Anormal


Avea obiceiul să privească extrem de concentrat într-un punct minute în șir, nu-mi dădeam seama dacă asculta ceva, elabora o teorie sau era într-un laborios proces de analiză, era bun la asta. Urmau concluzii uluitoare pe care ți le spunea direct, fără să specifice drumul logic parcurs, dar făcea sens. Cumva, transfera un pachet de date odată cu concluziile scurte.

Practic, eu nu mă gândeam la nimic atunci când observam asta, dar invariabil îmi atrăgea și mie privirea un punct din spațiu, ca un magnet, si-l fixam până incepea să se descompună și mă absorbea; o stare plăcută, la care renunțam cu regret.

-Îți dai seama cum e o cameră care miroase a zambile?

Întrebarea asta bruscă m-a paralizat, nu reușeam deloc să-mi amintesc ce parfum au zambilele și nu prindeam rostul întrebării. N-aveam nimic, absolut nimic în minte și-am articulat niște sunete fără sens, în timp ce flori mici, albe, roz și violet se agitau în amintiri complet banale. Mă privea atât de atent, așteptând un răspuns, încât din ochi îi ieșea în raze albastrul ăla neverosimil și-mi intra în cap, dar dădea peste narcise, liliac, lăcrămioare, bulbi de lalele, ghiocei care ieșeau din zăpadă și brândușe, însă nici cel mai vag parfum pe care să-l asociez zambilelor. Chiar când nu mai suportam privirea aia serioasă, fluxul continuu de albastru intens mi-a revelat răspunsul și-am izbucnit ca un școlar:

-Ca ochii tăi!

“Dumnezeule, ce tâmpenie!” am gândit imediat. Apoi am repetat asta tare, de câteva ori, în timp ce o panică înfiorătoare punea stăpânire pe mine, sub expresia lui relaxată de surpriză.

Și-a aruncat brațele și m-a strâns atât de tare, încât mi-a pocnit o vertebră. Cu surprindere, am descoperit că mereu mă duruse locul ăla dar mi-am dat seama abia acum, când durerea a dispărut.

Era o situație foarte ciudată și eram amândoi complet zăpăciți. Ne-am așezat și n-am mai spus nimic, n-am mai vorbit niciodată despre asta.

De fiecare dată când îmi amintesc scena asta, simt că roșesc și spun iar “Dumnezeule, ce tâmpenie!” fără să am habar care e tâmpenia. Așa s-a întâmplat și acum. Cineva de lângă mine m-a bătut prietenește pe spate, solidar. Am revenit în prezent și m-am uitat la imaginile de la televizor, unde mulțimi de oameni apărau familia tradițională, căsătoria între femeie și bărbat. Am privit, în tăcere. Nu era nimic deosebit, erau doar niște oameni normali, cu nimic deosebiți de toți ceilalți oameni.

Un zâmbet albastru a traversat un continent când am încremenit cu ceașca de cafea în aer.

La naiba! am îngaimat stins, de uluire.

sursa micdavinci.wordpress.com


  1. Niciun comentariu până acum.
  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: