Sextămâna


concert2

Mi se intâmplă adeseori ca duminica să am convingerea că e sâmbătă şi invers. Sau să realizez cu surprindere că deja e vineri, ori cu groază, că e de-abia joi.

În vacanţe, niciodată nu ştiam ce zi e. Şi nu numai eu eram aşa. Dacă într-un grup de zece apărea întrebarea “ce zi e azi?”, unul dintre noi se uita în telefon ca să afle răspunsul. Data era neinteresantă, dar asta  oricum apărea pe undeva, pe notele de plată cel mai adesea.

Însă, de departe, miercurea e cea mai urâtă zi, nimic nu e mai dezolant decât ziua de miercuri. Probabil în iad e tot timpul miercuri, cred că nu se poate născoci ceva mai chinuitor decât o nesfârşită miercuri. E ziua în plus. E furăciune pe faţă, optsprezece zile în plus pe an care ar trebui să fie libere.

Chestia asta cu ciclul lunar de 28 de zile împărţite în pătrare care stau la baza măsurării timpului e total perimată. În primul rând, înainte nu era eficienţa de acum, ce să mai spun de volumul de muncă şi ritmul de viaţă. Atunci oamenii îşi luau felinarul cu ei la plimbare, umblau cu lumânări în buzunar şi fără excepţie, în fiecare noapte toţi vedeau fantome şi strigoi şi îşi baricadau casele cu scut de usturoi când era lună plină (să mă mai scutească poeţii cu odele lor despre luna plină, o vedeau numai prin găurile din acoperiş).

E drept că a fost şi mai rău: în Romania, abia după Primul Război Mondial, în anul 1925, un decret regal stabilea obligativitatea juridică a zilei de repaus duminical. Jeez.

În ’90 s-a trecut la săptămâna de lucru de cinci zile. Dacă speranța de viață la naștere în 1900 era de doar 36 ani pe la noi şi s-a dublat progresiv în jumătate de secol, acum e de 75-80 de ani, cu zece ani mai mult decât cu un deceniu în urmă şi e în creştere, tinde spre 85-90 în vreo 10-15 ani.

Oricum sistemul medical a fost mereu la pământ, e clar că de la descoperirea penicilinei, la noi nu a mai apărut nimic care să influenţeze speranţa de viaţă din punctul ăsta de vedere. Aşa că eventualele argumente, pică.

Ar cam fi timpul să trecem la săptămâna calendaristică de 6 zile şi cea de lucru de 4 zile. Să scoatem ziua asta oribilă, miercurea, din calendar. Şi bineînţeles că nu s-ar mai chema săptămână, logic. Ar fi sextămână.

Sursa: micdavinci.wordpress.com


 

  1. 1 Septembrie 2016 la 17:28

    La mine, cumva, în perioada claselor 5-8 s-a creat un fel de simpatie sau antipatie față de anumite zile.
    Zilele care contau fiind fie grele fie ușoare erau luni, miercuri și vineri. Fiind la o clasă cu profil de atletism (nu făceam practică în atelier deloc), zile bune erau cele în care nu aveam la sport chestii de rezistență. De exemplu era extrem de enervant să te pună să alergi 40 de minute, fără oprire în fiecare din cele două ore. Ne învârteam ca bezmeticii pe pista de 100 de metri de la groapa cu nisip. Alergai în coloană, din când în când profesorul striga ”Întinde pasul” sau cu fluierul de regla ritmul.
    Marți și joi erau zile enervante … fizică, matematică, chimie și profesori foarte severi care parcă aveau plăcerea să ne vadă cum umblăm năuci.
    Sâmbăta era mișto pentru că aveam doar patru ore… Duminica era urâtă după amiaza pentru că urma lunea … La vremea aceea încă nu mergeam la discotecă…

  2. 1 Septembrie 2016 la 17:30

    Legat de … Sextămână ca săptămînâ cu șase zile, nu știu cum să îți explic, dar șase se spune six nu sex … :p
    Sexul e altceva :p

  3. micdavinci
    1 Septembrie 2016 la 17:45

    A duo tria quattuor quinque sex septem octo novem decem
    crezi că nu m-am documentat? merge maximum sesimana. dar corect e sextamana sau sextemana şi iţi inteleg dezamăgirea, sunt de acord că titlul induce în eroare.

    • 1 Septembrie 2016 la 19:14

      Ce să zic? Unii am avut viața grea și nu am învățat latinește prea mult … 😀

      • micdavinci
        2 Septembrie 2016 la 19:04

        câtă latină am învăţat eu… să nu detaliem. totuşi proful era simpatic şi nici nu era prof de latina la baza, a inlocuit-o pe profa de dinainte pentru că era aşa de proastă încât făceam mişto de ea până fugea plângând din clasă. Asta nou era un munte de om, chel şi cu 100 de dioptrii, cu şapte facultăţi la activ şi vreo 10 limbi pe care le vorbea fluent.Intra în clasă izbind uşa şi urla /Ave Cezare, morituri te salutant/ de cădeau panourile de pe pereţi. Imi plăcea de el, il cheama Constantinescu, apoi am făcut şi logică cu el.
        Parcă văd gaura din perete facută de clanţa uşii izbite de latinul ăla cu cap lucios, nişte lauri îi mai lipseau.

  4. micdavinci
    1 Septembrie 2016 la 17:47

    orele de sport erau orele mele preferate, la celelalte faceam eforturi supraomenesti sa nu adorm, aveam impresia ca mi se misca urechile de efortul pe care-l faceam ca sa tin ochii deschisi. dar oricum, auzeam ce vorbeau ei acolo

    • 1 Septembrie 2016 la 19:15

      Oamenii sunt diferți … cică ar exista unii cărora le place și chimia … (Doamne, cât am detestat materia asta …)

      • micdavinci
        2 Septembrie 2016 la 1:56

        ahahahahaaa

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: