Prima pagină > Analize - Întrebări - Ipoteze - Păreri, Internaţional > Modul în care ineptul preşedinte al Iranului, Hassan Rohani, a fost primit în Italia, e o neghiobie fără seamăn, o expresie a laşităţii europene

Modul în care ineptul preşedinte al Iranului, Hassan Rohani, a fost primit în Italia, e o neghiobie fără seamăn, o expresie a laşităţii europene

Una din marile inepţii ale acestui început de mileniu este modul în care italienii l-au primit pe preşedintele iranian.

Faptul ai multe statui antice nud  au fost acoperite doar pentru a nu jigni tabuurile uni imbecil ca preşedintele iranian, Hassan Rohani, în Italia, mi se pare o neghiobie fără seamăn. Adică să îţi acoperi valori care fac parte integrantă din cultura europeană  doar pentru că idiotul s-ar putea simţi jignit? Asta e absolut inadmisibil în 2016. Dacă e cretin şi nu poate să accepte valorile celorlalţi să stea dracului acasă …

Cred că asta ne arată cumva şi modul cretin în care vestul îi primeşte pe musulmani. 

Dacă ei, musulmanii sunt incapabili să accepte valorile unei ţări nonmusulmane oare cum se comportă când un nommusulman îi vizitează la ei acasă? Îşi acopere ei, cumva, femeile cu faţa acoperită? Opresc execuţiile publice? Pun panouri în faţa moscheilor? Tare mă îndoiesc …

De ce ar trebui să le tolerăm noi inepţiile când ai nu ne acceptă valorile? Pentru nişte petrol care lor le aduce nişte bani care vor ajunge să finanţele organizaţii care bin  apoi şi ne dau cu bombardeaua în cap?

Statuia acoperită care ne-a lăsat descoperiți.

Câteva reflecții pe marginea a ceea ce (mai) înseamnă să fii occidental

Adela TopleanBlestemul şi binecuvântarea omului de azi este imposibilitatea de a se sustrage alegerii. Nu alegem pentru că suntem, cu toţii, nişte caractere selective, alegem fiindcă nu avem încotro. Sau, mai degrabă, înşfăcăm. Exact ca în cazul atitudinii faţă de hrană, unde eleganţa unui prânz rafinat se precipită, astăzi, într-o vulgară, aproape scabroasă “haleală” la-ntâmplare şi de-a-mpicioarelea, astăzi alegem repede şi mult. Ne năpustim în bâlciul opţiunilor dintr-un fel de simţire monstruoasă şi de vedere enormă fără a ne lua răgazul redimensionării nevoii (aducerii ei, adică, de la nivelul poftei ahtiate la stabilitatea trebuinţei asumate). Alegerea este supraponderală, rezultatul său rămâne, însă, unul costeliv.

La ezitări, cumpătări şi cumpăniri am renunţat cu toţii fiindcă dacă le-am da curs, ne-am ieși din ritm. N-am mai fi “pe val”. Cu capacitatea ori mai bine zis cu reflexul de a alege repede şi bine, nu s-au născut mulţi. Pentru majoritatea oamenilor, a reflecta la “calea de urmat” este cel mult un exerciţiu crispat, efectuat şcolăreşte sub presiunea vreunuicoacher angajat de șefi pentru domesticirea angajaților.

Dacă în societățile tradiționale alegerile personale erau neimperative şi relativ puţine la număr, societatea contemporană s-a ridicat, se știe preabine, pe uriaşa forţă socio-politică (și culturală) a alegerii. Alegem de dimineața până seara. Refuzul de a alege atrage după sine descalificarea din cursă. Atletismul social nu e opțional.

De bună seamă, atunci, că mersul sau ne-mersul la biserică, mâncatul cu sau fără carne, căsătoria cu vreun domn sau vreo doamnă, bumbacul ecologic sau pielea de șarpe, devin, toate, nişte libertăţi precare (așa le numea, dacă nu mă înșeală memoria, Ulrich Beck), nişte provocări conjuncturale.

Provocarea creează – ilustru şi perfid – iluzia libertăţii. “Să încerc, să nu încerc?“ Ce avem, de fapt, în față este o sărmană ipostază a eliberării euforice care însoţeşte, inerent, trecerea de la o deprindere la alta. Este vorba de acel moment în care simți cum te roade, plăcut, curiozitatea de a încerca “și asta”; după consumarea fazei incipiente, alegerea tocmai făcută se descompune lesne în acţiuni împovărătoare, flaşte care nu numai că nu au nimic dezrobitor în ele, dar întruchipează opusul însuşi al libertăţii.

Paradoxul într-o societate construită pe inestimabila valoare a libertăţii alegerii este că, mult prea adesea, această valoare ajunge să nu mai valoreze mare lucru. Omul, dator sieşi cu împlinirea socială, presat, adică, de datoria de a deveni “cineva”, se jetfeşte pe sine pe altarul unor opţiuni care, deşi ale sale, nu au nimic din solemnitatea unor convingeri. Devenită insignifiantă, alegerea reprezintă astăzi ipostaza cea mai convingătoare a impotenţei cognitive şi emoţionale a oamenilor de a lua asupra lor propriile preocupări.

Să zicem că un ins neconvins de propriile-i opțiuni dă nas în nas cu un alt ins, să zicem, musulman, a cărui unică preocupare este propriul angajament religios, total și absolut. Inevitabil, primul se simte intimidat de al doilea.

Ne-am obișnuit (sau am fost obișnuiți) să ne abținem de la angajamente totale. Firește că așa și trebuie să fie!

Sincretismul spiritual cotidian, tehnicile de self-fulfillment, exercițiile de mindfulness prin contrast cu bufeurile sângeroase ale fundamentalismului religios, par, desigur, un repaus paradisiac. Nimic mai salubru, nimic mai plăcut decât un continent ticsit cu oameni care se caută, cu frenezie, pe ei înșiși.

Așadar, nimeni n-ar fi putut născoci, în condiţiile socio-culturale contemporane, o variantă mai bună de convieţuire decât irelevanţa opţiunilor spirituale!

Să revin, totuși, la insul musulman. Angajamentul lui “excesiv” ne sperie îngrozitor fiindcăne anulează, atât la propriu cât și la figurat.

Să ne autoanulăm atunci, de bunăvoie!

Intuiesc în această tendință de autoanulare a occidentalului profilul ambivalent al omului care se simte deopotrivă victimă și stăpân. Occidentalul generic este omul copleșit deopotrivă și simultan de complexe de inferioritate și de complexe de superioritate,omul căruia îi place să creadă că moliciunea sa este una esențialmente suverană.

Acoperirea statuilor indecente este deopotrivă reflex de apărare și concesie condescendentă. Este o opțiune grăbită, reflexivă care ține, adică, de reflex nu de reflecție. O decizie care trebuia să rezolve punctual și superficial o problemă de (deh!) scrupul religios. Or această decizie n-a fost gândită în mizele sale profunde și până la ultimele sale consecințe tocmai pentru că mintea occidentală nu mai pricepe substanțadiferenței dintre noi și ceilalți.

Omul occidental de azi se teme de tot ceea e trainic fiindcă că a devenit incapabil să-și revendice public dreptul la trăinicie. El crede în precaritate fiindcă e singura care poate justifica numărul monstrus de alegeri pe care le face zilnic. Desigur, în numele spiritului democratic.

Fără alegeri, omul contemporan e mort.

Nu pot să închei acest text fără să aduc în discuție (defect profesional…) problema morții.

Căci omul acesta neconvins de propriile opțiuni se întâmplă să și moară – de moarte bună sau de mâna vreunuia care n-a înțeles nimic din  mecanismul hiper-sofisticat al toleranței occidentale.

Trăinicia înspăimântătoare a morții e imposibil de ignorat. Abordată precar, nu va deveni ea însăşi precară, va arunca, în schimb, existenţa celui care nu s-a învrednicit să şi-o aproprieze, într-o sinistră revocabilitate.

În ciuda identității noastre bine șlefuite şi a sensibilităţii uriaşe pe care o avem faţă de diverse “pachete” de idei, tehnici şi metode de self-fulfillment, mulți dintre noi părem complet lipsiți atât de simţul acut al eşecului în faţa morţii cât şi de simţul (eventualei) victorii asupra ei.

Nu mai pricepem, deci, moartea fiindcă am abandonat “suveran” toate interogațiile perene. Atletismul social presupune, printre altele și asumarea unui narcisism benign care justifică și întreține goana cotidiană după alegeri trendyConstrâns să nu se scape niciodată pe sine din vedere, omul contemporan va suferi cel mai mult de pe urma acelor opţiuni pe care şi le poate asuma cel mai puţin, şi anume, de pe urma acelora care-l privesc cel mai intim. Și ce poate fi mai intim decât moartea proprie?

Împovărat de corvoada alegerilor fără miză, rătăcind printre modele de interpretare, credințe religioase, dogme crispate, trend-uri spirituale, idiomuri și paradigme părăginite ca printr-o tabără de luptă cu corturi goale şi hoituri putrezinde, omul de azi trebuie (ce datorie funestă!) să-şi scrie totuși povestea vieţii chiar lipsindu-i noţiunile elementare de “compoziţie literară”.

Nimeni nu-şi poate spune povestea fără a avea viziunea sfârşitului. Povestea vieţii, aşa cum fiecare dintre noi se pricepe s-o spună, ar trebui să dea seamă de chipul şi de măsura în care am reuşit să conferim “tărie” sfârşitului propriu. Orice biografie vehiculează palpitaţiile morţii.

Cum voi muri și pentru ce voi muri? Nu știu răspunsul și mi-e frică să-l caut; căci dacă s-ar întâmpla să-l aflu, m-aș prăbuși în zona dubioasă a supra-umanului.

Mai bine mort decât ne-om.

Se tot vorbește despre evacuarea sensului din sfera publică. O dată cu dispariţia exerciţiului public al identificării şi urmăririi unui sens, s-a pierdut şi interesul pentru povestea cumulativă. Știm asta nu numai de la Lyotard, ci și din experiența personală.Orice mare poveste narativă constrânge nu numai prin pretenţiile sale de universalitate, ci şi printr-o “agasantă” coerenţă care ne exasperează: eforturile noastre de focalizare se mobilizează anevoios şi se demobilizează cu uşurinţă.

Și-atunci ce, oare, s-ar mai putea povesti astăzi şi apoi numi, apăsat, Povestea Omului?

Nimeni nu mai vrea s-audă astăzi de o asemenea poveste. Ar fi o rușine și o povară.

Singurele povești frecventabile rămân postările de Facebook. Singurul aer respirabil rămâne cel al compromisului compulsiv: arma cu care ne apărăm de ceilalți și de noi înșine.

Hassan Rouhani ar fi putut la fel de bine să strige: și totuși, în spatele paravanului, statuia e goală!

Și cine să-l fi contrazis?!

Autor: Adela Toplean

Sursa: contributors.ro

Data publicării: 28.01.2016

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: