Arhiva

Archive for 4 martie 2016

Clerul Bisericii Ortodoxe in Ardeal s-a opus Marii Uniri îndemnând fervent la loialitate faţă de Coroana Ungară

4 martie 2016 15 comentarii

Acum de când s-a recunoscut că  fostul Rege Mihai nu mai are mult şi dă colţul o grămadă de ipocriţi nu mai pot de jale…

Patrioţi cum nu ne puteam imagina.

Legat de patriotismul acesta, pentru a fi patriot e musai să fii românşi ortodox. Alminteri nu … Dacă eşti greco-catolic automan eşti vândut Papei, masonilor şi dracu mai ştie cui. 

Când se sărbătoteşte Marea Unire, la Alba iulia, în faţa catedralei zisă a Unirii, o catedrală ortodoxă, se rup în figuri o mulţime de membri ai clerului ortodox de parcă o cunoscută zicere ar suna nu „Unirea naţiunea a făcut-o” ci „Unirea Ortodocşii au făcut-o”. Fals … Biserica Ortodoxă din Ardeal îndemna la loialitate faţă de Coroana Maghiară.

Nimic despre  faptul Şcoala Ardeleană, Şcolile Blajului care au făcut ca în Ardeal să se vorbească în continuare româneşte, şi care nu ar fi fost posibile fără obloguirea Bisericii Grecocatolice. Nimic despre faptul că  Vasile Lucaciu, preot greco-catolic, supranumit „Leul de la Sisesti”, a citit proclamatia de unire, nu Vasile Goldis, asa cum se încearcă a se acredita ideea.

Poate din lipsă de lecitină suficientă lumea pare a fi uitat (dacă a ştiut vreodată) că înalţi membrii  ai clerului Bisericii Ortodoxe Romând din Ardeal s-a opus unirii cu România şi că Greco-Catolicii au facut de fapt Marea Unire ?

Mitropolitul Miron Românul

Mitropolitul Miron Românul

Da, Biserica Ortodoxă din Ardeal s-a opus unirii cu România, ba mai mult a afurisit Armata Română care a trecut Carpaţii, lucru care a dus la sinuciderea într-un hotel budapestan (Hotel Bristol) a mitropolitului ortodox de la Sibiu, Vasile Mangra, care se temea că va trebui să dea socoteală poporului român. Nici azi nu este pomenit în Caterrala Mitropolitană din Sibiu.

În 1881, Miron Românul, mitropolitul ortodox de la Sibiu condamna cu toată puterea lui revendicările românilor transilvăneni şi îndemna la supunere şi loialitate faţă de Coroana Ungară într-o circulară publicată în Telegraful Român, oficiosul mitropoliri în discuţie. Gazeta Transilvaniei scria că mitropoloitul  ”si-a uitat complect de demnitatea sa de cap biseriesc român, având tendinte contrarii demnităţii noastre naţionale”.

Acelaşi Miron Românul publica o altă circulară în care cerea alegătorilor români să sprijine „partida guvernamentală”.  Într-alta se declara indignat de faptul lipsa de loialitate a românilor faţă de Coroana Ungară.

În epocă s-a ajuns ca el să fie considerat a se fi pus în slujba guvernului ungar,ale cărui interese părea a le susţine vehement, interese opuse intereselor româneşti. S-a ajuns chiar la proteste violente împotriva iniţiativei mitropolitului.

Pr. Gr-cat. Vasile Lucaciu

Pr. Gr-cat. Vasile Lucaciu

Miron Românul şi-a făcut un partid, Partidul Moderat Român Constituţional care milita pentru (atenţie)  “credinţa neînfranta către Monarh, Patrie şi Constituţie, respect, supunere şi ascultare faţă de legile sancşionate, adica faţă de  anexarea Transilvaniei de catre Ungaria de fapt“.

Acest partid a fost creat ca o contrapondere faţă de Partidul Naţional Român care, mai târziu, prin fuziune cu Partidul Tărănesc Român au creat Partidul naţional ţărănesc. PNR milita deschis pentru unirea cu România.

Partidul lui Miron Românul nereuşind totuşi să distrugă unitatea naţională a românilor.

Tot în Telegraful Român, episcopul Clujului şi apoi mitropolitul Ardealului, Nicolae Ivan, în 21 iulie 1916, îl  pune la stâlpul infamiei pe poetul Octavian Goga şi pe luptatorul, numit “Leul de la Sisesti”, preotul greco-catolic Vasile Lucaciu, într-un articol infect care parcă era scris de un iredentist ungur. Citez:

Nicolae Ivan

Mitropolitul Miron Românul

“ La Bucuresti continua campania de a cons-trange guvernul sa iasa din neutralitate si sa intre in razboi alaturi de Rusia, pentru a lua Ardealul ….Fugarii nostri platiti de legatiunea ruseasca, nu pot lipsi de la asemenea intruniri. Marele demagog, Vasile Lucaci, le prezideaza si rosteste vorbiri, exprimandu-si dorinta de a putea prezida o intrunire la Alba-Iulia. Ei au o credinta falsa, ca Monarhia Austro-Ungara se va prabusi, dar ea va exista pentru ca existenta ei e o necesi-tate pentru Europa si pentru ca, daca n-ar exista ar trebui sa fie creata!.”

Acelaşi Nicolae Ivan mai scria în în 1915:

“Din ziua prima a mobilizarii, noi romanii unguri,ne-am facut datorinta fata de patrie…..Suntem mandri ca am putut dovedi din nou dinastiei si monarhiei profunda credinta româna ……avem incredere ca guvernul ungar va fi gata sa indeplineasca dorintele romanimii loiale in cadrele ideii de stat maghiar.Ce binecuvantare ar fi aceasta pentru noi”.

În 8 septembrie 1916 după ce România declarase război Austro-Ungariei, publica „Cercularul intregului cor episcopesc ortodox din Transilvania” în care spunea:

Mitropolitul Vasile Mangra

Mitropolitul Vasile Mangra

“Romania, careia fiinta i-a dat patria noastre Ungaria, caci Radu Negru de la Fagaras a intemeiat principatul Tării Romanesti, Dragoş din Maramureş a intemeiat principatul Moldovei si cu sprijinul Monarhiei Habsburgice s-a ridicat si s-a intarit Romania moderna…..

Romania in mod perfid a ridicat arma asupra patriei noastre…

Unde va este si in ce se arata patriotismul vostru, romani ucigatori de frati…

Voi intindeti granitele voastre in hotarele noastre, voi cresteti puterea voastra, venitele voastre dezbracand pe alte natiuni…

Acela care cu vorbele vicleniei pe buze, cu dorul de jaf in suflet, vine in hotarele noastre, nu-i frate, ci cel mai pagan dusman…

Fata de noul dusman care ravneste in chip atat de pacatos la stirbirea si la stricarea hotarelor noastre, vom lupta cu vitejie si credinta.…..”

Semneaza: Mitropolitul Vasile Mangra, Episcopii, Miron Cristea de Caransebes, si Ioan Papp de Arad.

  La rândul său, Episcopul Miron Cristea a trimis şi el o circulară catre preoţii militari, cerând ostasilor să-şi indeplineasca cu sfintenie jurămantul depus!

Miron Cristea

Episcopul Miron Cristea

Episcopul Miron Cristea, se refugiază la Budapesta, de unde trimetea tot timpul pastorale în care îndemna soldaţii români:

“să nu se clatine în credinţa si alipirea catre Tron”.

Tot el este cel care declara la începutul războiului:

“Va zdrobi personal cu carja sa de episcop, teasta primului soldat regatean, care va indrazni sa treaca Carpatii si sa pasasca pe pamantul Transilvaniei cu numele de Erdely”. (Dr. Serban Milcoveanu).

Pentru a-l potoli, lui Miron Cristea i s-a promis Scaunul Patriarhal de la Bucureşti. A devenit şi ministru.

Mitropolitul ortodox Vasile Mangra a fost unul din cele mai abjecte personaje din istoria acestei ţări, începând din anul  1910, a devenit un fervent adept al premierului Tisza Istvan, fiind chiar ales deputat de Ceica-Bihor pe lista guvernului, la concurenta cu candidatul Partidului National Roman,(Partid greco-catolic, a carui presedinte a fost av. Ion Ratiu, care a fost condamnat de unguri la inchisoare pentru ca cerea unire Transilvaniei cu România).

Fiind membru al Academiei Romane, in urma acestui fapt, Academia l-a sters dintre membri ei. Pe langa faptul ca, a initiat circulara data cu corul episcopesc ortodox a mai facut si o declaratie denigratoare la adresa natiunii romane, in care se opune desprinderii Ardealului de Ungaria.

Citez:

 Universul, 1 August 1916 : “Presa romana din jurul meu, a scris ca, numai acolo se pot face cuceriri, unde un popor cu o cultra mai superioara vrea sa stapaneasca pe unul cu o cultura inferioara. Si tocmai aici e cazul sa spunem ca, cultura magheara e mult superioara celei romanesti. Daca romanii au pofta sa cucereasca,sa pofteasca, au acolo -Basarabia ”.

Telegraful roman, 3 Ian. 1917 “Existenta de o mie de ani a statului maghiar, zace tocmai asa la inima cetatenilor de limba romanea-sca, ca si cetatenilor neaosi maghieri fiecare constiincios cetatean roman al acestui stat este gata a-si jertfi bunurile si sangele sau pentru a apara integritatea teritoriala a Monarhiei. Atacul ascuns al Romaniei impotriva Ungariei a provocat in inimile tuturor romanilor din Ungaria o durere adanca”.

Mangra fuge si el la Budapesta, unde se sinucide  în hotelul Bristol în Oct. 1918.

 În 1917 Nicolae Bălan viitor mitropolit la Sibiu, semneaza o declaratie, publicata la Budapesta, în care se pronunta ferm  împotriva unirii cu ţara.

În perioada luptelor de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, când trupele german încercau să şi ultima parte a ţării sa supuna si ultima parte a ţării rămasă liberă, Moldova, Mitropolitul Primat al Romaniei si alti episcopi, au adresat o “chemare” tuturor romanilor si ostaşilor armatei române ca aceştiasă “NU” lupte impotriva ocupantului, zicand:

„Domnul Dumnezeu s-a îndurat de ţara aceasta. El a îmblanzit inima biruitorului catre noi si a făcut dintrânsul tovarăşul nostru de munca pentru mantuirea Romaniei.

Ţărani, târgoveti, slujbaşi şi orice aţi fi, aveţi buna incredintare că biruitorul care intră în Moldova, nu este setos de razbunare, nu ucide, nu jefueşte, nu dă foc, nu pustieşte …

Staţi si ramaneti pe loc cu toţi.  Nu puneţi bratul vostru în slujba unei cauze străine.”

“Stati pe loc fratilor“ In doua randuri acest îndemn, a fost aruncat de  avioanele germane, asupra transeelor Armatei Române.

RALUCA BOBOC: ”La adăpostul Constituției, fără teama sancțiunilor imediate, formațiuni precum PSD, PNL, PDL, UDMR etc, s-au baronizat și au generat corupție în loc de dezvoltare.”

Revizuirea Constituției – singura șansă pentru resetarea clasei politice

Raluca Boboc

Raluca Boboc

Startul pentru alegerile locale este foarte aproape, iar sondajele de opinie înregistrează cote extrem de negative în ceea ce privește încrederea românilor în partidele politice. Conform studiului realizat de IRES, mai mult de 9 din 10 respondenţi declară că au puţină şi foarte puţină încredere în partidele din România, iar trei sferturi dintre participanţii la studiu au păreri depreciative cu privire la acestea.

Deși electoratul a transmis numeroase semnale de alarmă, reforma celor două partide care domină scena politică este departe de a fi un deziderat realizat. Speranța generată de alegerile prezidențiale din noiembrie 2014 și emoția produsă de dureroasa tragedie de la Colectiv au fost irosite. Resetarea scenei politice, așteptată de un procent semnificativ din electorat, se amână, teoretic,  pe termen nedefinit.

PNL și PSD sunt conduse în continuare la vârf de aceleași figuri obosite și irelevante, incapabile să depășească un anumit prag al încrederii în sondaje, criteriile de integritate au fost puse în vitrină doar pentru a mai păcăli câțiva votanți, iar oferta de candidați reflectă foarte bine incapacitatea celor două partide de a înțelege așteptările electoratului.

Deschiderea reală pentru înnoirea clasei politice există. 41% dintre respondenţi declară că sunt dispuşi să voteze partide noi, însă timpul scurt, complicitățile între vechile formațiuni politice, o piață media extrem de partizană, fragilitatea noilor proiecte sau micile orgolii, caracteristice personajelor mai puțin inițiate în arta subtilităților politice, sunt factori care împiedică pe termen scurt consolidarea și afirmarea partidelor apărute în ultima vreme pe scena politică.

Chiar dacă realitățile politice și datele sociologice indică faptul că în 2016 România nu va avea o Primăvară a înnoirii politice, germenii au fost sădiți. Pe termen lung, pas cu pas, acești germeni vor încolți, se vor dezvolta și vor înflori, transformându-se apoi într-o amenințare reală pentru viața vechilor partide.

Într-o perioadă de un an, maxim doi, o nouă clasă politică își va face loc și se va afirma tot mai accentuat. Conviețuirea cu actualele partide, care în mod cert vor domina administrația locală și centrală, până la alegerile parlamentare din 2020, s-ar putea însă să genereze tensiuni sociale cu consecințe greu de cuantificat în acest moment. De aceea, trebuie identificate mecanismele prin care resetarea clasei politice să se producă pe cale pașnică și democratică.

Alegerile anticipate – punct și de la capăt

Alegerile anticipate au fost identificate în ultimii ani ca fiind cea mai bună soluție pentru rezolvarea crizelor și resetarea clasei politice, fiind susținute cu extremă vehemență chiar în timpul protestelor generate de tragedia de la Colectiv. Însă măsura dizolvării Parlamentului, pârghia constituțională care permite declanșarea anticipatelor, se ia într-o singură situație și trebuie să fie rezultatul eșecului formării Guvernului. Astfel, dacă Parlamentul nu acordă votul său de încredere pentru formarea Guvernului, de cel puțin două ori în termen de 60 de zile de la prima solicitare, Președintele României poate să dizolve Parlamentul, după consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare.

Este adevărat că procedura extrem de complicată prevăzută de actuala Constituție a României pentru declanșarea alegerilor anticipate a acționat în toată perioada aceasta ca un scut de protecție care a permis construirea și consolidarea democrației românești.

Stabilitatea politică a țării a avut cu siguranță o contribuție majoră în atingerea unor obiective extrem de importante precum aderarea la structurile NATO și integrarea în Uniunea Europeană, însă prețul plătit a fost menținerea și stabilizarea în Parlament a actualelor partide politice. La adăpostul Constituției, fără teama sancțiunilor imediate, formațiuni precum PSD, PNL, PDL, UDMR etc, s-au baronizat și au generat corupție în loc de dezvoltare.

Compoziția legislativului a devenit în foarte multe momente incompatibilă cu voința populară, însă posibilitatea ca electoratul să sancționeze în timp real derapajele partidelor a fost redusă chiar de Constituție.

De asemenea, limitările constituționale în privința declanșării alegerilor anticipate au potențat conflictele politice din ultimii ani, împiedicând resetarea jocului politic. S-a ajuns astfel la numeroase blocaje instituționale între președinte și premier (Băsescu – Tăriceanu între 2006-2008 și Iohannis – Ponta în 2015) sau între președinte și parlament (suspendarea din 2007 și cea din 2012).

Dacă până la un moment dat filtrele extrem de exigente prevăzute de Constituție pentru dizolvarea Parlamentului și declanșarea alegerilor anticipate au acționat pentru protejarea democrației, odată consolidată viața politică și parlamentară, aceste filtre au acționat în mod evident împotriva democrației.

Revizuirea Constituției – cine își asumă ?

În statele cu o democrație consolidată, dizolvarea Parlamentului și declanșarea alegerilor anticipate reprezintă de cele mai multe ori nu doar o procedură de rezolvare a conflictelor între diferite instituții ale statului, ci și o manevră de consolidare și de reconfirmare a încrederii de care partidul politic care deține puterea se bucură la un moment dat în rândul alegătorilor.

În contextul politic actual, în care PSD și PNL se pregătesc să își împartă sferele de dominație pentru următorii patru ani, revizuirea Constituției și simplificarea procedurilor de dizolvare a Parlamentului, implicit a celor pentru declanșarea alegerilor anticipate, trebuie să constituie nu doar o temă de campanie pentru noile partide, ci și o preocupare profundă atât pentru societatea civilă, cât și pentru factorii de decizie de la cel mai înalt nivel.

Deși Klaus Iohannis s-a poziționat după evenimentul Colectiv drept personajul care poartă întreaga responsabilitate a resetării clasei politice, parteneriatul mediatic cu Dan Voiculescu, unul dintre cei mai puternici adversari ai statului de drept, riscă să-i umbrească autoritatea și legitimitatea. Foarte probabil, Iohannis va sfârși prin a conduce el însuși coaliția anti-reformă PNL-PSD-Antena3.

În acest moment, Dacian Cioloș este este singurul pol de putere capabil să absoarbă energiile pozitive din societate. În funcție de rolul pe care și l-a propus să-l joace pe scena politică românească, Cioloș poate contribui decisiv la procesul de resetare a clasei politice. Premierul – jucător Cioloș poate face acest lucru fie din fruntea unui partid care să participe în alegerile parlamentare din anul acesta cu unic proiect revizuirea Constituției, fie prin lansarea unui proiect de Lege referitor la revizuirea Constituției, pe care să-l transmită președintelui României pentru dezbaterea și aprobarea lui de către viitorul Parlament.

Resetarea profundă a clasei politice și o schimbare a întregii societăți se poate face doar pornind de la legea fundamentală a statului. România are nevoie de o Constituție nouă, modernă, adaptată transformărilor care au maturizat și au consolidat democrația, capabilă să surprindă și să integreze noile energii din societate. O Constituție care să dea mai multă putere poporului !

Autor: Raluca Boboc

Sursa: contributors.ro

SORINA MATEI: ”La rece, sec şi succint, în România, cam aşa se prezintă Justiţia. Greoaie, complicată, cu multe deficienţe şi nereformată chiar şi după un deceniu.”

4 martie 2016 3 comentarii

DNA. Trezirea la realitate.

Sorina Matei

Sorina Matei

Doar cei care nu cunosc cum funcţionează în realitate DNA şi Justiţia în absamblul ei au ovaţionat bilanţul de acum câteva zile. De partea cealaltă, s-au situat criticii vehemenţi, cei care se tem sau nu suportă, din diverse motive, principala instituţie de luptă împotriva corupţiei. Pentru ei, acelaşi bilanţ a fost înspăimântător.

Adevărul este, ca de obicei, undeva la mijloc. Însă afişarea triumfalismului epatant, cu accente aproape mistice şi profetice, de transpunere în unici eliberatori ai ţării, deţinători ai adevărului absolut şi suprem, chiar şi al celui judiciar, realistic vorbind, nu prea îşi avea locul la o evaluare a unei instituţii parte a actului de Justiţie, respectiv acuzarea.

În economia sistemului judiciar, DNA este o instituţie de Parchet. Este adevărat, una grea, complexă dar mică şi cu competenţe speciale. Dar în firescul lucrurilor, adevărul juridic al oricărei acuzaţii aduse de o structură de parchet se stabileşte doar în instanţă. Acolo este singurul loc unde se validează capacităţile şi munca unui procuror. Ne place să auzim sau nu, dacă vorbim de Justiţia din România, ea nu înseamnă numai anticorupţie. Chiar cifrele şi statisticile îndrăgite atât de mult arată în fapt cât de dezechilibrat este tonul şi accentul când unica raportare la sistemul român de Justiţie se face numai prin DNA.

Cu 183 de procurori, 7000 cauze de soluţionat şi aproape 10.000 de dosare pe stoc, este evident cu ochiul liber că principala instituţie de luptă anticorupţie a performat mult în ultimii ani. Însă la nivelul ansamblului sistemului de Justiţie, cei 183 de procurori DNA fac parte şi ei din totalul de 2557 de procurori ai ţării. Cei realmente preocupaţi de cum funcţionează cu adevărat Justiţia, ar trebui să uite atent şi să se întrebe ce fac oare şi ceilalţi peste 2300 de procurori, din cele 176 de parchete de pe lângă judecătorii, 42 de parchete de pe lângă tribunale, 15 parchete de pe lângă curţi de apel, parchetul de pe lângă instanţa supremă, DIICOT sau parchetele militare.

La nivelul tuturor parchetelor, nu numai în DNA, volumul de muncă al procurorilor este enorm dar la fel de adevărat este că în unele cazuri nu prea se vede şi nu prea se simte: peste 3 milioane de lucrări deschise, adică sesizări, şi peste 1.880.000 de dosare penale. Pe an.

Dacă la toate acestea îi mai adăugăm şi pe cei aproape 4.500 de judecători – care înfăptuiesc actul de Justiţie – din 176 de judecătorii, 46 de tribunale inclusiv cele specializate, 15 curţi de apel şi Înalta Curte cu cele 3.500.000 de dosare, cu stocuri rămase nesoluţionate de 150.000 de dosare ce cresc de la an la an, cu încărcări uriaşe pe curţile de apel, vom avea o mică idee despre ce înseamnă cu adevărat în România înfăptuirea actului de Justiţie, în întreg ansamblul ei rotund.

Nu numai în DNA, ci şi în restul parchetelor şi, implicit, al instanţelor volumul de activitate este tot mai mare. Ca medie naţională, încărcătura pe majoritatea procurorilor este peste 100 de dosare. Recordul absolut nu este la DNA ci, de exemplu, în 2014, a fost al unui procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Vişeul de Sus care avea de rezolvat nu mai puţin de 4314 de dosare penale. Prostii sau nu, unul pe zi să-l rezolve, ar însemna că acel procuror nu mai face nimic în următorii 12 ani. Bineînţeles că în DNA cauzele sunt complexe şi foarte importante. Însă tot în ţară, şiîncărcătura de cauze pe cel care înfăptuieşte Justiţia- adică judecătorul- depăşeşte şi 1500 de dosare. Este, realmente, ceva uriaş.

În instanţele de judecată, aşa numita operativitate în soluţionarea cauzelor creşte foarte puţin ca efect al intrării în vigoare a noilor coduri ce au introdus procedura de cameră preliminară lărgind astfel competenţa materială curţilor de apel, introducând contestaţiile împotriva încheierilor pronunţate de judecătorul de drepturi şi libertăţi şi eliminând competenţele funcţionale ale tribunalelor de a judeca apeluri.

Prin ochii funcţionării tuturor procurorilor din parchetele din România, starea infracţională în România a crescut în ultimii ani cu o medie de 150- 200% pe infracţiuni de corupţie – spălare de bani, luare de mită, abuz în serviciu–  cu 70% pe cele de proxenetism şi proprietate intelectuală. Însăboomul adevărat de peste 1300%  creştere s-a înregistrat în mod dramatic şi periculos pe infracţiunea de pornografie infantilă. Şi asta este îngrijorător.

Şi-o ultimă cifră: avem 50.000 de inculpaţi pe an la nivelul tuturor parchetelor. Dintr-o sută de mii de locuitori, peste 250 de români sunt puşi sub învinuire. An de an.

La rece, sec şi succint, în România, cam aşa se prezintă Justiţia. Greoaie, complicată, cu multe deficienţe şi nereformată chiar şi după un deceniu. În esenţă, un stat în care suspiciunile de corupţie generalizată duc în continuare până la cele mai înalte niveluri ale societăţii, şi avem în parchete aproape 2 milioane de dosare penale şi în instanţe peste 3 milioane 500 de mii de cauze, asta chiar nu ar trebui să fie chiar deloc un motiv de mândrie când vorbim de Justiţie. 

Procurorii DNA, o mică parte din tot acest tablou, şi-au făcut treaba cu curaj, riscuri şi atacuri extrem de dure pe toate plaurile posibile. S-au ţinut pe picioarele lor. Şi asta este foarte bine. Poate într-o zi n-ar trebui să ne mai mire normalitatea. Ca magistraţi, sunt în serviciu public şi ca să-şi facă treaba sunt plătiţi. Au rezistat şi au mers tot înainte. Indirect însă au generat o aşteptare pe cât de colosală, pe atât de nerealistă, în care există senzaţia că DNA poate reforma tot, chiar şi întreg statul. Nu este deloc aşa. Dar cu această falsă impresie s-a intrat într-o spirală din care doar cu luciditate şi mare atenţie se mai poate ieşi.

Greşeala de parcurs pe care o face şi DNA este dorinţa continuă de a se poziţiona simbolic drept unic reper şi motor al funcţionării Justiţiei din România, cu accente de supraputere. Ceea ce nici teoretic, nici practic, nici realistic, nici sănătos, nici viabil şi nici eficient nu poate fi pentru întreg sistemul judiciar. Pentru că poza sistemului arată altfel, este mult mai dură. DNA este doar o insulă de firesc, vrând nevrând dar parte al acestui întreg angrenaj, în multe zone, anchilozat. Pe felia ei, DNA poate avea rezultate excepţionale, dar nu poate muta munţii din loc.

Motoarele DNA s-au turat la maximum şi in crescendo în ultimii doi ani, în 2015 ajungând să demanteleze aproape toate reţelele transpartinice de putere şi influenţă, a dărâmat intangibili, aproape că a destructurat din temelii partide, a reţinut finanţatori, afacerişti, asfaltatori, oligarhi, şefi de instituţii, feţele văzute şi nevăzute ale diverselor puteri subterane. Toţi pe bandă rulantă. Aşa cum era firesc, în rândul publicului larg, creşterea de încredere în instituţie a crescut automat, imediat şi exponenţial. Iar DNA a devenit în ochii şi mintea oamenilor drept principalul promotor al “înfăptuirii Justiţiei”, în tot acest peisaj semi-paralizat

Cu aplauzele la scenă deschisă, şi cu aşteptările uriaşe generate, uneori nerealiste, şi DNA a vrut tot mai mult şi mai mult. Mai mult sau mai puţin, pe bună dreptate. A început să-i placă noua poziţionare, s-a îndrăgositit uşor de propria-i poză, devenită unic distribuitor al dreptăţii. Aşa s-a intrat în cu totul altă etapă. A turat motoarele şi mai mult, a simţit nevoia să demonstreze ceea ce chiar nu mai era de demonstrat. Ca un lift ce într-un bloc cu 100 etaje vrea neapărat să urce la etajul 113. Poate cu viteză şi determinare sparge plafonul, poate ajunge unde doreşte, dar după ce zboară aiurea prin văzduh, n-o mai poate lua decât în jos. Vertiginos.

Acesta este principalul risc atunci când în goana de a “curăţi ţara” singur, cu ochii şi cu timpanul lipit la solicitările publicului, ajungi să evaluezi, doar pentru cote înşelător de vremelnice după care se ghidează numai politicienii, suspiciunea de corupţie nu neapărat după rigurozitatea legii. Strada nu dă probele, probele le caută procurorii.

Aşa apar greşelile, instrumentările precare, reinterpretarea eronată a infracţiunilor, începe pompierismul, se dezlănţuie compunerea, comparaţiile ce nu-şi au rostul în acte suple şi obiective ale acuzării, impresiile personale ale procurorilor, senzaţiile ajung să ţină loc de probe, intenţia nu mai e demonstrată, probatoriile devin şubrede, faptele penale sunt pierdute pe drum, descrierea clară a activităţii infracţionale lipseşte uneori cu desăvârşire, apare neglijenţa. Aşa încep marile vicii de fond foarte păguboase pentru instituţie de asemenea importanţă pe termen lung.

Deşi aş putea, nu voi da exemple cu dosare în care este cert că s-au comis asemenea erori. Ele încep să se vadă şi se vor observa şi mai clar în timp. Este adevărat că nicio instituţie nu este perfectă, dar obiectiv, este îngrijorător că greşelile devin din ce în ce mai  dese şi sunt constatate din ce în ce mai ferm în instanţe. Arestările preventive, constanta măsurilor de prevenţie cerute, în speţe mari, sunt aprobate de judecători din ce în ce mai rar. Cum se ştie, la judecata măsurilor de prevenţie sunt examinate probele forte de pe fond ale dosarului. Aşadar, indicatorul este destul de serios.

O altă eroare în această goană de a obţine felicitări în fereastră a rezultat în antagonizarea unei părţi importante din corpul judecătoresc. În ultimul timp, cum a picat vreo cerere de arestare, cum s-a dat vreo motivare ce n-a fost pe plac, judecătorii au fost băgaţi en gros în malaxorul Inspecţiei Judiciare. Ba că sunt suspiciuni de corupţie, ba că este lipsă de imparţialitate, ba rea intenţie sau diverse alte motive. În general, impresia generată a fost că numai judecătorii au fost de vină când finalul nu a fost cel aşteptat de DNA. 

“Cine este judecătorul care a avut curajul să nu dea arestare? Cine e judecătorul care a dat această motivare?”, au rulat titlurile cu accente inchizitoriale. Iar adevărul n-a fost mereu acesta. Uneori, în această maşină de despicat firu-n patru cu cariere cu tot au intrat de-a valma şi magistraţi oneşti, severi şi meticuloşi cu aplicarea literii şi spiritului legii, nu numai părtinitorii sau suspicionaţii. Câteodată erorile se regăseau chiar în ale procurorilor instrumentări. E greu dar e mai sănătos să admiţi când greşeşti.

Acestă tendinţă de derapaj de fond s-a propagat rapid şi în ţară, nu în toate, dar în câteva secţii teritoriale ale DNA. Marile suspiciuni de corupţie la nivel înalt din teritoriu au început să pice în derizoriu. Şi la centru şi în teirotriu, au fost reţinute persoane pentru doi pui, o mămăligă, trei peşti, nişte bucăţi de pastramă, o carcasă de oaie, o sticlă de whisky, ţuică, vin, apă minerală, un ceainic, o tavă de cupru sau mâncare pentru câini. Dacă la centru mai nou se iau personaje neagreate de public direct de pe funcţii fără intrumentări solide, de ce procurorii din ţară n-ar face şi ei la fel cu tot soiul de personaje de pe plan local în legptură cu care nici nu se mai obosesc să caute faptele penale suspectat a fi sâvârşite cu încălcarea legii?

În câteva dintre secţiile teritoriale unde au ajuns speţe importante, instrumentările încep să scarţâie, alteori arestul preventiv cerut mereu este respins ferm de instanţe. În câteva situaţii, pe procurori i-a înghiţit efectiv dosarul. S-au extins atât de mult fără să calculeze exact de unde şi până unde îi ţin probele, încât devine foarte greu să trimită o speţă în instanţă pe care au făcut mult zgomot de fond.

Tendinţa crescândă este scăderea calităţii pentru a creşte precipitat cantitatea. Pentru a fi tot mai multe persoanele importante anchetate. Pentru că asta cere spirala aşteptării publice. Dar pentru asta trebuie probatoriu temeinic şi precizie în aplicarea legii. N-ai făcut nimic dacă ai luat azi doar de urechi un personaj notoriu suspectat de corupţie dacă-ţi râde în nas peste ceva timp cu o decizie definitivă şi irevocabilă a unui judecător.

Realitatea faptică a demonstrat că o singură breşă în instrumentare într-un dosar important, cu probe solide, poate fi diluată de apărare atât de mult pe parcursul cercetării judecătoreşti şi judecăţii prelungite, tergiversate uneori şi 9 ani, încât se poate ajunge la achitări răsunătoare. Iar asta înseamnă în final invalidarea procurorului. Ceea ce cred că nu-şi doreşte niciun om din DNA.

Pedala acceleraţiei este apăsată intens de câţiva procurori şi consilieri slab pregătiţi care au ajuns să fie ferm convinşi că orice zboară e corupţie. Că simpla acţiune de a intra într-o clădire e o dovadă clară a complicităţii la abuz în serviciu, de exemplu, şi nu mai trebuie probată şi intenţia celui suspectat a fi complice, că relaţiile nepotrivite sunt probe de corupţie în instanţă, că două denunţuri ale aceleiaşi persoane care efectiv se bat cap în cap sunt proba netăgăduită a traficului de influenţă, că orice fel de profit al unei societăţi comerciale poate fi probă pentru o faptă de abuz în serviciu cu folos. Şi exemplele pot continua. Succesiv, chiar judecătorii au decis argumentat pe literă de lege că este greşit, că nu este deloc aşa.

Un alt tertip tot din dorinţa de validare publică şi judecată înainte ca totul să fie decis de un judecător sunt titluri bombastice, în media, cu informaţii uneori neprobate, au ajuns să inflameze fals speţe. Ba chiar în unele situaţii au ajuns să dea serios peste cap dosare importante. Aici, responsabilitatea deşi împărţită, e realmente într-o singură parte. Unor jurnalişti sau recitatorilor ce nu gândesc sau nu verifică nici nu prea le pasă ce informaţie distrubuie publicului, dar unui procuror responsabil ce-şi vede instrumentarea secretă pe care o derulează în presă şi dosarul făcut ţăndări îl interesează că munca lui grea, susţinută şi legitimă de a prinde un personaj important suspectat de fapte de corupţie poate să scape aşa, de nici nu-şi mai poate duce la capăt demersul de a ajunge cu probatoriul în faţa unui judecător.

DNA ar trebui să se hotărască ce vrea. Doreşte să-i ţină dosarele în instanţe şi să fie demonstraţi şi condamnaţi cei suspectaţi de fapte de corupţie sau vrea continuă idolatire, cult şi veneraţie cu unică ancoră de reper, validare şi certitudine strada şi nu instanţa sau rigoarea legii, cu riscul de a scăpa suspecţii? DNA nu-şi poate permite ca pe speţe importante să dea chix, să se descopere peste ceva timp că tot ce s-a spus, acuzat şi scris nu e aşa, nu-şi poate permite achitări strălucite. Chiar şi cu o rată a achitărilor destul de scăzută, ceea ce într-un stat echilibrat este o altă anomalie, pe dosarele importante nu prea are voie să rateze, nu are voie să facă greşeli de fond.

Bineînţeles că nu se întâmplă asta în toate dosarele. O generalizare a erorilor ar fi nedreaptă . Nicio speţă nu seamănă cu cealaltă, nicio instrumentare sau probatoriu nu sunt identice, niciun procuror nu seamănă cu celălalt iar în DNA sunt şi mulţi procurori bine pregătiţi, mai severi, mai precişi, mai cumpătaţi, experimentaţi care au în lucru speţe extrem de importante, nu apasă pe acceleraţii de tot felul aiurea, care nu sunt interesaţi de glorie trecătoare, ci numai de lege, care nu comit astfel de greşeli. Este îmbucurător că sunt destui, unii chiar tineri şi care ştiu foarte bine că unica validare trainică, sănătoasă a lui şi a instituţiei o dă condamnarea citită în instanţă de judecător.

La câţi duşmani are DNA în acest moment, erorile de genul celor mai sus în anumite cauze însemnate riscă să vicieze fondul şi pot genera riscul unui bulgăre ce se poate întoarce înapoi, de data asta, peste întreg DNA cu efect de adevărat bumerang. Ar fi păcat ca după atâta muncă, curaj şi determinare un demers legitim şi o speranţă publică amplă să se facă praf. Mai multă cumpătare şi atentă chibzuinţă cu siguranţă n-ar strica.

“Corupţia ucide” este sloganul străzii confiscat imediat, ca retorică, de politicieni. Greşelile adunate nu omoară, dar pot subrezi instituţii, le pot delegitima şi pe un val de reflux au puterea să năruie lupte grele şi esenţiale. 
Niciun om onest, de bună credinţă, căruia-i pasă, înţelege exact ce înseamnă în realitate Justiţia şi care-i adevărata miză nu vrea să asiste la aşa ceva.

Autor: Sorina Matei

Sursa: sorinamatei.blogspot.ro

%d blogeri au apreciat: