Prima pagină > Politicăraie - Partide - Politicieni > În România spunem „DEMOCRAŢIE” unei „DICTATURI DE GRUP”, şi „CLASĂ POLITICĂ” unei adevărate „NOMENCLATURI”

În România spunem „DEMOCRAŢIE” unei „DICTATURI DE GRUP”, şi „CLASĂ POLITICĂ” unei adevărate „NOMENCLATURI”

Din păcate, România, deşi încă mai spun unii că ar fi o democraţie, devine tot mai mult o dictatură controlată de un grup autodenumit Clasă politică, grup controlat de un şi mai select grup format din conducerile centrale ale partidelor politice  Aceasta controlează absolut dictatorial ţara prin legile pe care fac, astfel că suveranitatea poporului, enunţată clar în Constituţie, să fie o noţiune golită de sens.

Legile sunt făcute în aşa fel încât  servesc, în primul rând, interesele celor care le fac neavând nici un fel de legătură cu poporul.

În aceste condiţii, cred că ar trebui să renunţăm la sintagma „clasă politică” şi să o adoptăm dea dreptul pe cea de „nomenclatură” … dar şi la cuvântul „democraţie” şi să adoptăm termenul de „nomenclatură”.

În sistemele democratice, teoretic vorbind, un popor se conduce desemnând prin alegeri politicieni care să îi reprezinte interesele. Modul de funcţionare este reglementat prin legi care sunt de fapt regulile după care funcţionează societatea. Rezltanta generală a acestor legi ar trebui să fie aplicarea voinţei poporului.

Practic politicienii aleşi nu sunt decât nişte reprezentanţi ai poporului care crează cadrul în care trebuie să funcţioneze Guvernul care ar trebui să execute un program pe care i l-a aprobat Parlamentul, deci reprezentanţii poporului.

Atunci când politicienii aleşi să reprezinte interesele celor care i-au ales, lasă deoaprte interesul  acestora şi considră că trebuie să acţioneze în proiul interes, esenţa lor se schimbă. Ei nu mai sunt, de facto, nişte reprezentanţi ai poporului ci nişte despoţi (deloc luminaţi), iar poporul nu este decât un fel de mecanism care trebuie să le asigure lor bunăstarea şi securitatea, oamenii nemaifiind decât nişte cifre statistice. Omul ca individ este ceva ce nu contează absolut deloc.

Teoretic ar exista mecanisme legale prin care să se corecteze eventualele anomalii. Practic aceste anomalii devin în timp cutume după care devin legi.

A reduce cât mai mult posibilitatea electoratului de a putea înlocui o clasă politică şi a nu lua în seamă rezultatele referendumurilor înseamnă a-i lua dreptul la suveranitate, drept fundamental în societăţile cu democraţii reale.

O lege electorală unde se mimează democraţia, făcută parcă pentru blocarea schimbărilor, este o lege care împune o societate în afara zonei de democraţie, una unde dictatura unui grup restrâns este un fapt.

Să ne înţelegem, nu vorbim de o dictatură personală. E vorba de un grup de de persoane care se eternizează în anumite poziţii prin fidelizarea unui grup de subordonaţi şi prin imposibilizarea tendinţelor de schimbare venite din exterior.

Aş enumera doar:

LISTELE ELECTORALE.

Sunt liste de pe care cei care nu fac jocul conducerilor centrale nu fac parte. Aceste liste permit electoratului să aleagă altceva decât li se propune. De exemplu, cuiva i se cere să aleagă să fie condus de un hoţ de buzunare, un criminal, un tâlhar la drumul mare dar pe nimeni onesc sau capabil … Pe cine ar putea alege poporul? Se va spune că poate să nu voteze acea listă. Da, dar degeaba o face.

PRAGUL ELECTORAL

Statistic vorbind, un partid nou nu poate face la prima participare mai mult de 4-5%. Ar putea creşte în timp, doar că un partid care nu face 5% nu e admis în parlament, locurile lui împărţindu-se între ceilalţi.

VOTUL UNINOMINAL CU SINGUR TUR DE SCRUTIN

Acest sitem electoral este o mare aberaţie şi se bazează pe ceva numit „majoritate relativă”.

Rezultatele obţinute de fiecare candidat sunt „vărsate” în contul partidelor, ceea ce se reduce de fapt, în esenţă, la votul pe o listă a celor agreaţi de conducerile centrale.

Dacă mai punem şi sancţionarea unor aleşi uninominali atunci când părăseac partidul deja atinge nişte limite ale grotescului greu de imaginat. Practic, deşi electorul ştie că îi dă unui om votul, de fapt îl dă unui partid.  

Acest sistem de vot este cel mai prost sistem imaginabil deoarece partidul beneficiază de toate meritele, scăpând de orice răspundere care îi revine alesului. 

Pe de altă parte, ascest sistem favorizează partidele monstru ca PSD care are un electorat de 30-35% în medie. În primul tur el va câştiga locul unu, uitându-se că la astfel de alegeri, cei care votează „pro” sunt doar cei care au votat cu partidel respectiv. TOŢI CEILALŢI AU VOTAT ÎMPOTRIVA. La turul doi, de obicei, ceilalţi se coagulează împotriva acestuia. 

Acest sistem de vot face ca şi partidele etnice să fie favorizateîn zone unde nu deţin o majoritate etnică. Dacă în primul tur partidul etnic va obţine un 25% atâta ar obţine şi în turul doi. Doar că în primul tur electoratul care votează politic şi nu etnic este împărţit între partidele majoritarilor. Votul etnic ar interveni doar în turul doi. 

Acesta e motivul pentru care PSD şi UNPR ţin morţiş la uninominalul într-un tur.

Paradoxul în prezent îl constituie PNL care vrea revenirea la uninominalul în două tururi după ce nu demult, când era parte din USL dorea uninominal într-un tur. Explicaţia e că atunci era parte din alianţa care obţinea cam peste tot locul 1. Atunci în cazul unui tur doi USL ar fi pierdut cam peste tot unde ecartul faţă de locul doi era de sub 5%. USL nu ar mai fi putut creşte.

Ipocrizia liberală vine din faptul că spune că vrea uninominal în două tururi la primari dar nu şi la parlamentari. De ce? Pentru că acolo PNL este unul din cele două megapartide care acum conrolează politic România şi se teme că orice nou partid va lua mult mai mult de la ei decât de la PSD. Faptul că PNL deşi se autodenumeşte partid liberal mimează un comportament de dreapta este unargument în favoarea ipocriziei sale.

Revenind la legi, Legea electorală este una din legile prin care clasa politică îşi serveşte interesele sale de conservare şi perpetuare. Interesant este că din cauza unor detalii, fiecare partid are interesul ca această lege să arate într-un anumit fel, lucru care generează o luptă absurdă … Culmea e că niciuna din variantele propuse de fiecare partid nu pleacă de la interesele de suveranitate ale poporului, toate îngrădindu-i şi cenzurându-i acestuia dreptul la suveranitate. 

PRESA OBEDIENTĂ

Una din modalităţile prin  care paridele mici nu pot ajunge să contribuie la curăţarea clasei politice este îngrădirea posibilităţilor de afi promovate.

Întrun mimat război politic diferitele organe media promovează doar marile partide, cele mici fiind luate în seamă doar atât cât să nu poată spune nimeni că nu a auzit de ele. Ce vor ele? Ce proiecte propun? Dacă e să te iei după presa noastră, nimic… ceea ce este o mare minciună şi o manipulare din cel mai odios tip.

Organizaţiile de media care promovează şi altceva în afară de partidele mari sunt pur şi simplu marginalizate şi împinse spre ratinguri ridicole, deci şi îndepărtarea de ele a surselor de venit… (Ca exemplu, vezi Naşul TV care „se bucură de tot felul de şivane” …nu e în hora promovării marilor partide, practic, nu există).

În aceste condiţii, cred că ar trebui să renunţăm la sintagma „clasă politică” şi să o adoptăm dea dreptul pe cea de „nomenclatură” … dar şi la cuvântul „democraţie” şi să adoptăm termenul de „Nomenclatură”.

Marina Ene

Un interesant articol legat de lupta absurdă între partide pe legea electorală este publicat de Marina Ene la data de  22.01.2016 pe siteul  contributors.ro.

Mărul discordiei în 2016. Legea electorală.

De la 1690, de când John Locke şi, ulterior, Montesquieu în 1748 au enunţat principiile care au stat din acel moment încolo la baza statului constituţional modern, orice democraţie are ca punct de pornire noţiunea de separaţie a puterilor în stat. Este vorba, evident, de puterea legislativă, judiciară şi cea executivă, care, dacă s-ar afla în aceeaşi mână, ar rezulta un adevăr mai mult decât grav. Acela al existenţei unui stat despotic.
Venind în timpurile noastre şi în România anului 2016, ceea ce putem vedea cu toţii nu este doar îngrijorător, ci a devenit o problemă cronică a noastră.
În România anului 2016, legile sunt făcute exclusiv de către politic. Iar separaţia de care vorbeam mai sus a ajuns la o suprapunere totală, rezultatul sau concluzia putând să o tragă fiecare în parte în ceea ce priveşte statutul de acum al României şi cât de democrată este ea în acest moment.
Pentru că, dacă în anul 2016, preşedintele Curţii Constituţionale, Augustin Zegrean, declară fără rezerve că: “Un tur sau două tururi sau zece tururi este o opţiune politică. Constituţia nu spune că alegerile trebuie să se facă într-un tur sau două tururi, ci că trebuie să fie alegeri libere, periodice şi corecte. De aici încolo este la latitudinea politicienilor să stabilească”, atunci, statul român, prin vocea unui vârf judiciar, acela al preşedintelui Curţii Constituţionale, se declară falimentar, înfrânt de la interior, imixtionat, dinamitat şi anulat.
Dacă justiţia în România anului 2016 poate să stea într-o atitudine nonşalantă faţă în faţă cu politicul, făcând declaraţii curtenitoare, tendenţioase şi extrem de laxe partidei politice, ce este România sau ce mai sunt România şi democraţia ei?
De asemenea, şeful Executivului, Dacian Cioloş, unul dintre vârfurile tripletei statale, garantă a democraţiei, în continuarea declaraţiilor lui Augustin Zegrean, nu ezită să pună egal între o lege fundamentală pentru orice democraţie a lumii- legea electorală- şi legea politică.
Ba, mai mult, acelaşi Dacian Cioloş, o personalitate remarcabilă a trendului apolitic românesc al momentului, dă semne de nervozitate în declaraţii de presă, atingând un punct critic în care, printr-o afirmaţie care generează o însuşire directă în termeni a întregului Executiv- “Guvernul meu”- şi într-un atac de anxietate majoră în faţa acestui val de presiune politică dinspre centrele de putere ale Parlamentului (a se vedea conducerea PNL) se arată dispus să îşi depună demisia dacă se vor mai face astfel de presiuni.
Revin cu întrebarea: Cât de democrată este România şi cât de încadrabilă în legile democraţiilor clasice şi seculare?
Şi ca să ne dăm seama de ce România anului 2016 este oglindită de acest tablou desprins parcă din Infernul lui Dante, aş merge în momentul lui noiembrie 2015 în care oameni, mulţi, mii şi zeci de mii, au ieşit în stradă după 26 de ani de nu se ştie ce românesc. Au ieşit în stradă tocmai pentru ca acest nu se ştie ce să devină ceva ce se ştie. Numai că aceşti oameni frumoşi, originali şi deştepţi în marea parte a lor şi, de altfel, extrem de bine intenţionaţi au uitat un singur lucru. Acela că o clasă politică nu se va lăsa niciodată intimidată de o societate civilă complet ruptă de realităţile acestei clase politice. O societate civilă incapabilă să mânuiască aceleaşi pârghii ca ale clasei politice şi cu aceleaşi argumente ca ale clasei politice. Pentru că niciodată nu îţi vei putea înfrânge adversarul dacă nu gândeşti ca el, dacă nu te poziţionezi ca el şi dacă nu lupţi cu aceleaşi arme ca ale lui.
Care ar fi armele politicului românesc?
Simplu. Legile ţării.
Legile în România sunt făcute, aşa cum am mai spus, exclusiv de către politic.
Dovada este că, după 26 de ani de eforturi de a implementa democraţia în România (Pentru că, fie vorba între noi, democraţia nu există încă în România, iar asta este atestat prin tot ceea ce se întâmplă şi ne înconjoară în fiecare clipă. Cred că nimeni nu mai are vreo îndoială), orice lege care a fost adoptată sau pe cale de a fi adoptată nu a pornit dinspre puterea judecătorească către cea politică ca o emanaţie directă, univocă şi inamovibilă. Ci invers. Astfel, suntem în situaţia în care, în anul 2016, an electoral, politicul să ceară cu neruşinare şi obrăznicie modificarea legii electorale, deşi, conform Comisiei de la Veneţia, legea electorală nu poate fi modificată mai târziu de un an inaintea celui electoral.
Însă, PNL-ul, partid aflat într-o mare derivă şi într-o mare inexistenţă de fond, a găsit de cuviinţă să creeze un joc acum, în anul electoral 2016. Aşa cum a găsit de cuviinţă să creeze un alt joc, acum 4 ani, în anul electoral 2012, când, printr-o anomalie totală, tipic românească, singura coerentă de altfel în 26 de ani, a făcut uniune, frăţie cu partida stângii. Stângii extreme aş îndrazni să spun. Liberalii diluandu-se complet în această formulă politică pe care acum o consideră toxică. Şi atunci, ca şi acum, înainte de momentul vasalizarii lor, liberalii ridicau aceleaşi probleme din perspectivă legislativă. Modificări de gen, tururi, liste etc., etc.
În momentul în care însă au ajuns la guvernare, ceva, şi aş spune ceva ce se numeşte ipocrizie şi perfidie, a modificat brusc viziunea liberală şi viziunea democrată a liberalilor asupra legilor ţării şi asupra legii electorale. Alea făcute strâmb până atunci.
De altfel, după cum putem observa, liberalii sunt consecvenţi. Au rămas consecvenţi şi fideli unui singur lucru. Căţăratul la putere cu orice preţ şi ţinutul cu dinţii şi ghearele de ea.
Aceiaşi liberali, în noiembrie 2015, au pariat totul pe o singură carte. Guvernul Cioloş. Guvern care nu ştiu cum şi nu ştiu de ce, în mintea liberală, a fost asociat cu propriul guvern şi cu propria dorinţă de guvernare a ţării via Klaus Iohannis, preşedintele ţării. Care nu este liberal şi nu este în niciun fel politic.
Este un mister al minţii liberale, însă un mister care ne afectează pe toţi.
În 2016, şefii liberali, via Alina Gorghiu, supăraţi nevoie mare pe încăpăţânarea de catâr a premierului Cioloş de a nu-şi arăta disponibilitatea de a emite ordonanţe de urgenţe pentru modificarea legii electorale, se arată dezamăgiţi, dezabuzaţi şi înlăturaţi pe nedrept de la marea plăcintă politică.
Aş întreba: Care a fost rolul liberalilor de-a lungul ultimului sfert de veac românesc, altul decât acela de a crea alianţe păguboase şi toxice în favoarea exclusivă a politicului liberal şi în defavoarea completă a poporului român?
Şi cum ar trebui să privească Curtea Constituţională a României, căci de legislativ nu poate fi vorba, atât timp cât el este eminamente politic, astfel de numere de circ aberante, distructive, trecute de ilar, aduse în suicidar ale actorilor de pantomimă liberali? În an electoral, repet.
Ce face liberalul în plină campanie electorală? Pentru că, atenţie, atenţie mare, campania a început deja. Păi, liberal egal Cristian Buşoi. Liberal şi democratic egal Alina Gorghiu plus lamentările săptămânale de rigoare.
Ce face partida social-democrată în plină campanie electorală? Tace şi lucrează.
Poate este bine să privim spre zona liberală dintr-o altă perspectivă şi un alt unghi. Adevărat, extrem de îngrijorătoare. Oare, tot acest circ pe care doamna Gorghiu îl oferă presei în mod sistematic nu este cumva un alt blat pe care partida liberală deja l-a făcut cu alte părţi importante ale politicii, tocmai pentru că această lege electorală cu toate modificările ei subterane serveşte de minune întocmai scopului comun politic?
N-aş vrea ca, după ce vom parcurge acest an electoral, dificil pentru noi toţi, pentru că fiecare an electoral reprezintă un efort mare, în primul rând, financiar, în al doilea rând, emoţional ca presiune socială şi, nu în ultimul rând, ca efect a ceea ce va urma de acum încolo minimum 4 ani, să ne trezim că bocitoarele liberale au devenit peţitoarele post-factum într-o nouă alianţă. De data aceasta, cu un Guvern stânga-dreapta. Nimic nou! Cu nimeni altul decât domnul Dragnea, pe post de capel maestru şi domnul Băsescu în postul celui care alcătuieşte partitura şi face acordurile orchestrei Executivului şi a celor ale Legislatiului implicit.
Iar, pe deasupra, cu un Dacian Cioloş, nu şef al Partidului Liberal, ci, poate, cu o poziţie parlamentară redutabilă şi cu un nou partid de dreapta, formând acea opoziţie care acum lipseşte cu desăvârşire.
Peste foarte puţină vreme, Parlamentul se va reuni într-o sesiune în care nu doar turul întâi de alegeri va fi înlocuit cu două tururi de alegeri, ci şi alte lucruri importante, subtile şi mai puţin la vedere din legea electorală şi nu numai vor face preludiul acestei noi sesiuni.
Nu aş vrea să uităm nicio clipă că, după evenimentul Colectiv, când am spus cu toţii: “corupţia ucide!”, mintea comună românească s-a îndreptat instinctiv, nu atât către Guvernul Ponta, care era de la sine înţeles că este o cangrenă ce trebuie curăţată urgent, ci asupra cauzelor pentru care acest Guvern a existat. Clasa politică, partidele politice şi tot ce este politic în această ţară. Adică, TOTUL.
Aş vrea şi sper ca acel impuls uriaş pe care l-am resimţit în acea seară de noiembrie când am fost 50 000 de oameni pe străzile Bucureştiului şi alte mii în ţară să revină acum, la începutul anului 2016, şi să rămână nu doar treaz, ci să crească în intensitate şi în vigilenţă pentru tot ce înseamnă acest an şi tot ce înseamnă viaţa românească de acum înainte.
Este esenţial să rămânem treji. Este esenţial să înţelegem ce se întâmplă şi ce ni se întâmplă pentru că noi suntem cei care facem să ni se întâmple.
Dacă nu mai vreţi un Parlament, un politic şi legi strâmbe, batjocoritoare, sfidătoare, criminale la adresa noastră, a tuturor, vă invit să fim cu adevărat pentru prima dată în 26 de ani nu doar spectatori, ci principalii actori în această construcţie care este România.
Autor: Marina Ene
Data publicării: 22.01.2016
  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: