Arhiva

Archive for 18 octombrie 2015

RAMONA STRUGARIU: „Ruşine”

18 octombrie 2015 Lasă un comentariu

Ramona Strugariu

Mi-a scris deunăzi o prietenă, care lucrează în instituţiile europene, să mă întrebe, foarte emoţionată, dacă ştiu cumva ceva de vizita preşedintelui României la Bruxelles, fiindcă ea îşi doreşte foarte mult să îl întâlnească. I-am răspuns că habar nu am şi că trebuie să fie doar un zvon, pentru că un preşedinte care îşi anunţă intenţia de a se întâlni cu români din instituţiile europene sau cu români, în general, mai ales când vine vorba despre cei care au stat ore întregi la coadă să îl voteze, o face cu toată responsabilitatea şi eleganţa necesară, aşa cum se cuvinte unui preşedinte.

N-a trecut mult timp şi am mai primit un telefon, de la un alt prieten, care mi-a spus, de-a dreptul: auzi, bagă-mă şi pe mine la întâlnirea cu Johannis, trebuie să îi spun nişte lucruri şi sper mult să îl cunosc, eu tot cu el şi în turul 1, sunt cam nedumerit ce şi cum.

Şi eu sunt la fel de nedumerită, domnule preşedinte. N-am putut să-l „bag” pe om la întâlnire, deşi spera să fac parte dintre organizatori, nici să-i dau informaţii cu privire la scopul vizitei dumneavoastră în urbea europeană, aşa că m-am apucat să caut, cu sârguinţă, un afiş, un anunţ, un email trimis instituţional, un mesaj pe o pagină de facebook, aşa cum ne copleşeau înainte de turul doi, un semn, cât de mic, al trecerii dumneavoastră pe aici.

Cu chiu, cu vai, am găsit o declaraţie a dumneavoastră, dinaintea plecării. Mă rog, ştirea era despre Siria şi despre Consiliul European, dar undeva, mic de tot, în josul paginii, la Alte puncte pe ordinea de zi, am aflat că ,,in aceasta seara voi avea o intalnire cu romanii din institutiile europene, cu inaltifunctionari in diferite institutii europene. Sunt oameni care lucreaza acolo, care cunosc problemele Romaniei si cred ca un astfel de contact este nu numai bun ci si important’’.

Cu cine v-aţi întâlnit, domnule preşedinte ? Un astfel de contact este bun şi important în egală măsură, numai că nimeni din instituţii cu care am vorbit, până acum, nu pare să fi ştiut despre intenţiile dumneavoastră. Unii au întrebat câte 40 de oameni din structuri diferite şi tot nu au descoperit cea mai fină urmă a trecerii dumneavoastră pe aici.

Aţi venit să discutaţi, poate, votul prin corespondenţă, cel care a fost lansat în eter semi-clandestin şi la care se mai pot face amendamente în regim de urgenţă până astăzi, aţi venit să ne întrebaţi cum putem contribui la confortul şi garanţia exercitării unui drept fundamental ? Sau doar să ne salutaţi ? Dacă aţi venit pentru consultări, e bine, pentru că ong-urile româneşti care au depus proiecte la Ministerul de externe pentru a organiza dezbateri pe tema votului prin corespondenţă, în diaspora, au fost ignorate cu indolenţă sau le-au fost respinse proiectele din motive ştiinţifico-fantastice.

Dacă aţi venit doar să ne salutaţi, suntem îngrijoraţi pentru dumneavoastră, pentru că nu ştim unde aţi nimerit. Dacă aţi nimerit pe la organizaţiile progresiste care dezbat pe forumuri, au site-uri albastre şi par a vă susţine entuziast, e nasol, pentru că în noaptea de 16 spre 17 noiembrie 2014 s-a schimbat culoarea site-ului, înainte era cu mult roşu şi promova activităţile tineretului PSD prin Europa. La schimb cu ceva finanţări. Ăia nu-s din instituţii decât cu numele.

Dacă aţi nimerit în mijlocul comunităţii româneşti bruxelleze, atunci e un miracol, pentru că nu v-a văzut nimeni. Toţi întrebau în stânga şi în dreapta, nici urmă de preşedinte, noroc că pe noi ne găsiţi uşor la o nevoie. De exemplu, pe 16 noiembrie am fost la Ambasadă vreo 7000. Poate că de data asta n-o fi fost o nevoie, nici o prioritate. Dar cred că toţi aceşti oameni ar fi meritat măcar un mulţumesc.

Am moderat zilele trecute lansarea volumului Miracolul din noiembrie, de Grigore Cartianu şi Laurenţiu Ciocăzanu. Este o carte despre cum s-a votat în 2 şi 16 noiembrie 2014. Se apropie aceste date şi mă trec fiori, încă, cu gândul la tot ce s-a întâmplat atunci. Noi nu avem, desigur, instrumentele dumneavoastră de difuzare a informaţiei, dar s-au găsit surprinzător de uşor şi de repede oameni interesaţi să vină la o astfel de dezbatere şi de lansare, un an mai târziu, să vorbească despre speranţele lor, despre dezamăgiri, aşteptări, o Românie mai bună, mai articulată în criteriile de selecţie şi în atitudinea faţă de liderii pe care şi-i promovează, o Românie responsabilă, care nu se strecoară pe uşa din dos a Europei aşa cum v-aţi strecurat dumneavoastră, tiptil, la o întâlnire-fantomă despre care nu a ştiut nimeni, dar aţi organizat-o, totuşi, ca să rămână bifată pe ordinea de zi.

E o ruşine, domnule preşedinte. E păcat pentru fiecare minut pe care l-am stat acolo. Eu nu le regret, pentru că votul meu, în turul doi, a fost un vot anti-Ponta, dar aţi dezamăgit oameni care au fost cu dumneavoastră de la început şi care vă tot aşteaptă să le daţi bineţe. Mi-ar fi plăcut să vă cunosc şi să vă întreb doar atât:

1. cum ne puteţi privi în ochi după un an în care nu s-a întâmplat aproape nimic cu cei care ne-au umilit şi absolut nimic cu legea votului prin corespondenţă?;

2. Cine v-a făcut lista de invitaţi pentru întâlnirea asta de la Bruxelles, domnul şef de cancelarie prezidenţială Mihalache? Pentru că, în acest caz, e o onoare pentru mine şi pentru mulţi alţii că nu ne-am aflat acolo. Dar poate că nu sunt răspunsuri pe care să le daţi oricui, ci numai înalţilor funcţionari. Aţi procedat elegant şi demn de un preşedinte.

Vă mulţumim. 

PENTRU CONFORMITATE:

Autor:  Ramona Strugariu

Sursa: gandul.info

Publicat: 15.10.2015

TUDOR CHIRILĂ: ,, Visul omenirii e un căcat ”

18 octombrie 2015 Lasă un comentariu

Am avut deosebita onoare să găsesc pe blogul lui Tudor Chirilă un articol pe care l-aş categorisi de la excepţional în sus, un articol în care cred că autorul îşi pune mirat  întrebarea necristalizată „Când ne-am dezumanizat în halul ăsta?”

Nici nu ştiu dacă articolul este un act de revoltă a unui suflet plin de candoare şi de o sensibilitate rarisimă în lumea brutal de materialistă şi mânată de resorturile unui egoism dezumanizant, sau e vorba doar de o uimire năucitoare pentru revelaţia lipsei de empatie în care ne bălăcărim.

Tudor pare a-şi centra demersul pe drama unui inocent absolut, un copil prin la graniţa dintre lumi incompartibile care se refuză una pe alta şocant de explicit, pe de o parte o lume care se apără cu garduri de sârmă ghimpată şi  grăniceri cu chipuri de cauciuc, pe de altă parte o lume dezumanizată, manipulată în inepţia ei de de concepte religioase exacerbate de farisei ai religiei lor.

Şi mai e o lume, a celor care privim din spatele computerului ca la un film deranjaţi că nu vede bulina pentru „interzis minorilor” fără a ne întreba dacă nu cumva ar trebui să ematizăm cumva cu drama unor fugari din calea câinilor războiului, nişte fugari care, instinctiv aproape,  fug spre acolo unde li se pare că văd o rază de Soare unde să trăiască omeneşte.

Căutăm scuze mai mult sau mai puţin absurde, ne oripilăm atunci când un individ îl împuşcă pe leul Cecil în Africa ori când un altul îşi bate cu sălbăticie calul după ce şi-a dizolvat minţile în alcool de proastă calitate.

Cu un cinism de care nu credeam că suntem capabili nu ne pasă, însă, de drama multor mii de oameni care au plecat de acasă lăsând tot ce aveau pentru a-şi salva viaţa din ameninţată de tăvălugul unui război ilogic, purtat cu, pentru şi în numele unor  concepte de ev mediu întunecat.

Nu ne pasă că acele mulţimi sunt formate din oameni cae suferă, se bucură se întristează, urăsc şi iubesc ca şi noi.

Nu… de fapt nici nu cred că îi considerăm pe de-a-ntregul oameni care au şi ei dreptul să trăiască omeneşte. Sunt arabi, sunt musulmani, deci sunt altfel … ceva ce nu putem defini şi nici nu ne interesează, nu îi cunoaștem dar ne temem de ei …

Uităm că până acum un sfert de veac şi „de-ai noştrii” îşi riscau viaţa şi treceau frontiera. Uităm că pentru cei din vest „ai noştrii” veneau dintro lume cenuşie, comunistă şi puteau fi trimişi ai unor servicii secrete care să le amenţinţe lor bunăstarea.

Şi totuşi ei ne primeau …

De fapt ce dorim să apărăm? Un vis despre o lume a bunăstrării, ni se spune… Un vis care e doar frumos poleit, dar puturos în esenţă …

Un vis pe care îl visează un beţiv care,  pe o stradă obscură într-un oraș de povincie, se împleticește pe drumul spre casă sprijinindu-se de ulucile unui gard la baza căruia vomită.

 Şi asta pentru deoarece, cum spune Tudor Chirilă: „Visul omenirii e un căcat.”

Aş mai dori să spun un singur lucru.

Şi anume că, prin  contrast cu sensibilitatea de care musteşte articolul lui Tudor există o mare mulţime de răspunsuri scrise dând cu copita în tastatură, parcă, de nişte vite scăpate dintr-un grajd în care până acum s-au bălăcit în propriile fecale împuţite …

De fapt, cred că este posibil ca mulţi dintre noi nu să se fi dezumanizat ci să nu fi fost oameni niciodată …

Tudor Chirilă

Visul omenirii e un căcat 

Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte,
Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume – atunci te oboseşte
Eterna alergare… ş-un gând te-ademeneşte:
Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.
Mihai Eminescu – Împărat și proletar.
* * * * *

Un bărbat ține în brațe un copil în fața unui gard de sârmă ghimpată. Nu este singur, alți bărbați, femei, copii formează un grup de câteva zeci de persoane. Bărbatul ăsta, însă, are o corporalitate aparte. Parcă tremură, între momentele în care își mai saltă băiețelul ca să prindă o poziție mai comodă. Un tată pirpiriu. Obosit. Speriat. Și slab sau slăbit. Și ochii de vulpe surprinsă în bătaia farurilor caută iscoditori o soluție. Dincolo de gard sunt grănicerii bulgari. Sau macedoneni. Sau unguri. Sunt grănicerii. Și bărbatul ăsta care-și saltă copilul din ce în ce mai greu știe că n-are multe soluții. Dacă ar fi fost singur s-ar fi descurcat. Un salt disperat peste gard, un umăr în grămada care forțează intrarea în Europa. Noi privim la laptop. Și distribuim. Apoi schimbăm ferestrele și ne vedem de viață. Și avem probleme. Și problemele noastre sunt cele mai mari chiar dacă nu ne ținem copiii în brațe lângă garduri de sârmă ghimpată sau grăniceri cu chipuri de cauciuc. Avem probleme în universurile noastre mici. Suntem nefericiți că nu iubim cât am putea, nu găsim slujba ideală, salariul corect, înțelegere colegială, empatie. Lipsește empatia în România. Suntem nefericiți cu ratele noastre la bănci și blazările noastre familiale. Ne smiorcăim în capcanele pe care ni le-am organizat singuri și suntem dezamăgiți de cursurile de yoga. Au promis echilibru și ne-am luat țeapă. Plătim taxe cu ochii cârpiți de somn și suntem furați de politicieni pe care nu reușim să-i schimbăm. Statul e contra noastră. Sistemul e corupt și nimic nu se poate schimba. Ne-au intrat în sânge vorbele astea. Suntem fataliști și nefericiți. Vacanțele sunt obositoare, familiile gălăgioase, nu găsim liniște, grătarul nu mai e ce-a fost, e o obligație. Obligația de a fi bucuros. Fumăm iarbă. Iarba ne deprimă și asta ne dă speranță. Speranța că vom depăși starea asta de căcat. Am și uitat de unde vine starea asta. Mocirla călduță. Avem probleme. Suntem bolnavi într-un sistem bolnav și arată din ce în ce mai rău. Nu sunt orizonturi. Soarele răsare din spatele unor clădiri mizerabile. Cultura e la pământ. Reforma nu mai vine. Nici aia agrară, nici aia culturală. Cercurile sunt mai vicioase ca niciodată. Amantele nu-și mai fac datoria. Candoarea e futilă. Nici nu mai căutăm. Visele sunt prefabricate. Tebuie doar să le bagi în cuptor și să citești instrucțiunile. Suntem nefericiți planificat. Planificat e și eșecul. Avem probleme mari, create pe tiparul universurilor noastre mici. Universul meu, problema mea. Ca o manea cool. Dar e ceva fals în toată suferința asta atât de reală. E o notă disonantă care se înalță deasupra orchestrei. Avem probleme, dar EXISTĂ acoperiș deasupra capetelor noastre, în cele mai multe cazuri, seara, când ne întoarcem acasă. Și mai există vecinul mizerabil a cărui viață e posibil să meargă mai bine ca a noastră și asta ne dă putere. Și toti oamenii ăștia din jurul nostru care ne fac viața amară, cu care înotăm în rahatul ăsta mizerabil din care nu ne scoate nici Osho și nici Tolle, toți nemernicii ăștia, s-au născut aici și vorbesc aceeași limbă cu noi. Și acoperișul și vecinii și nemernicii sunt notele disonante care dau în vileag falsul nefericirilor noastre.

Știm asta pentru o secundă când deschidem laptopurile și ne uităm la bărbatul pirpiriu care-și ține în brațe băiețelul în fața gardului de sârmă ghimpată. Durerea lor e perfectă, e rotundă, cercul este închis pentru totdeauna. Disperarea nu e burgheză. Acoperișul nu există, nu mai sunt nici vecinii, nimeni nu mai vorbește aceeași limbă. Bărbatul cu ochi iscoditori de vulpe așteaptă o breșă în gardul de sârmă ghimpată, una prin care să-și strecoare copilul obosit și speriat și apoi să fugă cu el în brațe către lumea civilizată care comentează pe forumuri despre eșecul Europei. Mulți dintre bunicii noștri au cunoscut exodul și noi știm că și-au târât bătrânețile privind în gol, nu e cale de întoarcere, nu te mai vindeci niciodată când îți părăsești casa și părinții și totul. Știm asta despre bunicii noștri, dar asta e viața trebuie să închidem laptopurile și să ne jelim nefericirile. Copilul privește chipurile de cauciuc și vede bulanul plesnind ochii de vulpe. Nu l-a atins pe el, măcar atât, doar tata e lovit, dar tata zâmbește către mine, înseamnă că nu e chiar atât de rău, dacă tata zâmbește, unde o să dormim în noaptea asta, când o să dormim, iar m-am scăpat pe mine, ce bine că tata nu simte, o să miroasă în curând, mi-e foame, nu mai vreau să merg pe jos, niciodată n-aș mai merge atâta pe jos, mi-e dor de mama, n-am voie să întreb de mama, mama când vine tată, bine tata, tac, nu mai zic nimic. 

Europa deschide laptopurile și privește atinsă drama băiețelului de la gard, e frig noaptea în Ungaria sau Macedonia, dar laptopurile se închid, și noi avem problemele noastre, e ordine în suburbie, copiii și parcurile și utilitățile, serviciile sociale, doar n-o să ne trezim cu ăștia aici la noi pe verandă, nu? Europa e mare, cineva ar trebui să aibă grijă de ei, noi avem problemele noastre, am muncit mult pentru liniștea asta de după orele 22, în Elveția nu rulează motociclete noaptea, e dramatic, dar toți băiețeii ăștia fără mame, cu tați cu ochi de vulpe, ăștia nu se integrează și n-o să muncească și o să fure de la ai noștri, n-are nimeni nevoie de asta, un val de delincvenți.

La Anița Nandriș Cudla, țăranca din Bucovina, mă gândesc acum. La trenurile siberiene care au dus-o cu doi copii departe de casă. 20 de ani de coji de cartofi, barăci insalubre cu bârne lipsă și ger rusesc. Și luminile alea bolnave pe care nu le ștergi în veci. Și s-a întors Anița și nimic nu mai era cum a fost. Nici casa, nici amintirile, nimic. Și atunci unul din băieți se duce înapoi în Siberia, în năpastă, ca să muncească pentru o nouă casă. Anița a fost dintre noi și durerea ei zbiară din fiecare pagină. Neamul nostru nu e străin de deportare, dar nici natura noastră de uitare. Și uităm. Tata mi-a spus că bunicul nu s-a vindecat niciodată după ce au fugit din Basarabia. 

Am ajuns și noi să privim detașat refugiații. Printre picături, printre nefericirile noastre burgheze. Închidem laptopurile și ne declarăm de stânga sau de dreapta. Soluții la cafea. Poate că băiețelul a ajuns undeva în Germania sau poate e doar într-un lagăr în Austria. Alt gard, altă sârmă.Poate face pe el noaptea. Poate își visează casa. Sau poate e undeva mai bine. Nu știu cum să închei. Probabil am să închid și eu laptopul. Undeva într-un birou cu vedere panoramică niște siluete gârbovite încă (cred că) împart lumea. Pe o stradă obscură într-un oraș de povincie un bețiv se împleticește spre casă. Se sprijină de ulucile unui gard. Vomită. Visul omenirii e un căcat. 

Autor: Tudor Chirilă

Sursa:  tudorchirila.blogspot.ro

Data publicării: MIERCURI, 26 AUGUST 2015

P.S. Dacă se va întâmpla ca Tudor Chirilă să nimerească aici aș dori să îi transmit un mesaj:

Felicitări Tudore, au scris un articol care poate fi considerat un fel de balsam bun de pus pe rănile sufletului, răni făcute de urâțenia și răutatea lumii… Mulțumesc

%d blogeri au apreciat: