TEORIA CHIBRITULUI MULTICULTURAL EUROPEAN ŞI ARABII MIGRATORI

Rar am fost atât de uimit.

Aflu că ma’am Merkel adupă ce i-au ieşit pe nas REFUGIAŢII”  a recunoscut că „în această ţară cel puţin, multiculturalismul a eşuat.” Deci nemtoaica nu ar face nici o doferenţă între refugiaţi şi migranţi între care sunt şi bagabonţi trimişi de ISIS, de exemplu cei care au rânnit la cărniţă de nemţoaică la Köln în noaptea de revelion.

Mai aflu şi că: „Proiectul multiculturalist nu este, la drept vorbind, un succes nicăieri în Europa, cu excepţia minorităţilor etnice care au o tradiţie de convieţuire mai mult sau mai puţin paşnică cu majorităţile (de pildă, în Europa Centrală şi de Est)” iar în Franţa „nu a existat niciodată un asemenea proiect” că în Marea Britanie filozofia multiculturalistă se înţelege a face  referire doar la  la” minorităţi din fostele sale colonii, adaptate într-o oarecare măsură la cultura britanică.” şi aşa mai departe.

Un adevărat melanj de multiculturalism european eşuat, chiar dacă de fapt nu a existat niciodată, altoit cu oarece referiri la nişte lucruri care au cu multiculturalismul cam cât are Mădălin Voicu cu politica ori cu muzica încearcă de fapt să ne demonstreze că UE e ca şi cum nu e Tereza-Brindusa Palade în articolul Reflecții despre malformațiile genetice ale ”multiculturalismului european” publicat pe contributors.ro.  (Sincer chiar cradeam că acesta e un site serios unde nu poţi să baţi câmpii cu sau fără graţie.

Să nu fi auzit autoarea că aşazisul multiculturalism european se referă la culturile creştine europene (lucru care ar argumenta ţinerea Turciei într-u fel de zonă gri-amicală pentru că nu e o ţară de cultură creştină)?

Ce legătură au migranţii cu acest concept de multiculturalism european, nu pricep.

Să nu fi auzit că, oricât de important este multiculturalism, de fapt păleşte ca importanţă în faţa ideii de bază care a generat UE? Şi anume aceea de a se crea o piaţă comună, un spaţiu fără graniţe înprimzul rând economice, dar şi istorice? Că au mai încercat şi alţii să-i adune pe toţi europenii în interiorul unor frontiere comune, frontiere care sunt de fapt fstul Imperiu Roman.

S-au încercat în timp şi alte construcţii care au eşuat una câte una. Fostul Imperiu Romano German viza extinderea, a visat şi Napoleon, chiar şi lui Hitler i-a trecut prin  cap …

S-a mai încercat şi pe plan religios. În fond, Cruciadele reprezentau o europă catolică, multiculturală. 

În niciuna  din aceste tentative prin multiculturalism nu se înţelegea şi integrarea culturii islamice… Dimpotrivă părea a se încerca zdrobirea ei…

E ciudat … De unde să îi fi dat prin cap cuiva să facă o legătură între multiculturalismul european şi migranţii arabi?

Să se fi organizat pe undeva vreun simpozion unde să se caute puncte culturale comune? Sincer, parcă din prima secundă a semănat cu modul în care a încercat Columb să realizeze asta în America … cu crucea într-o mână şi cu sabia în cealaltă … De fapt zdrobind cultura cu care intrase în contact… 

Înainte de a posta articolul, să vedem cine este această doamnă, autoarea articoluluiTereza-Brindusa Palade

Tereza-Brindusa Palade

Tereza-Brindusa Palade

Tereza-Brindusa Palade

Conferenţiar universitar la Facultatea de Ştiinţe Politice (SNSPA, Bucureşti). A studiat filosofie la Bucureşti, Roma şi Oxford, obţinînd titlul de doctor în Filosofie în 2002 (Universitatea Bucureşti, Magna cum laude). A publicat numeroase volume de eseistică filosofică şi teologică, dintre care amintim: Noaptea gîndirii metafizice (2008), Profeţii relativismului moral (2009), Fragilitatea Europei (2009), Castelul libertăţii interioare (2010), Partea cea bună (2012), Infinitul fără nume (2013). A publicat şi un volum de poezii, Pustietatea aprinsă (2014). A tradus din limba latină Quaestio 1, Despre adevăr, din tratatul lui Toma de Aquino Quaestiones disputatae de veritate (2012).

* * * * *

Reflecții despre malformațiile genetice ale ”multiculturalismului european”

Cancelarul Germaniei Angela Merkel, iniţiatoarea celei mai generoase politici europene de primire a refugiaţilor, a recunoscut că, în această ţară cel puţin, multiculturalismul a eşuat. Germania nu a avut totuşi niciodată tradiţii multiculturale care să susţină un program atît de ambiţios. Integrarea propriei sale minorităţi turce a fost, cum se ştie, un proces lung şi anevoios, ale cărui rezultate pot fi cu greu numite un succes. În plus, primirea grăbită a maselor de refugiaţi fără o perioadă de acomodare cu limba, cultura şi legile ţării – fără o găzduire iniţială în tabere de refugiaţi, aşa cum s-a procedat în timpul Războiului Rece cu solicitanţii de azil din Europa de Est – a condus la un firesc şoc cultural. Consecinţele sînt cele pe care le cunoaştem: mulţi dintre noii refugiaţi au apărut ca nişte ”sălbatici” pentru populaţia locală, neliniştită de obiceiurile lor primitive şi scandalizată de abuzurile şi ilegalităţile lor. De partea cealaltă, ne închipuim, există de asemenea o lipsă de simpatie pentru obiceiurile gazdelor și stilul lor de viaţă. Desigur, o aclimatizare a refugiaţilor ar fi redus dificultăţile de convieţuire din prezent. Este însă discutabil dacă le-ar fi putut anula.

Proiectul multiculturalist nu este, la drept vorbind, un succes nicăieri în Europa, cu excepţia minorităţilor etnice care au o tradiţie de convieţuire mai mult sau mai puţin paşnică cu majorităţile (de pildă, în Europa Centrală şi de Est). În Franţa republicană, nu a existat niciodată un asemenea proiect. Marea Britanie, care a adoptat explicit o filozofie multiculturalistă, găzduieşte în special minorităţi din fostele sale colonii, adaptate într-o oarecare măsură la cultura britanică. Chiar și aici, se recunoaște că multiculturalismul a generat excludere socială și păstrarea unor obiceiuri etnice care se opun curentului general al societății și că separarea comunităților a fost un teren fertil radicalizării. Irlanda, o ţară în care s-au acomodat diverse minorităţi de imigranţi est-europeni, are în schimb dificultăţi în raport cu minoritatea nigeriană. Europa în general, construită mai ales pe temelia tradiţiilor ei predominant creştine, şi pe valorile drepturilor omului elaborate de filozofia universalistă a Iluminismului, nu pare că reușește să acomodeze culturi foarte diferite. Dacă acest experiment este relativ reuşit în Statele Unite, care au apărut ca o ţară modernă în urma imigraţiei masive de pe mai multe continente, Europa prezintă alte caracteristici culturale. Şi este o utopie să încerci să forjezi o schemă de convieţuire socială după “modelul” dintr-o altă ţară sau regiune, cu o istorie şi o civilizaţie diferite.

Desigur, nici convieţuirea multiculturalistă din Statele Unite nu ar trebui exaltată ca un triumf al “progresului social al umanităţii”. Multe ghetouri şi zone marginalizate sînt populate de săraci ce aparţin altor rase decît cea “alb-caucaziană”. În aceste ghetouri poliţia aproape că nu pătrunde, criminalitatea este extinsă şi nici un “retailer respectabil” ce comercializează produse alimentare proaspete nu se încumetă să deschidă magazine. Ca o ironie anecdotică, cei mai vocali avocaţi americani ai multiculturalismului locuiesc de obicei confortabil în “zone sigure”. Misionarismul social declarativ este, desigur, o alegere optimă. Îi absolvă de mustrări de conştiinţă şi, în plus, le sporeşte stima de sine, întrucît ei sînt cei angajaţi în lupta pentru binele umanităţii.

Dar să revenim la Europa. Bătrînul continent poate, desigur, oferi o găzduire temporară refugiaţilor din zonele de război, făcînd, din motive umanitare, unele sacrificii – acolo unde cetățenii le acceptă. Dar adoptarea refugiaților în “comunităţi culturale” ce se vor circumscrise într-un fel sau altul stilului de viaţă european ar fi foarte probabil un fiasco. Eşecul adaptării musulmanilor francezi din a treia generaţie de imigranţi este numai un exemplu care poate susţine această prognoză. Există, fie că vrem, fie că nu, incompatibilități între valorile, aşteptările şi stilul de viaţă ale europenilor occidentali şi cele ale musulmanilor proveniţi din Orient sau din nordul Africii. Europa ar trebui poate să renunţe la utopii multiculturaliste şi să se implice mai constructiv într-o politică de vecinătate care să facă viaţa în ţările din care provin majoritatea imigranţilor dezirabilă şi stabilă. Ar fi desigur de preferat ca Europa să aibă vecini musulmani prosperi şi mulţumiţi, cu care să poată cultiva bune relaţii diplomatice, decît imigranţi musulmani săraci, frustraţi şi, nu de puţine ori, agresivi.

Se va spune, poate, că şi aceasta e o utopie. O parte din conflictele inter-musulmane actuale din Orientul Mijlociu au fost alimentate de rivalităţile dintre suniţi şi şiiţi şi de puterile regionale care le întreţin, mai ales Iranul şi Arabia Saudită. Cultura islamică pare să traverseze o stare de conflict inter-confesional ce aminteşte de rivalităţile sîngeroase dintre catolici şi protestanţi din Europa de acum cîteva secole. Şi, dacă conflictul intra-creştin a evoluat spre reconciliere şi respect reciproc (să amintim numai de proiectul Papei Francisc de a participa anul acesta, în octombrie, la comemorarea Reformei care va avea loc în Suedia), nu putem anticipa evoluţia celui intra-islamic. La fel cum nu putem prevedea care va fi, în viitor, capacitatea culturii islamice de a accepta alteritatea occidentală.

Islamul a avut, desigur, nu doar perioade de stabilitate politică, ci şi de glorie artistică şi culturală. Spania, în special, e foarte îndatorată cultural dinastiei Omeiazilor şi califatului de la Cordoba. Imperiul Otoman a perceput într-adevăr biruri, dar a dovedit multă toleranţă religioasă, fiind superior în această privinţă multor regi şi principi creştini. Războaiele religioase europene o dovedesc din plin. Totuşi, această toleranţă a apărut în condițiile în care cultura islamică nu avea motive să se simtă în inferioritate faţă de cea europeană. Situaţia e, bineînţeles, foarte diferită astăzi. În fapt, ne place sau nu, trebuie să constatăm un regres al toleranţei manifestate de mulţi musulmani faţă de formele de viaţă occidentale, în special cele secularizate.

Sayyid Qutb, cel mai important teoretician al jihadismului modern, era un intelectual musulman relativ progresist mai înainte de a petrece doi ani la studii de specialitate în Statele Unite, la sfîrșitul anilor ʹ40. “Decadenţa” stilului de viaţă american, materialismul, libertățile individuale şi comportamentele ”animalice” ale tinerilor l-au dezgustat atît de profund încît a început să viseze la o “salvare a lumii” prin globalizarea jihadului islamic. Era începutul fundamentalismului sunit care a evoluat astăzi în forme tot mai sîngeroase, patriarhale şi tehnologizate, atingîndu-şi punctul culminant în Statul Islamic. Exemplul lui Qutb este numai o dovadă că există divergențe obiective, ce pot conduce la radicalizări, între aşteptările şi valorile islamice şi cultura seculară occidentală. Ele nu par a fi de bun augur nici pentru proiecte de “convieţuire multiculturală”. În Europa, cel puţin, începînd cu revoltele din suburbiile Parisului ale tinerilor şomeri musulmani, în octombrie şi noiembrie 2005, acest eşec de convieţuire are deja o istorie.

Reacţia previzibilă față de acest articol, mai ales din partea celor nerăbdători să reformeze social lumea, ar putea fi ceva de genul acesta: bine, dar înseamnă că ar trebui să dăm curs programelor extremei drepte, adică să “epurăm” Europa de imigranţi proveniți din ”culturi incompatibile”, ceea ce e incongruent cu umanitatea, drepturile omului și respectul față de oameni diferiți. Sînt departe de a vrea să susţin un program de “purificare” culturală şi nu am nici o simpatie pentru rasism, naționalism și fascism. Vreau doar să spun că trebuie să ne aşteptăm, realist, la noi eşecuri ale “politicilor multiculturaliste” în Europa şi că ar trebui concepute programe de acomodare culturală a refugiaţilor şi ameliorate, prin proiecte susținute de asistenţă economică, condiţiile din ţările din care provin, astfel încît să permită repatrierea acestora în viitor. O inginerie socială multiculturalista nu pare să dea roade pe teritoriu european. Este mult mai fezabil şi dezirabil să avem vecini prosperi şi civilizaţi din alte culturi decît să ne ambiţionăm să convieţuim cu ei în acelaşi spaţiu, în condiţiile în care toată lumea se simte frustrată.

Efectele proastei convieţuiri multiculturale din mai multe ţări europene sînt şi acelea că mulţi europeni care nu au sentimente rasiste şi au acceptat iniţial cu generozitate masele de refugiaţi par a fi ajuns la aceeaşi concluzie. Cazul cel mai notoriu este cel al cetățenilor germani cu vederi politice moderate care au ajuns să se opună primirii refugiaților, în urma asalturilor și hărțuirii sexuale de masă din Köln și alte orașe germane. Sloganul inițial ”Refugees welcome” s-a transformat în ”Rapefugees not welcome”. România a fost de la început șovăitoare în această privință, dar motivațiile cetățenilor care nu vor să conviețuiască cu refugiați musulmani nu sînt nici aici rasiste. De pildă, o petiție online scrisă de cetățeni din Arad care se opun găzduirii refugiaților sirieni începe astfel: ”Nu vrem refugiați în Arad (…) nu pentru că am fi rasiști, aici conviețuim toți în pace, dar nu vrem oameni care nu au aceleași principii morale ca și noi. Nu vrem ca fetițele noastre și soțiile noastre să fie violate.”

Sigur însă că o juxtapunere automată între ”refugees” și ”rapefugees” nu este întemeiată logic și moral. În practică, însă, chiar dacă 30% sau mai puțin dintre refugiați creează un disconfort major pentru comunitățile în care sînt găzduiți, din cauza asalturilor, hărțuirii sexuale și a altor abuzuri, este suficient pentru a crea un sentiment ostil față de refugiați în general. Distincția între ”refugiați inofensivi” și ”refugiați agresivi” devine, din păcate, pur academică…

Concluzia ”incompatibilității” dintre cele două culturi nu este neapărat dictată de “clişeele dreptei” sau de nu ştiu ce aroganţă eurocentrică, ci poate fi și efectul lucidității și bunului simț. În cazul cetățenilor germani care și-au schimbat atitudinea față de refugiați, este evident o concluzie a posteriori. Spre deosebire de avocații multiculturalismului american care trăiesc în ”zone sigure”, aceștia se văd amenințați de asalturile unor grupuri agresive de solicitanți de azil chiar în centrul orașelor europene în care locuiesc. Ar fi oarecum absurd să ignore realitatea, numai de dragul viselor sociale reformatoare şi progresiste – sau pentru a avea o bună părere despre ei înşiși.

Înţelepciunea antropologică cea mai profundă spune că singura realitate umană pe care o putem schimba sîntem (doar) noi înşine. În rest, putem face multe lucruri bune, dar e destul de iluzoriu să visăm că putem schimba fundamental oameni şi culturi. Cu atît mai puţin culturile cele mai opace la schimbare. Un proverb arab spune: “vizitează rar şi vei fi mult mai iubit”. Poate că europenii s-ar înţelege mai bine cu cei din alte culturi dacă i-ar frecvenţa mai rar. Şi viceversa.

Autor: Tereza-Brindusa Palade

Sursa: contributors.ro

  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: