Prima pagină > Analize - Întrebări - Ipoteze - Păreri, Blogosfera, Justiţie, Tristeţi > OARE DE CE UITĂM UNEORI SĂ FIM OAMENI ?

OARE DE CE UITĂM UNEORI SĂ FIM OAMENI ?

Pe siteul Monicăi Iacob Ridzi apare un articol deznădăjduit şi extrem de şocant …

În numele deţinuţilor care sunt bolnavi şi nu au dreptul de a se trata aşa cum trebuie doamna Ridzi cere pentru aceştia … dreptul de a fi condamnaţi la moarte …

Poate sunt vinovaţi cei aflaţi după gratii .. poate unii nu… un lucru e cert. În România pedeapsa cu moartea a fost abolită.

Oare a împiedica pe cineva să îşi trateze cum trebuie bolile de care suferă nu e o formă de condamnare la moarte? Şi nu una rapidă, prin împuşcare, spânzurare sau cu injwecţie letală cu una mult mai chunuitoare … prin boală …

Nu pot să nu îmi amintesc de Cazul Ţundrea, un nefericit care a picat ca musca în lapte şi din cauza că un procuror dorea să dea bine rezolvând acest caz a stat la închisoare 15 ani bătuţi pe muche. La capătul lor s-a dovedit că era nevinovat. Prea târziu, omul a făcut un cancer care l-a ucis…

Oare chiar e nevoie ca din cauza unor, vezi Doamne, principii de la care nu facem rabat, să lăsăm nişte oameni să moară?

Chiar dacă cineva a furat, tot am rămâne… a nu-i întinde o mână de ajutor şi a-l lăsa să moară ca un câine o fi o chestie care înnobilează? Nu cred …

Oare de ce uităm în unele cazuri ce trebuie să fim înainte de a orice? Să fim oameni?

Citiţi articolul publicat pe siteul doamnei Ridzi … poate, după aceea, staţi cinci minute şi vă puneţi măcar câteva întrebări…

Dacă se poate, în faţa oglinzii ...

Monica Iacob RidziCondamnaţi la moarte


În România s-a reintrodus pedeapsa cu moartea.

  Cer public legalizarea ei.
  Pentru toţi deţinuţii bolnavi.
  În special pentru cei cu infracţiuni economice, care nu reprezintă pericol pentru societate şi nu au antecedente penale, dar care au primit pedepse mai mari decât violatorii şi criminalii recidivişti.
   De ce să mai cheltuie statul bani cu deţinuţii bolnavi, care au nevoie de tratamente, transport, spital, analize, investigaţii, regim alimentar, etc., dacă sfârşitul, în funcţie de cât rezistă fiecare, e acelaşi: moartea?
  Deţinuţii bolnavi nu pot fi nici măcar reeducaţi, pentru că, bolnavi fiind, nu pot participa la activităţile socio-educative. Prin urmare, scopul pedepsei privative de libertate, anume reeducarea, nu poate fi atins.
  Deţinuţii bolnavi nu pot fi nici eliberaţi condiţionat, mai repede, pentru că fiind inapţi medical, nu pot munci, prin urmare nu pot obţine nici zile câştig. Mai repede sunt eliberaţi din penitenciare criminalii şi violatorii sănătoşi, care muncesc. Duminică, 16 august 2015, o ştire la televizor anunţa că un deţinut bolnav din penitenciarul din Craiova a murit. Pe noi, cei din penitenciare, aceste informaţii nu ne surprind, pentru că deţinuţi bolnavi mor, în fiecare săptămână, sau chiar mai des, în anumite penitenciare.
  Noi, cei care suntem bolnavi, ne întrebăm: “Oare voi fi eu următorul? Cât voi mai rezista?“.
  Am aflat, de la televizor, că deţinutul care a murit era un om de afaceri din Craiova. Fusese condamnat pentru o infracţiune economică, în februarie 2014 şi urma să fie eliberat peste o lună. Era în evidenţa penitenciarului ca suferind de mai multe afecţiuni cronice. Din păcate, organismul lui a cedat, după un an şi jumătate de detenţie. Dumnezeu să-l odihnească!
   In esenţă, dacă suferi de boli cronice, în penitenciar este imposibil să respecţi recomandările medicilor, pentru a nu îţi agrava afecţiunile. Sfârşitul este acelaşi, pentru toţi cei care suferă de boli cronice: moartea.
  Dacă ar fi fost acasă şi ar fi putut respecta recomandările medicilor, omul de afaceri din Craiova ar fi fost în viaţă în acest moment.
  După un an şi jumătate de detenţie, de chin şi suferinţă, acest om a murit. Copiii lui au rămas fără tată, soţia fără spijin, familia în suferinţă cumplită. Era condamnat pentru o infracţiune economică si nu avea nici antecedente penale. Stau şi mă întreb, cei care l-au condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, ştiind ce afecţiuni are, dorm liniştiţi acum? Oare câţi oameni trebuie să mai moară în penitenciarele din România ca să-şi îndrepte cineva privirea şi spre acest sistem? Câte procese trebuie să mai piardă România la CEDO, câţi bani trebuie să mai plătescă românii despăgubiri deţinuţilor, ca să aibă curaj oamenii politici să iasă din zona discursului populist şi să ia o decizie si să decongestioneze penitenciarele din România, să facă loc pentru violatori şi criminali şi să-i lase acasă pe cei bolnavi, care nu reprezintă un pericol pentru societate, ca să-şi trăiască ultimele zile, luni sau cât le mai dă Dumnezeu, alături de copii, de familie?
  Vi se pare că românii trăiesc mai bine dacă deţinuţii bolnavi mor în penitenciare? Că justiţia este mai credibilă? Că statul de drept este mai puternic? Dacă statul cheltuie bani să ţină în penitenciare oameni bolnavi, fără antecedente penale, care nu reprezintă un pericol pentru societate? De ce să nu-i lăsăm, ca în alte ţări din UE, să ispăşescă pedeapsa la domiciliu, să-i îngrijească familia? De ce să le plătim noi, din bani publici, transportul de la penitenciar la spital, uneori zilnic pentru chimioterapie, proceduri medicale, investigaţii si tratamente?
  Ştiţi că sunt deţinuţi care săvârşesc infracţiuni, intenţionat, pentru a ajunge într-un penitenciar şi a fi duşi cu maşina la spital pentru investigaţii şi tratamente, care se fac cu prioritate pentru deţinuţi, în timp ce ceilalţi bolnavi aşteaptă pe holurile spitalelor?
  Cele mai mari sume de bani se cheltuie în penitenciare cu paza, transportul, cazarea, investigaţiile şi tratamentele miilor de deţinuţi bolnavi.
  Nu ar fi mai bine să contribuim la creşterea pensiilor, salariilor sau alocaţiilor copiilor noştri cu aceşti bani? Sau să renovăm câteva spitale? Sau penitenciarele? Pentru că, în acest moment, şi deţinuţii sănătoşi se îmbolnăvesc din cauza condiţiilor de detenţie.
  Mă întreb când şi cine sau dacă va avea cineva curajul să facă ceva şi pentru sistemul penitenciar din România. Pentru că, de exemplu, nu sunt suficienţi bani pentru a plăti orele suplimentare ale angajaţilor penitenciarelor, dar se cheltuie foarte mulţi bani cu deţinuţii bolnavi. Care ar putea fi lăsaţi acasă, dacă nu au săvârşit fapte cu violenţă şi nu reprezintă un pericol concret pentru societate. Astfel, nu ar mai fi nevoie de suplimentarea fondurilor pentru penitenciare. Cu economiile făcute se pot suplini lipsurile actuale.
  Administraţia Naţională a Penitenciarelor este aproape de colaps. Sistemul penitenciarelor este subfinanţat, penitenciarele suprapopulate. Deţinuţi stau, de multe ori, câte 2 în pat. Condiţiile sunt greu de suportat, atât pentru deţinuţi cât şi pentru angajaţii penitenciarelor. Angajaţii sunt insuficienţi, faţă de nevoile sistemului, iar bani pentru plata orelor suplimentare nu sunt. Departamentele socio-educative din penitenciare, cele care ar trebui să se ocupe de reeducarea tuturor deţinuţilor, funcţionează în regim de avarie. Personalul angajat în aceste departamente este insuficient şi, oricâte ore suplimentare ar lucra, le este imposibil să facă faţă. Întreg sistemul penitenciar funcţionează în regim de avarie.
  De exemplu, la Spitalul Penitenciar Jilava este un singur psiholog şi sunt aproximativ 350 de bolnavi, internaţi permanent.
  Fiecare zi în penitenciar este o luptă pentru supravieţuire, este un chin, o suferinţă greu de descris, pe care, cei care au puterea, se tem să o curme. Pentru un om care suferă de boli cronice grave, condamnarea cu executare înseamnă condamnarea la moarte.
  Îmi amintesc acum cuvintele părintelui Arsenie Boca care spunea că: “Omul care poate să facă binele şi nu-l face, este o fiinţă josnică.” Constat că sunt multe “fiinţe josnice” în România, pentru că nu au curajul să ia decizii. Se tem. Normal ar fi să ne temem doar de Dumnezeu. Aceasta ar fi o Românie normală în care cu toţii ne-am dori să trăim. O Românie cu mai puţini oameni nevinovaţi în penitenciare, dupa grave erori judiciare sau abuzuri, o Românie în care oamenii politici nu se întrec în discursuri populiste, despre independenţa justiţiei, întărirea statului de drept sau lupta împotriva corupţiei, dând exemple de luptă împotriva corupţiei oameni care nici nu au fost acuzaţi de fapte de corupţie, o Românie în care drepturile oamenilor să fie respectate, o Românie în care oamenii să aibă curaj să vorbească, curaj să ia decizii.

Autor: Monica Iacob Ridzi

Sursa: monicaridzi.ro

Data publicării: 01.09.2015

  1. 2 Septembrie 2015 la 7:52

    Ok, Țundrea a fost un caz. Probabil nu singular. Erori „în sistem” sunt de când lumea și, în mod cert, vor mai fi. Și nu numai la noi ci și la case mari. Dar postarea doamnei Ritzi este jenantă. Aș fi înțeles un text în genul „Bă, care vă știți bolnavi astâmpărați-vă cu furatul că la pârnaie e cam nașpa cu tratamentele”. În plus distinsa doamnă e și nițel ruptă de realitate. Nu trebuie musai să te afli la răcoare pentru a fi condmnat la moarte de un sistem medical subfinanțat și relativ neperformant.

    • 2 Septembrie 2015 la 11:41

      Cristiane, să ştii că am vrut iniţial să îţi şterg postarea din trei motive.
      1. Doamna Ridzi nu a furat cum au făcut-o alţii pentru propia bunăstare ci banii au ajuns la partid. Culmea e că nimeni nu a mai fost acuzat de nimic deşi tare mă îndoiesc dă ea personal a luat banii şi i-a pus în seif. De fapt este vorna de semnnarea unor acte „ca primarul” când şi-a dat seama ce a făcut a fost prea târziu. NICI UNUL DI SUBORDONAŢI NU I-A ATRAS ATENŢIA ASUPRA A CE SEMNEAZĂ ŞI NICI NU A FOST „TRAS” ÎN JUSTIŢIE.
      Poate te întrebi de logica acestei poveşti. Păi până în acel moment doamna Ridzi avea o imagine impecabilă… la câteva zile de la declanşarea poveştii, la Antena3 jubilau .. Zicea Radu Tudor: „Păi dacă doamnas Ridzi care părea a fi curată face diastea, oare ce face Elena Udrea sau Traian Băsescu?”.
      2. Al doilea motiv pentru care am vrut să îţi şterg răspunsul este că se pare că habar nu ai ce-i aia hwmofilie, boala de care suferă doamna Ridzi.
      Nu este nici pe departe ca a ălora care bagă în ei o jumătate de kil de zahăr după care se plâng că au o criză de hiperglicemie şi nici ca a celor care spun că se învârteşte celula cu ei deoarece sunt clautrofobi şi e musai să îi lase acasă pentru că nu suportă regimul de detenţie.
      Nu, e vorba de o îngrozitoare boala ereditara caracterizata printr-o tulburare a coagularii sangelui.
      Hemofilia produce hemoragii. Orice lovitură, înţepătură sau tăietură poate genera hemoragii extrem de puternice uneori fatale.Sângerările se pot produce şi spontan aproape în tot organismul, cauzând efuziuni in muschi, sub piele (hematoame) şi în articulatii (hemartroze). Hemoragiile interne pot antrena şi prezenta sangelui in urina (hematurie).
      A trai cu hemofilie nu e deloc simplu. Cu scopul de a permite pacientilor atinşi de o hemofilie să duca o viata cât de cât normala, există centre specializate unde sunt informaţi hemofilicilor în ce priveste riscurile, tratamentul si prevenirea acestei boli: recunoasterea simptomelor hemoragiei, tratamentul preventiv la domiciliu, sfatul genetic. In aceste centre, infirmiera învata pacientul sa-si injecteze produsele substitutive. Copiii sunt initiati foarte devreme in aceasta practica, in general spre varsta de 8- 10 ani.
      Unele precautii trebuie sa fie luate in viata zilnica a hemofilicilor: evitarea loviturilor si caderilor; alegerea de preferinta a camasilor cu maneci lungi, a hainelor si pantalonilor matlasati, a încaltamintei care acopera calcaiele; purtarea cu sine a unei truse farmaceutice care contine cele necesare unei perfuzii. Extractiile dentare trebuie sa fie efectuate in mediu spitalicesc.
      Unui hemofilic îi este complet interzisă practicarea oricărui sport în care există riscul de lovire sau unde pot fi accidentate articulaţiile.
      Un hemofilic nu poate practica nici o meserie manuală.

      Este greu de crezut că unui henofilic i se poate asigura în caz de nevoie în închisorile mioritice ajutorul de urgenţă necesar. Orice tăietură poate duce la o henoragie care îl poate ucide.

      Există şi variante e executare a pedepselor, altele decât închiderea în celulele obişnuite.
      De exemplu internara pe toată perioada detenţiei într-un spital unde există o secţie specializată sau executarea pedepzei acasă sub formă de arest la domiciliu.
      Dacă vei mai citi odată articolul vei vedea că doamna Ridzi nu cere eliberarea… Vrea doar să se poată trata în caz de nevoie.

      Mai gândeşte-te un pic înainte de a da cu bolovanul…
      ––––––-

      Legat de erorile judiciare …
      Aşa, ca fapt divers, statistic, în medie 30% din cei care stau mai mult de o lună în arest preventiv sfârşesc prin a fi achitaţi.

      Analizându-se procese în care s-au pronunţat sentinţe definitive s-a constatat că există în mai mult de jumătate erori mai mult sau mai puţin grave care merg de la încadrarea juridică a faptelor, erori în judecarea probelor, până la erori extreme ca cea din cazul Ţundrea.
      Nu odată rejudecarea unor cazuri s-a ajuns la „răsturnarea” sentinţelor.
      Există erori care au efectul bulgărelui de zăpadă deoarece schimbă paradigma în care e abordat întregul proces.

      Am o întrebare. Dacă să zicem că doamna Ridzi păţeşte ceva, să zicem, Doamne fereşte, că se taie şi face o hemoragie care din cauză că nu se poate interveni la timp o ucide, vei fi fericit?
      Crezi că dacă, după aceea viaţa te pune faţă în faţă cu fiica ei care e destul de mică încât să nu înţeleagă de ce mama ei nu vine acasă, vei putea să te uiţi în ochii ei? Aşa, pentru că ai fost fericit să o vezi pe mă-sa la bulău …
      Mai gândeşte-te …

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: