Prima pagină > Presă, Protest > Trebuie protestat nu doar împotriva jignirii lui Andrei Pleşu ci împotriva Antenei 3. Au mai fost jigniţi şi mulţi alţii.

Trebuie protestat nu doar împotriva jignirii lui Andrei Pleşu ci împotriva Antenei 3. Au mai fost jigniţi şi mulţi alţii.

Gâdea, Badea, Ciuvică, Ursu

Nu demult mă uitam prostit la o discuţie care se purta la televizor întrenişte actori invitaţi la o emisiune. 

Erau adunaţi să îi facă praf pe cei care spuneau că Arşinel ar fi fost băgat peste rând deşi mulţi aşteptau suferind miraculul unei operaţii de transplant. Nu ştiu care a fost atunci adevărul, dar, ce m-a şocat a fost momentul în care a intrat la telefon o voce feminină care spunea că între cei care ar fi fost la rând înaintea actorului ar fi fost şi un tânăr de 16 ani. 

Unul din cei prezenţi, un actor care, dacă ar primi ro Antena 3, lul de preşedinte de CAP, tractorist sau mulgător fruntaş nu ar mai trebui deloc machiat a sărit la femeia de la telefon. Ba că e imoral ce face, ba că nu poţi compara un actor de talia lui Arşinel cu un copil de 16 ani.

De acord, nu îi poţi compara. Dacă ar trebui să decid eu în cazul în care viaţa celui care va primi organul va fi salvată şi a celuilalt, nu, aş alege să salvez viaţa copilului de 16 ani şi nu a celui de şaptezeci şi de ani chiar dacă acesta e un mare actor care se numeşte Arşinel..

Faptul că, din câte zicea femeia, copilul suferea deja de câţiva ani şi poate urma să mai sufere mult timp până s-o găsi un alt organ cu care ar fi copatibil pur şi simplu nu conta.

Cumva similar se întâmplă ceva acum.

Pe scurt, Andrei Pleşu, intelctual cu greutate a scris un articol cu care lovea în cei de la antena trei. A spune că sunt de acord cu acel articol înseamnnă a nu spune nimic. Am fost chiar bucuros să îl citesc şi să îl recitesc… un adevărat regal. Are un mic defect. Articolul pare a se adresa unor  oameni care mai au un pic de bunsimţ, destul ca să îşi recunoască greşelile. 

Nici un „să moară mă-ta”, nici un ” ‘tu-ţi morţii mă-tii” …nimic ce ar putea fi înţeles şi băgat la mătreaţă de un Mihai Gâdea, Mircea Badea, Adrian Ursu, Mugur Ciuvică, Dana Grecu ori alte jigodii gata să îşi înjure şi mama dacă interesele mogulului pe care îl slujesc cu obedienţă şi sfinţenie.

Atacul furibund din partea Antenei 3, unul incalifiabil, de cea mai joasă speţă şi desprins parcă dintr-o lume care nu are nimic cu civilizaţia se pare că a provocat o grămadă de reacţii care mai de care mai … spectaculoase.

S-a ajuns chiar la chemarea la Miting pentru a se protesta pentru jignirea gravă a lui Pleşu…

Mă uit şi mă uimesc. Adică se va protesta pentru că a fost jignit domnul Pleşu?

O fi dumnealui in fin intelectual, şi poate mai deştept decât mulţi. Se poate oare ca înainte de a fi produs acel articol să nu fi ştiu ce este Antena 3 şi în ce mod reacţionează mercenarii lui Felix? Se poate oare să nu fi ştiu dumnealui de faptul că acest fel de reacţii faţă de oricune nu se aliniză cumite la coadă la pupat bucile mogulului? Că au sost atacaţi, zeci, dcă nu sute de persoane. 

Păi dacă nu a ştiut, înseamnă că percepţia dumnealui asupra realităţi nu e tocmai atât de clară, iar dacă e, atunci de ce se arată ofensat după ce această replică a venit? Se aştepta oare să facă anteniştii o petrecere în cinstea sa? Nu cred…

Reacţia restului mu se pare deplasată.

Se protestează DOAR PENTRU ATACUL ÎMPOTRIVA DOMNULUI PLEŞU… dar ceilalţi care au fost atacaţi nu contează?

Părerea mea este că respectivul protest trebuie să fie împotrica întregii activităţi a împuţiciunii mediatice numită Antena 3. Altfel orice protest indiferent ce formă ia, devine necredibil şi caracterizat de falsitate deoarece va musti de „ne interesează doar când au de suferit ai noştrii, restul sunt o turmă care nu ne interesează… poate doar dacă ne cumpără ziarele sau ne urmăresc la tv ca să facem rating şi să ne luăm caşcavalul …

Interesant este că la respectivul miting sunt chemaţi şi alţii … Să conteze aceştia doar ca turmă? Să considere oare că doar jignirile adresate domnului presu contează şi lovesc în demnitatea sa, ori, cum a fost cu puţin timp în urmă împotriva Andreei Pora şi restul ar fi trebuit să se simtă fericiţi că sunt băgaţi în seamă de jigodii ca Mihai Gâdea, Adrian Ursu, Mircea Badea, Dana Grecu ori alte jigodii plătite cu mani frumoşi de Voiculescu şi alţii asemenea lui?

Oare de ce îmi vine acum în minte un cuvânt: IPOCRIZIE?

În fine … timpul va lămuri probabil multe lucruri…

Eu voi continua să spun chiar cu riscul de a plictisi ori enerva. Dacă e să se facă acest protest, atunci să se facă împotriva  Antenei 3 sau mai bine tot mai odidsului trust media Intact … altfel va fi apă de ploaie chiar dacă acolo, la miting s-ar duce atât de mulţi oameni încât să se considere a fi o mulţime. Teamă mi-e că, protestând doar împotriva jignirii lui Plesu acolo va fi doar o puţime fix bună pentru a-i mai da lui Mircea Badea o ocazie de a se face de râs încercând să fie satiric…

În continuare, articolul lui Andrei Pleşu adus de pe adevarul.ro

Andrei Pleșu

Andrei Pleșu

Prin „filtrul“ Antenei 3, viaţa noastră politică se vede ca un amestec de vodevil, farsă şi melodramă. Un carnaval de duzină. O chermeză scăpată de sub control. Nici alţii n-o scot la capăt mult mai curăţel.

(De la o vreme, de pildă, B1 şi-a făcut un obicei din a invita la dezbateri „fine“ pe Vadim Tudor, un domn rumeior, cînd isteric, cînd jucăuş, din categoria celor care îşi epatează publicul cu citate – uneori false – şi cu date istorice de liceu. Pe scurt, „un erudit”). Dar „ideologic” şi strategic vorbind, alte posturi sunt, măcar, previzibile. Antena 3 e de o „maleabilitate” ameţitoare. Atleţii ei n-au scrupulul consecvenţei, al coerenţei logice, al unor principii cît de cît constrîngătoare. Se simt mereu legitimi, au mereu dreptate, chiar dacă retorica şi ţintele lor arată astăzi pe dos decît ieri. Nu zic, convertirile, reevaluările, schimbările de picior nu pot fi interzise. Dar alternanţa circulară „pupat-scuipat-iar pupat-iar scuipat” nu indică autenticitate, discernămînt, interioritate vie, ci, pur şi simplu, o gîndire de plastilină, dictată de interese şi umori nesistematizabile.

Un exemplu caracteristic: lupta împotriva securiştilor şi pietatea omagială pentru victimele lor, comemorarea lui Liviu Babeş, conversaţia tandră cu surorile dlui Coposu au loc, toate, în studiouri patronate de un securist recunoscut ca atare, părtaş la tribulaţiile regimului comunist, adică tocmai ale regimului responsabil de abuzurile poliţiei politice şi de suferinţele victimelor. Adesea, printre comentatori se află şi S.R.Stănescu, activ şi el, potrivit propriilor declaraţii, în „sistem”. Cum să numim tipul ăsta de nonşalanţă? Cinism? Nesimţire? Dispreţ pentru telespectatori? Sau recădem în fineţurile dostoievskiene ale „turnătorilor buni” şi „turnătorilor răi”? „Ai noştri” buni, „ai lor” răi.      

Doi ani la rînd, Antena 3 a luptat aprig pentru victoria USL. Acum descoperă brusc dejecţia „dezamăgitoare” a părţii liberale din alianţă. Crin Antonescu, altădată erou prezidenţiabil, vîrf de lance în războiul anti-băsist, a devenit cîrpa de şters pe jos a nărăvaşului Gâdea. „Schimbarea la faţă” nu se face însă cu scuzele de rigoare, cu o minimă recunoaştere a greşelii. Împricinaţii nu fac distincţie între „dezamăgire” şi eroare. Dacă aduci în platou un lăutar de cartier, îl prezinţi ca fiind Frank Sinatra şi observi, ulterior, că e, totuşi, un biet lăutar de cartier, nu te poţi justifica spunînd că eşti dezamăgit. Trebuie să spui că ai ales brambura, că nu te pricepi, sau că ai avut motivaţii impure pentru  a promova o non-valoare. Pe scurt, că te-ai înşelat şi – ceea ce e mai grav – că ai înşelat milioane de alegători. 

Am urmărit şi eu, ca şi alţii (dovadă că ratingul e un criteriu foarte aproximativ: unii se uită fără adeziune reală, perplecşi, plictisiţi, sau cu poftă de circ), am urmărit, zic, dialogul Antonescu-Gâdea. Dl. Gâdea a fost în linia deja cunoscută a personajului pe care îl întruchipează: un băiat nervoşel şi sentimental deopotrivă, pendulînd între scîncet umed şi furie răcnită. O obrăznicătură cu veleităţi inchizitoriale. De cîte ori îl văd, îmi vine să-l întreb: „Drăguţule, tu ce vrei să te faci cînd o să fii mare? Predicator? Activist social? Fată-n casă? Şef de sală? Un singur lucru să nu încerci: gazetăria. Nu de alta, dar e o meserie care obligă, între altele, la o bună cunoaştere a limbii române. (Trebuie să ştii, de pildă, că „a ultragia” e un verb tranzitiv, nu reflexiv: nu poţi spune „cum să nu mă ultragiez?”, decît dacă vrei să spui că ai făcut ceva ofensator la adresa ta însuţi). Alt risc al meseriei este „transferul” care se produce, uneori, dacă eşti mai slab de înger. Tot stînd de vorbă cu premieri, miniştri, preşedinţi de partid şi celebrităţi de tot felul, începi să crezi că eşti şi tu un picuţ ministru, un picuţ politician de vîrf şi, în orice caz, ditamai vedeta. Fandacsia-i gata!“

În conversaţia cu Crin Antonescu a intervenit, cu suverana lui autoritate, şi Mircea Badea, care practică, seară de seară, o veselie de piculină, cu unele accente de joagăr. Cît despre Crin Antonescu însuşi, calm în aparenţă, dar, ca de obicei, lipsit de anvergură reală şi „cordial” în mod inadecvat şi perdant, nu pot decît să sper că a învăţat ceva din experienţa cu pricina: a putut vedea, pe pielea lui, cum e să fii „executat” la postul de televiziune care, mai ieri, îţi cosmetiza portretul. Pe de altă parte, tot de plastilină e şi ”verticalitatea” lui. A descoperit, brusc, ce defecte supărătoare are Victor Ponta. Păi n-au trăit ei doi ani la rînd, învăluiţi în zîmbete şi ochiade, „prieteni” de cursă lungă, îngeraşi amoroşi, gata să ne scape de demonicul Băsescu?

Iar cînd unii şi alţii vorbeau de defectele fiecăruia, nu erau aceia stigmatizaţi, deîndată, ca „băsişti”? În acelaşi timp, cu privire la grave defecte ale lui Ponta, s-au pronunţat vehement (mergînd pînă la suspiciunea de ”securism”) şi Radu Tudor şi Mircea Badea. Acum, brusc, Ponta e prizabil. „The bad guy” e Crin. Dar noi cu cine votăm? Pe cine (şi cînd) să credem? De ce am fost mereu păcăliţi? Din tot grupul, trebuie să recunosc că cel mai amuzant (pentru că neobişnuit de plicticos) e dl. Ciuvică: cu o singură idee (Huo Băsescu!) şi cu un vocabular de cca. 500 de cuvinte (dintre care jumătate sunt derivaţii ale adjectivului „băsist”), el pare singurul ins consecvent, „încremenit” într-o monomanie bosumflată. 

Uimitor la toţi e faptul că de cîte ori deschid gura, indiferent ce spun, indiferent dacă e hăis sau cea, indiferent dacă e invers decît ce-au spus deunăzi, au tonul şi impostaţia oracolului: sunt „condamnaţi” să aibă dreptate, ştiu adevărul, sunt nesmintit de partea cea bună, de partea poporului (şi a dlui Voiculescu). Nu tu o umbră de îndoială, nu tu o mică melancolie, nu tu o minimală confruntare cu defectele proprii. Oameni fericiţi! Stăpîni pe soartă şi pe sufletele noastre, asfixiaţi de euforia calităţilor şi a convingerilor lor, au, toţi, aerul că sunt singurii cetăţeni români care se distrează de minune, feriţi de hamletizări inutile, plătiţi (bine!) ca să facă ce le place. Oricum, sunt singurii cetăţeni români care pot bălăcări pe oricine, dar care nu suportă să-i atingi nici cu o floare. Atîta-ţi trebuie! Vei fi „vedeta” de o seară a unui „obiectiv” linşaj.

Dar fiindcă vorbirăm de oamenii fericiţi care trăiesc cu o reprezentare glorioasă despre virtuţile şi reuşitele lor, nu pot să nu observ cît de complezent cu sine este, la rîndul lui, preşedintele nostru. L-am auzit, de curînd, declarînd că dacă ar fi fost el căpitanul Titanicului, Titanicul nu s-ar fi scufundat! Sper că glumea. Nu sunt însă sigur. Altădată l-am auzit spunînd că ar fi un „excelent” prim-ministru. Se poate. Dar n-ar fi mai cuviincios să aştepte s-o spună alţii? Pînă una-alta, ne aflăm într-o dilemă: ce e de ales între figurinele de plastilină ale guvernanţilor şi ale suporterilor lor pe de o parte şi betonul fisurat, prefabricat al opoziţiei, pe de alta? Poate că un prim pas ar fi să descoperim un politician, unul singur măcar, dispus să-şi inventarieze public metehnele, derapajele (trecute şi actuale), slăbiciunile. Ar fi o formă de cuviinţă, de onorabilitate, de realism pentru care mi-aş da imediat votul. Dar avem un electorat pentru acest tip de sinceritate?

Îa apărarea domnului Pleşu, sare între alţii şi Vladimir Tismăneanu pe hotnews.ro

Un raspuns obrazniciei lui Mihai Gadea: Andrei Plesu si dreptul la demnitate (Actualizat – Vocile societatii civile)

In anul in care aniversam infiintarea Colegiului “Noua Europa”, cand ar trebui sa-i spunem cu totii lui Andrei Plesu ce ii datoram, Mihai Gadea, trambitas al intreprinderii voiculesciene numita “Antena 3″, si-a permis un atac ignobil impotriva fondatorului acestei “oaze in desert”, cum spunea Marius Stan reluind o metafora a Hannei Arendt. Sa-l numesti pe Andrei Plesu “sluga” este o abominatiune, o miselie, o ticalosie. Prima intrebare, fireasca si necesara este: Cine este Mihai Gadea? Cine ii ingaduie lui si altor ciuvici sa scuipe pe valorile acestei tari? Daca nu vom apara dreptul la demnitate, vom fi cu totii victimele atacurilor hienelor, pramatiilor si canaliilor.

Nu stiu daca dl Plesu va raspunde infamelor sudalme. Nu cred ca merita. In ce ma priveste, pentru cititorii acestei platforme, prefer sa reiau un eseu al acestui intelectual critic de anvergura si vocatie europeana, spirit nobil si generos, aparut in in “Dilema Veche” din 3 septembrie 2009. Intr-adevar memorabil, articolul este o invitatie la depasirea poncifelor gaunoase si la asumarea chestiunii demnitatii in termeni de autenticitate naturala, decenta sobra si responsabilitate catusi de putin solemn-oraculara. Un om cu demnitate nu poate gasi satisfactie in jignirea semenilor sau. In “La Condition Humaine”, Malraux definea demnitatea drept contrariul umilintei. Demnitatea si resentimentul sunt incompatibile. Daca esti o fiinta demna, nu vrei sa suporti degradarea, umilirea, ofensa lasa, si, nu mai putin important, nu vei umili pe nimeni.

“Într-un anumit sens, despre demnitate ar fi preferabil să vorbim latineşte. E, în însăşi sonoritatea cuvîntului, o provocare clasicizantă, o trimitere la portretul roman, la o specie a virtuţii, în acelaşi timp impozantă şi inactuală. Demnitatea e condiţia statuară a omului. În asta constă nobleţea, dar şi riscul ei. Nobleţea se manifestă mai ales pe fondul unor circumstanţe precare: sărăcie demnă, bătrîneţe demnă, suferinţă demnă. Riscul e încremenirea în solemnitate, cultul ridicol al propriei efigii. În acest context, s-ar spune că demnitatea adevărată e o combinaţie reuşită între curaj şi umor: ecvanimitate faţă de împrejurările neprielnice şi distanţă faţă de sine. Astfel definită, demnitatea ne apare ca o virtute stoică. Dar ce carieră mai poate face stoicismul astăzi, în plină postmodernitate? Este demnitatea „politically correct“? Mă tem că nu, căci corectitudinea politică nu pare să iubească statuile, cu iradierea lor „elitistă“, cu prestanţa lor muzeală. Eu însă nu-mi pot reţine o (suspectă) simpatie pentru ceea ce nu este întru totul corect politic. Un pic de desuetudine, o fărîmă de elitism scăpătat, o mică inadecvare nu pot decît să atenueze excesele geometrice ale virtuţilor, perfecţiunea lor mecanică. În doză homeopatică, abaterea de la regulă face parte, în definitiv, din farmecul inconfundabil al firescului şi al umanităţii.

Spuneam că demnitatea se manifestă, de regulă, pe un fundal de precaritate, de criză. S-ar zice că e un corelativ al nefericirii. Eşti demn în faţa morţii, în închisoare şi, în genere, sub lovitura sorţii. Din acest punct de vedere, spaţiul est-european a fost, între 1945 şi 1989, o ambianţă privilegiată pentru exersarea demnităţii. Fiecare episod de viaţă era un test. O asemenea situaţie este, evident, profund anormală: omul nu trebuie pus la încercare în acest fel. O ţară, un sistem politic, o ideologie care impun individului condiţia unui eroism de fiecare clipă păcătuiesc printr-o cinică aroganţă. A te îngriji de demnitatea omului e a face în aşa fel încît el să nu fie obligat să-şi probeze, în permanenţă, demnitatea. Aceasta este deosebirea între statul totalitar şi statul de drept: statul totalitar constrînge la o insomnie a demnităţii, „instigă“ la un exerciţiu istovitor şi – în cele din urmă – nedemn al demnităţii. Statul de drept are mai curînd grijă ca un cetăţean să nu trebuiască să facă neîncetat recurs la demnitate, pentru a supravieţui sau pentru a-şi salva sufletul. Statul de drept protejează demnitatea omului, statul totalitar o biciuieşte, o isterizează, o împinge spre propria ei limită. Trebuie spus, pe de altă parte, că există anumite riscuri şi de partea cea bună… Dacă statul totalitar condamnă libertatea la ecorşeu, statul de drept încurajează la somnolenţă. În condiţii de confort deplin şi de solidă protecţie socială şi juridică, nu mai e foarte clar ce înseamnă demnitatea individuală. Ea diminuează ca anvergură, luînd aspectul simplei decenţe. În alte cazuri, apare nevoia unei potenţări artificiale a conceptului: convingerea mea este că unele excese ale „corectitudinii politice“ sînt rezultatul unui efort de a inventa o problematică a demnităţii, acolo unde ea şi-a pierdut reperele tradiţionale.

În orice împrejurare, se poate găsi, totuşi, o accepţiune mereu validă, mereu necesară, a demnităţii. E cea care sugerează o formă superioară de funcţionalitate, o adecvare riguroasă la un scop dat. Cînd cineva se achită impecabil de o anumită însărcinare, cînd cineva corespunde tuturor condiţiilor necesare pentru a îndeplini o anumită misiune, spunem despre el că este sau a fost la înălţimea ei, că este sau a fost demn de ea.

Cultul lucrului bine făcut, scrupulul reuşitei fără compromis – fac parte din „calificările“ demnităţii. Înţeleasă astfel, demnitatea este aptitudinea supremă de a sluji (unui scop, unei idei, unei instituţii). La antipodul ei se află servilismul, slujirea nedemnă, care nu vrea reuşita faptei, ci flatarea stăpînului, respectiv a „comanditarului“. Capacitatea de a sluji cu distincţie şi dăruire interioară, ştiinţa „înaltă“ de a fi util – iată o înzestrare rară, de elită, cea mai caracteristică manifestare socială a demnităţii. Acesta e singurul sens acceptabil al „demnităţilor“ publice, fie ele ministeriate, preşedinţii, primării sau mandate parlamentare: asumarea unei slujiri dezinteresate, a unui travaliu sacrificial, în beneficiul celorlalţi. Dar nu e neapărată nevoie de un rang înalt, pentru a ilustra demnitatea slujirii. O delicioasă replică din ‘Bărbierul din Sevilla’ lui Beaumarchais (Act I, Scena 2) rezumă perfect ceea ce vreau să spun: „Ştiind cîte virtuţi sînt necesare pentru a sluji, vă întreb, Excelenţă, cîţi stăpîni cunoaşteţi, care să fie demni de a fi valeţi?“. E o remarcabilă definiţie a demnităţii în act: a sluji ca un stăpîn, a te ridica la înălţimea umilităţii eficiente: Iisus spălînd picioarele ucenicilor…

Autor:  Vladimir Tismaneanu 

Citeste integral acest articol şi pe Contributors.ro

P.S. Atâta timp cât CNA îi va mai permite trustului media Intact să scuipe zoaiele secretate de grandioasa ordinărie a unor jigodii ca Mihai Gâdea, Adrian Ursu, Mircea Badea, Radu Tudor, Răzvan Dumitresc, Dana Grecu şi a altor astfel de ordinari, în timp ce emisiuni pamflet ca cea a lui Radu Bancium „Lumea lui Banciu”, Consiliul Naţional al Audiovizualului nu va fi decât o adunătură de indivizi lipsiţi de demnitatea de a se putea numi oameni … Ruşine CNA

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: