Arhiva
Bucuria Fiarei din noi de a-i face pe alții să sufere …
De la o vreme mă tot bate un fel de gând. Și anume că oamenii sunt mult mai dispuși să reacționeze când e vorba de ceva negativ decât de ceva pozitiv.
De exemplu mi se pare că dacă spui că Guvernul vrea să schimbe Legea Gravitației sunt mai mulți cei care vor reacționa, în general înjurând mai cu sau mai fără perdea deși e evident că e un banc și bancul ar trebui să stârnească măcar un zâmbet, pe când dacă arăți că nu știu ce sportiv a câștigat aur la o competiție importantă.
Subiectul negativ, chiar real și discutat peste tot va stârni dezbateri aprinse, oamenii par a se descărca, ca și cum ar sări la gâtul unora pe care nu îi suportă, sau pur și simplu pentru căe mai ușor să înjuri pe cineva deși nu ai nimic de împărți cu el decât de a admira pe cineva.
De fapt nici nu cred că e vorba de implicare reală, pur și simplu e vorba de un fel de descărcare de umori. Prin intermediul Internetului parcă fiecare arată pofta de a pune pe cineva la zid și de a apăsa pe trăgaci. Dacă se întâmplă ca cineva să manifeste compasiune, asta se face scurt, parcă doar pentru a vedea ceilalți că e acolo și ar avea suflet bun, când e de expriat lucruri negative e un adevărat dezmăț de exprimare.
Treaba e că săritul la jugulară, poate ucide, poate schimba personalități, destine. Orice acuzație care se aduce pare a avea o siguranță căutată, dacă ceri argumente devii automat dușman ori măcar simpatizant al dușmanului.
Toți devin justițiari, toți au în traistă adevărul absolut, țoți ai soluții și sunt cei care vor să facă dreptate. Da… toți…
Oare cum ar fi ca atunci când acuzi pe cineva de ceva măcar să încerci să argumentezi acuzațiile pe care le aduci? Sau dacă spui cea rău și urât despre cineva să fii gata să admiți că poate are și părți bune?
Cu ar fi să nu mai vedem lumea ca o lume formată din bine și rău absolute, din alb și negru, fără nuanțe de gri? Cum ar fi să vedem că lumea e plină de culori mai vii, mai voioase, mai triste, mai sumbre care, la râdul lor au și multe nuanțe? Doar Dumnezeu e bun 100% și Diavolul e rău 100% ..
Oare cum ar fi să nu mai trecem totul prin Patul lui Procust, indiferent dacă e vorba de alegeri electorale, relații amoroase, ori de ciocolată cu alune?
Oare cum ar fi ca imediat ce auzim sau citim ceva despre ceva să nu reacționăm ca bezmeticii ? Să nu mai sărim la jugulară înainte de a căuta să vedem cât e de adevărat acel ceva?
Ne place Internetul pentru că putem crea opinii care se vor rostogoli și fie se vor dezvolta dacă au potențialul ce rezonează în mintea celorlalți cu ceva care există, fie se vor stinge dar nu fără a lăsa urme?
Interesant este că atunci când aruncăm o acuzație, deși ni se pare că e doar ceva de care vom uita mâine, de fapt am pus o cărămidă la eșafodul cuiva despre care știm doar ce vedem la televizor ori citim prin ziare, nu ne interesează ce rezonanță are în sufletul aceluia ceea ce spunem. Ori, poate, dimpotrivă, facem tot ce putem ca acela să afle ce am zis despre el.. așa, să îi tocăm un pic nervii … poate ne dorim chiar ca acela să sufere … așa, pentru că putem.
Poate suntem fericiți când vedem că altora le e rău tocmai pentru că prin comparație, nouă se pare că ne e bine.
Poate e vorba de același mecanism care, cu secole în urmă oamenii mergeau și făceau reclamații despre vecin la Inchiziție. Nu tu ca reclamant trebuia să demonstrezi că e vinovat ci el că e nevinovat, deși e aberant ca cineva să încerce să demonstreze că nu e păcătos ori vrăjitor. Cred că satisfacția adevărată nu venea din faptul că averea vecinului pe care l-ai reclamat îți revenea ci pentru că știai că l-ai făcut să sufere.
Poate că defulările de moment asta sunt … reclamații către o Inchiziție implacabilă …
Poate suntem fericiți când simțim pe bărbie sângele celor în jugulara cărora ne-am înfipt colții … ori, poate e doar vorba de natura umană, de bucuria Fiarei din noi de a-i face pe alții să sufere …
Vizita lui Jim Gillis
“Cred că a fost un om mult mai remarcabil decât au bănuit vreodată membrii familiei lui și prietenii intimi. Avea o imaginație aprinsă, vie, de soiul acelora care fac treabă spontan, și o fac bine, cu ușurință și grație, fără nici o pregătire prealabilă, construind o poveste pe măsură ce aceasta se desfășoară, fără să-i pese încotro se îndreaptă, bucurându-se de fiece găselniță ce-i trece prin minte și nesinchisindu-se dacă povestirea se va încheia într-un mod satisfăcător și scânteietor sau nu se v-a încheia deloc. Jim se născuse umorist și încă unul foarte priceput. Când îmi amintesc cât de inspirate erau improvizațiile lui de amator, am convingerea că ar fi putut deveni o stea de primă mărime, dac-ar fi fost descoperit și s-ar fi exersat câțiva ani cu condeiul în mână. Un geniu nu prea are șansa de a se descoperi pe sine însuși și e puțin probabil să fie descoperit de prietenii săi apropiați; de fapt, ca să vorbim mai pe șleau, cred că e cu neputință ca un geniu – cel puțin un geniu literar – să fie descoperit de prietenii săi apropiați; aceștia sunt atât de aproape de el, încât nici nu-l pot vedea în adevăratele lui proporții, nu-și pot da seama că între ei și el există o deosebire considerabilă. Într-un cuvânt, nu-l pot vedea în perspectivă – or numai în perspectivă poate fi percepută deosebirea dintre el și ceilalți membri ai cercului lor limitat.”
Fragmentul de mai sus este din autobiografia lui Mark Twain și este o cugetare despre bunul său prieten Jim Gillis, după ce i-a parvenit vestea morții acestuia. Mi-a părut o descriere atât de potrivită pentru Gyuri Pascu, încât am avut senzația că Gyuri a fost odată Jim Gillis, cel mai bun prieten al lui Mark Twain. Și că i-a demonstrat lui Mark Twain că a avut dreptate în ceea ce-l privea.
sursa micdavinci.wordpress.com
‘șa
Nelson Pandela era un om bun şi corect de felul lui, aşa. El era un om foarte simplu, cu ambiţii foarte mici şi ar fi rămas necunoscut şi fericit dacă farmecul personal nu atrăgea, ca muştele la baclava, elita politică. Cum-necum, mintea lui ascuţită şi plăcerea cu care lucra manual în gospodăria proprie, a lăsat să se întrezărească în el un lider cinstit, un bun familist, calitaţi de manager şi înclinaţie spre studiu, mai ales în nopţile lungi şi romantice de iarnă în care se lua şi curentul, lucruri despre care el nu era conştient.
Acum să nu exagerăm, au fost multi săraci pe un loc. Pandela s-a detasat pentru că pur şi simplu nu aparţinea spatiului terestru şi mai şi descoperise antidotul pentru cancer, când şi-a pus felii de ceapă între degetele de la picioare. Asta după ce l-a visat pe fiul domnului cu Olivia Steer în dreapta, care îi explica în detaliu procedura. Şi asta era exact ceea ce căutau, de zile şi săptămâni întregi, stapânii benereuleui. Un om exact ca Pandela, numai bun pentru copila un pic mai debilă a partidului.
Acest om simplu a acceptat toate condiţiile, dar a avut şi el doar o mică dorinţă:să radă de faţa pământului spitalul şi şcoala, deşi erau fundaţii pe fonduri europene, şi să facă o catedrală în Voluntari, aşa cum a visat mama lui când a luat un bocanc în gură de la un om care stătea în gazdă la ei de şaptesprezece ani.
The end.
Aproape. Tot mai poartă pieptarul de lână de la mamaia sub sacou. Oriunde puneți virgulele, e fix același lucru.
P.S. Draga noastră Firea, ne doare fix în pulă de tine și de figurile tale.
sursa micdavinci.wordpress.com
Quetzaldacul
Se spune că într-o dimineaţă, pe când Dhragnolula aştepta absent să se mai răcească poţiunea maronie cu efecte magice de teleportare în prezentul conştient, recomandată de vraciul din Teleochihualtepetlrman, acesta a avut un fel revelaţie, dacă se poate numi aşa. Mai precis, el susţine că zeul Quetzalcoatl a apărut brusc pe terasa bungalow-ului proprietate personală şi l-a privit atât de pătrunzător, încât a fost complet hipnotizat pe loc, aşa cum era în momentul respectiv, adică cu un deget în nas şi cealaltă mână în buzunarul propriu al halatului de satin turcoaz cu guler mov.
Martora acestui eveniment putea fi cea mai bătrână femeie din Teleochihualtepetlrman, care era şi pontatoarea moroilor care lucrau la construcţiile menite să apară peste noapte. Ea a scăpat tăviţa cu pricomigdale şi a rămas încremenită, cu ambele măini la gură. Singurul lucru care îi trecea prin minte era să exclame “văleleu mămăică”, dar nu a reuşit din cauză că era sub o vrajă ciudată, care o împiedica să vorbească. Din păcate, ea nu mai poate fi martoră pentru că a trecut, în scurt timp de la acest eveniment, în tabăra moroilor. Care se ştie că nu vorbesc, ci doar privesc fix fără să clipească, execută şi ştampilează.
Nu putem şti cu exactitate ce pretenţii a avut zeul daco-aztec Quetzalcoatl de la Dhragnolula, dar cert este că după această întâmplare au apărut peste noapte piramide şi afaceri piramidale, maşini din tzepanex, conturi în care se virează de pe lumea cealaltă, dovezi că paradisul există şi deşi e financiar, ANAF-ul nu îl poate atinge, androide construite după modelul amazoanelor, proiectate să fie şefe şi să facă sex, statui care preamăresc fertilitatea, sacrificii umane, iar Marele Preot a început Sfânta Cruciadă împotriva păcătoşilor care nu îşi arată recunoştinţa faţă de Big Q.
Cineva ar trebui să discute serios cu bibicul ăla cărămiziu care se visează preşedinte şi să-l înveţe să vorbească respectuos. Adică ce dovezi în plus că mexicanii sunt daci ar mai trebui?
sursa micdavinci.wordpress.com
Sextămâna
Mi se intâmplă adeseori ca duminica să am convingerea că e sâmbătă şi invers. Sau să realizez cu surprindere că deja e vineri, ori cu groază, că e de-abia joi.
În vacanţe, niciodată nu ştiam ce zi e. Şi nu numai eu eram aşa. Dacă într-un grup de zece apărea întrebarea “ce zi e azi?”, unul dintre noi se uita în telefon ca să afle răspunsul. Data era neinteresantă, dar asta oricum apărea pe undeva, pe notele de plată cel mai adesea.
Însă, de departe, miercurea e cea mai urâtă zi, nimic nu e mai dezolant decât ziua de miercuri. Probabil în iad e tot timpul miercuri, cred că nu se poate născoci ceva mai chinuitor decât o nesfârşită miercuri. E ziua în plus. E furăciune pe faţă, optsprezece zile în plus pe an care ar trebui să fie libere.
Chestia asta cu ciclul lunar de 28 de zile împărţite în pătrare care stau la baza măsurării timpului e total perimată. În primul rând, înainte nu era eficienţa de acum, ce să mai spun de volumul de muncă şi ritmul de viaţă. Atunci oamenii îşi luau felinarul cu ei la plimbare, umblau cu lumânări în buzunar şi fără excepţie, în fiecare noapte toţi vedeau fantome şi strigoi şi îşi baricadau casele cu scut de usturoi când era lună plină (să mă mai scutească poeţii cu odele lor despre luna plină, o vedeau numai prin găurile din acoperiş).
E drept că a fost şi mai rău: în Romania, abia după Primul Război Mondial, în anul 1925, un decret regal stabilea obligativitatea juridică a zilei de repaus duminical. Jeez.
În ’90 s-a trecut la săptămâna de lucru de cinci zile. Dacă speranța de viață la naștere în 1900 era de doar 36 ani pe la noi şi s-a dublat progresiv în jumătate de secol, acum e de 75-80 de ani, cu zece ani mai mult decât cu un deceniu în urmă şi e în creştere, tinde spre 85-90 în vreo 10-15 ani.
Oricum sistemul medical a fost mereu la pământ, e clar că de la descoperirea penicilinei, la noi nu a mai apărut nimic care să influenţeze speranţa de viaţă din punctul ăsta de vedere. Aşa că eventualele argumente, pică.
Ar cam fi timpul să trecem la săptămâna calendaristică de 6 zile şi cea de lucru de 4 zile. Să scoatem ziua asta oribilă, miercurea, din calendar. Şi bineînţeles că nu s-ar mai chema săptămână, logic. Ar fi sextămână.
Sursa: micdavinci.wordpress.com