Arhiva

Archive for 1 iunie 2014

Crin Antonescu dispare puţin câte puţin … Ce rămâne după el? Nimic…

1 iunie 2014 Un comentariu

Tristeţea cuiva aflat la final de carieră poate fi întrecută doar de tristeţea cuiva care realizează că ceea ce credea că e o carieră a fost doar o piesă în care el nu era decât o marionetă mânuită de alţii …

 

Crin Antonescu

Întotdeauna în nucleul dur al PNL s-au putut observa mai multe grupuri şi grupuscule care avea viziuni diferite în modul în care partidul trebuie să evolueze pe scena politică.

Proiecţia în exterior a diferenţei de opinii a acestora făcea ca PNL să pară un partid relativ eterogen.

Când unul sau altul din aceste grupuri atingea un nivel critic se ajungea la rupturi deoarece niciodată un asemenea grup nu a ajuns să deţină mai mult de jumătate din partid, se rupea şi forma câte o aripă sau aripioară.

Încă de la înfiinţarea USL, din PNL răsuflau, în răstimpuri, nemulţumiri legate de prezenţa în alianţă.

Dacă gruparea condusă de Tăriceanu a avut un picuţ de succes fiind în consonaţă cu altele legat de prezenţa în USL, implicit accesul la caşcavalul Puterii, încet s-au lămurit că PSD îi ţinea de maimuţoi ca să creeze o aparenţă mai uşor înghiţită de electorat.

Iată că, înţelegându-se că PSD ţinea de papagal PNL, gruparea în care Ludovic Orban are un cuvând greu de spus a câştigat teren şi l-a pus pe Crin Antonescu într-o situaţie ciudată.

El fiind lipit definitiv pe ideea de USL prin maimuţăreala în public alături de  Ponta, astfel era imperativ să îşi cam ia jucăriile să plece. Să îşi dea demisia de prin toate funcţiile, altfel riscând să ajungă ca Geoană care are, mai nou, în PSD „calitatea” de tolerat. Adică un fel de jumătate de nimic.

Imaginea lui Antonescu a fost grav afectată de prosteala cu suspendarea când, ieşirile lui şi ale lui Ponta frizau ridicolul, imaginea partidului fiind extrem de urâtă şi în anumite zone ale partidului cât şi în exteriorul ţării.

Apărea o problemă… în PNL nu prea există o persoană care să fie acceptată de toţi. Nici măcar Tăriceanu.

Acesta a avut succes atâta timp cât era considerat omul lui Patriciu (care îi era considerat prieten în urma realţiilor de afaceri pe care le-au avut).

Când a dispărut Patriciu, din Tăriceanu a mai rămas doar carcasa golită de conţinut. Nu mai avea în spate averea acestuia, avere din care partidul se adăpa copios.

Antonescu a încercat şi el să îşi asigure o astfel de susţinere atrăgându-l pe cel  ce părea a promite să fie destul de fraier încât pompeze un purcoi de bani în schimbul unor măriri la care altfel nu avea acces. Gigi Becali. Doar că judecătorii au fost de altă părere …

Arestarea lui Gigi a reprezentat  un şoc pe care Antonescu pare a nu-l putea gestiona, siguranţa manifestată până atunci dispărând ca un fum când a realizat că Becali e după gratii fără şanse de a fi reabilitat.

Cum Antonescu nu putea migra spre alt partid a preferat să se supună grupului controlat de Ludovic Orban.

De ce Johannis şi nu Orban de exemplu?

Pentru că, deşi foarte puternic în PNL, şi personaj relativ simpatic în exterior, Ludovic Orban nu e perceput ca un personaj de anvergură, ci mai repede un fel de tip boem, perfect pentru o şuetă dar incapabil să ofere încredere. Cam ca şi cum îl vrei la un chef pentru că face atmosferă, dar nu îi laşi pe mână nevasta şi cheile de la casa de bani. Nu de alta dar te trezeşti că te sărăceşte ţinând-o din chef în chef.

Johannis a fost preferat nu pentru că face parte din un grup ci pentru că e un personaj adus din afară… practic e un individ relativ neutru.

Problema lui este că, în Transilvania în afara Sibiului este un personaj şters, în afara arcului capratic fiind de-a dreptul o ciudăţenie, un individ incapabil prin structura lui de sas sibian de a se implica în bălăcăreala balcanoidă a miticilor.

Referitor la retragerea intempestivă a candidaturii sale, Antonescu a comis o declaraţie a cărei ridicol poate fi egalat doar de cele ale lui Ponta. Cu accente extrem de clare nflamare de personalitate, Antonescu nu a ezitat să sublinieze că el el ştie că e cel mai puternic candidat pe care îl poate da Dreapta…  

Cică: Ştiu că sunt cel mai puternic candidat pe care îl poate avea Dreapta . Cunosc foarte bine Dreapta românească, presa, cum se produc şi se desfac pe piaţă opinii sau curente de opinii. Oamenii politici sunt cei care schimbă sondajele şi nu invers. Am tot ce e necesar pentru această luptă. Nu am timp să demontez fixații, să vindec resentimente, să lărgesc orizontul unor mărginiri. E urgent ca eforturile de unificare a dreptei să facă pași. Anunț intenția de a nu candida la preşedinţia României” – a spus Antonescu umplându-se de ridicol.

Probabil are impresia că lumea îl percepe încă drept un  fel de Făt Frumos cu Paloşul gros  sau un fel de Mesia Prezisul şi Predestinatul şi retragerea candidaturii sale va pune ţara pe foc, manifestaţii populare de mare amploare urmând a-l lua din scutece şi a-l băga direct la Cotroceni.

Dumnealui are impresia că lumea nu vede că a avut drept consilieri două sinistre personagii pe care i le-a băgat în scutece Voiculescu, Sorin Roşca-Stănescu şi Niels Schneker…

Căderea lui Antonescu a început în momentul în care lumea a înţeles cam ce îi poate pielea. Dacă ar fi să dau un moment, atunci acesta ar fi alungarea ilegală a lui Blaga de la şefia Senatului pentru ca pe perioada suspendării lui Băsescu să poată Crin să îşi facă somnul de frumuseţe la Cotroceni.

Antonescu şi mai mulţi liberali ar trebui să înţeleagă un lucru. După ce au preacurvit cu PSD nu pot să iasă şi să pretindă că ar trebui să fie lideri ai dreptei fără a face măcar un duş deoarece put a PSD, la fel cum o prostituată nu se poate duce aşa, pe nepusă masă, la mănăstire şi să pretindă că e virgină şi trebuie pusă stareţă. Mai întâi să se spele ca să nu mai pută a spermă şi să îşi facă o himenoplastie … poate aşa se va găsi cineva care să pună botul …

De fapt, de ce Antonescu a avut această evoluţie meteorică, aparent fulminantă, terminată cu oiştea în nomolul nefiinţei politice? Pentru că cei care l-au propulsat au observat cine este: un personaj labil, extrem de influenţabil, extrem de avid de putere şi de măriri, dar incapabil să înţeleagă realitatea cu obiectivitate, considerând visele sale de Lider Incontestabil drept adevăruri de necontestat…

Ce e mai Crin Antonescu de fapt? Un nimeni căruia îi place tare mult să  îşi admire reflecţia într-o  oglindă care deformează mărind…

Antonescu şi-a dat, de fapt, demisia din nişte locuri unde nu avea ce căuta…

Adio Crin … nu fii trist, vina e doar a ta pentru că nu ai înţeles  că locul tău era în altă parte … 

Cioplim chipuri cioplite …

Motto: ,,Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a celor ce sunt în cer, sau jos pe pământ, sau în apă și sub pământ” (Deuteronom, 5,8). 

Chip cioplit

Chipuri cioplite

Dan CherciuDintre multiplele eșecuri ale generației „expirate”, adică cea a părinților tinerilor de astăzi, niciunul nu este mai evident decât incapacitatea de a oferi modele solide de reușită socială bazată pe valorile fundamentale care au asigurat progresul societăților occidentale, munca și moralitatea. În lipsa „ofertei”, „cererea” a condus la apariția produselor surogat sau contrafăcute. Așa ne-am trezit cu scena publică invadată de becali, drăgușence sau fenechii, iar tinerii avizi de a-și croi drumul în viață au luat de pe tarabă ceea ce era expus, marfa bună fiind păstrată în depozit cu convingerea că nu ar face vânzare.

Ce argument convingător poate folosi astăzi un părinte în a-i spune copilului său că nu e bine să minți, să furi sau să nu ai onoare, când vede că ceea ce tu numești defect, pe altul l-a propulsat până hăt, sus, la funcția de primar sau prim-ministru? La ce folosește munca, dacă este suficientă răbdarea ca să urmezi două, trei facultăți pe care doar motive de sănătate te pot împiedica să le termini? Ornezi tortul cu un doctorat copiat pe ici de colo, prin părțile esențiale, adaugi studii în străinătate pentru care se eliberează diplome de prezență, îți iei ochelari de intelectual și devii idolul nației.

Acești falși idoli nu apar din neant sau exclusiv din proprie voință, ci prin propensiunea noastră de a ridica socluri, iar pe acestea, odată terminate, se găsesc imediat doritori să se cațere.

Ne deranjează sau suntem de-a dreptul revoltați dacă așteptând civilizat la coadă, se găsește un „șmecher” care se bagă în față, în schimb pe unul care a dat cu piciorul în minge și n-a făcut-o gratis, ci s-a umplut de bani din asta, când a dat cu șpițul și în lege, l-am vrea liber pentru că el are numele pe un soclu.

Un altul, care a făcut avere din lovitul mingii cu racheta, nu se mai satură. Ne acuză de nerecunoștință pentru că nu l-am împroprietărit suficient până acolo să ne amenințe că pleacă din România, el neavând în schimb nicio jenă din a se pune sub pulpana unui dovedit turnător sau a se însoți cu o persoană cu anturaj interlop până nu demult. Suporterii i-au făcut hatârul. Acum este și deputat. Lui îi folosește, dar suporterilor?

De pe soclul urcat pentru că ne-a făcut să râdem (pe bani grei, nu pe muncă voluntară), un altul se crede mai îndreptățit să primească peste rând un organ pentru transplant, așa cum pe vremuri mergea la ferma partidului să-și umple portbagajul, în timp cei pe care îi făcuse să râdă a pagubă, stăteau ca proștii la coadă pentru oase. Există vieți mai valoroase decât altele?

Nu avem doar indivizi pe care i-am așezat deasupra tuturor, ci ne-am creat reflex condiționat chiar profesiuni privilegiate. Medicul are dreptul să ia șpagă pentru că salvează vieți, deși în România se moare pe capete din malpraxis. Nu sunt toți medicii la fel de rapaci, dar cei care sunt, de ce să nu plătească încălcarea legii?

Profesorul nu este simplu salariat, ci dascălul care nu trebuie să plătească impozit pe meditații pentru că e „munca” lui, de parcă munca celorlalți e a tuturor, deși meditațiile îl obosesc suficient de mult încât la clasă ajunge deja plictisit, iar generații întregi ies complet nepregătite pentru ceea ce piața muncii ar aștepta de la ei.

Eu însumi am trăit recent experiența pe care am resimțit-o dureros chiar la nivel fizic, când unul dintre idolii mei a ales să-și prostitueze munca de o viață punând-o la produs în studiouri rău famate pentru folosul unor impostori celebri. M-am întrebat atunci cât de ahtiat de funcții este idolul meu dacă este dispus ca eforturile de o viață să și le compromită pentru un selfie care spera că-i va aduce sub fund un fotoliu, pe care culmea, l-ar fi meritat cu prisosință. Bătaia de joc pe care a primit-o la schimb este cu totul nemeritată, însă reprezintă fără dubii o lecție pentru cei care mai pot înțelege că a face compromisuri cu persoane fără cea mai mică urmă de caracter, este descalificant înainte de a fi util.

Ce resort face ca oameni de altfel de treabă, se aliniază în săli polivalente ca niște foci dresate care să apalude frenetic la semn indivizi demni doar de huo? Ce mecanism obscur face ca oameni cinstiți să se închine la haiduci care iau de la bogat, adică de la stat, dar uită să mai împartă la săraci?

Problema noastră este că am ieșit dintr-o societate a egalitarismului clamat în perioada comunistă, în care unii erau mai egali decât ceilalți și am intrat în democrația în care egalitatea are cu totul alte aspecte pe care încă nu le înțelegem: egalitatea de șanse și egalitatea în fața legii.

Cioplim cu sârg, dar fără urmă de talent de peste douăzeci de ani, chipuri care se dovedesc în cele din urmă că sunt pline de vicii ascunse: lut sfărâmicios, goluri de aer, culori prea spălăcite.

Când vom înțelege cu toții, inclusiv cei numiți mai sus, că pentru ceea ce au făcut au primit bani binemeritați și onoruri, iar la ceea ce pot spera din partea noastră este doar recunoștință, respect și admirație, nu privilegii.

Autor: Dan Cherciu

Sursa: politicstand.com

%d blogeri au apreciat: