, s-a procedat la abordarea de negocieri. Astfel, încă de la sfârşitul lui Octombrie 1943, Maniu s-a întâlnit în repetate rânduri cu Pătrăşcanu (în locuinţa lui Coposu şi a lui Ghilezan), a discutat cu Agiu, Bâgu, Petre, Magheru, Bodnăraş (prezentat de Pătrăşcanu) şi în cele din urmă a constituit, cu participare comunistă, Blocul Naţional Democratic în scopul desprinderii ţării de Germania hitleristă, încheierii armistiţiului cu Aliaţii şi întronării unui regim democratic în România”. Urmează, apoi, o prezentare succintă a evenimentelor care au precedat şi au condus la Lovitura de Palat din 23 august 1944, după care prezintă, punctual, inadverteţele strecurate în carte: „În pag. 29 se afirmă că Ralea (care fusese exclus din partid încă din 1939) ar fi fost „naţional-ţărănist”. În pag. 31 se afirmă că la 23 August 1944 nu s-ar fi produs o lovitură de stat, ceiace nu corespunde adevărului istoric. Este adevărat că această lovitură de stat a fost fructul eforturilor îndelungate şi a unei pregătiri dificile (ale căror concretizări lipsesc). În pag. 37 se pretinde că „ar fi fost atraşi în acţiuni premergătoare” mai mulţi generali ceeace nu mi se pare a corespunde întocmai cu realitatea. În pag. 56 se menţionează acţiunea „Autonomus” dar este uitat din loc căpitanul Meţianu (român de origină). Deasemenia este uitat Locotenentul român Ţurcanu, paraşutat în Jugoslavia, odată cu maiorul Russel, ucis în condiţii neelucidate. În pag. 186 şi 228 intervin erori grave şi afirmaţii gratuite. Se scrie că în dimineaţa de 23 August (în loc de 22 August) a avut loc întâlnirea dintre Maniu şi delegaţii comunişti Pătrăşcanu şi Agiu. În aceiaşi dimineaţă se pretinde că Maniu ar fi părăsit Capitala, lucru cu totul inexact. Se mai afirmă că în dimineaţa de 24 August Maniu a aflat dela Leucuţia despre arestarea Antoneştilor şi declanşarea insurecţiei, şi s-a dus la Palatul Regal. În pag. 228 plecarea lui Maniu (la Snagov) este plasată în după-amiaza zilei de 23 August. În pag. 223 se afirmă că (în ziua de 24 August” … după ora 8 Maniu soseşte la Palatul Regal unde ia cunoştinţă despre arestarea lui I. Antonescu. Realitatea: În dimineaţa zilei de 23 August 1944, la orele 7, Maniu a primit vizita lui Sănătescu însoţit de Dămăceanu, în casa lui dr. Romul Pop din Splaiul Unirii Nr. 6 (deci nu la orele 13, şi nici în Blocul Adriatica cum se afirmă în altă parte). Cei doi, veniţi din partea Regelui Mihai au încercat o ultimă intervenţie pe lângă Maniu, să accepte să fie prim-ministru în noul guvern care urma să se constituie. (Maniu a refuzat din nou, argumentând că nu poate prezida un guvern care este obligat, datorită insistenţelor categorice ale guvernului sovietic, să accepte prin semnarea armistiţiului, frontiera sovieto-română din 1940 şi socotind că armistiţiul este un act militar care este potrivit a fi încheiat de un guvern de militari. Ideia cu complectarea guvernului de armistiţiu cu reprezentanţii celor patru partide democratice care au constituit B.N.D. aparţine tot lui Maniu). În aceiaşi zi, la orele 9, Maniu a participat, la locuinţa din Dorobanţi a lui Dinu Brătianu, la o şedinţă a reprezentanţilor B.N.D. (de la care a lipsit Pătrăşcanu), în cursul căreia s-a examinat rezultatul demersului făcut de Mihalache pe lângă Antonescu, pentru a-l determina să facă neîntârziat armistiţiu; apoi a fost trimis la Snagov, cu acelaşi obiectiv, George Brătianu şi s-a aşteptat reîntoarcerea respectivului cu răspunsul lui Antonescu. Reîntors de la Snagov, Gh. Brătianu a fost asigurat de Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu, că sunt de acord să-i semneze o declaraţie în care îşi asumă răspunderea politică pentru încheierea armistiţiului de către Antonescu şi ruperea legăturilor cu Germania. George Brătianu a plecat din nou la Antonescu, pentru a-l convinge că în aceiaşi zi, într-o audienţă la Palat să anunţe pe rege despre hotărârea de a încheia armistiţiul cerut de opoziţie, în condiţiile, în condiţiile stabilite de aceasta. Între timp Antonescu a revenit asupra hotărârii luate, enervat de condiţiile pretinse de opoziţie şi a declarat că numai el este în măsură să decidă momentul oportun al măsurii, că politicienii să nu se amestece într-o problemă în care nu sunt competenţi şi că el va obţine de la nemţi dezlegare pentru încetarea războiului, în care scop va lua contact imediat cu reprezentanţii autorizaţi ai Germaniei. (Această atitudine a manifestat-o şi în audienţa de la Palat, de la orele 16). Informaţi de poziţia lui Antonescu, „conspiratorii” (Regele, Sănătescu, Gr. Niculescu Buzeşti, General Aldea, Mociony-Styrcea) au ajuns la concluzia că Antonescu trebuie împiedicat de a lua contact cu nemţii şi de a desconspira planul de răsturnare a situaţiei.  La orele 13, Grigore Niculescu Buzeşti s-a întâlnit cu Maniu în Blocul Adriatica, i-a relatat pe scurt situaţia alarmantă şi i-a cerut acordul pentru punerea în aplicare a variantei a 2-a (lovitură de stat, armistiţiu fără Antonescu şi împotriva lui), acord pe care Maniu l-a dat. Întrebat unde poate fi găsit, Maniu a dat adresa lui Romul Pop din Splaiul Unirii. La orele 17, a sosit în Splaiul Unirii la Maniu, Iorgu Ghica de la Palat, trimis de Rege, Sănătescu şi Niculescu-Buzeşti şi a adus la cunoştinţa lui Maniu că Antoneştii au fost arestaţi, că este în curs arestarea celorlalţi exponenţi guvernamentali şefi de unităţi de intervenţie; că nu se cunoaşte reacţia pe care o vor avea nemţii, la aflarea veştii şi că dispoziţia este ca toţi fruntaşii susceptibili de a fi vânaţi de nemţi să-şi schimbe de îndată domiciliul cunoscut, iar dimineaţă în zori (24 August) să se prezinte la Palatul Regal. Iorgu Ghica a întrebat unde poate să-i găsească pe Pătrăşcanu, Titel Petrescu şi Dinu Brătianu, pentru a le aduce la cunoştinţă cele întâmplate şi instrucţiunile de dispersare. Cel care scrie prezenta relatare i-a răspuns că Dinu Brătianu a plecat după amiază la Florica. Pătrăşcanu şi Titel Petrescu însă vor putea fi găsiţi la orele 20, în strada Schitu Măgureanu nr. 19, etaj 4, în apartamentul lui Sabin Manuilă, unde au întâlnire cu Maniu la ora indicată. (La ora şi adresa respectivă cei menţionaţi au fost găsiţi şi puşi în cunoştinţă de cauză. De acolo, ei au plecat la Palat, unde au ajuns în jurul orei 21). După primirea ştirii şi a consemnului, Maniu a părăsit locuinţa lui Romul Pop şi însoţit de 3 persoane (Coposu, Anca şi Elekeş) s-a mutat în apartamentul lui Elekeş (Director la Standard-Telefoane şi prieten politic al lui Maniu – în acelaşi timp nepot al lui P. Groza). În respectivul apartament, Maniu a stat până la orele 4 dimineaţa, când însoţit de C Coposu s-a dus la Palatul Regal. (Acolo a stat de vorbă, chiar la intrare cu Colonelul englez de Chastelain – ieşit din închisoare – înainte de a pleca acesta (cu Colonelul Niculescu) cu avionul la Ankara. Apreciez că Chastelain a plecat din Palat în jurul orei 5,30. Maniu a rămas în Palatul Regal până la orele 17, suportând bombardamentul german, iar la orele 18 a ajuns în subsolul Băncii Naţionale. În timpul nopţii de 23 August, la intervenţia lui Elekeş, directorul tehnic al S.A.R. de Telefoane, Papadache, a legat telefonul locuinţei în care se adăpostea Maniu, cu telefonul Palatului Regal şi a înlesnit toate convorbirile lui Maniu cu Bucureştii şi provincia. În pag. 228 se vorbeşte despre o aşa-zisă şedinţă a Consiliului de Miniştri a noului guvern, care ar fi avut loc la 23 August 1944, orele 20. Inexact. Nu a fost nici o şedinţă. La Palat erau adunaţi unii fruntaşi ai „conspiraţiei”. (Negel era administrator al Domeniilor Coroanei, nu era general). Nu putea fi vorba de un consiliu de miniştri, căci la ora respectivă, majoritatea titularilor departamentelor, nici nu ştiau că sunt miniştri, căci încă nu fuseseră încunoştinţaţi. În pag. 229 se scrie că Hitler ar fi fost anunţat despre arestarea lui Antonescu, la orele 21. Mă îndoiesc. Cred că a putut fi anunţat în cel mai bun caz, două ore mai târziu. Se afirmă că la orele 21,30 ar fi sosit la Palat Bodnăraş. Eroare. Pătrăşcanu, sosit la Palat la orele 21, a plecat în jur de orele 22 şi după cel puţin două ore a sosit Bodnăraş, înştiinţat de Pătrăşcanu, urmat de echipa lui Mladin, căreia Sănătescu (intrat în panică) i-a încredinţat pe cei arestaţi (de frică să nu fie eliberaţi de vre-un detaşament condus de un ofiţer devotat, sau de un comando german). Membrii guvernului au plecat la Banca Naţională (tezaur) nu pentru a se pune la adăpost (pag. 233) ci pentru a încerca să ţină o şedinţă. Şedinţa Consiliului de miniştri de la Bolintinul din Deal, despre care scrie că ar fi avut loc în 26 August seara, s-a ţinut în realitate în seara zilei de 24 August. În legătură cu tratativele de armistiţiu purtate de Maniu (prin delegaţii săi la Cairo (Ştirbey şi Vişoianu) cu reprezentanţii plenipotenţiari ai celor trei aliaţi, aş vrea să menţionez că la data de19 Iunie 1944, Maniu şi-a dat acordul, în numele „Opoziţiei Unite” din România, să încheie armistiţiu cu Puterile Aliate, pe baza condiţiilor formulate de guvernul sovietic şi acceptate de guvernele anglo-saxone. Semnalul pentru declanşarea loviturii de stat (de către Antonescu sau fără şi contra lui Antonescu) trebuia să fie dat de reprezentanţa aliată de la Cairo, în momentul pe care îl va socoti optim, după ce pregătirile interne erau încheiate. Maniu a solicitat în repetate rânduri, între 11 Iunie şi 22 August, prin telegrame cifrate, semnalul convenit, care întârzia. Între timp, englezii şi americanii cedaseră în mod tacit şi fără vre-o avertizare, iniţiativele privitoare la România, aliatului sovietic. Maniu a fost încunoştiinţat în mod confidenţial, printr-o telegramă cifrată, trimisă de Vişoianu, la începutul lunii August 1944, că din sondajele discrete făcute de corespondent, ar rezulta că guvernul sovietic nu mai este interesat (aşa cum se dovedise mai înainte) de încheierea unui armistiţiu cu România şi că probabil ar prefera să intre cu armata într-o Românie inamică, (chiar cu preţul sacrificării a sute de mii de ostaşi şi a materialului de război respectiv, pierdut în lupte grele), – pe care ar modela-o după intenţiile sale, – în loc de a încheia un armistiţiu care i-ar aduce importante economii de oameni şi materiale, dar i-ar lega într-o oarecare măsură mâinile, în ce priveşte organizarea post-belică a teritoriului. (Această ipoteză a avut într-o măsură oarecare un început de confirmare în faptul că la început de Septembrie 1944, i s-a reproşat, la Kremlin, lui Pătrăşcanu, prezenţa în fruntea delegaţiei de armistiţiu, iar comuniştii bulgari nu au mai fost lăsaţi să colaboreze cu guvernul anti-hitlerist de armistiţiu). Desigur că ar fi multe de comentat şi analizat, în jurul loviturii de stat de la 23 August 1944. Fiecare istoric are îndreptăţirea de a comenta şi interpreta evenimentul. Faptele reale însă nu trebuie să fie eludate şi nici denaturate. Rândurile de faţă au fost scrise de un martor al întâmplărilor relatate, pentru care restabilirea adevărului istoric, în evenimentele pe care le-a trăit, constituie o datorie cetăţenească.                               

Corneliu Coposu”

Sursa: adevarul.ro

Categorii:Istorie Etichete:,
  1. 26 august 2013 la 16:07

    DESPRE SCRISOAREA LUI CORNELIU COPOSU CATRE PROF. FL. CONSTANTINIU

    Pentru cà este vorba despre cunoasterea „adevàrului gol golut” si pentru cà sunt unul din încà putinii martori în viatà, mà simt dator fatà de „cei care nu mai sunt” si fatà de posteritate sà fac câteva precizàri importante.

    L-am cunoscut pe viitorul „prezident” (asa îi plàcea lui Maniu sà se spunà) al PNTCD la Rubla, a doua zi dupà iesirea lui din închisoare. Le cunoscusem în anul precedent, dupà propria mea sosire din lagàrul de la Salcia, pe celelalte càpetenii PNT din sat: Victor Anca, Nicolae Bàrbus, Virgil Solomon, Nicolae Carandino si Radu Niculescu-Buzesti (fratele fostului ministru de externe). Prin dârele pe care le làsaserà dupà plecarea sa intrigile lui vindicative, l-am cunoscut oarecum si pe neobositul clevetitor Nicolae Penescu, cel care l-a scos din anonimat si, ulterioir, din România pe Cicerone Ioanitoiu. Veneam din detenie cu o impresie mizerabilà despre personalitatea, cultura si pregàtirea tàrànistilor: erau de o asa mediocritate încât intelectualii îi botezaserà „fauna tàrànistà”. Dar, toti aveau o tinutà demnà si un comportament ireprosabil în relatiile cu colegii de celulà, precum si fatà de securistii cu care aveam de a face. Eram foarte tânàr, nu visam sà fiu eliberat de americani si voiam sà folosesc anii de închisoare pentru a învàta cât mai multe de la mai vârstincii mei, dintre care multi erau autorii sau martorii faptelor istorice ascunse sau màsluite de comunisti. Întâmplarea fàcuse cà mà nàscusem într’un mediu cultivat, cu biblioteci încà ne lichidate de obligatia de a vinde càrti pentru a putea supravietui, si cà familia mea fusese direct implicatà în conducerea Tàrii de la 1848 pânà la ocupatia sovieticà. Cunosteam deci de acasà foarte multe lucruri, direct, din gura bunicului, generalul Radu Roseti care fusese seful lui Antonescu la Marele Stat Major, a cumnatei lui vàduva lui Ionel Bràtianu, si indirect, din gura Mamei si a verisoarelor ei primare, fiicele lui Barbu Stirbey, fratele bunicii mele, ceea ce acesta le relatase despre pregàtirea si realizarea „iesirii separate” (asa se spunea pe atunci) a României din ràsboi. Aveam asadar exigentele unui relativ „initiat”: nu mi-se puteau „vinde gogosi”.
    O impresie deosebit de puternicà mi-au fàcut la închisoare, in corpore, tàrànistii de rând, care încarnau la cel mai înalt nivel virtutile tàranului român, o specie din pàcate dispàrutà prin schimbarea locuitorilor satelor în mitocani rurali. Acesti tàrani erau, în deplinàtatea semnificatiei termenului, OAMENI. Pe camaraderiea si solidaritatea lor spontanà te puteai bizui, erau modesti si umili dar nu slugarnici, aveau simtul înnàscut al ierarhiei valorilor, posedau încà întelepciunea transmisà din generatie în generatie a neamului nostru încercat de cotropiri, erau veseli si plini de resurse, participau cu bun simt la reclàdirea moralului celor disperati, gata sà capituleze. Puterea acestei amintiri, mai mult decât angajamentul meu crestin-democrat din Apus, m’a fàcut în 1989, dupà 25 de ani de Exil activ, sà optez pentru Coposu în defavoarea lui Câmpeanu.

    Revin la Coposu. Putin dupà ce a ajuns la Rubla ne-a poftit – pe noi studentii, triati probabil de mai vechii DO-isti tàrànisti din sat dupà interesul pe care-l prezentam – la ceai, care ne-a fost servit de mama si de una sau douà din surorile sale. Dupà ce am plecat, am comentat împrenà impresiile, care se pot rezuma astfel: „un provincial ardelean incult care-si închipuie cà istoria României se rezumà la povestea vietii lui Maniu si a partidului acestuia.” Si l-am asemuit colegilor sài Faina si Marinache, pe care unii dintre noi îi cunoscusem în închisoare: niste mediocritàti patente, umflati de pretentii. Dupà 2-3 conversatii cu Coposu, vàzând cà este lafel de „neinteresant” ca ei, am renuntat sà-l mai frecventàm, în ciuda eforturilor sale insistente si a amabiltàtii care nu l-a pàràsit niciodatà. Acolo si atunci era vàdit legatà de vointa de a-si construi un cerc de curteni. Faptul cà voia sà-se substituie patriarhilor tàrànisti din sat, spontan recunoscuti de mai toatà lumea ca urmasii legitimi ai lui Maniu, era comentat cu amuzament de càtre cei mai inteligenti dintre colegii lui de generatie – spre plidà de Nicolae Carandino, de Camil Demetrecu (cu care eram mai prieten), de Radu Niculescu-Buzesti si de Nicolae Iunian (un frondeur ca si tatà-su), dar observat si de unul din DO-istii cu mai mare autoritate moralà în sat – Ion (Oni) Bràtianu.

    L-am revàzut pe Coposu dupà 25 de ani, când am revenit prima datà în România. Era cu totul alt om. Fizic mai întâi – nu mai era umflat pe urma supra-alimentàrii la care fusese supus înainte de eliberarea din temnità. Fizicul ascetic si portul lui drept îi dàdeau o prestantà de care era lipsit când l-am întâlnit la Rubla. Dobândise prin lecturi o remarcabilà culturà istoricà si politicà (era cunoscut în tinerete prin faptul cà nu citea nimic), era aproape la fel de bine pregàtit ca noi care fusesem liberi sà dobândim în Apus toate cunostiintele de care aveam nevoie pentru a face shimbàrile cerute de pràbusirea comunimului (despre care eram departe de a bànui cà va veni atât de curând). În Partid nu-l avea ca rival pe acest teren decât pe Iftenie Pop dar, spre deosebire de acesta, el nu avusese avantajul liberului acces la bibliotecile universitàtilor din SUA si Elvetia, unde Pop zàbovise ca expert delegat la conferintele pentru delimitarea platoului continental al màrilor si oceanelor. Lipsa experientei tràite a democratiei occidentale si a contactelor cu lumea internationalà (a politicienilor, a jurnalistilor, etc.) constituia un obstacol important în calea perceptiei lui si acest lucru limita sensibil orizontul viziunii sale, privând de realism multe din analizele politice pe care le fàcea.

    Asumarea rolului de conducàtor al operei de refacere a partidului care întruchipa democratia în România, tocmai pentru cà fusese cel mai dârz si mai constant factor al Rezistentei Anticomuniste, a pus în evidentà – mà refer la percetia celor care erau capabili sà vadà si sà màsoare aceastà realitate – limitàrile descrise mai sus.

    Una din marile lui greseli a fost cà i-a làsat pe gazetari sà-i falsifice màgulitor biografia, inclusiv întinerindu-l (mie mi-a spus despre o jurnalistà care venise sà se dea bine pe lângà el: „Idioata asta îsi închipuie cà mà màguleste dacà mà face mai tânàr cu doi ani! „) fàrà sà procedeze la rectificàrile de rigoare. Acest lucru a avut ca urmare nemultumirea si chiar supàrarea unor oameni care ar putut sà-i fi cei mai devotati si mai buni consilieri. Spre pildà, bunul meu prieten, Camil Demetrescu, pe care pur si simplu l-a anihilat, pretinzând cà el ar fi jucat pe lângà Maniu rolul pe care numai un membru al biroului cifrului de la MAE (cazul lui Demetrecu) sau un ofiter de contrainformatii (cazul celor parasutati de engleji, pânà la neutralizarea lor) ar fi putut sà-l asume. Deoarece codarea si decodarea telegramelor cifrate cere o pregàtire specialà si este o activitate care nu poate fi desfàsuratà efectiv decât de profesionisti. Deasemenea, Coposu se prevaleazà de participarea la tot felul de reuniuni la care ar fi participat si de misiuni pe care le-ar fi îndeplinit, despre care martorii încà în viatà în 1990-1995, stiau cu precizie cà se desfàsuraserà în absenta lui si cà le fuseserà încredintate altora, mai calificati. Spre a da câteva pilde: nu a fost niciodatà la vre’o legatie sau ambasadà, altfel decât pentru a remite unui functionar plicul încredintat de Maniu sau de vre’un confident al acestuia. Nu a luat parte la niciuna din „reuniunile conspirative” care s’au desfàsurat la Buftea în vara si toamna lui 1943, unde s’a discutat si pregàtit actiunea diplomaticà a scoaterii Tàrii din alianta cu Germania. Deasemenea, nu lua parte la consfàtuirile lui Maniu la „nivel înalt”, cu apropiatii lui din PNT. Este adevàrat însà cà asista oarecum la toate aceste reuniuni pentru cà îl însotea mai întotdeauna, ca „gorilà” (numele purtat atunci de „body guarzi”) si al saselea din ierarhia secretarilor sài particulari pe domnul prezident. Càlàtorea cu el în masinà pânà acolo si înapoi; dar era poftit sà-l astepte în altà încàpere – la Buftea pe terasà – decât aceea în care se purtau discutiile, unde i-se serveau cafea si bàuturi tari. Desigur cà Maniu îl informa si pe Coposu despre cele care credea el cà i-le putea spune fàrà a face o indiscretie sau a compromite o tainà. Sà nu uitàm cà domnul prezident era un mare secretoman; dupà Carandino singura persoanà care era cu adevàrat confidentul lui Maniu a fost „Pufi” Leucutia.

    În Februarie 1990 când am venit la Bucuresti ca sà-l au în judecatà pe Silviu Brucan pentru genocid si crime împotriva umanitàtii, m’am dus imediat sà-l vàd pe Camil Demetrescu, cu care mà împrietenisem în DO si care era o veche cunostiintà a pàrintilor mei. Era foarte supàrat pe Coposu si nu vroia sà-i mai adreseze cuvântul. Cum mà aflam printre aceia care se sbàtuserà la Paris pentru a cere guvernului francez sà facà presiuni pentru eliberarea lui Demetrescu, rearestat în 1974, l-am întrebat dacà supàrarea sa se datoreste faptului cà descoperirea celor de care fusese acuzat atunci avea ca origine o nesàbuintà imprudentà a lui Coposu. Mi-a ràspuns cà nu-i reproseazà asta, dar cà nu poate sà-i ierte faptul cà-si însuseste cu atâta lipsà de scrupule meritele ce-i revin pentru rolul pe care el (Demetrescu) l-a jucat pe lângà Maniu în 1943-1945. Ulterior, în preajma congresului PNTCD din Septembrie-Octombrie 1991, l-am gàsit în sala Teatrului National unde fusese adus pe un scaun rulant de fiicele lui Nic. Bàrbus care se ocupau de el. Tot mai era reticent, nu prea-l îndemna inima sà deie mâna cu Coposu si sà-i adreseze cuvântul. Nu stiu în ce màsurà argumentele mele au fost determinante sau dacà l-au convins altii, dar am avut acolo bucuria sà vàd cà cei doi s’au salutat si si-au vorbit ca si cum nimic nu s’ar fi întâmplat. A fost un desnodàmânt fericit càci la scurtà vreme dupà aceea, în primàvara lui 1992, Camil Demetrescu a fost ucis de medicul securist cu care avusese de a face la penitenciarul Pitesti unde-si ispàsise cea mai mare parte a pedepsei, pe mâinile càruia a fàcut imprudenta sà se deie dupà ce fusese difuzatà la TVR cutremuràtoarea sa màrturie, una din primele pe care le-a inregistrat Dna Lucia Hossu-Longhin. Fàrà sà stie despre cine este vorba, Irina Nicolau (nepoata lui Piki Pogoneanu – cel mai apropiat prieten al lui Demetrescu) este aceea care i-a recomandat acest medic.

    Îmi rezerv dreptul de a corecta mai în detaliu unele din afirmatiile continute de punerea la punct adresatà de Corneliu Coposu lui Fl. Constantiniu.

    Dar înainte de aceasta treabà minutioasà voi face (foarte curând spre a nu mi-se reprosa cà i-am asteptat disparitia pentru a-i comenta scrierile) o prezentare criticà, la fel de succintà si de sinteticà ca aceea de mai sus, a scrierilor neobositului cronicar al universului concentrationar românesc care este Cicerone Ioanitoiu, un alt bun cunoscut de-al meu.

    Ion Varlam

  2. 4 martie 2016 la 3:37

    mi se par indecent de subiective,nepermis de malitioase „zisele” Dlui Varlaam, pe care l am vazut prin Bruxelles la biserica din Madou a parintelui Gherman, insotindu l mai ales pe avocatul Cantacuzino(„printzul”),tot discutind despre necesitatea,ca tara sa aiba drept Rege, nu pe cel ce l facu pe HITLER sa turbeze de furie iar pe STALIN sa injure manios ca i a luat Mihai,la mustata,sansa sa faca Romania farame, iar ce ramane din ea, farama valaha sa devina o nenorocita de gubernie sovietica!

  1. 28 februarie 2014 la 17:20

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: