TEREZA – BRÎNDUŞA PALADE: „Ţările cu un trecut totalitar au de multe ori asemenea figuri literare sau intelectuale “şchioape”…..În România, cel puţin, istoria recentă a naţionalismului de tip legionar este una complicată. „

În loc de motto:

Libertatea de exprimare este un barometru al Democraţiei. Îngrădirea libertăţii de exprimare este unul semnele faptului că democraţia este în suferinţă. 

Mai grav decât îngrădirea libertăţii de exprimare nu este decât înţelegerea deviantă a acestui concept, când calomnia e înţeleasă drept dezvăluire şi înjurătura drept gem literar.

O democraţie nu poate fi sănătoasă decât dacă libertatea de exprimare este una echilibrată, fără îngrădiri şi fără devianţe.

Unde ne oprim? ”Giganții șchiopi” și cenzura libertății de exprimare

În 1936, după apariţia romanului lui Céline Moarte pe credit, ce conţinea inovaţii stilistice de natură să revoluţioneze naraţiunea modernă, nimeni altul decît Sartre elogia valoarea acestei proze non-conformiste. Céline era deja, în acel moment, cunoscut în Franța ca un autor cu un stil narativ ”rebel”, datorită romanului său anterior Călătorie la capătul nopţii(1934). Cîţiva ani mai tîrziu, profilul său fascist şi colaboraţionist, manifestat în celebrele sale pamflete anti-semite, avea să se contureze mai definit și, în 1950, avea să ducă la o condamnare in absentia pentru activităţile sale pro-naziste din timpul ocupaţiei.

Cu toate că nu s-a dezis niciodată de credinţele sale anti-semite şi, după război, a devenit un negaţionist, Céline a fost totuşi reabilitat ca figură literară în Franţa post-belică. Admirația estetică față de romanele sale nu a dispărut, în tabăra criticilor, din cauza dezacordului cu vederile sale politice. Unii exegeți contemporani, cum este americanul Milton Hindus, îl recunosc chiar ca pe un ”gigant șchiop”. Deși, pentru mulți cititori oripilați de pamfletele sale rasiste, termenul ”gigant” este inaplicabil, din cauza eșecului lui Céline de a percepe umanitatea evreilor, el rămîne totuși un scriitor de referință, chiar dacă, desigur, controversat.

Ţările cu un trecut totalitar au de multe ori asemenea figuri literare sau intelectuale “şchioape”. Este firesc, de aceea, ca eroizarea lor, de pildă prin instalarea statuilor lor în locuri publice sau prin denumirea de străzi şi instituţii cu numele lor, să fie pusă în discuție. Pe de altă parte, obiectivarea tuturor admiratorilor “giganţilor şchiopi” ca inamici publici poate risca să meargă pînă la excese și demonizări arbitrare. Ar trebui oare ca toţi admiratorii lui Eliade să fie consemnaţi pe o listă neagră? Sau ar fi indicat ca toţi “discipolii” lui Noica, mari şi mici, să fie marcaţi cu un “semn al fiarei” apocaliptice?

Cunosc bine un discipol al lui Constantin Noica care este, în contextul acestei discuţii, o figură cel puţin paradoxală. Evreu din Iaşi, cu o istorie de familie care include trauma Pogromului din iunie 1941. Un om de cultură şi un filosof de marcă. Politic, cu valori şi atitudini “de stînga”. Ei bine, acest om apără răspicat, cu orice prilej, memoria fostului său mentor de reducționisme politice de genul “a fost un naţionalist de extremă dreaptă” şi s-a temut de la bun început că aplicarea Legii Holocaustului (de altfel, deficitară în privința normelor de aplicare) ar putea merge atît de departe.

E vorba, într-un limbaj logic, de argumentul “pantei alunecoase” (slippery slope). Intelectuali majori ca Eliade, Noica şi Vulcănescu sau scriitori precum Vintilă Horia și Radu Gyr au avut într-adevăr devieri de extremă dreaptă, ce se cuvin recunoscute istoriografic, cu consecința că eroizarea lor prin statui şi denumiri stradale devine foarte problematică. Ne întrebăm, totuşi, unde ne oprim. Devine orice admiraţie publică pentru un “gigant şchiop”, fie el filosof, poet sau prozator, în sine blamabilă? Ne pierdem umorul şi ne transformăm într-un tribunal inchizorial care cercetează de erezie toate opiniile şi aprecierile exprimate public?

În România, cel puţin, istoria recentă a naţionalismului de tip legionar este una complicată. A existat, cum se ştie, un “trend naţionalist de dreapta” în inima Securităţii, perpetuat şi după 1990. Ioan-Petru Culianu i-a recunoscut existenţa şi a plătit scump curajul de a spune cu voce tare ce gîndea despre acest subiect. A existat astfel o ideologie naționalistă a Securităţii chiar în timpul lui Ceaușescu: naţional-comunismul. Ea a împrumutat clişee legionare şi a valorificat bogatul “patrimoniu” xenofob al fascismului în scopul legitimării comunismului românesc. În sine, a fost mai curînd un hibrid ideologic: rodul inovaţiei şi adaptării textului la context. Naţional-creştinismul de tip legionar este, prin comparaţie, o ideologie vetustă.

În plus, chiar sus-numitele figuri intelectuale “de dreapta” nu sînt chiar atît de previzibile. Cercetarea lui Eliade asupra religiilor arhaice şi a practicilor şamanice inspiră studii ce merg de la Misterele din Eleusis pînă la misticismul narcoticelor. Aşa cum arată Andrei Oişteanu în Religie, politică şi mit (2014), nu doar cercetătorii conservatori ai religiilor bazate pe venerarea prezenţei sacrului, ci şi căutătorii hippie ai extazului narcotic din anii ’60 (și ei discipolii lui Eliade la Divinity School, Universitatea din Chicago), valorifică intuiţii prezente în opera lui Eliade.

Desigur, se cuvine să admitem că libertatea de exprimare trebuie să aibă unele limite. Dar întrebarea este, din nou, unde ne oprim. De pildă, putem decide că exprimarea publică explicită a urii de rasă, gen, religie sau etnie ar trebui să fie sancţionată. Nu însă, probabil, şi satira, arta sau literatura care conţin critici sau ”aluzii subversive” implicite sau disimulate, de tipul Versetelor satanice. Nu și exercițiile de admirație publică față de ”giganți șchiopi” care nu sînt motivate prin aderarea la ”discursul lor instigator”. Acestea pot fi, desigur, comentate sau criticate public. Dar cenzurarea lor totală poate naşte monştri.

Atmosfera de suspiciune malignă produsă de sentimentul că orice atitudine publică admirativă față de ”giganți” culturali cu vederi politice discutabile poate fi sancționată rigid ca “ură bigotă” de către o poliţie a gîndirii ce “veghează permanent” nu este, desigur, respirabilă. Cred că ar trebui să ne mulțumim cu sancțiunile la adresa urii explicite, exprimate fără echivoc de A împotriva unei categorii B, pentru a nu aluneca în asemenea derive. În caz contrar, riscăm să instituim un neplăcut spirit al terorii asupra gîndirii şi exprimării, ce este, de altfel, straniul numitor comun al iacobinilor, fundamentaliştilor islamici, Inchiziţiei şi poliţiei politice din regimurile totalitare.

Autor:  Tereza-Brîndusa Palade

Sursa: contributors.ro