Arhiva

Archive for 9 iunie 2014

DAN TURTURICĂ: „Traian Băsescu joacă la două capete”

9 iunie 2014 Un comentariu

Dan TurturicăDesemnarea fulgerătoare a lui Cristian Diaconescu drept candidat la alegerile prezidențiale din partea Partidului Mișcarea Populară desăvârșește tabloul haotic al acestui an.

Nu doar PSD este în degringoladă, după decizia uluitoare a lui Victor Ponta de a-și anunța eventuala intrare în cursa pentru Cotroceni tocmai în septembrie, cu doar o lună înaintea începerii campaniei, ci și partidele de dreapta. În ciuda retragerii lui Crin Antonescu, ale cărui aspirații la președinție erau văzute până nu demult ca principal obstacol în calea coalizării  PNL, PDL, PMP și FC pentru desemnarea unui candidat comun încă din primul tur, mișcările recente demonstrează că aproape toate aceste partide sunt pe cale să aleagă varianta sinucigașă a candidaturilor separate.

Deși Traian Băsescu vorbea, nu cu mult timp în urmă, de necesitatea desemnării rapide a unui candidat comun al dreptei la prezidențiale, imediat după europarlamentare, iată că PMP, partidul său, a acționat, duminică, exact împotriva acestui deziderat. Mișcarea este stranie din două motive.

Primul: cel ce se profilează drept candidat comun al PNL și PDL, Klaus Iohannis, este un om curtat intens de Traian Băsescu, de-a lungul anilor. Nu au trecut decât trei luni de când președintele declara că Iohannis are șanse mai mari decât Victor Ponta și decât Crin Antonescu să câștige alegerile prezidențiale – ”Văd o rocadă distrugătoare care îi va trimite la coşul de gunoi şi pe Crin Antonescu şi pe Victor Ponta apariţia lui Iohannis…” Așadar, nu se pune problema că Traian Băsescu nu ar crede în șansele lui Iohannis la președinție.

Nici varianta că președintele nu poate trece peste jocul făcut de Iohannis împotriva sa, la alegerile din 2009, nu stă în picioare: “A fost un moment în care nu am vrut să-i dau Guvernul lui Iohannis, momentul în care s-a dus şi-l unsese Voiculescu de la Grivco. Sper că între timp a înţeles ce înseamnă să fii în tandem sau să fii creaţia politică a lui Voiculescu, pentru că acum văd că s-a reorientat. Atunci mi s-a părut un gest abominabil pe care l-a făcut Iohannis să se ducă la Grivco să-l ungă prim-ministru Voiculescu”, a spus Traian Băsescu, în același interviu, dat cu trei luni în urmă.

Întrebat dacă l-a reevaluat pe Iohannis, el a răspuns: “Nu, s-a reevaluat el. Şi-a reevaluat modul de a evolua în politică”. În plus, Traian Băsescu a declarat că ”dacă ar candida şi independent, între Ponta, Antonescu şi Iohannis, eu l-aş vota pe Iohannis fără să mă întreb”. Are o problemă președintele cu faptul că ar putea candida nu ca independent, ci din partea PNL și PDL? Dacă este așa, ar fi o noutate. Și încă una care contrazice pozițiile sale anterioare.

De ce? Pentru că, pînă acum, președintele a pus pe masă doar opțiunea ca forțele de dreapta să cadă de acord asupra susținerii unui candidat unic. Și nu a făcut doar o dată, ci întotdeauna când a fost întrebat despre alagerile din noiembrie. Iar motivul este unul și același cu cel pe care l-a tot repetat: șansele unui independent de a câștiga o astfel de bătălie sunt infime. În România, ai nevoie de susținerea cel puțin a unui partid mare pentru a face față provocărilor organizatorice, financiare, logistice pe care le presupune o luptă pentru preeședinție. Ar fi surprinzător dacă Traian Băsescu ar crede acum altceva.

Mai mult, dacă președintele ar fi crezut în șansele unui independent probabil că discursul său ar fi fost diferit. În loc să vorbească de nevoia ca liderii partidelor din opoziție să-și îngroape orgoliile și să se așeze la masa negocierilor pentru a găsi o soluție comună, ar fi spus ceva de genul ”partidele existente au pierdut încrederea cetățenilor, ele nu mai au resurse de credibilitate pentru a propune un candidat la președinție care să redea românilor speranța și de aceea cred că singura soluție este intrarea în luptă a unui candidat independent, care să nu fie legat prin nici un fel de dependențe de mafia transpartinică…” și tot așa. Deși o astfel de retorică ar fi fost nu doar onestă dar și perfect justificată, în acord cu așteptările unui număr imens de români, președintele nu și-a asumat-o. A propus constant ca partidele de dreapta să găsească un candidat comun.

Iar acum când PNL și PSD par că l-au găsit, iar acesta are și șanse reale să-l învingă pe Victor Ponta și mai este și apreciat de președinte, președintele nu îl mai vrea. Și nu doar că nu îl acceptă dar îi mai oferă și un adversar. Pe Cristian Diaconescu, fostul șef al Cancelariei prezidențiale, uns, prin vocea trimisului său pe pământ, Elena Udrea, candidat al Partidului Mișcarea Populară la alegerile prezidențiale.

Al doilea motiv pentru care opțiunea președintelui este stranie nu are legătură cu Klaus Iohannis, nici cu partidele pe care le-a tot îndemnat să se alieze, iar acum pare să le ignore cu desăvârșire, ci cu persoana candidatului pe care îl susține.

Cristian Diaconescu este un om echilibrat, de bun simț, care prin plecarea la timp din PSD și prin tot ce a făcut alături de Traian Băsescu și-a consolidat imaginea de profesionist respectabil, cu principii și valori aliniate intereselor strategice ale țării. Dar șansele sale să devină candidatul comun al dreptei și să îl învingă pe Ponta sunt mai mici decât ale lui Iohannis. Iar președintele o știe foarte bine.

De ce alege președintele să ignore propriul său comandament, de coalizare a dreptei și de desemnare rapidă a unui candidat unic, preferând să susțină un colaborator foarte apropiat dar cu șanse mici de a câștiga?

Cel mai des auzită explicație în ultimele zile este aceea că Traian Băsescu ar fi fost lăsat în ofsaid de viteza cu care PNL și PDL au bătut palma pentru a fi primii care realizează alianța mult așteptată și pentru desemnarea unui candidat comun, cu șanse, astfel încât ei să fie cei ce dictează termenii colaborării și nu președintele. Efectul doi: Vasile Blaga a scăpat de furia partidului, după scorul prost obținut la europarlamentare, dejucând planul de debarcare a sa, pus la cale de câteva filiale din Transilvania, care urmăreau aducerea PDL înapoi, sub comanda lui Traian Băsescu. În acest scenariu, mutare președintelui cu Cristian Diaconescu echivalează cu un ”dacă voi nu mă vreți, nici eu nu vă vreau și să vedem cum câștigați președinția fără mine!”

Această explicație este eronată pentru că ignoră un punct fix al jocului politic actual: Traian Băsescu nu își permite să se bosumfle și să spună ”îmi iau jucăriile și am plecat”. Miza sa în clipa de față este să aibă o contribuție decisivă în alegerea viitorului președinte. Și nu pentru vulnerabilitățile fratelui și ginerelui său, cât pentru că de această contribuție va depinde în bună măsură viitorul său politic. De aceea, este exclus ca mutarea sa cu Diaconescu să fie un gest de gest de abandon resemnat și răzbunător în același timp, de genul ”dispar eu, dar vă trag și pe voi după mine”

Un alt scenariu vehiculat este că Traian Băsescu a fost, de fapt, artizanul retragerii lui Crin Antonescu și a intrării în scenă a lui Iohannis, motivul pentru care tace fiind nevoia de a nu-i slăbi șansele acestuia printr-o ștampilare cu eticheta ”pionul lui Băsescu”.  Chiar și reacțiile nervoase ale unor lideri liberali și din PMP pe tema candidaturilor la prezidențiale nu ar fi altceva decât acte într-o scenetă manipulatoare menită să consolideze imaginea lui Iohannis de ”independent de jocurile lui Băsescu.”

În acești parametri, lui Iohannis i s-ar fi creat condițiile ideale ca să acumuleze, pe cont propriu, cât mai multă simpatie pe imaginea de politician altfel, ”vorbește puțin și prost, dar a făcut multe și bune (pentru Sibiu)”, de la oamenii sătui de politruci, urmând ca voturile radicalizate ale susținătorilor președintelui să îi vină automat, fără nici un efort din partea sa, doar pentru că va fi principalul oponent al lui Victor Ponta sau a altui candidat PSD.

Până duminică, ipoteză părea tentantă. Chiar dacă ea presupunea ca Traian Băsescu să fi făcut pace cu Vasile Blaga, ceea ce a devenit aproape o imposibilitate, jocul părea interesant. Și mai ales în total acord cu ceea ce președintele consideră de multă vreme încoace ca fiind sigura strategie viabilă pentru a împiedica PSD să obțină și controlul președinției și să se întoarcă la poziția de partid-stat din vremurile lui Iliescu și Năstase.

Anunțul candidaturii lui Cristian Diaconescu o infirmă, însă. Scenariul de mai sus avea sorți de izbândă doar dacă președintele făcea joc de glezne și se poziționa, o vreme cel puțin, relativ neutru în chestiunea alegerii succesorului său. Sigur că nu este exclus ca acum PMP să-l susțină pe Cristian Diaconescu și peste trei luni să abandoneze ideea și să se alăture PNL și PDL pentru sprijinirea lui Iohannis sau altui om, dar acesta este deja alt joc. Altul decât cel despre care președintele ne-a spus, luni la rândul, că ar aduce cu siguranță victoria adversarilor PSD și ai celor ce îl susțin pe Victor Ponta.

Iată ce declara Traian Băsescu, pe 16 aprilie, într-un interviu pentru portalul Unimedia din Republica Moldova: ”Cu certitudine, se vor produce unele reașezări pe scena politică după alegerile pentru PE. După cum știți, probabil, în România stânga neocomunistă este foarte grupată în alianța care se află acum la guvernare, iar dreapta este foarte fărâmițată în urma pierderii alegerilor din 2012. România are o dreaptă fărâmițată, dar mai puternică cumulat decât stânga. Speranța mea este că imediat după europarlamentare, când toate partidele își vor măsura potențialul electoral, să se unească pentru a avea un candidat care cu certitudine poate câștiga alegerile prezidențiale”.

Pe 1 mai, la B1TV, Traian Băsescu o spunea și mai apăsat: ”Este clar că dreapta după europarlamentare trebuie să ia decizia de a avea un singur candidat la prezidențiale. Este o glumă soluția lasă, mergem fiecare și în turul doi susținem dreapta. Electoratul nu se va muta peste noapte, în afara celui profund anti-PSD”

Prin decizia luată de PMP duminică, de susținere a lui Cristian Diaconescu la prezidențiale, Traian Băsescu a semnalat clar că abandonează poziția fermă pe care s-a situat mult timp, ilustrată prin repetarea, cu obstinație, a imperativului desemnării rapide a unui candidat comun al dreptei: ”(…) mi-aş dori foarte mult ca ei să se strângă, să stabilească nişte criterii în cursul lunii iunie, şi din iulie să spună: «acesta este candidatul alianţei de dreapta»”.

De ce o face? De ce, acum că Antonescu a evacuat scena, iar PNL și PDL i-au împlinit voia, și-au dat mâinile și merg pe mâna lui Iohannis, un candidat cu șanse reale, care îi este și lui pe plac, dezertează și merge pe o variantă care știe sigur că retează șansele dreptei de a câștiga președinția? Pentru că președintele joacă ”la două capete”. Dacă o face din oportunism, din calcul cinic, de teamă că Vasile Blaga este un cal troian al PSD și va trăda sau din frică pentru ce va urma când nu va mai fi președinte, este irelevant în acest moment.

Cert este că dacă îl va menține pe Diaconescu în cursa prezidențială, înseamnă că va susține, de fapt, PSD-ul. După cum a spus chiar el, ”este o glumă soluția lasă, mergem fiecare și în turul doi susținem dreapta.” Dacă îl va retrage pe Diaconescu, va urma, inevitabil, o alianță cu PNL și PDL, într-un efort de refacere târzie a Alianței DA, care va duce la susținerea lui Iohannis sau a unui alt candidat comun, cu șanse mari de a obține victoria în noiembrie.

De voie sau de nevoie, Traian Băsescu urmează să aleagă pe mâna cui va merge. A unui PSD altoit cu un om care să ofere suficiente garanții partenerilor strategici că România nu o va lua spre Est și că nu va fi distrus tot ce a fost clădit în ultimii zece ani, sau a forțelor de dreapta.

Aparent, președintele a reușit o mare performanță: s-a poziționat ca arbitru ultim al desemnării succesorului său. Ceea ce îi permite să negocieze la sânge ce va primi după ce va pleca de la Cotroceni. În realitate, Traian Băsescu a suferit o înfrângere teribilă.

Dacă ar fi fost capabil să crească un partid puternic și un succesor competent și onorabil, nu ar fi fost nevoit să facă nici un compromis în acest moment (pentru că nici Iohannis nu ar fi altceva decât tot un compromis – citiți declarațiile lui despre cum problemele noastre cu Rusia sunt cauzate de faptul că îi neglijăm). Ar fi putut privi viitorul plin de optimism și fără angoase. Puținii oameni pe care îi mai poate lua în calcul în acest moment pentru a prelua cu succes cârma României, ar fi putut fi, cu toții, în fruntea unui partid nou, modern, solid, care să și pună în practică tot ce am auzit doar în predici. Din păcate, în relațiile sale cu aceștia a ales prea des formula ”dezbină și stăpânește”, în loc de ”unește și inspiră”.

Din păcate pentru noi, evident.

Autor: 

Sursa: turturica.ro

 

ANDREEA PORA: „Efectul Udrea. Goodbye, PMP! Adio, Băsescu!”

9 iunie 2014 2 comentarii

poraPrin alegerea Elenei Udrea și evacuarea figurilor „reformiste“, care îi puteau reda credibilitatea în zona civic-intelectuală, PMP și-a ratat, a doua oară, șansa de a reprezenta o alternativă pe scena politică.

Dând fericit din codiță, partidul lui Bă­ses­cu a executat aport și a depus la picioarele Stăpânei mingiuța de cauciuc ins­crip­țio­na­tă cu 6%. A privit-o dispărând în poșetă printre alte ţificuri de uz fe­minin. S-a așezat pe la­bele din spate, privind ușor temător în ochii adoratei – nu or fi prea multe cele 200 de voturi îndesate în bu­zu­narul „reformiștilor“, nu cumva s-a supărat? -, aș­teptând noi ordine. N-a du­rat mult, nici cât să roadă co­toarele merelor rămase pe scenă, că a fost pus să fa­că tumbe, să sară prin cerc și să se avân­te în spinarea poneiului scos în arenă pen­tru numărul de final, deși spectacolul se cam terminase. Regizorul, al cărui nume nu apărea pe afiș, a vrut însă altfel, a spus-o chiar ea: Cristian Diaconescu, can­didatul nostru la prezidențiale. Alte lă­tră­turi fericite, lins de pantofi, tumbe. În sfâr­șit, cortina. Cu lesa în dinți, PMP a ple­cat din politica mare, târându-și victorios impotența și slugărnicia. S-a terminat.

Ce-ar mai fi de spus? Mai nimic. Partidul „altfel“ a înscăunat-o oficial pe Elena Udrea, cu tot cu eșecuri, parașute și învârteli, cu­metrii și compromisuri, vulgarități și am­bi­ții de divă și mărire nesusținute de vreun proiect remarcabil, validând astfel exact tipul de politică pe care îl condamnă la alții. În conducerea partidului „altfel“ (leitmotivul congresului), nu vezi nici pi­cior de autentic intelectual reformist (cu ex­cepția, previzibilă însă, a lui Cristi Pre­da) – Papahagi, Funeriu, Baconschi etc., fiind expediați fără fasoane într-un decor de mucava, unde aparatnicii le pun cu pixul mustăți și coarne. Scorul, 209 vo­turi, obținut de Funeriu & Papahagi, este, amară ironie, supremă umilință, identic cu cel al echipei Macovei (tot 209) de la con­gresul PDL. Dar la ce te puteai aștepta? Peste trei sferturi dintre delegați păreau ex­trași din fostele structuri ale partidului-mamă, doar că acum veniseră cu mutarea în­tr-un singur plic. Ca dovadă, echipa Ele­nei Udrea, de la vice­pr­e­șe­dinți la secretari, este for­mată 100% din foști PDL-iști, destule nume con­tro­versate, demonstrând astfel că unii, ca Marin Anton (vi­cepreședinte pe politici pu­blice, aterizat în PMP di­rect de la PNL, după ce vo­tase în „marțea neagră“ mo­dificările la Codul Pe­nal), Cristian Petrescu (se­cretar general, contracte cu ministerul con­dus de Udrea de peste 1 milion de eu­ro) sau Gelu Vișan (secretar general ad­junct, în 2012 a candidat la alegeri din partea PP-DD) nu au fost niște accidente ale începutului de drum.

Rar mi-a fost dat să văd la vreun congres un sindrom de turmă atât de pregnant, atâ­ția „căcăcioși“, vorba lui Papahagi, adu­nați la un loc. Blegoșenie, cheiţă în­toarsă, butaforie, o imensă capacitate de autominciună. Nu doar că nu a existat vreo analiză cât de cât obiectivă a scorului de la alegeri, împachetat frumos în hârtia cu inimioare a așa-zisei victorii în urban, dar nimeni nu a cutezat să ridice „ches­tiunea Udrea“, fie măcar și pentru că a ți­nut capul de afiș al presei, doar pe la col­țuri se mai șoptea temător „să stea în spate, să se ocupe de structuri“. Până și candidatura la prezidențiale a lui Cristian Diaconescu, iepuraș ivit la spartul târgului din manșeta Elenei Udrea, nu a reușit să rupă aliniamentul, nicio voce nu s-a ri­dicat să spună: dar pe noi ne-a întrebat ca­reva, nu ar fi trebuit validat de con­gre­sul la care tocmai am participat, chit că ieșea unanimitate. Cu duhul lui Băsescu in­vocat până la saturație, de te așteptai să-l vezi ieșind din lampă direct pe scenă și făcând complice cu ochiul, „proiectul Bă­sescu“ suna nu doar fals, dar părea golit de conținut. Desigur, justiție inde­pen­den­tă, stat de drept, instituții puternice, re­for­mă dau bine din coadă, dar care era le­gătura motivațională, de credință și vi­ziu­ne, dintre PMP­ – tot mai pregnant o clonă nereușită a PDL – și toate astea nu era deloc clar. Cine ar putea duce mai departe „proiectul Băsescu“, altfel decât prin vor­be înșirate pe sârmă, cine ar putea avea determinarea asta? Marin Anton și ceilalți ca el? E de râsu´-plânsu´.

Prin alegerea Elenei Udrea și evacuarea fi­gurilor „reformiste“, care îi puteau reda credibilitatea în zona civic-intelectuală, im­portantă din punct de vedere al sus­ți­nerii „proiectului Băsescu“, PMP și-a ra­tat, a doua oară, șansa de a reprezenta o al­ternativă pe scena politică. Înaintea con­gresului a existat o imensă așteptare, mai ales în contextul anunțatei fuziuni dintre PDL și PNL. Exista posibilitatea reală ca electoratul băsist, cel care a dat bir cu fu­giții la europarlamentare, să se recoa­gu­leze în jurul PMP. Așa însă, partidul și Tra­ian Băsescu vor rămâne izolați. Cristian Dia­conescu, dincolo de unele calități in­discutabile, rămâne un personaj cu mare parte din carieră – cu destule puncte ne­clare – ancorată în PSD, fiind puțin pro­ba­bil să reușească să contrabalanseze efectul Udrea și alianța forțelor de dreapta.

Ne întrebăm care a fost până la urmă miza acestor mișcări: ruperea PDL în an elec­to­ral, confecționarea unui partid pentru Ele­na Udrea (lucru pe care președintele l-a negat mereu în fața reformiștilor speriați de perspectivă), refuzul unificării dreptei.După cum arată acum lu­crurile, există o singură explicație. Dorind să rămână pe scenă, Băsescu și-a asigurat un partid-plasă de siguranță. Un par­ti­du­leț-balama pe care să îl preia după. Crede că îl poate folosi pentru negocierile din turul doi de scrutin, speră că va putea im­pune niște oameni într-un ipotetic guvern de dreapta, poate, chiar pe el însuși. Pu­țin, mult prea puțin la ieșirea din scenă. Pentru asta și-a negat parte din propriul proiect, e adevărat, nu partea esențială. Deocamdată, căci Udrea are potențial în rolul de colivăreasă. Și a PMP, și a lui Bă­sescu. 

Autor: Andreea Pora

Sursa: revista22.ro

%d blogeri au apreciat: