Prima pagină > Istorie, Presă > Oare cum ar răspunde acum Melania Cincea la întrebarea pe care şi-o punea acum zece ani: „In 22 decembrie, poporul a strigat la unison : Am invins! In 22 decembrie 2004 ne intrebam : a cui a fost, de fapt, victoria?”…

Oare cum ar răspunde acum Melania Cincea la întrebarea pe care şi-o punea acum zece ani: „In 22 decembrie, poporul a strigat la unison : Am invins! In 22 decembrie 2004 ne intrebam : a cui a fost, de fapt, victoria?”…

Acum zece ani, o timişoreancă, frumoasa şi talentata jurnalistă Melania CINCEA, la finalui unui admirabil editorial (ca toate celelalte semnate de ea, pe care am avut bucuria şi onoarea de a le citi), publicat în ediţia din  23 – 26 decembrie 2004 timpolis.ro, scria: „In 22 decembrie, poporul a strigat la unison : Am invins!”, pentru a încheia cu o întrebare: „In 22 decembrie 2004 ne intrebam : a cui a fost, de fapt, victoria?”…

Chiar aşa … a cui a fost de fapt victoria acum un sfert de secol?

Sunt extrem de curios cum ar răspunde acum fermecătoarea jurnalistă. Şi asta pentru că timişoreancă fiind, are un mod special, specific şi nerepetabil în România de a vedea lumea …

Timişorenii au o consecvenţă cum rar găseşti în ţara asta …

Iată mai jos, integral, editorialul depre care e vorba. Sper că cititorul va aprecia, la fel ca mine, că cele câteva minute necesare lecturii nu sunt deloc timp pierdut… dimpotrivă. Lectură plăcută. 

Am invins?

Melania Cincea    Sunt 15 ani de cand semeni de-ai nostri au iesit in strada, cu riscul de a muri in orice moment, pentru ca noi, cei care ramanem, sa fim liberi, sa traim mai bine, sa traim normal. Foamea, frigul, umilintele le ascutisera pana la inconstienta ura impotriva sistemului.
    Sunt 15 ani de cand oamenii aceia – numiti post-mortem eroi martiri – asteapta sa li se faca dreptate, asteapta ca aceia care au decis asupra vietii, a mortii lor sa raspunda. Tot de 15 ani, asteapta dreptatea si cei care le-au ramas in urma si care se intreaba adesea daca moartea parintilor, a copiilor, a fratilor lor a precedat, intr-adevar, o victorie populara impotriva unui sistem putred sau daca nu a fost o baie de sange nascuta din lupta stransa dintre doua centre de putere.
     Revolutia sau, poate, miscarea de strada din Decembrie 1989, pastreaza inca enigme care, probabil, nu vor fi aflate decat in momentul in care cei care au generat-o, cei care au stat in spatele ei vor exista doar in paginile manualelor de istorie. Daca lucrurile erau foarte clare, daca inlaturarea dictaturii comuniste s-ar fi facut doar din dorinta poporului, daca ar fi fost doar un rezultat al protestelor violente ale acestuia, lupta aceasta trebuia apreciata, solicitarile multimii, respectate cu sfintenie, iar vinovatii, pusi sa raspunda in fata legii pentru sutele de vieti pe care le-au luat. Dar lucrurile nu au stat asa.
    Mortilor le va mai face, poate, dreptate numai Dumnezeu. In 15 ani, nici unul dintre regimurile aflate la putere nu a putut oferi raspunsul asteptat de milioane de romani. Nici unul nu va putea explica, in termeni credibili, de ce Proclamatia de la Timisoara este in continuare calcata in picioare, cum nu va putea explica, in termeni credibili, de ce, in urma caderii regimului ceausist, nu am asistat la un proces firesc. Intr-un proces care a durat mai putin de o saptamana, cu certitudine, nu au putut fi scoase la lumina nedreptati si ilegalitati comise intr-un sfert de veac. Graba a fost suspecta. Cineva, probabil, s-a temut ca sotii Ceausescu si toata camarila ar putea spune lucruri care sa fi schimbat istoria. La fel cum suspecta pare tacerea autoritatilor in privinta celor care au deschis focul, descarcandu-si armele in capetele si piepturile manifestantilor.          Daca, intr-adevar, oamenii care au venit la putere imediat in ’90 au venit doar datorita romanilor care au iesit in strada si au cerut schimbarea regimului, erau datori sa le faca dreptate, sa gaseasca asasinii si sa-i duca in fata instantei.
Familiile victimelor, dar si noi, ceilalti, ne-am lasat dusi de nas 15 ani. Daca in primii ani dupa Decembrie, autoritatile mai ieseau cu promisiuni, pentru linistirea spiritelor, in ultimii ani, nici macar nu au mai catadicsit sa spuna ca, odata, nu se stie cand, se va face dreptate. In preajma zilelor in care se comemorau evenimentele din decembrie, intotdeauna erau scoase la lumina fel de fel de scandaluri, de subiecte-soc care aveau menirea de a distrage atentia de la perioada critica 16 – 22. Apoi, se mai adaugau ceva aliniate la legi vechi care prevedeau un drept, doua in plus pentru cei care au iesit in strada in ’89.               Acestea aveau menirea de a demonstra generozitatea si compasiunea puterii fata de victime. Era doar o actiune de fatada.
    La fel cum este acum infiintarea unui institut, numit pompos Colegiul National al Institutului Revolutiei Romane care, ni se explica, va avea menirea de a deslusi enigmele lui Decembrie ’89. Cum putem crede in eficienta acestui colegi atata timp cat a fost conceput si este dirijat de oameni care au avut puterea in maini si, cu toate acestea, nu au facut altceva decat sa mai arunce cate o lopata de pamant pe mormantul Revolutiei? Cum sa credem in eficienta acestui organism atata vreme cat a fost gandit in aceleasi laboratoare in care a fost gandita si gratierea fostului sef al Militiei Timis – implicat in reprimarea miscarii de strada de acum 15 ani – exact in ziua in care Timisoara isi plangea mortii?
    Sunt multi ani de cand, in fiecare decembrie ne gandim daca nu cumva am fost o masa de manevra in mana unor papusari care regizasera spectacolul cu multa vreme inainte ca romanii sa se arunce – impinsi, poate, mai mult de curaj, pe care l-au dat anii de restristi decat de ratiune – in bataia mitralierelor, crezand, sperand ca vor putea schimba cursul istoriei.
In 22 decembrie, poporul a strigat la unison : Am invins! In 22 decembrie 2004 ne intrebam : a cui a fost, de fapt, victoria?

Autor: Melania CINCEA

Sursa: timpolis.ro

  1. 24 Decembrie 2014 la 1:00

    Din pacate , nu am invins. Am fost invinsi urat si am intrat in programul guvernamental „nu te mai gandi la asta”.

    • 24 Decembrie 2014 la 10:37

      Sper să nu se supere Melaniam …i-am arătat acest articol punându-l pe contul de Facebook al Melaniei unde era un link la o postare cu un interviu pe care l-a realizat cu Laszlo Tokes.

      Mi-a răspuns aşa: „Blue Sorin, doua aspecte. 1. In intrebarea adresata lui Laszlo Tokes spun ca circula trei etichete, nu ca le-am lansat eu. Era firesc, in lipsa finalizarii dosarelor Revolutiei, sa cer punctul de vedere al unui om care a fost in mijlocul evenimentelor de la Timisoara. 2. Sustin, insa, si eu, ca la un anumit moment a fost confiscata. Dovada crimele de dupa caderea regimului comunist, puse de prima putere post-decembrista pe seama teroristilor. Unde au fost, cine i-a vazut, unde au disparut?…”

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: