Prima pagină > Urări - Aniversări > La aniversarea a 166 de ani, Mihai Eminescu … mai mult sau mai puţin inedit

La aniversarea a 166 de ani, Mihai Eminescu … mai mult sau mai puţin inedit

Poet genial, personaj inteligent şi nonconformist, Mihai Eminescu ar fi preferat să vorbim despre el ca despre un om şi nu ca despre o maşinărie de făcut poezii, fie ele şi geniale … Şi asta pentru că, geniile adevărate nu se consideră pe sine a fi genii ci oameni cu bune şi cu rele… Ei se simt jigniţi dacă le este prezentată doar o faţetă oricât de onorantă ar fi prezentarea. 

Cred că ipocrizia de complezenţă a  lăudacilor săi  l-ar fi deranjat înrozitor… 

Mihai Eminescu

Dacă ar fi trăit şi azi, Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici; n. 15 ianuarie 1850, Botoșani – d. 15 iunie 1889, București), ar fi împlinit 166 de ani.

A fost un poet genial, probabil, din multe puncte de vedere neegalat.

Biografia lui este, în general cunoscută cam de toată lumea, pe cei care nu o cunosc, probabil că nu îi interesează aşa că nu o să mă apuc acum să o mai scriu şi eu încă odată. 

Într-o vreme se stârnise o întreagă discuţie despre Eminescu, dacă e potrivit sau nu să se spună despre anumite lucruri despre biografia lui.

E uşor să îi fabrici o biografie idilică, de băiat bun, genial, pur ca o fecioară, avangardist în gândire… un fel de fată mare, un puritan cu mintea scufundată printre luceferi, împărţită între enigmele Universului şi înţelegerea Teoriei Relativităţii pe de o parte, şi dragostea aproape de divinizaze pe care o avea faţă de Veronica Micle un fel de Diva  Imaculata în viziunea lăudacilor lui Eminescu.

Nţţ, Eminescu nu a fost aşa şi probabil s-ar simţi jignit de o astfel de caracterizare.

Era un individ destul de dus cu pluta ca să accepte despre sine adevărul.

Mihai Eminescu a fost un poet, prozator și jurnalistromân, socotit de cititorii români și de critica literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din literatura română.

Receptiv la romantismele europene de secol XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie, melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea paradigma modernismului, prin Charles Baudelairesau Stephane Mallarme, bunăoară. Poetul avea o bună educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui Arthur Schopenhauer,Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat pînă la urmă) și de teoriile lui Hegel.

Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe cîțiva lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al momentului.

Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani, iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume, aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședinta din 25 ianuarie 1902.Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.

Mihai Eminescu – omul

Cum a fost ca om? Unul extrem de dificil şi încăpăţânat cu o mare putere de integrare a informaţiilor, un perfecţionist în ceea ce priveşte munca lui, un pătimaş în ceea ce priveşte viaţa, un greu de asimilat din punct de vedere al regulilor sociale.

Era criticat pentru că era nonconformist până la enervare; într-o vreme în care nu puteai să ieşi din casă cu redingota la nici un nasture ori cu pălăria neaşesată perfect pe cap, de multe ori era văzut cu toţi nasturii descheiaţi cu pălăria în mână sau uitată pe cineştie unde umbla. Nu refuza un pahar sau un chefuleţ.

De asemenea nu era un om sărac, un poet care scria măcinat de foame. În ciuda percepţiei generale, prof Constantin Barbu ne arată că un Eminescu contemporan ar avea azi o leafă destul de bună: „La Timpul, ca redactor-şef, câştiga echivalentul a 1.100 dolari de azi, după calculele unui prozator. Azi, putea să câştige 100.000 de euro pentru o apariţie de o secundă, sau putea să fie tratat ca îngerul lui Marquez!“

Despre perioada petrecută la Blaj (locul unde a locuit, lângă Catedrala Greco-Catolică, este marcat cu o placă memorială pe care stă scris citatul „Soarele românilor de la Bucureşti răsare”), despre corigenţa lui la limba latină petrecută absolt miraculos taman în Blajul, Mica Romă a românilor pe care o saluta cu „Te salut Mică romă” la venire, corigenţă legată de chefurile rămase de pomină de prin cramele de pe dealurile din jurul oraşului,  cu altă ocazie …

De fapt, importanţa perioadei blăjene a lui Eminescu, chiar în pofida faptului că nu se omora deloc după limba latină, constă în faptul că a înţeles importanţa latinităţii românilor şi a legăturilor cu Roma intrând în contact cu Biserica Greco Gatolică, cea fără de care nu ar fi existat vestita Şcoală Ardeleană aflată sub binecuvântare papală tocmai datorită acestei Biserici.

Iar fără Şcoala Ardeleană, azi, în Transilvania s-ar vorbi ungureşte… 

Veronica Micle

Veronica Micle, percepută drept un fel de zână diafană căreia i se închina cu pioşenie Eminescu, nu prea era nici zână şi nici diafană ci o femeie frumoasă,  cât se poate de concretă şi cât se poate de măritată când s-a încurcat (Acesta e cuvântul) cu Eminescu.

Veronica Micle

Veronica Micle

Veronica Micle, născută Câmpeanu la 22 aprilie 1850, la  Năsăud şi  decedată la 3 august 1889 la Văratec,  a fost o poetă română care publicat poezii, nuvele și traduceri în revistele vremii și un volum de poezii. Ea este cunoscută publicului larg în special datorită relației cu Mihai Eminescu.

Tatăl ei, Ilie Câmpeanu, a murit înainte de nașterea fiicei sale, iar mama, Ana, s-a mutat în 1850, împreună cu cei doi copii, la Târgu Neamț. Fratele Radu moare nu mult după aceea. În 1852 se mută la Iași.

După cursurile primare Veronica se înscrie la Școala Centrală de fete pe care o absolvă în 1863 cu calificativul „eminent”. La examenul de absolvire din comisie făceau parte, printre alții, Titu Maiorescu și Ștefan Micle, viitorul ei soț, atunci în vârstă de 43 de ani.

Placa memorială de pe Biserica Bob din Cluj

Placa memorială de pe Biserica Bob din Cluj

La 7 august 1864 are loc căsătoria Veronicăi cu Ștefan Micle, oficiată la Biserica Bob din Cluj. La data căsătoriei Ștefan Micle era profesor universitar, iar mai târziu a devenit rector al Universității din Iași.

În anii 1864 și 1865 Veronica participă, în calitate de martor, la procesul intentat de câțiva membri ai fracțiunii politice liberale lui Titu Maiorescu, pe atunci profesor de gramatică și pedagogie la Școala Centrală de fete și președinte al Comitetului de inspecțiune școlar. I se impută „fapte scandaloase, ba chiar și romanse întregi”. Titu Maiorescu este în cele din urmă achitat, dar postura Veronicăi de martor al acuzării nu va fi uitată cu ușurință

În anul 1866 se naște primul copil al soților Micle, Valeria, pe care mama ei o alinta „Greiere”, iar în 1868 se naște Virginia Livia, alintată „Fluture”.

În 1869 contribuie la înființarea și bunul mers al unei școli profesionale de fete, se implică în îndrumarea unor școli de fete din Iași și începe să fie activă în viața literară.

În primăvara anului 1872 face o călătorie la Viena pentru un tratament medical, ocazie cu care îi este prezentat Mihai Eminescu. Tot în 1872debutează în revista Noul curier român cu două scrieri în proză.

La 1 septembrie 1874 Eminescu e numit director al Bibliotecii Centrale din Iași. Va locui în Iași până în octombrie 1877, timp în care are cu Veronica o relație tumultoasă.

În 1875 Ștefan Micle e îndepărtat de la conducerea Universității și numit director al Școlii de Arte și Meserii, în localul căreia s-a mutat împreună cu familia.

În timpul Războiului de Independență a fost soră de caritate, a făcut parte din „Comitetul central pentru ajutorul oastașilor români răniți” și i-a ajutat cu bani pe invalizi să se întoarcă pe la casele lor.

La 4 august 1879 moare soțul ei, Ștefan Micle. Urmează un lung șir de demersuri pe lângă oamenii politici ai vremii pentru a i se asigura, ei si fetelor ei, o pensie de urmaș (în ciuda promisiunilor, nici în 1883 forurile legiuitoare nu aprobaseră pensia). Rămasă văduvă Veronica reia legătura cu Eminescu. Cei doi încearcă, fără să reușească, să-și întemeieze o familie.

În 1886 Veronica locuiește la București, la fiica sa, Valeria, studentă la Conservatorul din București. Cealaltă fiică îmbrățișează cariera tatălui său și devine profesoară de fizică. Veronica donează casa din Târgu Neamț, moștenită de la mama ei, Mănăstirii Văratec.

La 3 august 1889 se sinucide cu arsenic la Mănăstirea Văratec.

Un articol inedit despre Eminescu, scris de Mihai Gavrilă şi piblicat la data de  01.14.2009 putem citi pe siteul LUPA:

Eminescu, viu şi cam obscen

Ca să marcăm şi noi 159 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, ne propusesem să avem o discuţie cu eminescologul craiovean Constantin Barbu, una dintre vocile cele mai renumite în domeniu. Din păcate însă, Constantin Barbu s-a supărat pe Lupa, aşa că nu ne rămâne decât să redăm aici, cu adaptările de rigoare, o discuţie cu Constantin Barbu care a avut loc acum doi ani şi pe care săptămânalul Indiscret în Oltenia a avut bunăvoinţa s-o publice, la vremea respectivă.

Mihai Eminescu

Mihai Eminescu

La 159 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu, toate epitetele care proslăvesc opera genialului poet au fost deja folosite. Şi totuşi, în ciuda ofrandelor de vorbe mari pe care Eminescu le primeşte frecvent din partea literaţilor, personalitatea sa e superficial cunoscută marelui public. Profesorul craiovean Constantin Barbu, cel mai documentat eminescolog din ţară, crede că Eminescu ar fi mult mai iubit de tineri dacă aceştia ar cunoaşte toate faţetele personalităţii marelui poet. Una din aceste laturi obscure este pasiunea fierbinte pentru sexul frumos, deseori convertită în versuri pornografice.
Exerciţiul de imaginaţie pe care ni l-am propus, alături de profesorul Barbu, a fost să desenăm viaţa lui Mihai Eminescu presupunând că acesta nu s-a născut la 15 ianuarie 1850, ci la 15 ianuarie 1979, şi ar fi împlinit azi 30 de ani. Ce ar scrie el ca redactor şef la un Timpul de azi? „Probabil ar scrie despre ce înseamnă România şi Europa astăzi, ar fi cel mai ştiutor jurnalist român, ar fi pătimaş şi drept în acelaşi timp. Necruţător cu înalta corupţie şi adâncul dezinteres faţă de România lui lipsită de orice proiect destinal“, crede Constantin Barbu, care are însă dubii că s-ar mai găsi un partid care să-l atragă pe Eminescu: „Partidului Conservator de azi i-ar spune că trebuie să aibă o doctrină vie şi cel puţin 100 de personalităţi de valoare, exigenţă pe care partidul (nu numai Conservator) n-ar putea-o suporta“. Altminteri, liberalii, cu siguranţă, nu l-ar avea nici azi la inimă pe marele poet: „Dacă Eminescu ar avea existenţa asigurată (nu ştiu cum – profesor universitar, să zicem), poate că ar scrie numai literatură. Dar, aşa cum s-a întâmplat şi în 1876, poate că liberalii l-ar lăsa din nou fără mijloace. Acum câţiva ani, un liberal de ocazie nu scria el oare că gândirea politică a lui Eminescu „este nulă”? Scria asta împreună cu încă 10 – 12 oameni de cultură, într-o revistă onorabilă până în anul 2000, anume „Dilema“. Fără îndoială că Eminescu ar fi ştiut că un sfert din detractorii săi sunt simpli plagiatori…“

Salariu de 1.100 USD

În ciuda percepţiei generale, Eminescu nu a fost unul dintre săracii epocii sale. Constantin Barbu ne arată că un Eminescu contemporan ar avea o leafă destul de bună: „La Timpul, ca redactor-şef, câştiga echivalentul a 1.100 dolari de azi, după calculele unui prozator. Azi, putea să câştige 100.000 de euro pentru o apariţie de o secundă, sau putea să fie tratat ca îngerul lui Marquez!“. Liniştiţi în privinţa salariului, continuăm exerciţiul de imaginaţie: care ar fi prietenii şi duşmanii lui Eminescu? „Printre prieteni, ar fi Mihai Şora, Eugen Simion şi eu!“, spune sincer Constantin Barbu. „Iar duşmani… aveţi un ziar prea scurt ca să vă dau lista!“

„’Tui neamul nevoii!“

Dacă Eminescu ar fi trăit alături de noi, opera sa ar fi fost cel puţin la fel de valoroasă. „Ar mai fi scris capodopere, capodopere. Ar fi citit Hawking şi ar fi studiat Einstein (mai ales că şi Einstein ştia frazele cheie din Sărmanul Dionis). Ca jurnalist, ar fi comentat toate afacerile zilei, dar sigur nu l-ar fi părăsit nihilismul funciar. Ar fi scris despre America, despre iubita lui Germanie, despre toată Europa – fiindcă toate manuscrisele lui au pagini splendide despre toate ţările Europei. Şi nu numai: are o antologie de poezie americană, ştia filosofie chineză, sanscrita şi cei mai abisali filosofi ai Indiei“, spune Barbu. Exegetul lui Eminescu crede că marele poet ar fi avut totuşi mari motive de mâhnire între oamenii de cultură de azi: „S-ar fi simţit singur. Fiindcă biata culturică română e o paragină săracă, minoră, falsificată şi plină de ipochimeni care se lustruiesc de zor pe ei înşişi, denumindu-se, pompos, elită vânturată. Eu sunt politicos, dar dacă ţi-ar fi putut răspunde Eminescu însuşi, cred că răspundea scurt, printr-o înjurătură: «’Tui neamul nevoii!». Asta îi era înjurătura cea mai dragă…“

Constantin Barbu pregăteşte publicarea unui volum cu poeziile obscene ale lui Mihai Eminescu, convins că asta le-ar redeschide tinerilor apetitul pentru opera abisală a marelui poet. „Tinerii de azi îl iau la mişto pe Eminescu: Sara pe deal, Somnoroase păsărele, romantism desuet… Însă Eminescu nu a fost deloc aşa. Ca şi prietenul său Ion Creangă, el a scris rânduri foarte porcoase despre relaţiile sale de amor. Devreme ce editura Humanitas a publicat Povestea poveştilor a lui Creangă, o să public şi eu «Irmoasele», adică poeziile obscene ale lui Eminescu“, spune Constantin Barbu. Alături, puteţi citi câteva versuri din aceste poeme, preluate din volumul „Opere Complete – VIII – Poeme mai neştiute“, apărut în 2005 la Editura Europa.

Şezi călare…
…Două guri ai, chip frumos,
Una-n faţă, una-n jos,
Una dulce şi fudulă,
Alta este pentru pulă.
Ia mai saltă-te din perne
Că, puicuţă, m-oi aşterne
Frumuşel deasupra ta
Să adorm de s-a putea;…

 

Culegere de irmoase
…De-aş muri de dor de mure
Nu m-aş duce în pădure
Căci vătavul murelor
Şede-n dosul tufelor
Cum mă prinse,
Jos mă puse,
Cu capul pe-o rădăcină,
Cu curul pe-o căpăţână
Cum o puse, cum se duse
Parc-a fost pustia unsă
Uns-a fost cu unt de oaie
Ce se duse până-n coaie.

 

Pune capul…
Pune capul între craci
Să văd o mie de draci.
Mai că-mi trece şi auzul
Când îmi gâdili bumburuzul

Oliolio pizdă cu dinţi
Cum m-ai scos şi-acum din minţi.
M-ai băgat la cheltuială
Pentru zamă şi scrobeală.

Ah, cum nu-i aicea nime
Ah, cum nu-i aicea nime
Să mă scap de mâncărime,
Să storc boţul între craci,
Să-i sug măduva din saci.

 

Alei puică…
…De când dragă te purcişi
Urlă valea când te pişi
Merge drumul din lindic
Până chiar pe sub buric
Şi buricul frică n-are
Că el merge tot călare.
Da lindicu-i mânios
Că el merge tot pe jos
Pe speteaza pulii late
Pe băşine afumate.
Mult mă mir şi mă gudur
Cum stă pizda lângă cur,
Şi nu moare
De putoare.

Pentru conformitate:

NOTĂ: Pentru articolul importat, (evidenţiat prin culoarea vernil) toate meritele, implicit, toată responsabilitatea, îi revin domnului  Mihai Gavrilă, autorul articolului.

Acest articol, cu numele original Eminescu, viu şi cam obscen publicat la data de  01.14.2009 poate fi văzut pe siteul original: lupamea.ro.

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: