Archive

Archive for the ‘Interviu’ Category

DESPRE AGRESIUNEA INFORMAȚIONALĂ DUSĂ ȘI ÎN ROMÂNIA – Interviu realizat de Melania Cincea cu Iulian Chifu, fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate

25 August 2016 2 comentarii

În zilele care au trecut s-au spus multe despre o un ipotetic transfer de armament nuclear din Turcia în România, despre Scandalul creat de jurnaliștii de la Sky News, despre războiul informatic în care suntem, vrem, nu vrem, implicație.

 realizează un interesant interviu cu Iulian Chifu, fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate, actual preşedinte al Center for Conflict Prevention and Early Warning Bucureşti, în care abordează  subiectul agresiunii informaţionale, dusă şi în România, prin propagandă, troli şi război psihologic.

Ca de obicei, frumoasa jurnalistă bănățeancă, dă dovadă de un profesionalism jurnalistic de la care nu a făcut niciodată rabat.

Interviul a fost publicat pe site-ul putereaacincea.ro la data de 24 august 2016 și pe site-ul  timpolis.ro  la data de 25 august 2016 sub titlul: Iulian Chifu, fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate: “Ni s-a dovedit că în spaţiul public românesc se poate introduce orice aberaţie”

Eu zic că merită citit…

Iulian Chifu, Melania Cincea

Iulian Chifu, Melania Cincea

Iulian Chifu, fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate:

“Ni s-a dovedit că în spaţiul public românesc se poate introduce orice aberaţie”

Punerea în circulaţie a informaţiei privind mutarea armelor nucleare din Turcia în România a dovedit că, pe baza unei informaţii cvasi-credibile, eventual cu o sursă sunând europeneşte, în spaţiul public românesc se poate introduce orice aberaţie, declară într-un interviu Iulian Chifu, fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate, actual preşedinte al Center for Conflict Prevention and Early Warning Bucureşti. Un interviu care abordează  subiectul agresiunii informaţionale, dusă şi în România, prin propagandă, troli şi război psihologic.

“De o vulnerabilitate a presei, a spaţiului public românesc poate profita oricine”

Domnule Chifu, zilele trecute a circulat bezmetic prin presa din România ştirea că SUA au început mutarea a 20 de arme nucleare de la baza Incirlik, din Turcia, în România. O informaţie falsă. Credeţi că a ajuns la presă dintr-o eroare sau în cadrul unei acţiuni coordonate?

Problema fundamentală, în acest caz, a fost strict presa românească. A avut doar două surse de documentare: una, jurnalistul bulgar care a scris la Euractiv, şi o a doua, Ministerul român al Afacerilor Externe, care spunea explicit că respinge categoric o asemenea alegaţie. Între timp au apărut sursele din Turcia şi SUA, care infirmă informaţia. În momentul în care există doar două surse, una nesigură – pentru că cine citeşte textul bulgarului realizează că acesta nu dă o afirmaţie sigură –, şi una de negare clară, şi, cu toate acestea, menţine titlul că se transferă arme nucleare din Turcia în România, vorbim despre o încălcare flagrantă a deontologiei.

Iar în lipsă de alte subiecte media, în perioada aceasta de vară, acest subiect, în această formă, cu transferul de arme nucleare, a ţinut prim-planul pe parcursul unei zile întregi. E un test pe care l-a căzut toată presa din România care a preluat şi transmis, în această formă, respectiva informaţie.

Cui şi în ce fel îi putea folosi această informaţie aruncată în spaţiul public?

Mi-e dificil să fac speculaţii în privinţa cui i-ar folosi. Depinde de modalitatea de a o folosi. Dacă este un test, s-a verificat faptul că, pe baza unei informaţii cvasi-credibile, eventual cu o sursă sunând europeneşte, o sursă occidentală, în spaţiul public românesc se poate introduce orice aberaţie. De o asemenea vulnerabilitate a presei româneşti, a spaţiului public românesc poate profita oricine.

Armamentul nuclear poate fi, totuşi, transportat aşa, ca pe o căruţă cu lemne, doar la înţelegere între doi membri ai NATO, cum s-a lăsat să se înţeleagă în acel articol?

În acest caz, este vorba despre două state suverane. Atâta timp cât e vorba doar despre amplasare, trebuie îndeplinite nişte condiţii ce ţin de siguranţa sitului în care urmează să fie amplasate armele; statul respectiv trebuie să treacă printr-un şir de proceduri interne prin care să aibă acceptul suveran asupra amplasării acestor capabilităţi. Amplasarea armelor nucleare este, însă, sub imperiul strict al secretului militar. Pentru a nu face breşe de securitate, transferul şi amplasarea de arme nucleare nu sunt elemente publice, dar ţin de decizia statului suveran.

Pe de altă parte, vorbim despre modul de stocare – trebuie să existe o anumită infrastructură, iar în afara ei, se impun acorduri complexe cu statul-gazdă, care presupun din start modul în care, în caz de necesitate, se utilizează aceste arme, când, în ce condiţii, pe ce bază. Altfel, transformarea unui stat non-nuclear într-unul nuclear ar presupune încălcarea Tratatului de Neproliferare Nucleară, ceea ce ar însemna o încălcare radicală a regulilor internaţionale.

România a negociat pentru scutul anti-rachetă de la Deveselu mai bine de doi ani. Gândiţi-vă cam ce ar însemna ca un stat să negocieze amplasarea capabilităţilor nucleare ale unui alt stat…

Aţi afirmat că aruncarea pe piaţa media a acelei informaţii privind mutarea armelor nucleare din Turcia în România ar putea fi un test al gradului de vulnerabilitate a presei din România. Nu poate fi luată în calcul şi ipoteza că scopul a fost inocularea ideii că scutul de la Deveselu nu are rol defensiv, aşa cum este de fapt?

Nu, în niciun caz. E un test pentru presă. Informaţia era atât de aberantă şi cădea la cea mai simplă verificare, încât nu se pune problema ca informaţia să fi fost aruncată pentru a fi crezută de cineva. A fost, repet, o informaţie aberantă care a avut parfum de credibilitate doar pentru cineva care nu are habar de ceea ce înseamnă zona de apărare, de securitate, de modul în care funcţionează. Testul a fost făcut mai degrabă pentru lansarea, pe viitor, a unor astfel de informaţii, pe care presa să le preia.

“Scandalul creat de Sky News este un episod dintr-un război informaţional”

Cu câteva zile înainte, România avusese imaginea şifonată de un alt scandal mediatic, cel provocat de Sky News. Acesta ar putea fi catalogat ca un episod al războiului informaţional?

Cu certitudine, acela este un episod dintr-un război informaţional, o secvenţă care a fost utilizată de către toţi cei care aveau interesul să o rostogolească. A fost o făcătură – un montaj, un scenariu jucat în faţa camerelor şi o poveste care afecta fundamental imaginea României, prin referinţa pe de o parte la faptul că armele puteau fi vândute la teroriştii ISIS, în Occident, pe de alta, prin faptul că armele, s-a spus, proveneau din Ucraina, iată, un alt element introdus în ecuaţie.

Nu ştiu cine a făcut-o – dacă e vorba de Moscova, dacă s-a făcut undeva în Londra, dacă a fost făcută de un terţ, dacă a avut de-a face chiar şi cu anumite forţe din România. Cert este că acea Comisie rogatorie şi audierea jurnaliştilor trebuie să scoată la iveală unde duc firele, pentru că, într-adevăr, e un atac la adresa României.

După lansarea acestei ştiri – până la intervenţiile, inclusiv a mea, care au deturnat cu totul sensul –, titlurile din presă erau că traficanţii români de arme vând armament teroriştilor Statului Islamic din Occident. O aberaţie.

“Propaganda, războiul psihologic, trolii sunt componente ale agresiunii informaţionale”

Care sunt obiectivele războiului informaţional şi care sunt mecanismele prin intermediul cărora este purtat?

În principiu, este crearea unei realităţi alternative, false, bazate pe bucăţele de adevăr, pe interpretări, pe distorsionarea realităţii. Obiectivul este acela de a crea în spaţiul public sau într-un spaţiu-ţintă o reacţie, în special cu componentă emoţională, care să preseze asupra decidentului, să-i altereze deciziile.

În cadrul unui război informaţional sunt multe componente în discuţie. Printre ele, componenta de propagandă, deci de orientare, interpretare şi proiectare a unui anumit tip de idei asupra unei pieţe. Apoi, componenta de lobby, care presupune găsirea unui număr de instituţii media, de editorialişti, analişti care să aducă în spaţiul public argumentele care fuseseră deja stabilite. O a treia componentă ţine de războiul psihologic, unde sunt aruncate în joc elemente care alterează fundamental, atacând emoţional modul de reacţie a unei populaţii sau a unor categorii de populaţie care să reacţioneze şi să influenţeze decidenţii. Mai e componenta războiului de troli, adică acei comentatori plătiţi din spaţiul virtual, care dirijează interpretările şi care fac un test celor care, virtual, s-ar alătura ideilor propagate şi care le-ar putea sprijini, şi merg până la a identifica, a forma şi a-i aduce împreună pe toţi cei care susţin un tip de idee pe care cel care lansează atacul vrea să-l promoveze. Cei convinşi sunt folosiţi mai departe ca multiplicatori.

Războiul informaţional este extrem de elaborat deja şi a ajuns până la nivelul la care Federaţia Rusă încearcă influenţarea alegerilor din SUA.

“Agresiunea informaţională a Federaţiei Ruse este dusă şi în fostele state socialiste, şi în SUA”

Acest subiect al războiului informaţional e de o bună perioadă în atenţia dumneavoastră; dovadă stă şi recentul volum, Războiul informaţional: tipizarea agresiunii informaţionale a Federaţiei Ruse, apărut la Editura ISPRI al Academiei Române, la care sunteţi co-autor. În afara episodului Sky News aţi sesizat şi altele care indică faptul că în România se duce un război informaţional?

Războiul informaţional se desfăşoară în toată lumea. Vorbind despre agresiunea informaţională a Federaţiei Ruse, aceasta este dusă şi în fostele state socialiste, deci pe linia frontierei NATO şi UE, şi în SUA. Există un pachet comun de tehnici şi pachete, care se pliază însă pe contexul în care este dusă agresiunea informaţională .

Şi în România se duce acest război informaţional. Volumul pe care l-am realizat are trei părţi – una teoretică, de prezentare a modului în care funcţionează războiul psihologic, instrumentarul folosit, o alta care studiază principalele instituţii media şi grupuri din România şi o parte care se referă la Republica Moldova.

Temele generale, mari care ţin de România sunt separarea SUA de UE, ruperea UE, subminarea raportului dintre România şi Turcia (acum, după puci, o vedem explodând), naţionalismul, anti-imigraţionismul, internaţionala naţionalistă globală, eurasianismul (care spune că centrul lumii este Rusia, Europa fiind doar o componentă ce trebuie să se alinieze şi să se integreze într-o Rusie care vine cu conducerea ideologică şi resursele de materii prime), apoi sunt teme în funcţie de evenimentele în derulare.

“Să nu credem chiar tot ce se promovează în spaţiul public”

Cum poate fi contracarat războiul informaţional pe termen lung, dar şi pe termen scurt? Doar de către autorităţi sau există şi metode la îndemâna fiecăruia dintre noi?

Evident că fiecare dintre noi putem să ne uităm cu mult mai multă atenţie la ştirile care ne sunt oferite, la informaţiile care se vehiculează, pentru a verifica sursa şi credibilitatea ei. Să nu credem chiar tot ce se promovează în spaţiul public.

Efortul fundamental revine, evident, autorităţilor, pe două dimensiuni. Pe o dimensiune ne raportăm la termenul scurt, pe cealaltă, la cel lung. Pe termen scurt, războiul informaţional, care este menţionat şi în Strategia Naţională de Apărare, ar trebui să fie abordat într-o formulă integrată, ca integrator fiind o instituţie responsabilă, finanţată în acest sens. Pe termen mediu şi lung, în primul rând vorbim despre educaţie, despre introducerea în programa şcolară a unor ore în care să se vorbească despre elementele fundamentale ce ţin de modul în care arată diversiunea, de ce înseamnă teoria conspiraţiei şi limitele ei, de modul în care pot fi găsite surse alternative de informare, de modul în care căutăm în zona internetului, în care acordăm sau nu credibilitate unei informaţii. Aşa pot fi creaţi nişte anticorpi naturali fiecărui om, pentru ca societatea să aibă alternative şi să poată dezvolta, la rându-I, anticorpii necesari să reacţioneze tocmai prin cunoştinţele publicului, care nu mai poate fi foarte simplu dirijat. Dar acest lucru, care vizează o strategie pe temen mediu şi lung, nu exclude un instrument de apărare, care trebuie făcut cât mai repede, pentru că războiul informaţional este răspândit pe scară foarte largă şi este practicat de mulţi actori.

* * * * *

RECOMANDARE: 

Citeşte şi: Iulian Chifu, fost consilier prezidenţial: “Federaţia Rusă va utiliza, oricând, orice vulnerabilitate europeană pentru a-şi promova propriile interese”

RALUCA PRUNĂ anunţă măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor din penitenciare şi pentru recuperarea prejudiciilor din dosarele în care există o hotărâre definitivă

31 Mai 2016 1 comentariu

Raluca Prună

Raluca Prună, Ministrul Justiţiei, spune că şefii penitenciarelor care sunt de acord că starea de igienă din unităţile de detenţie pe care le conduc  este deplorabilă nu au nici o scuză din punct de vedere managerial. Doamna Prună a anunţat că vor avea loc nişte evaluări stricte… adică, dracu i-a luat.

„Am fost în mai multe penitenciare – a spus RalucaPrună, la Realitatea TV – Sunt unele în care se poate respira, sunt altele în care nu se poate respira, în care sunt ploșnițe, șobolani, în care starea de igienă este absolut îngrozitoare. (…) Cred că înainte de a aștepta bugete necesare foarte mari pentru a consolida sau renova o infrastructură foarte veche, trebuie să ne facem și curat în propria casă și acești șefi de penitenciare care admit ca starea de igienă să fie una deplorabilă și până la urmă o amenințare la sănătatea publică, cred că nu au niciun fel de scuză managerială. Anul acesta eu îi voi evalua, eu voi contrasemna. (…) Anul ăsta am să fiu destul de strictă”.

Dânsa a explicat că CEDO a pronunțat anul trecut nu mai puţin de 75 de hotărâri în urma cărora au fost plătite despăgubiri persoanelor care s-au adresat acestui organism. Ei s-au plâns de modul în care se execută pedepsele în România.

„Nu am ceva cu ANP-u – a adăugat doamna Prună – are CEDO ceva cu ANP-ul și cu modul în care se execută pedepsele în România. Anul trecut au fost 75 de hotărâri CEDO, am plătit nenumărate despăgubiri pe bună dreptate. (…) România riscă acum să se pronunțe împotriva ei o decizie pilot de către CEDO care ar asigura o reparație bănească compensatorie persoanei condamnate, dar care nu ar rezolva o problemă de sistem. (…) Cei care sunt acum șefi de penitenciare pot lua imediat măsuri manageriale încât aerul să fie mai respirabil și să nu aibă o invazie de ploșnițe. Pentru asta nu trebuie un buget suplimentar”.

Raluca Prună a precizat că la finele săptămânii se va întâlni cu  șefii  penitenciarelor din țară, după care va anunţa ce măsuri va întreprine .

Tot la Realitatea TV, Ministrul Justiției, Raluca Prună, a spus că recuperarea prejudiciilor este importantă, societatea trebuind să îşi recupereze banii furaţi de „gulerele albe”. 

„Mai cred – a spus doamna prună – și este e o credință care se bazează pe studii de specialitate (…), că această confiscare a averii are un caracter disuasiv mult mai puternic decât faptul că te duci un an, doi în penitenciar și eventual apoi rămâi cu produsul infracțiunii. Și în această materie Europa ne dă răspunsul. S-a adoptat o decizie acum aproape doi ani, a confiscării extinse, care are un termen de transpunere octombrie 2016. (…) Este foarte important să recuperăm prejudiciile, cred că asta îi descurajează mai mult, mai ales, pe gulerele albe. Important e să le iei banii înapoi, banii care sunt furați societății, și important e ca finalmente să dai societății înapoi ceea ce i s-a furat”.

Doamna Prună a arătat că deocamdată procentul de recuperare a prejudiciilor din dosarele în care există hotărâri definitive este de abia 8%.

„Nu e un secret – a spus Ministrul Finanţelor –  pentru nimeni că noi suntem la în jur de 8% recuperare a prejudiciilor din dosarele în care avem o hotărâre definitivă. Acest lucru este deficitar. Nu este ministerul Justiției cel care este competent în această materie. Agenția aceasta — ANABI, de administrare a bunurilor sechestrate, are rol numai de a sechestra. (…) În clipa în care se încheie procesul penal prin pronunțarea unei hotărâri definitive, rolul ANABI încetează și intervine rolul ANAF, care are o direcție specializată”.

Dânsa  a subliniat  că la Ministerul Justiţiei se lucrează împreună cu Ministerul Finanțelor Publice și cu ANAF, pentru a avansa în privința recuperării prejudiciilor.

Halucinant interviu acordat de țoapa politicii franceze, Marine Le Pen, prezentă la Sinaia

Marine Le Pen Adunați ca sectarii la Sinaia pentru a sărbători prohodul proiectului european, liderii partidelor naționaliste din Europa, pe fondul crizei migranţilor, a atentatelor teroriste şi asecensiunii forţelor politice radicale de dreapta cu mare bucurie şi tonuri, pe alocuri triumfaliste, s-au exprimat despre ceea ce au numit „eşecul economic al Uniunii Europene”.

Liota de naţionalişti s-au adunat la Sinaia la invitaţia europarlamentarului Laurențiu Rebega (născut la 20 februarie 1976, Vălenii de Munte) membru al Parlamentului European din partea Partidului Conservator.

La invitaţia lui Rebega membru al Grupului Europa Naţiunilor şi Libertăţilor, au răspuns reprezentanţii unor partide ca Frontul Naţional din Franţa sau Liga Nordului din Italia, etichetate de extremă dreapta pentru unele declaraţii cu accente xenofobe. Aceştia au declarat la unison că Europa e în derivă şi statele europene nu ar trebui să mai asculte de liderii de la Bruxelles.

Licuriciul aşazisei conferinţe a fost Marine Le Pen, liderul Frontului Naţional Francez, care a ţinut-o langa pe ideea că trebuie să apară partide naţionaliste puternice, contrapondere a partidelor parlalementare.

Fiică bună a tatălui ei, duce mai departe stindardul tatălui ei, Jean Marie Le Pen, extrem de admirat de Corneliu Vadim Tudor, zic unii, luat chiar drept model comportamental de „tribun”, Marine Le Pen este una din cele mai detestate şi nevizitabile personaje din Europa, nu odată, declaraţiile ei putând fi considerate de-a dreptul fasciste.

În contextul în care Marine Le Pen are o foarte mare contribuţie la modul în care sunt percepuţi românii în Europa de vest, este de-a dreptul o mare nesimţire din partea ei faptul că a răspuns invitaţiei de a veni la Sinaia, faptul că a fost aclamată de o mână de indivizi în loc să fie scuipată este de-a dreptul uimitor.

Faptul că, într-un interviu acordat în exclusivitate pentru „Adevărul“, liderul partidului Frontului Naţional Francez a declarat că ea consideră  că intrarea în cursa electorală pentru Primăria Capitalei a unui candidat cu profilul lui Marian Munteanu e o dovadă că în tot mai multe ţări partidele optează pentru persoane care au un discurs naţionalist, ar trebui să înemne pentru PNL un motiv suficient pentru a retrage susţinerea politică acordată lui Munteanu.

În acelaşi interviu dat pentru „Adevărul”, Marine Le Pen, vorbind despre contestatrii ei din România, de lupta împotriva corupţiei şi a instituţiilor europene, de partidul său  care ar fi etichetat „pe nedrept” de extremă dreapta şi ascensiunea partidelor naţionaliste în Europă, dar şi a candidaţilor, lucru vizibil şi la Bucureşti în contextul desemnării de PNL a unui candidat cu un discurs controversat.

Între noi fie vorba, discursul paridelor naţionaliste la fare face referire ma’am Le Pen este un discurs naţionalist xenifob şi nuanţe fascistoide care te duc cu muntea la discursul naţional socialiştilor germani din perioada interbelică.

Interviul lui Marine Le Pen, acordat reporterului ziarului Adevărul,

publicat pe siteul adevarul.ro  la  17 aprilie 2016 

Reporter Adevărul (R): În urmă cu şase luni a mai avut loc un eveniment organizat de grupul dumneavoastră în România. Atunci aţi lipsit. Cum şi cine v-a convins să veniţi acum?

Marine Le Pen (MLP): Eu am sperat să ajung şi atunci, dar nu a fost posibil. Am avut o agendă plină de evenimente (n.r.- în decembrie în Franţa au avut loc alegeri regionale). Însă, sunt bucuroasă că am putut ajunge acum. Am venit la invitaţia lui Laurenţiu Rebega. E important să-mi pot exprima susţinerea pentru Rebega. Ceea ce face el aici e un act de curaj, pentru că vrea să fie şi să construiască o veritabilă alternativă politică în România. El şi reprezentanţii partidelor naţionaliste venite în România fac parte dintr-un grup dinamic de formaţiuni patriotice care îşi doresc distanţarea de ceea ce se întâmplă în interiorul UE.

„Contestatarii mei din România, nişte antidemocraţi“

(R): Cu ocazia participarii dumneavoastră la Sinaia, europarlamentari români din grupul Popularilor Europeni şi Social-Democrat au trimis scrisori către Ministerul de Externe în care au cerut ca România să ia poziţie faţă de prezenţa dumneavoastră aici. Pe scurt, vă acuza de extremism. De ce credeţi ca vă sunt ostili?

(MLP): Pentru că fac parte din acel sistem care de ani de zile controlează ţările şi pentru că au interesul ca nimic să nu se schimbe. Sunt apărători ai marilor puteri economice, ai multinaţionalelor şi a unui sistem poltiic dirijat de Comisia Europeană care e profund antidemocratică. Comportamentul lor e antidemocratic. Democraţia cere acceptarea oamenilor care sunt în dezacord cu tine, nu încercarea de a-i împiedica să vorbească. Noi (n.r. Grupul Europei Naţiunior şi Libertăţilor) suntem reprezentanţii popoarelor libere. Ei nu vor asta. Noi suntem apărătorii oamenilor, să fie clar, nu ei.

(R): Îi cunoaşteţi pe acei europarlamentari?

(MLP): Îi ştiu, dar prefer să nu mă pronunţ asupra lor. E mai bine aşa.

(R): Ati mai fost în România?

(MLP): Sunt pentru prima oară în România, însă am legături cu aceată ţară. Am o prietenă veche cu origini româneşti care e şi vicepreşedinte a Frontului National: Marie-Christine Arnăutu (n.r.-în prezent este eurodeputat în Parlamentul European din partea FN).

(R): Sunteţi liderul unui partid care se declară naţionalist. Aţi venit în Romania exact în momentul în care cel mai mare partid de dreapta si-a desemnat candidat la Primăria Bucureştiului un candidat criticat pentru naţionalismul afişat: Marian Munteanu. Sunteţi la curent cu ce se întâmplă în România?

(MLP): Nu am urmărit acest caz, dar încerc să urmăresc politica din România. Eu cred că în ultimul timp are loc ascensiunea unui adevărat curent naţionalist pe întreg teritoriul UE. Este bine să fie şi astfel de oameni în politică, cu un discurs naţionalist şi orientat spre popor. Naţionalismul de care vorbesc se poate traduce printr-o opoziţie la deriva totalitară a UE. UE vrea să dicteze totul prin Comisia Europeană, prin directivele economice. Unde e suveranitatea statelor? Instituţiile europene supun statele naţionale unui şantaj permanent, cum s-a întâmplat cu Grecia, cu Portugalia, ameninţând că închid robinetul cu bani dacă iau decizii în contradicţie cu dogmele UE. Aşa ceva este de neacceptat, de nesuportat. Sunt dezamăgită de ce se întâmplă. Trebuie ştiut: toată suveranitatea rezidă în puterea poporului de a lua decizii. Doar el, poporul. Nimeni altcineva nu trebuie să decidă pentru oameni.

„Frontul Naţional nu e un partid extremist“

(R): Majoritatea adversarilor şi o bună parte a opiniei publice consideră că dumneavostră conduceti un partid de extremist. Cum separaţi naţionalismul de extremism? În ziua de azi, nu duc ambele spre acelasi punct?

(MLP): Este fals. Frontul Naţional e un partid naţionalist care se opune sistemului. De aceea e văzut ca extremist. Noi respectăm jocul democratic, participăm la alegeri şi vrem să ajungem la putere prin acestea. Aici nu e vorba de niciun extremism. Extremismul e ceva ce Frontul Naţional nu este. Termenul de extremism este folosit de adversari pentru a ne discredita. Le este frică de noi. Nu avem în programul nostru nimic de extremă dreapta.

 (R): Aţi venit în România să participaţi la conferinţă „Europa noastră – Europa Naţiunilor“. Ce înseamnă Europa naţiunilor şi această suveranitate de care vorbiţi des?

(MLP): Europa naţiunilor este o e Europă a popoarelor, a unor state independente care aplică doar deciziile care sunt în interesul lor. Poate exista cooperarea între state, dar acetea să fie punctuale şi să nu fie impuse restricţii nimănui. Ar putea să fie organizată şi  o structură consultativă, de exemplu. Reprezentanţii naţiunilor să se poată întâlni undeva pentru a discuta din când în când. Aceasta e Europa pe care o vreau. Nu cea a UE pe care eu o numesc Uniunea Sovietică Europeană în sensul că ea urmăreşte ca toată statele să-şi piardă identitatea, să lase în urmă liberatea şi democraţia. Eu nu vreau să trăiesc sub acest jug. Statele suverane sunt cele care decid doar pentru interesul lor, nu pentru interesul altora, aşa cum se înâmplă acum în UE.

Spaţiul Schengen, un eşec al Europei”

(R): În plină criză a refugiaţilor, se închid graniţele. Cum vedeţi vitorul Europei şi al UE?

(MLP): Eu întodeauna m-am opus ideii de spaţiu Schengen. O ţară este precum o casă. Când eşti propietarul acelei case, ai dreptul să stabileşti cine poate să vină la tine şi cine nu. Poţi stabili în funcţie de anumite criterii. Aşa este şi cu o ţară. Schengen a suprimat fontierele interne ale UE. Din această cauză ne confruntăm cu o criza a migranţilor gigantică, nu mare, care s-a agravat în ultimele luni şi pune în pericol Europa în plan economic, în plan identitar. UE nu poate răspunde acestei crize. Schengen este un eşec. Europa este un eşec. Întrebarea esenţială este următoarea: care e marea reuşită a UE?

(R): Ţările din vest – Franţa, Belgia – au fost vizate de atacuri teroriste, în timp ce în Europa Centrală şi de Est este, deocamdată, linişte? Să ne aşteptăm şi noi, românii , la atacuri teroriste, sau suntem prea mici pentru un razboi purtat de terorişti cu marile puteri?

(MLP): Părerea mea este că nicio ţară nu este ferită de atacurile teroriste. Nu văd de ce România ar fi. Nu? Toate ţările care au reţele fundamentaliste care se dezvoltă pe teritoriile lor, iar eu nu ştiu vreo una în care să lipsească aceste reţele, sunt în pericol. Din acest motiv sunt de părerea că trebuie condusă o luptă împotriva islamiştilor fundamentalişti cu fermitate. Laxitatea legilor din Franţa şi Belgia a fost plătită scump de cele două popoare: cel francez şi cel belgian. A guverna înseamnă a anticipa. În momentul de faţă trebuie luate soluţii ale autorităţilor pentru a evita ca popoarele noastre să mai fie victime ale acţiunilor islamului politic.

„Sancţiunile pentru Rusia, aberaţii ale UE”

(R): Ce relaţie ar trebui să aibă UE cu Rusia? Ar trebui să voteze un nou pachet de sancţiuni pentru Rusia?

(MLP): Nu! Sancţiunile au fost o aberaţie. Eu sunt pentru o lume cu mai mulţi poli de putere. Iar fiecare ţară să fie lăsată să decidă cum vrea să aibă relaţii cu alte state. Fiecare să decidă dacă vrea să colaboreze cu Statele Unite, Rusia sau cu China. Cred că UE, la îndemnul Statelor Unite, face un „război rece“ de mai mulţi ani. Acest lucru nu este în interesul UE, nici în interesul său geostrategic, nici în interesul său economic. Trebuie să pacificăm relaţiile cu Rusia. Nu e vorba aici de o relaţie de supunere faţă de Rusia deoarece noi nu ne supunem nimănui, ci de o relaţie de egalitate şi de respect. Evident, după mine, Europa are tot interesul de reînnoda relaţiile economice cu Rusia

(R): Romania este lăudată în Europa pentru progresele făcute în lupta împotriva corupţiei. Sunteţi la curent cu activitatea Direcţiei Naţionale Anticorupţie?

(MLP): Avem o luptă împotriva corupţiei şi în Franţa. Peste tot se duce lupta împotriva corupţiei. Lecţiile pe care le dă UE altora sunt bizare. UE dă punctaje bune şi punctaje rele privind lupta anticorupţie, ca şi cum naţiunile ar fi nişte mici copii. Aceste punctaje sunt realizate din considerente care nu ţin de morală, ci ţin mai mult de consideraţiile economice, interesul faţă de acele state.  Cred că fiecare ţară trebuie să-şi ducă lupta sa împotriva corupţiei din interior, prin modalităţile pe care le decide. Acest comportament, neocolonialist i-aş spune, pe care îl are UE faţă de unele ţări, este, după părerea mea, unul care denotă dispreţ faţă de acestea.

„Nimeni nu se opune luptei împotriva corupţiei în Franţa“

(R): În ultimul raport GRECO (n.r.-elaborat de un organism al Consiliului European care monitorizează lupta fenomenul corupţiei) Franţa e criticată că nu face suficiente progrese în ceea ce priveşte lupta împotriva corupţiei. E vorba de critici faţă de  probleme ca traficul de influenţă, transparenţă în finanţarea partidelor şi campaniilor politice? Cum explicaţi acest lucru?

(MLP): Nu înţeleg acest raport deoarece în Franţa finanţarea partidelor politice e bine supravegheată. E şi o comisie specială care se ocupă de această parte financiară: Comisia Naţională a Conturilor de Campanie (n.r.- Commission nationale des comptes de campagne et des financements politiques). Lupta împotriva corupţiei e o luptă purtată în permanenţă la toate nivelele. Nu cred că cineva s-ar opune acestei lupte.

(R): Putem spune ca România este mai eficientă în lupta anticorupţie ca Franţa?

(MLP): Nu sunt în măsură să mă pronunţ pentru că nu am instrumele necesare care să mă ajute să fac o comparaţie. Ceea ce e clar este că măsurile luate în Franţa împotriva corupţiei sunt măsuri care ţin uneori mai mult de o comunicare publică eficientă, nu neapărat de progrese. Însă, repet: lupta împotriva corupţiei este o muncă dificilă, dar care e dusă de autorităţi.  

(R): Franţa joacă în deschiderea Euro 2016 cu România? Veţi urmări meciul?

(MLP): Ooo (râde)! Sper să-mi fac timp. Această competiţie între naţiuni e un lucru pozitiv. Popoarele ajung să se apropie prin intermediul sportului. Cu ocazia unui eveniment ca Euro2016  popoarele îşi pot afişa patriotismul, uneori uitat, chiar blamat de cei de la Bruxelles.  

Sursa interviu: adevarul.ro

  • * * * * * 

Legat de prezenţa la Sinaia a Marinei Le Pen, europarlamentarul Cristian Buşoi declara:

„Prezenţa lui Marine Le Pen în România va cultiva neîncrederea românilor în Uniunea Europeană şi va susţine, tacit sau mai pe faţă, interesul rusesc de a dezbina şi a stăpâni Europa. Mă aştept ca autorităţile abilitate ale statului să monitorizeze cu atenţia adunarea radicalilor care sapă constant la temelia încrederii în Uniune, contribuind la situaţii de tip Brexit pe care le vom deconta cu toţii, noi europenii, dacă se ajunge la implozia Europei…

Românii sunt toleranţi şi politicoşi, dar atitudinea politică cea mai adecvată a autorităţilor din România ar fi să exprime clar că Marine Le Pen, un politician extremist și care s-a opus vehement aderării României în spaţiul Schengen, nu este binevenită în România. După cum, tot Le Pen, alături de toți radicalii europeni, a ventilat şi încurajat în dezbaterea publică franceză mesajele prin care românii erau cerşetori şi periferici – aşa cum se vorbeşte în cercurile politice radicale din Franţa despre români şi europenii din estul Europei. Extremismul politic al lui Marine Le Pen nu trebuie lăsat să se strecoare în România pentru că nu face decât să alimenteze mesajele rasiste care se ivesc deja prin Bucureşti şi prin ţară”.

Cu alte cuvinte, Cristian Bușoi face apel ca Ministerul de externe şi autorităţile să dea semnal că nu primesc bine în românia mesajul extremist al lui Marine le Pen şi pe toţi extremiştii europeni care-i numeau pe români, ţigani”.

IMPRESIONANT: Jurnalista Sabina Fati a refăcut de una singură Drumul Mătăsii

Jurnalista Sabina Fati a făcut o singură călătorie la care cei mai mulţi nu ar întrăzni măcar să se gândească. A refăcut singură Drumul Mătăsii…

O interesantă discuţie-interviu între Sabina FATI şi Cristian Pătrăşconiu

Această prezentare necesită JavaScript.

Interviu Sabina FATI: Pe Drumul Mătăsii – ca să te înţelegi mai bine

 

Care stafide şi care migdale sînt cele mai bune, în cele din urmă? Ştiu că, în călătoria ta pe Drumul Mătăsii ai încercat multe soiuri din fiecare dintre cele două…

Sabina Fati

Sabina Fati

Mi-au plăcut foarte mult, de fapt nu stafidele, ci afinele uscate pe care mi le-am cumpărat din bazarul din Oş in, Kirghistan, înainte să urc în Pamir şi să trec graniţa spre Tadjikistan. Dar migdalele sînt foarte bune şi în Kaşgar, în Vestul Chinei, în regiunea Uigură. Kaşgarul e locul unde a început The Great Game, la începutul secolului XX, între britanici şi ruşi. Şi cred că Marele Joc continuă şi acum în Asia Centrală, între chinezi şi ruşi, fiindcă americanii, continuă să fie indeciși în privința acestei regiuni.

Cum s-a născut ideea acestei neobişnuite călătorii – să refaci, în felul tău, Drumul Mătăsii? În profilul tău public, nu există antecedente comparabile. Există, mai degrabă, în biografia ta care ţine în bună măsură de zona privată, dar public, nu există ceva de acest gen…

Am proiectat această călătorie pentru a verifica în ce măsură un nou Drum al Mătăsii ar putea exista în secolul 21: un drum care să lege China de Europa. Americanii au făcut o astfel de strategie cu aproape 15 ani în urmă, reluată în 2011 de Hillary Clinton pe vremea când era secretar de stat al SUA. Era vorba despre o soluție de „umplere” a golului care ar fi urmat să se creeze după retragerea americanilor din Afganistan. Strategia creării Noului Drum al Mătăsii, nu a fost din păcate pusă în practică de americani, așa că acest spațiu geopolitic dintre China și Europa, tinde să fie ocupat de China și Rusia.

De fapt, există Drumuri ale Mătăsii, nu unul singur…

Da, dacă revenim în istorie, vedem uşor acest lucru:  principala ramură a Drumului Mătăsii pleca din China spre Siria, cu diferite variante, unele care traversau acum 2500 de ani Asia Centrală spre Iran și mai departe spre Siria și de acolo prin Marea Mediterană spre Roma sau Grecia sau Tibetul, Afganistanul și Iranul spre Siria. Această cale rămâne blocată din cauza războiului din Siria, a Statului Islamic și a conflictului fără sfârșit din Afganistan. Eu am mers, însă, pe ruta secundară, cea care traversează Asia Centrală, Caucazul de Sud, Turcia, România și care urca odinioară pe Dunăre spre mijlocul Europei. Există și alte trasee, Drumul Stepelor, pe care a mers Marco Polo, Drumul Obsidianului, Drumul Mirodenilor…Cum se poate călători pe un nou Drum al Mătăsii în secolul 21? – aceasta a fost marea mea întrebare şi la ea am încercat să răspund. Cît e de uşor, cît e de complicat? Călătoria a fost finanţată de Black Sea Trust, iar cartea mea încearcă să ofere câteva răspunsuri.

Dar nu doar geopolitică. Intuiesc – e şi un drum despre tine acesta, nu? Cum e pentru tine acest drum parcurs de tine în 80 de zile – e un vis vechi de copilărie sau e un vis de maturitate? În ambele situaţii – vis devenit oarecum realitate…

Da. Seamănă într-un fel cu unul dintre visele copilăriei mele, dar pe-atunci eram pasionată de Africa.

Cum e, în ce moduri e despre tine această călătorie? În ce fel o asemenea călătorie te-a revelat în faţa ta?

Chiar dacă am plecat la drum cu scopuri clare, în general de observator, inevitabil în această poveste am devenit personaj, traversând tot felul de întâmplări adesea neprevăzute, în ciuda faptului că mi-am pregătit foarte bine călătoria.

Ce înseamnă „bine pregătit”? Cum se face pregătirea pentru un asemenea drum?

În primul rînd, înseamnă să ai un calendar clar. Să știi exact ce vrei să faci în fiecare zi, cu ce urmează să mergi din punctul A în punctul B, unde te oprești, unde dormi, care sunt riscurile. Știu că o atare pregătire omoară aventura și că neprevăzutul face ca povestea să palpite, dar în același timp, dincolo de această chemare a spontaneității eu am fost mai preocupată de dorința de a termina cu bine drumul.

Un alt aspect ţine de modul cum poţi ajunge în aceste ţări din Asia Centrală, pentru că fiecare dintre ele îţi cere viză. Pentru a obține vize, ai nevoie de scrisori de invitaţie. De unde poţi lua acele scrisori? Cine ţi le dă? Partea birocratică legată direct de chestiunea obţinerii vizelor, a fost, cred, cea mai grea în capitolul de călătoria propriu-zisă. Şi nu e vorba doar de o singură ţară, ci de multe. Cînd am încercat, în prima fază, să iau legătura, în felul în care mai procedaseră şi alţi români care mai merseseră în aceste regiuni, mi s-a răspuns foarte repede. Dar mi s-a atras atenţia: unu, că sînt femeie; doi, că sînt ziaristă…

Deci, două păcate grave – unul mai grav decît altul…

Da…Şi femeie, şi ziaristă – şi, pe deasupra, să mai şi vreau să călătoresc singură. Aș fi putut încerca să cer acreditări de jurnalist, dar refuzurile erau riscante, urmând ca drumul să-mi fost pregătit de propagandiștii celor 10 state prin care am trecut.

Oricum, ai fost scanată destul de bine…

Poate că da.

Ți-a fost frică?

Da, mi-am dat seama de acest lucru, prima dată în China, după ce m-am pomenit cu adevărat singură, fiindcă în anumite locuri oameni își vorbeau doar limba lor. Apoi, cînd căutam un hotel, mergeam cu o hîrtie pe care un binevoitor îmi scrisese în mandarină adresa și numele hotelului. Mi-am dat seama că nu toți cei pe care îi întrebam de drum știua să citească. Dincolo de adrenalina la care se gândesc unii cititori, am avut când și când senzația că aș putea să mă pierd și că nimeni în afară de mine nu mă poate ajuta vreodată şi de faptul că nu ştii ce ţi se întîmplă mîine, ai şi o senzaţie destul de ciudată şi de inconfortabilă, că eşti pierdut, şi că depinde doar de tine să te poţi salva. Acolo eşti obligat să te salvezi imediat. Am mers de multe ori singură pe trasee dificile de munte unde uneori nu întâlneam țipenie de om două zile la rând. Aici, nu oamenii lipseau…

Cum te-ai pregătit pentru această călătorie?

A fost, mai întîi, o lungă pregătire birocratică. Apoi, am citit cît am putut despre toate aceste țări, despre istoria Asiei Centrale. Am căutat hărți și nu în cele din urmă mi-am pus la punct echipamentul de drum: sac de dormit uşor, jachetă impermeabilă, ghete confortabile și rezistente, mi-am recondiționat ruxacul vechi, în fine un bagaj minimalist, dar suficient.

Cît ai mers pe jos?

Nu am mers prea mult în cele din urmă, cu excepția distanțelor imense străbătute în fiecare dintre locurile în care m–am oprit. Între orașe am folosit trenul, acolo unde se putea și în rest maşini de ocazie, care te puteau însă abandona, la o adică în locurile cele mai neașteptate, cum mi s-a întâmplat la graița dintre Kîrîstan și Tadjikistan, în Pasul Kyzyl Art, la peste 4000 de metri altitudine.

Acela a fost cel mai tensionat moment?

Pot să spun şi aşa. Fiind atît de sus, eram acolo doar eu şi soldaţii din cazarmă. Ei nu mai văzuseră, de mult sau poată nicicînd, o femeie blondă. Au ieşit toţi din cazărmi să se uite la mine.

Ce ţi-a spus, într-un mod adînc, acest Drum al Mătăsii, astăzi? Drumul Mătăsii al tău, într-un sens personal…

Într-un fel, a fost un drum și către mine. Pe de altă parte, spre finele celor 80 de zile, mi-am dat seama că o călătorie ar trebui să fie nesfârșită pentru a te înțelege pe tine până la capăt și pentru a desluși mai bine lumea din jur. Cu cât mergi mai încet, cu cât te oprești mai mult într-un loc sau altul, cu atât poți vedea mai bine ce se întâmplă înăuntrul și înafara ta, cu atât te poți înțelege mai bine.

Şi nouă, astăzi, ce ne spune această, cum să îi zic, instituţie numită „Drumul Mătăsii”? Ca instituţie istorică…

Cred că sînt două lucruri de amintit. Primul: putem spune că Drumul Mătăsii nu a fost, de fapt, niciodată închis, nici după ce s-a descoperit varianta lui maritimă acum 500 de ani, iar mărfurile nu au mai fost transportate pe uscat, fiindcă rutele intercontinentale erau mult mai costisitore şi mai riscante. Cînd tranzitul comercial se făcea pe uscat, doar o parte din caravane mai ajungeau la destinație. Un mic trafic dinspre Est spre Vest și invers a rămas, însă, viu chiar sub URSS, chiar dacă bazarurile au fost închise atât în China, cât și în Uniunea Soveitică.

Al doilea lucru de spus este că Noul Drum al Mătăsii nu poate fi profitabil că statele pe care le străbate nu își stabilesc standarde comune. În plus, graniţele sînt complicat de străbătut, între ţările din zonă sînt conflicte, iar procurarea vizelor este ceva foarte complicat. Dacă totuşi depășești toate blocajele birocratice și îţi pui pe picioare o afacere care mai şi prosperă, atunci ea îţi poate fi furată sau luată cu forța, oricând.. Totul este extrem de impredictibil în această zonă, unde infrastructura de transport a fost croită acum aproape un secol. Există regiuni aflate pe Drumul Mătăsii care nu sunt controlate de statele de care aparțin și pentru a avea un tablou complet, mişcările islamiste sînt extrem de active în regiune. Oricum spațiul dintre Rusia și China, numit și Eurasia este disputat de cele două mari puteri aflate în expansiune. Iranul, acest pivot geopolitic care poate înclina balanța într-o parte sau alta și care pare pregătit să se deschidă spre Vest, mi s-a părut, poate, țara cea mai vie de pe acest traseu.

Cartea e dedicată multor femei. În ce fel e despre femei această carte?

Cartea nu este despre femei, dar destule dintre personajele care o populează sînt femei. Pe unele le-am observat din apropiere, cu altele am vorbit, despre unele mi s-a povestit, pe unele le-am întîlnit din greşeală ori din întîmplare. Altele m-au ajutat, altele m-au hrănit. Unele m-au îndrumat. Am întîlnit şi dizidente care, poate s-au pus în pericol atunci cînd s-au văzut cu mine. În ajustarea călătoriei mele am fost ajutată de femei, de președinta Black Sea Trust, Alina Inayeh, de șefa secției moldovene de la Radio Europa Liberă, Oana Serafim, de adjuncta ei, Ileana Breitenstein. Cartea mea a fost la rândul ei nășită de femei: directoarea generală a Editurii Humanitas, Lidia Bodea;  Elena Ștefoi, prima cititoare a manuscrisului.

Pe tot parcursul călătoriei am fost preocupată de femeile din jurul meu. Am urmărit cu mare atenţie, de pildă, ce se întâmpla cu ele în regiunea uigură, unde pentru a sfida statul, se învăluie în cea mai strictă tradiție musulmană. În China, în regiunea de Vest, deşi există diverse edicte împotriva purtării vălului, femeile devin din ce în ce mai radicale; cu cît statul intervine mai mult în viaţa lor privată, cu atît se acoperă mai mult, parcă retrăgându-se din lumea aceasta care le rănește, unde statul le obligă să facă avort chiar dacă sarcina lor a ajuns la șapte sau opt luni.

În Kîrghîstan, chiar în capitală, în centrul Bișkek-ului, am văzut un magazin care se cheamă Zahra, trimitere evidentă la celebra firmă de îmbrăcăminte, dar care era în întregime dedicat musulmanelor. Amănuntul acesta nu e lipsit de importanţă, fiindcă această țară, Kîrghîstanul este, dintre toate republicile de pe Drumul Mătăsii, cea mai liberală. Aici au avut loc două revoluţii liberale, oamenii sînt ceva mai liberi, economia este mai deschisă. Ţara nu e chiar bogată, dar are, făţă de restul republicilor de pe Drumul Mătăsii, o deschidere mai mare în multe privinţe. Cu toate acestea, în capitala statului, multe femei, nu toate, firește, purtau haine islamice. Ca semn de mîndrie, de recunoaştere a identității lor.

Femeile sînt drăguţe peste tot. Au grijă de tine, îţi spun de ce să te fereşti. În Iran am avut noroc de compania unei femei de afaceri care mi-a arătat multe lucruri şi de la care am învăţat multe. O femeie de succes, nu neapărat fericită, dar care s-a descurcat în afaceri la fel de bine ca un bărbat, deși trăiește într-o țară în care are un statut relativ inferior. Ea mi-a spus să am grijă cum îmi port eșarfa, fiindcă oamenii din Garda Revoluționară Islamică a ayatollahului abia așteaptă un pretext pentru a pune mâna pe o femeie, chiar dacă e străină: „până vine ambasadorul tău să te scoată ei vor fi avut timp să-ți facă cele mai îngrozitoare lucruri”.

Pe drum fiind, ai regretat vreodată că ai ales să mergi, că ai ales această călătorie?

Nu, niciodată. Mi-a şi fost frică să nu cumva să fiu nevoită, din diverse motive, să renunţ. După spaima din prima luna a călătoriei, am devenit, cumva, a drumului.  Trăiam toate lucrurile care se întîmplau şi îmi plăceau toate. Chiar şi cele mai puţin plăcute. Am avut o gleznă care m-a supărat ceva timp şi de la care m-am temut că voi fi nevoită să renunţ să fac tot drumul, dar până la urmă am suportat entorsa până la capăt.

Cum te-ai „acoperit”, a propos de riscurile şi de pericolele acestei călătorii? Cum ai încercat să le îndiguieşti, să le anulezi dacă se poate? Ce ai făcut, ce măsuri de precauţie ţi-ai luat?

Te gîndeşti înainte să pleci care sînt pricipalele pericole. Cel mai des – să te fure cineva, să rămîi fără bani şi fără acte. Să te răpească sau să îţi facă rău, dintr-un motiv sau altul. În primul rînd, am încercat să fiu precaută; nu am fost ostentativă, nu am purtat  bijuterii, am fost aproape tot timpul îmbrăcată în negru. Mi-am pus actele la adăpost, nu am ţinut toţi banii în acelaşi loc – am avut, de fapt, o poveste întreagă legată de unde e locul cel mai sigur. Am plecat la mine cu bani „mărunți” de 5 și 10 dolari  – pentru bacşişuri, pentru mîncare, pentru maşini de ocazie. Nu am avut această problema în China – acolo am călătorit mult cu trenul şi în mulţime. Cînd am intrat în zona muntoasă, a fost, totuși, cu adevărat complicat. Pînă la urmă, i-am pus în mai multe locuri. La graniţa de la 4.000 de metri, mă întrebam: oare ce-aș face dacă rămân fără ruxac, dacă băieții de acolo mi-l iau sau dacă mai târziu după trecerea frontierei, aș rămâne fără el.Aveam acolo cam tot – schimburi, bani,  tabletă, aparat foto, computer. Actele le ţineam fixate pe piele – în cazul în care rămîn fără nimic, să am măcar pașaportul, un card și câțiva bani.

Ţi-au dispărut, din ce ştiu eu, nişte texte în această călătorie…

Da. Şi nişte poze. Mi-au şters computerul, spun asta, așa, impersonal, fiindcă nu știu cine și de ce ar fi făcut acest lucru, dar e clar că nu a fost o defecțiune, fiindcă mi-au dispărut simultan contactele din telefon și informațiile din computer. Mi s-a întîmplat în Georgia, mai exact am descoperit acest lucru în ultima zi de ședere în Georgia.

Revenind la riscuri: tu, în primul rînd, trebuie să te protejezi. Contează şi cum comunici cu oamenii care îţi apar pe drum. Cum iei decizia să te sui într-o maşină? Şi unde te duce maşina aceea – unde vrei tu sau în altă parte? Spre exemplu, cînd am plecat din Kîrgîstan spre Tadjikistan, la un moment dat am luat o maşină şi şoferul acela m-a dus prima dată la el acasă. Nu s-a întîmplat nimic, dar putea să se întîmple orice. M-a dus la el acasă, să îmi arate iurta lui, mai ştiu eu ce…

Formulez acum puţin în termenii unor filosofii orientale – ce a fost, pentru tine, mai important: drumul sau ţinta acestui drum?

Eu cred că drumul. Drumul în toate sensurile lui – şi în sensul de mers, şi în sensul că el te duce acasă: drumul care te schimbă și care e tot timpul schimbător, care îţi arată lucruri minunate, dar care te pune în același timp în pericol. E un drum permament care te obligă să fii cu toate simţurile treze. Te face să fii conştient pînă în măduva oaselor de tot ceea ce se află în jurul tău.

L-ai terminat? L-ai mai repeta?

Nu. Nu l-am terminat. În senul înțelesul oriental, despre care vorbeai, drumul nu se termină niciodată. L-aş mai repeta. Dar pe o altă rută. Oricum ar fi nu ar fi vorba despre acelaşi drum.

Trebuie că, înainte de a pleca, aveai un fel de drum mental. Cum era Drumul Mătăsii din mintea ta, înainte de a păşi pe el?

Am citit cîteva cărţi despre acest drum şi, probabil inevitabil, acest drum afectiv, din mintea mea era în bună măsură determinat de aceste lecturi. Una dintre cărțile mele preferate este scrisă de Susan Whitfield: Viața de-a lungul Drumului Mătăsii. Acest volum este o colecție de povești bine documentate despre personaje diferite care călătoresc sau își petrec viața pe Drumul Mătăsii, astfel capitolele se numesc: Povestea Negustorului, Povestea Soldatului, Povestea Prințesei, Povestea Călugăriței etc. Multe din imaginele cu care am plecat de-acasă au fost influențate de această carte. În final mi-am dat seama că drumul meu era creat tot din nişte personaje – fie jucate de mine, fie întîlnite pe drum. Oamenii pe care i-am întîlnit au fost acolo, pe drum, pentru mine. Pentru a umple de sens povestea călătoriei mele.

Şi atunci, ai fost cu adevărat singură – aşa cum spune titlul cărţii care povesteşte acest drum al tău?

Poate că niciodată nu am fost cu adevărat singură. Nici măcar în graniţa aceea de la mare altitudine, acea graniţă înspăimîntătoare.

Numele „Drumul Mătăsii” trimite la ceva oarecum delicat, fin, foşnitor. Se regăsesc aceste note ale acestui concept de „Drum al mătăsii” în drumul real sau, dimpotrivă, între nume şi realitate e un contrast izbitor?

E adevărat că mătasea e foarte rară pe Drumul Mătăsii. Găseşti în bazarele marilor oaze – la Kaşgar, Buhara, Tabriz covoare de mătase în stil persan, în stil uzbec, în stil turkmen, care sunt pufoase, incredibil de frumoase și pe care îți poți imagina că te poți așeza turcește. Pe de altă parte, tot la propriu, Drumul Mătăsii e plin de praf, şi de oameni care vor bacşiş, de oameni care vor să te păcălească, de dictatori care vor să construiască, în toate satele, case identice – cum e în Uzbekistan. Sau de dictatori care pun întotdeauna pe urmele străinilor pe cineva. Cum e în Turkmenistan, de exemplu.

E şi o călătorie despre graniţe.

Da. Graniţele au fost, cum zici tu, ţinta mea.

Cum sînt ele acolo? Ce gîndeşti, acum, după ce le-au cunoscut şi pe acestea, despre graniţe, ce îţi spun ele?

În primul rînd, ele sînt conturate de geografie. Unele sînt complicate din start fiindcă Drumul Mătăsii traversează deşerturi şi munţi. Unele rute se strecoară pe un drum mai lin, altele, pe un drum mai dificil. Uneori oamenii le fac şi mai dificile. Nu toate graniţele sînt definitiv trasate. Stalin a lăsat în această zonă enclave şi exclave pentru aproape fiecare stat de acolo.

Cîndva, Drumul Mătăsii aduce prosperitate sau măcat promisiunea prosperităţii.

Cîndva Drumul Mătăsii era prosper.

Ce aduce el azi?

Ar putea să aducă și azi. Deja gazul şi petrolul merg spre China, pe Drumul Mătăsii. Dar ar putea să meargă şi spre Europa.

Şi cartea, dar şi drumul care a inspirat-o, e despre multe lucruri: şi despre graniţe, şi despre tine. Eu cred că este şi despre privire. Într-un fel pregnant şi constant. Cum ţi-ai antrenat privirea cu care să vezi ce e pe acest drum?

E un drum care aproape că te obligă să fii atent tot timpul, deşi, adevărul este că e greu să te concentrezi permanent. Să fii atent şi la tine şi la ce ţi se poate întîmpla şi la ce se întîmplă în jurul tău. Uneori, oboseşti, dar Drumul te obligă nu doar să trăiești permanent ce ți se întâmplă, ci să te și bucuri de ceea ce găsești.

Te-ai uitat în această călătorie după ceva în mod anume? Sau, pur şi simplu, ai privit fără să judeci, înregstrînd cît poţi de mult, cît îţi dau voie limitele propriei rezistenţe fizice?

M-am uitat după oameni, după birocrați, după drumuri, după granițe. Am avut grijă de mine, fiind mereu cu ochii în patru

Dar ai căutat ceva anume? Ai avut, cum s-ar zice, nişte „ipoteze de cercetare”?

Firește, am plecat cu gândul să verific granițele, să văd dacă pe vechiul Drum al Mătăsii se va putea naște Noul Drum al Mătăsii.

Ai scris despre acest drum că ai avut gîndul că „ar putea redeveni o cale liberă”. Chiar ar putea?

Pe termen mediu şi scurt, nu sînt deloc optimistă. Şi graniţele vor fi, ani mulţi de acum înainte, complicate; şi libertatea va fi, pe Drumul Mătăsii, foarte strict îndiguită. Din păcate, pe Drumurile Mătăsii (căci sînt mai multe), drumurile, armele și traficul de persoane circulă mai repede și mai simplu decât mărfurile sau …democrația.

Dar mai e Drumul Mătăsii un drum necesar azi, mai e un drum util?  Azi, cînd viteza de deplasare dorită e aşa de mare…

E un drum util tocmai din acest motiv. China a început deja să lucreze la o rută care să lege această ţară de Berlin – prin calea ferată. Această rută, în viitor, ar putea să reducă timpul de transport al unui container comercial cu două săptămîni. Un container care acum merge pe mare. Ar reduce şi costurile şi timpul de transport. E imens – şi pentru comerţ. Aceasta e drumul care urmează Drumul Stepelor, prin Rusia. Drumurile, dacă sînt bune şi sigure, pot să creeze bunăstare.

Dar mai e ceva realist azi să gîndim că un nou Drum al Mătăsii e posibil?

Există o proiecţie practică în această privinţă: noul Drum al Mătăsii este Drumul Gazului. Şi e fezabil. Am putea aduce gaz din Kazakstan sau din Turkmenistan pe rutele Drumului Mătăsii, pînă în Europa. Rămîne de văzut dacă va fi şi un drum al ideilor, al comerţului liber între statele din această întinsă regiune. Şi, desigur, e de văzut dacă va mai fi vreodată un drum liber…

Cu ce trebuie să pleci la tine sau ce trebuie să ai în tine cînd pleci pe un asemenea drum aşa încît să nu te rătăceşti? Sau poate că e bine să te rătăceşti din cînd în cînd pe un asemenea drum?

Cred că „aventura” poate exista şi dincolo de „rătăcire”. E preferabil să ai o „busolă interioară” care să te ajute să mergi pe drumul bun

Sursa: la punkt.ro

Mai multe fotografii şi detalii despre curajoasa călătoriei pe Drumul Mătăsii a Sabinei Fati 

aici: http://www.europalibera.org/section/on-silk-road/4109.html

şi aici: http://www.europalibera.org/media/photogallery/27295913.html

DESPRE CURVE POLITICE: UNPR – partidul care, cu nădragii în vine, e oricând gata să se alieze cu oricine de dragul puterii

UNPR se dovedeşte  a fi o curvă politică de cea mai joasă speţă, tot timpul fierbinte şi cu nădragii în vine. De pe acum se arată dispuşi să se alieze cu oricine le poate garanta prezenţa la putere.

Steriu (UNPR): Oriunde și cu oricine, postelectoral, vom face alianță

Valeriu Steriu

Valeriu Steriu

Deputatul Valeriu Steriu a declarat sâmbătă, la Scornicești, că după alegerile locale UNPR va face alianță „oriunde și cu oricine” pentru a „maximiza” numărul de voturi și de funcții de viceprimari, dar a precizat că înainte de scrutin singurul protocol existent este cel cu PSD.

Întrebat dacă UNPR va face alianțe cu alte partide în afară de PSD după alegerile locale, în vederea stabilirii majorităților din consilii județene și consilii locale, Steriu a răspuns: „Oriunde și cu oricine, postelectoral, vom face alianță. Nu e niciun fel de problemă. Vrem să ne maximizăm numărul de voturi și evident, după alegeri, numărul de funcții, viceprimari pe care nu-i putem face decât colaborând cu toți partenerii”.

Coordonatorul campaniei electorale a UNPR pentru alegerile locale a spus că în această perioadă se definitivează alianțele Uniunii cu PSD în județele și localitățile în care cele două formațiuni vor avea candidați comuni. „Este exact perioada când se definitivează aceste alianțe. Și, în mod clar, nu avem în clipa de față nicio alianță preelectorală sau spre a fi o alianță cu PNL. Dar cu PSD sunt negocieri pe mai multe județe”, a spus Steriu.

Potrivit lui Steriu, este posibilă o colaborare a UNPR cu PSD și la alegerile parlamentare. „Actualul protocol cu PSD are prevăzut și acest element, o posibilă colaborare în toamnă, deocamdată este singurul protocol existent. După alegerile locale vom face și noi o radiografie cum stăm și pe ce ne bazăm și ce putem oferi și ce putem și noi, la rândul nostru, căpăta într-o astfel de alianță”, a precizat Valeriu Steriu.

El a calificat drept „atipică” situația din București, unde PSD și UNPR vor avea candidați comuni în trei sectoare și la funcția de primar general, iar în alte trei sectoare vor avea candidați proprii la funcțiile de primar și liste proprii pentru funcțiile de consilieri.

Steriu a participat sâmbătă, la Scornicești, împreună cu senatorul Ion Toma, președinte al UNPR Olt și secretar general adjunct al partidului, precum și cu deputatul Luminița Adam la ședința Biroului Permanent Județean al partidului și la lansarea candidatului UNPR la Primăria Scornicești — Constantin Nedelea.

Autor: Cristina Matei

Sursa: agerpres.ro

MELANIA CINCEA … Interviu cu Raluca Prună, Ministrul Justiţiei

Raluca Prună

Un interviu care cred că trebuie citit. 

Este un interviu realizat de Melania Cincea cu Ministrul Justiţiei, Raluca Prună despre: motivarea Curţii Constituţionale privind interceptările făcute de SRI, ridicarea MCV, reînvestirea procurorului general al DNA, perspectivele luptei anticorupţie, dar şi posibilele ameninţări viitoare la adresa acesteia.

Ministrul Justiţiei, Raluca Prună: „O luptă eficientă anticorupţie nu se poate face numai prin acţiunea represivă a statului”

Melania CinceaMinistrul Justiţiei, Raluca Prună, s-a aflat, ieri, la Timişoara, la bilanţul activităţii pe 2015 al Curţii de Apel Timişoara. Am invitat-o la un dialog axat pe câteva teme: motivarea Curţii Constituţionale privind interceptările făcute de SRI, ridicarea MCV, reînvestirea procurorului general al DNA, perspectivele luptei anticorupţie, dar şi posibilele ameninţări viitoare la adresa acesteia.

„Ne-am pregătit în anticiparea deciziei CCR cu o ordonanţă de urgenţă care să facă posibilă eliminarea SRI ca intervenţie umană în interceptări”

A stârnit controverse decizia CCR de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din Noul Cod de Procedură Penală care prevăd că supravegherea tehnică dispusă de procuror poate fi efectuată nu doar de „organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadul Poliţiei”, ci şi de „alte organe specializate ale statului”, adică de SRI.  Dacă CCR va dispune ca interceptările să nu mai fie realizate de SRI, ci de Parchete, iar decizia va intra în vigoare imediat, tehnic, logistic vorbind, acestea vor putea face faţă situaţiei sau se va intra într-o perioadă de vid legislativ?

Avem o decizie a Curţii Constituţionale, avem un comunicat, la acest moment, dar nu avem o motivare a hotărârii.

Efectul nu este numai pe partea de anticorupţie. Întregul Minister Public este afectat – Parchetele regulate, DIICOT şi, în ultimul rând, DNA. DNA – ca Parchet autorizat să deţină o asemenea infrastructură – se află în cea mai bună dintre situaţii, chiar dacă această infrastructură nu acoperă în deplină măsură toate investigaţiile pe care le face.

Ce vom face dacă SRI nu va mai fi autorizat, prin decizia CCR, să facă interceptări? Plecăm de la premisa că infrastructura SRI poate fi utilizată. În urma discuţiilor pe care le-am avut cu şefii de Parchete, cu procurorul general ad-interim, cu procurorii-şefi ai DNA şi DIICOT, dar şi cu SRI, proprietarul acestei infrastructuri, ne-am pregătit în anticipare cu o ordonanţă de urgenţă care să facă posibilă respectarea deciziei CCR şi eliminarea SRI ca intervenţie umană – pentru că aceasta era neînţelegerea, că organele abilitate ale statului altele decât cele enunţate la art. 142 aliniat 1 din Codul de Procedură Penală ar putea fi SRI şi nu sunt autorizate să facă cercetare penală. Vom elimina această neclaritate din lege, dar ceea ce nu putem face în 24 de ore este să inventăm o nouă infrastructură. România are, în acest moment, o singură infrastructură şi aceea este deţinută de SRI.

Suntem în măsură să propunem, prin ordonanţă de urgenţă, o soluţie care să asigure evitarea unei sincope, pentru a nu fi puse în pericol dosarele în curs. Este o soluţie tranzitorie, pentru că eu cred că este inevitabilă o dezbatere serioasă la nivel de societate. Publicul trebuie să ştie cât costă o asemenea infrastructură – noi credem că în jur de un miliard de euro –, de ce personal este nevoie pentru a întreţine o asemenea infrastructură şi de cât timp este nevoie pentru a dubla această infrastructură. În Franţa, de exemplu, a durat zece ani. Apoi, să se decidă dacă vrea să dublăm infrastructura – lucru care, fără să anticipez, ar fi unic într-un stat – sau să folosim infrastructură existentă la acest moment, acordând toate garanţiile necesare pentru cei care uzitează de ea şi care sunt organele de cercetare penală: procurorii şi poliţiştii judiciari.

După aplicarea deciziei CCR, dosarele care au la bază interceptări ale SRI, făcute în baza noului Cod de Procedură Penală, vor fi lovite de nulitate?

Nu mă pot pronunţa acum. Doresc să văd motivarea deciziei. Ambiţia mea şi a şefilor de Parchete este să putem pune pe masa Guvernului o ordonanţă de urgenţă care să fie acoperitoare şi care să evite o asemenea situaţie.

„Reînvestirea doamnei Kovesi este şi legală, şi profund morală”

Aţi anunţat că o veţi propune pentru reînvestire la d-na Laura Kovesi la conducerea DNA şi aţi declarat că aţi respectat procedura. Această propunere făcută de ministru nu trebuie precedată de o procedură de selecţie, o analiză a mai multor dosare de candidatură şi o evaluare a lor?

La articolul 54 din Legea 303/2004 se spune că propunerea se face de către ministrul Justiţiei, cu avizul CSM, se vorbeşte despre condiţii – una dintre ele fiind de a avea zece ani vechime – şi, tot acolo, la final, se vorbeşte despre reînvestire: „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie, adjuncţii acestuia, procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi adjuncţii acestora sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani în funcţia de judecător sau procuror, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.”. Deci, nu se vorbeşte despre concurs.

Indiferent de opiniile de valoare ale politicienilor care cer dintr-o dată, acum, ceea ce nu au făcut în ultimii ani – nu eu am vorbit, presa m-a întrebat despre negocieri politice, la ultimenâle numiri –, întreb: a fost concurs atunci când s-a negociat politic?

Eu vă spun că în mod clar legea nu vorbeşte despre niciun fel de competiţie. Şi nici nu ar trebui să vorbească. Noi ar trebui să nu mai avem ambiţia să definim în lege absolut totul, pentru că riscăm să avem legi de 500 de pagini, care vor crea polemici. Legea este mult mai scurtă şi putem vorbi de bune practici. O bună practică cere ca un ministru responsabil al Justiţiei, atunci când îşi face propunerea – şi spun bine „propunerea”, pentru că anticipez şi alte polemici, inclusiv de la CSM, care cer că ministrul să nu facă o propunere, ci să trimită o listă la CSM –, se poate face şi în considerarea reputaţiei cuiva. Nu am înţeles să fac asta pentru postul vacant de procuror general şi am înţeles să deschid această selecţie întregii magistraturi, procurorilor care au această vocaţie.

La DNA, cred că ar fi fost ipocrit să fac asta, câtă vreme legea îmi permite să reînvestesc şi atâta vreme cât rezultatele manageriale ale DNA, sub conducerea doamnei Codruţa Kovesi, mă îndreptăţesc pe mine – şi pe orice om raţional –, să uziteze de prevederea legii şi să reînvestească. Lucru pe care l-am făcut, am trimis o scrisoare la CSM, pe 29 februarie, şi aştept acum ca CSM să-mi dea avizul. Nu înţeleg să-mi schimb această decizie.

Deci, în momentul în care se face propunerea de reînvestire, niciun alt procuror nu-şi mai poate depune dosarul?

O reînvestire înseamnă că cineva a fost învestit o dată şi acum este reînvestit. În considerarea a ce, legea nu spune. Dar există common sense: în considerarea a ceea ce a făcut persoana.

S-au mai făcut reînvestiri în Parchete, nu la DNA e adevărat, ci la Parchetul General, dar niciodată această chestiune nu a suscitat atâtea discuţii, aşa încât eu – nu ca ministru, ci ca persoană raţională – pur şi simplu nu înţeleg dezbaterile acestea în care formatori de opinie vin şi spun „Suntem de acord că d-na Kovesi este cea mai bună pentru această funcţie, dar am fi putut face o procedură de formă. Ar fi trebuit să mimăm democraţia.” Nu. Eu cred că ceea ce trebuie să facem este să fim stricţi, să avem rigoare în aplicarea legii şi să ne asumăm responsabilitatea. Eu am un text lege care îmi permite reînvestirea, sunt o persoană responsabilă şi-mi asum reînvestirea fără rezerve a doamnei Kovesi. Este şi legală, şi profund morală.

De altfel, nici în procedura întreagă, în care fac o selecţie, am mai precizat şi repet: nu fac concurs. Noi nu suntem aici, la numirea şefilor la cel mai înalt nivel al Parchetelor, în domeniul concursului. Acolo unde legea cere concurs, se precizează acest lucru – de pildă, pentru a ajunge prim-procuror la Parchete locale.

„Nu avem nicio candidatură depusă pentru funcţia de procuror general al României”

În cazul procurorului general al Parchetului General, când se va intra cu procedura de selecţie în linie dreaptă?

Am deschis procedura. Termenul-limită pentru depunerea candidaturilor este 16 martie. Eu sper ca aceia care au curaj, determinare, vocaţie, care nu sunt descumpăniţi de toate aceste discuţii din societate – care nu cred că fac bine acestui proces –, să-şi depună candidatura. Îi rog să se înscrie dacă vor ca, la Ministerul Public, să aibă o conducere pe măsura demnităţii şi autorităţii Ministerului Public. După aceea, voi avea un dialog – am fost criticată şi pentru acest lucru, o parte dintre formatorii de opinie întrebându-se ce înseamnă un dialog. Voi discuta cu ei, am şi eu propriile mele criterii, le-am publicat, nu voi fi singură, voi fi cu alţi trei procurori în această procedură. Decizia o voi lua-o eu şi, în momentul în care, din rândul celor care şi-au depus candidaturile, am identificat o persoană care să răspundă criteriilor şi necesităţilor acestui post, voi trimite propunerea la CSM. Intenţia mea – dar nu depinde doar de mine, ci şi de calendarul de la CSM – este ca până la sfârşitul lunii aprilie să avem un nou procuror general.

Sunt, până acum, candidaturi depuse?

Nu.

„Ridicarea MCV nu este un risc mare la adresa României”


Aţi declarat că sunteţi pentru ridicarea MCV şi că speraţi ca oficialii Comisiei Europene să poată stabili un calendar realist pentru ridicarea MCV, după raportul de ţară care va fi prezentat în luna iunie. Este România pregătită pentru acest pas sau ne expunem la un mare risc?

Nu cred că este un risc mare. Cred că după zece ani de Mecanism de Verificare şi Cooperare, chiar dacă nu am atins toate obiectivele, societatea românească este suficient de matură pentru a internaliza ceea ce trebuie controlat de către publicul larg. Zi de zi, trebuie controlate calitatea guvernării, calitatea actului de legiferare şi modul în care funcţionează instituţiile statului. Şi eu cred că societatea românească a arătat maturitate, când a cerut rigoare în guvernare. Arătând acest lucru, cred că este suficient de matură să aplice şi mecanismele care există, la fel Strategia Naţională Anticorupţie, pe care o vom reactualiza în prima parte a acestui an.

Deci, publicul, societatea şi  mecanismele pe care le are la dispoziţie sunt garanţii suficiente că s-a internalizat acest proces. Repet, un control trebuie făcut zi de zi. Nicio societate nu poate spune „De acum suntem atât de buni, încât ne lăsăm garda jos şi nu mai avem niciun sistem de checks anb balance”. Dar asta se face la nivel intern, nu prin intermediul Comisiei Europene.

Vă întrebasem de risc pentru că, personal, am temeri în acest sens. Mă gândesc doar la un exemplu recent, plecat din Parlament – ţinta criticilor CE în fiecare raport MCV –, şi anume, la derapajele comise în Senat şi de către Senat, în timpul scandalului dintre ANAF şi Antena 3. Când, în Senat, sub bagheta celui de-al treilea om în stat, am asistat la instigarea la obstrucţionarea unui act de justiţie, la călcarea în picioare a atribuţiilor Guvernului şi Justiţiei, la ştergerea pe jos cu principiul separaţiei puterilor în stat.

Nu doresc să intru pe tărâmul acestor comentarii. Sigur, nu pot să nu constat că Parlamentul este, ca să vă citez, la capitolul „aşa nu”, dar trag nădejdea că toată clasa politică – plecând de la sondajele cele mai recente, care arată că noup din zece cetăţeni nu au încredere în clasa politică – va fi capabilă să-şi găsească mecanismele de corectare a acestei percepţii şi de funcţionare în parametrii unei societăţi mature.

„O luptă eficientă anticorupţie nu se poate face numai prin acţiunea represivă a statului”

Una dintre priorităţile Ministerului Justiţiei pentru anul acesta este elaborarea Strategiei Naţionale Anticorupţie (2016 – 2020). Ce va fi păstrat din actuala Strategie şi cu ce se vine nou?

Încep prin a vă spune că vechea Strategie este foarte bună. Problema este că ea nu s-a aplicat în totalitate. Prin reactualizarea ei, acum, vom pune un accent mai mare pe prevenţie. O luptă eficientă împotriva corupţiei nu se poate face numai prin acţiunea represivă a statului. Ideea este să începem acţiuni de prevenţie care să preîntâmpine ajungerea la comportamentul infracţional. Din acest punct de vedere, strategia va fi mult îmbunătăţită.

Spuneaţi că Strategia Naţională Anticorupţie încă în vigoare nu a fost aplicată în totalitate. La ce capitole s-au înregistrat restanţe?

Doresc ca, momentan, să nu dau asemenea exemple, pentru că noi audităm această Strategie, tocmai pentru evitatea oricăror discuţii ulterioare. Ceea ce voi face este să pun la dispoziţia publicului un audit făcut de către experţi externi, de la OECD, care auditează strategia şi care, în mod obiectiv, vor putea spune tututor ce anume nu s-a aplicat din această strategie. Aşa că, la acest moment, nu vreau să fac niciun fel de apreciere. Nu sunt om politic, sunt tot timpul criticată ca tehnocrat, iar atunci, ca tehnocrat, înţeleg să fac un audit independent, să-l pun la dispoziţia publicului şi să-i las pe cei care au ochi să citească şi urechi să audă să tragă concluziile.

Ce posibile ameninţări întrevedeţi, pentru perioada următoare, la adresa luptei anticorupţie?

Nici aici nu aş dori să fac vreun  comentariu. Şi eu, şi dumneavoastră cred că ştim din ce parte vine pericolul. În termeni foarte generici, din modul în care, uneori, se legiferează, pentru a slăbi eficienţa luptei anticorupţie.

„Doresc să iau o parte din Poliţia Judiciară de la Ministerul de Interne”

Ministerul Justiţiei lucrează la un proiect de lege care vizează reorganizarea DIICOT.  Se vorbeşte despre un corp de Poliţie Judiciară în cadrul DIICOT. Există disfuncţionalităţi în relaţia DIICOT – IGPR?

Nu, nu pot spune că există disfuncţionalităţi. Există, însă, un foarte bun exemplu care este DNA, care are propria Poliţie Judiciară. Plecând de la acest exemplu, cred că îl putem extinde la nivelul tuturor Parchetelor. Nici aici nu suntem în domeniul inovării absolute, în România. Acest lucru se întâmplă în toate statele membre: Poliţia Judiciară este la dispoziţia procurorului.

Şi pentru că am început interviul cu decizia CCR, spun că, în măsura în care cerem ca intervenţia pe o infrastructură dată să fie făcută exclusiv de către procuror sau de către poliţistul judiciar, cred că este şi aici o bună ocazie să punem capăt unei dispute care durează de cel puţin 15 ani, de refuz de punere la dispoziţia Poliţiei Judiciare către Parchete. Iar în executarea – dacă pot spune aşa – a deciziei CCR, să acceptăm că trebuie să transferăm o parte a Poliţiei Judiciare la nivelul Parchetelor. Chiar în ordonanţei pe baza căreia funcţionează azi DIICOT se prevede un transfer al Poliţiei Judiciare, dar în realitate transferul nu este operat.

Vorbesc, însă, şi de celelalte Parchete. De exemplu, combaterea evaziunii fiscale, care este un obiectiv strategic, definit ca atare de autorităţi ale statului, nu se poate face la modul serios, dacă procurorul, care nu e nici la DIICOT, nici la DNA, nu are la dispoziţie poliţişti care să aloce sută la sută din timp în lucrarea acestor cauze. Noi avem poliţişti care sunt sub două pălării: una a procurorului, şi una a ierarhiei de la Ministerul de Interne care poate decide, pe motive bine întemeiate, că într-o zi poliţistul nu se poate ocupa de dosar. Acest lucru nu este nici funcţional, nici lipsit de echivoc, în primul rând pentru poliţist.

Ca să rezum, da, doresc să iau o parte din Poliţia Judiciară, ceea ce este în beneficiul şi al altor instituţii ale statului român. Trebuie să încetăm să ne comportăm în nişe. Cred că toţi ne dorim ca Statul român să aibă autoritate şi să funcţioneze în integralitatea lui, iar această mişcare, cred – şi pe baza numeroaselor studii, făcute în ultimii zece ani – că este o necesiate.

Autor:

Melania Cincea

Sursa:

putereaacincea.ro

timpolis.ro

ANDREI PLEŞU: ” … ar fi nedrept să spunem că, în afară de Noica şi de ce era în jurul lui, cultura românească era, cum a spus odată Ioan Petru Culianu şi nu am fost de acord cu el, o Siberie. ”

27 Octombrie 2015 Lasă un comentariu

   Atunci când o talentată jurnalistă cum este Melania Cincea, cu mare respect față de cititorii săi și față de menirea ei ca jurnalist, intervievează o personalitate de talia lui Andrei Pleșu, nu poate să iasă decât un interviu remarcabil.

Andrei Pleșu

Andrei Pleşu: „Sunt exasperat de modul în care arată şcoala românească”

Melania CinceaCând, din postura de jurnalist, îl ai ca intervievat pe Andrei Pleşu, e dificil să te opreşti doar asupra câtorva teme de discuţie. Pentru că Andrei Pleşu electrizează cititorul, (tele)spectatorul, scriind şi vorbind despre teme profunde, abordate prin prismă filosofică, cu aceeaşi lejeritate cu care realizează, cu un umor tonic, contagios, veritabile radiografii ale societăţii româneşti.

Am luat ca puncte de reper ale discuţiei pe care am avut-o dialogurile cu Gabriel Liiceanu, proiectele sale viitoare, frumuseţile uitate ale vieţii, pe care şi le permite acum sau după care încă tânjeşte, prezenţa îngerilor în viaţa sa, a noastră, dar şi vieţuirea într-un timp incult şi agresiv, reversul succesului de public ori atacurile verbale de care are încă parte, prin raportarea sa, ca intelectual public, la fostul preşedinte Traian Băsescu.

***

Deşi am avut scrupulul de a nu monopoliza pe termen indefinit scena, am continuat să primim reproşul că am încălecat samavolnic ambianţa culturală”

Domnule Andrei Pleşu, Humanitas a anunţat lansarea, luna viitoare, a Dialogurilor de duminică. O introducere în categoriile vieții. Care va reuni cele 18 dialoguri pe care le-aţi avut cu domnul Gabriel Liiceanu, în emisiunea „50 de minute cu Pleșu și Liiceanu”. De ce aţi renunţat la ea?

Adevărul e că puteam continua, nu am avut niciun fel de oprelişti. A fost dorinţa noastră să nu mergem mai departe pentru că, sincer vorbind, o prestaţie săptămânală de aproape o oră, pe teme destul de grele, a sfârşit, după câteva luni, prin a ne obosi. Ne-am gândit că e bună o pauză. De altfel, acoperisem deja un repertoriu destul de cuprinzător de subiecte şi ne-am spus că se impune „o haltă de ajustare”.

În plus, sunt de părere că nu e bine să te eternizezi pe „micul ecran”. Până la urmă, lucrurile se banalizează, intră într-un fel de rutină şi cred că nu şade bine să devii un „meniu” obligatoriu, o voce „indispensabilă”. Amuzant este că, deşi am avut scrupulul de a nu monopoliza pe termen indefinit scena, am continuat să primim reproşul că am încălecat samavolnic ambianţa culturală, că suntem băieţii răi care nu-i lasă pe tineri să se manifeste, că suntem conservatori, reacţionari, retrograzi şi, mai ales, exclusivişti: vrem să fim peste tot, vrem să evacuăm orice urmă de creativitate care nu ne aparţine. Pe scurt, nu ne iubim decât pe noi.

A te iubi pe tine însuţi nu e neapărat rău. Dimpotrivă – aşa ne învaţă discursurile de dezvoltare personală…

Mie personal nu prea îmi iese. Părerea mea despre mine este, sincer vorbind şi fără cochetării, modestă. Numai eu ştiu tot ce trebuie ştiut despre mine. Nu am motive să fiu euforic.

Lăsând la o parte cârcotelile unuia sau ale altuia, articolele dumneavoastră şi ale domnului Liiceanu fac un număr record de accesări, unele devin chiar virale. La fel, apariţiile dumneavoastră la televizor au o mare priză. Deci, sunteţi ceruţi de public.

Şi pe noi ne bucură să vedem că există încă un ecou al prezenţei noastre, dar dorinţa noastră nu este să umplem scena. Am fi bucuroşi să vedem apărând o nouă generaţie de tineri de valoare, iar noi să putem să ne asociem succesului lor. De altfel, această generaţie nouă există deja, numai că cei care sunt mai zgomotoşi şi mai resentimentari nu sunt şi cei mai performanţi.

 

„Ideea că noi suntem un fel de apariţii colaterale în drumul public al lui Traian Băsescu e jenantă”


Aţi fost, de nenumărate ori, ţinta unor atacuri verbale violente, care includ o gamă largă de imprecaţii. Ceea ce, deduc, înseamnă că reprezentaţi un pericol. Pentru ce sau pentru cine?

Vă spun sincer că nici eu nu ştiu şi nu înţeleg. Nu suntem angajaţi politic şi nu avem iniţiativa unor răfuieli agresive cu alţii. De regulă, alţii declanşează ofensiva. Ceea ce ni se reproşează este că suntem băsişti, ceea ce e ridicol. Şi, de altfel, nedemocratic. De ce ar deveni cap de acuzare o opţiune politică? Pe de altă parte, ideea că ne-am risipit, halucinaţi, în ample texte „omagiale”, că am defilat braţ la braţ cu preşedintele Băsescu, că am fost „curtea” lui fidelă şi patetică e o fumigenă. În plus, cred că toţi trei (Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici şi Gabriel Liiceanu – n.a.) am fost inventaţi înainte de Traian Băsescu şi sper să supravieţuim carierei lui politice. Ideea că noi suntem un fel de apariţii colaterale în drumul public al lui Traian Băsescu e jenantă.

Vă mărturisesc, fără să dau nume, că am întrebat odată un tânăr prieten care era şi el, tangenţial, implicat într-un grup de bombănitori, cu ce am reuşit să-l enervăm atât. Mi-a spus foarte cinstit şi l-am apreciat pentru asta: „Domnule Pleşu, mă oftic. Dacă domnul Patapievici sau domnul Liiceanu face o conferinţă, se umple sala. Dacă o fac eu, vin 15 inşi.” I-am spus: „Îmi pare rău, dar nu e vina noastră. Fă ceva care să atragă lumea. Nu se poate să te superi pe partenerul de viaţă publică, dacă ţie nu-ţi iese formula.”. Şi apoi succesul de public nu e, neapărat, o garanţie de posteritate. Există inşi hiperdotaţi în meseria lor, care n-au dimensiune histrionică, n-au vocaţia comunicării la rampă. Asta nu le micşorează valoarea. Nu e igienic să vrei ce nu-ţi stă în fire.

Cunosc personal oameni de primă mână, oameni de mare anvergură, cum este, de exemplu, Andrei Cornea, care n-au, după părerea mea, aureola publică pe care ar merita să o aibă. Andrei Cornea este un om extrem de bine pregătit, e şi un excelent gazetar, un excelent filolog, un mare traducător – acum a scris şi un roman remarcabil. Este un fenomen. Ei, cu toate acestea, nu are tipul de „carismă” care să-l aducă în atenţia publicului larg, aşa cum ar merita. Aici intră în joc destine, naturi, amprente stilistice care nu pot fi „regizate” din afară. Şi, oricum, idolatrizarea unui succes conjunctural nu e decât o proastă investire a orgoliului.

 

„Atmosfera din şcolile noastre formează un fel de băieţi veseli care trăiesc la suprafaţă, în mod euforic”


Referindu-se la Constantin Noica, domnul Horia Roman Patapievici afirma, la un moment dat, că, „într-un timp incult şi agresiv, Noica a practicat o sihăstrie a culturii”. Trăim şi noi acum, sub alte forme, un timp incult şi agresiv. La ce antidot ar trebui să recurgem?

O uşoară corectură: ar fi nedrept să spunem că, în afară de Noica şi de ce era în jurul lui, cultura românească era, cum a spus odată Ioan Petru Culianu – şi nu am fost de acord cu el –, o Siberie. Nu, au existat şi atunci mari poeţi, mari scriitori, mari artişti. Dacă a existat o anumită tensiune, era una între literaţi şi filosofi – filosofii nu le acordau destulă atenţie literaţilor, iar aceştia simţeau că ceilalţi au, uneori, un tip de ecou care le ştirbeşte lor nimbul public. Am avut însă mulţi oameni de cultură care au „rezistat” miraculos nu pentru că regimul era tolerant, ci împotriva regimului, adică au rezistat tenace restricţiilor, limitelor, presiunilor.

Revenind la întrebare, acum, lucrurile sunt altfel colorate. Nu am decât un răspuns: ambianţa „incultă şi agresivă” are ca sursă lipsa educaţiei. Eu sunt exasperat de modul în care arată şcoala românească, începând de la cursul primar şi terminând cu facultatea, dar mai ales şcoala generală. Pentru mine, acolo este explicaţia derapajelor noastre sociale şi culturale şi acolo ar putea fi soluţia. Dar îmi pare rău să o spun, atmosfera din şcolile noastre, atât cât o pot eu percepe, incluzându-i şi pe profesori – care, sigur, au salarii mici, nu au prestigiul pe care l-ar merita – este o atmosferă care nu formează oameni întregi, oameni cu deprinderi culturale, ci formează un fel de băieţi veseli care trăiesc la suprafaţă, în mod euforic. Sunt, e adevărat, şi excepţii. Cunosc tineri excepţionali, dar meritul e mai mult al lor, al eforturilor lor, al opţiunilor lor intime decât al mediului care i-a format.

CV Andrei Pleşu

Andrei Pleşu s-a născut în 1948, la Bucureşti.

A absolvit Facultatea de Arte Plastice, Secţia de istoria şi teoria artei. A obţinut doctoratul în istoria artei la Universitatea din Bucureşti, cu teza Sentimentul naturii în cultura europeană.

Lector universitar (1980 – 1982) la Academia de Arte Plastice, Bucureşti, unde a predat cursuri de istorie şi critică a artei moderne româneşti.

Profesor universitar de filozofie a religiilor, la Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti (1991 – 1997).

Este fondator şi director al săptămânalului de cultură Dilema (ulterior Dilema veche), fondator şi preşedinte al Fundaţiei Noua Europă, rector  al Colegiului Noua Europă (1994 – 2014), membru al World Academy of Art and Science şi al Académie Internationale de Philosophie de l’Art, dr. phil. honoris causa al Universităţii „Albert Ludwig”, din Freiburg im Breisgau şi al Universităţii Humboldt din Berlin, Commandeur des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d’Honneur.

Scrieri: „Călătorie în lumea formelor”, Meridiane, 1974; „Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană,” Univers, 1980, Humanitas, 1992; Francesco Guardi, Meridiane, 1981; „Ochiul şi lucrurile”, Meridiane, 1986; „Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului”, Cartea Românească, 1988, Humanitas, 1994 (trad.: franceză, germană, suedeză, maghiară, slovacă); „Jurnalul de la Tescani”, Humanitas, 1993 (trad.: germană, maghiară); „Limba păsărilor”, Humanitas, 1994; „Chipuri şi măşti ale tranziţiei”, Humanitas, 1996, Eliten – Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin – New York, 2001; „Despre îngeri”, Humanitas, 2003 (trad.: franceză, maghiară, germană, engleză, polonă); „Obscenitatea publică”, Humanitas, 2004; „Comèdii la Porţile Orientului”, Humanitas, 2005; „Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri”, Humanitas, 2006; „Note, stări, zile”, Humanitas, 2010; „Despre frumuseţea uitată a vieţii”, Humanitas, 2011; „Faţă către faţă”, Humanitas, 2011; „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, Humanitas, 2012; „Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri”, Humanitas, 2013; „O idee care ne suceşte minţile” (în colaborare cu Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici, Humanitas, 2014; numeroase studii şi articole în reviste româneşti şi străine.

Sursă CV: Editura Humanitas

„Atunci când îmi «iese» un text, mă bucur, dar nu mă simt responsabil că-mi iese”

Comèdii la porţile Orientului este un volum în care surprindeţi în radiografii clare România „fără fard, cea dezbrăcată de sclipici şi livrată cu toate scrântelile, ezitările, boacănele, excesele şi abdicările ei postdecembriste”. Sunt aproape zece ani de la editarea sa. Nu v-aţi gândit la o ediţie adăugită, ca să întregiţi tabloul acestor ani?

E drept că am scris şi după 2004, câte două articole pe săptămână – ceea ce, mărturisesc, mă cam epuizează şi, din păcate, îmi lasă puţin timp pentru proiectele proprii. Editura mi-a propus să continuăm şi nu am decât să fac, împreună cu ei, o selecţie a acestor texte. Am, însă, o mică rezervă. Una vanitoasă. Printre reproşurile care mi se aduc îl regăsesc şi pe acela că scot, preponderent, cărţi de articole. Pe de altă parte, asta-i situaţia, există şi cariera de publicist.

Dar sunt eseuri – excepţionale şi ca fond, şi ca formă – care se recitesc cu plăcere după ani de la publicarea iniţială. În plus, nu toată lumea le-a parcurs atunci şi mai sunt noile generaţii care nu aveau cum să le citească la vremea lor. Şi care, dacă sunt interesate, îşi pot forma mai simplu o opinie faţă de ceea ce a fost, citind eseuri adunate într-o carte, decât colindând arhive ori navigând în imensitatea internetului.

Sunt bucuros de perspectiva asta şi va trebui să trec peste vanitate şi să fac ceea ce mi s-a dat să fac. Trebuie să vă spun, apropo de imaginea mea despre mine, că, atunci când îmi „iese” un text, mă bucur, dar nu mă simt responsabil că-mi iese. Unui om care are anumite dexterităţi îi ies anumite lucruri. Dar nu e meritul lui. Cum nu e meritul unei femei frumoase că e frumoasă. Dacă începi să faci din asemenea reuşită un început de statuie, eşti prost situat şi-ţi pierzi talentul.

„Omul este o fiinţă de interval”

Sunteţi la o reeditare a tratatului dumneavoastră de angelologie, Despre îngeri. Cum s-a născut interesul pentru acest subiect?

S-a născut înainte de 1989, pe vremea când eram la Tescani şi când, în mod paradoxal, m-am simţit foarte liber – eram izolat, nu-mi suna telefonul – şi puteam să-mi văd de lucrurile care îmi plăceau, fără să am, atunci, nicio perspectivă asupra viitorului şi asupra acestei cărţi. Nu-mi puteam imagina, la vremea respectivă, că voi putea publica o carte despre îngeri.

Punctul de pornire a fost o temă pe care o aveam mai dinainte, una din temele dominante ale metabolismului meu intelectual: tema intervalului. Eu cred că omul este o fiinţă de interval, cred că etica este o disciplină a intervalului – cum te situezi într-un spaţiu care e mereu în mişcare. Aşa că mi-am pus problema aceasta şi în privinţa îngerilor. Mi-am spus că noi lucrăm, de obicei, „la două capete”, oamenii de o parte, Dumnezeu, de partea cealaltă. Or, între aceste capete, există un interval – cel puţin aşa ne spune teologia –, există lumea îngerilor. O lume care face „naveta”: ia rugăciunile oamenilor şi le duce către Dumnezeu, ia gândurile divine şi le distribuie către oameni. Îngerii sunt nişte comunicatori, nişte transmiţători, nişte ambasadori. Pentru că Angelos asta înseamnă: ambasador, trimis.

Deci, m-a preocupat ce fac fiinţele astea intermediare, care e zona lor, cu ce se  ocupă, cum arată. Pe reflecţiile astea, am pornit cercetarea.

Scrieţi, în acest volum, că „s-a spus mereu că îngerii sunt «dublul» ceresc al omului. Suntem mereu însoţiţi de «modelul» nostru, de portretul nostru îmbunătăţit.”. Dumneavoastră i-aţi simţit prezenţa?

Răspunsul e nu. Nu în mod evident. Am ghinionul să fiu preocupat de domenii care nu-mi fac niciun semn, nu-mi dau niciun brânci. Sau există şi varianta că mi se fac asemenea semne, iar eu nu le percep ca atare sau nu le înţeleg.

Cred că prezenţa dublului ceresc nu e o prezenţă de tip „camaraderesc”, în sensul curent: nu stă cu tine la masă, nu merge cu tine la plimbare – este o prezenţă discretă, dar permanentă şi bănuiesc că multe din lucrurile care ni se întâmplă sunt „sub control”. Adică, depind de instanţe care încearcă să armonizeze şi să determine anumite evoluţii. Iar eu mă las manipulat…

De altfel, majoritatea dintre noi nu percepem prezenţa acestui dublu ceresc, cum îl numiţi. De ce credeţi că suntem opaci?

Pe măsură ce trece timpul, suntem tot mai opaci la lucrurile care nu se văd. Apoi, pentru că binele, spre deosebire de rău, e mult mai discret. Răul e „spectaculos”. Adică, se întâmplă să simţi că e un drăcuşor prin preajmă, dar un înger, mai puţin. De ce? Pentru că îngerul, ca şi Creatorul lui, nu vrea să abuzeze de libertatea noastră. Răul te invadează, te confiscă. Îngerul vrea să participi în mod liber la opţiunile şi la viaţa ta. Din cauza asta, intervenţia lui nu este agresivă, spectaculoasă. Îmi pot imagina că, atunci când procedăm greşit, el suferă împreună cu noi, e trist când vede în ce hal suntem, cum ne purtăm. Dar contez pe faptul că, la Judecata de Apoi, ne va ţine partea…

„Există un fel de vampirizare care, ca ambalaj, seamănă a preţuire”


„Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri”,
scrieţi în volumul Despre frumuseţea uitată a vieţii. De ce frumuseţi uitate ale vieţii vă bucuraţi acum?

Am crezut că, pe măsură ce mă retrag, voi fi mai liber. Anul trecut m-am şi pensionat de la institutul unde lucram şi m-am gândit: gata, începe viaţa! Ei, nu. Toată lumea se gândeşte că sunt, în sfârşit, liber şi pot fi abordat.

Mă plâng mereu – deşi, probabil, e şi vina mea – că există un fel de vampirizare care, ca ambalaj, seamănă a preţuire, dar care, la bază, e de multe ori, mult mai meschină. M-a sunat, de exemplu, cineva de la Sindicatul benzinarilor şi mi-a spus că fac o petrecere, întrebându-mă dacă nu aş vrea să vin eu să le-o deschid. Sau m-a sunat o doamnă care s-a recomandat: „Sunt cutare, nu aveţi cum să mă cunoaşteţi, sunt persoană fizică. Am un bun prieten care vă citeşte şi, peste două săptămâni, o să fie ziua lui. Îi oferim o masă şi m-am gândit să veniţi şi dumneavoastră, să-i facem o surpriză.”

Deci, ideea este că eşti utilizabil, că eşti un fel de ingredient „picant”. Nimeni nu se gândeşte dacă ai timp, energie sau, pur şi simplu, chef pentru asemenea „prestaţii”, dacă nu ai şi tu proiecte personale, pe care ai dreptul să le împlineşti. Rezultatul e că gâfâi. Nu pot livra non-stop.

Mă bucur, însă, de unele întâlniri cu prietenii. Prietenia e o dimensiune uitată a vieţii, din păcate. Apoi, mi s-a întâmplat să mă bucur de câţiva tineri pe care îi văd evoluând. Îmi place să mă gândesc la unele întrebări pe care le am de ani de zile şi la care, probabil, nu o să am răspuns, dar a cădea pe gânduri e, în sine, o plăcere. În rest, sunt încă în stare să mă bucur de un vin bun, de o prezenţă agreabilă, feminină dacă se poate, dar nu sunt un vicios, cred, şi nici un mare consumator.

Ceea ce însă îmi lipseşte în mod acut este sentimentul libertăţii proprii. E, de altfel, o boală generalizată, vorba cea mai frecventă în convorbirile noastre fiind „Sunt ocupat”. Am uitat cu toţii că a fi ocupat înseamnă a nu fi liber, a trăi exact atât cât ţi se dă de trăit, Or, asta e ucigător şi pentru minte, şi pentru suflet, şi pentru sănătate. Eu sunt ocupat, încă sunt prea ocupat. Aş vrea să nu mai fiu aşa ocupat, să nu mai fiu „ghişeu”.

Pentru a mă încuraja, Horia Patapievici mi-a semnalat, la un moment dat, un pasaj foarte amuzant din Isaiah Berlin: „Mă simt, uneori, intelectualul-taxi”. Pe mine, atitudinea asta mă irită.

Doamnei care m-a invitat pe post de Florin Salam, la petrecerea prietenului, i-am spus: „Nu vă daţi seama că stric petrecerea? Nimeni nu o să se mai simtă bine, când apar eu proţap acolo, la masă. Ei nu mă ştiu. Eu nu-i ştiu. Faceţi un deserviciu tuturor.” Şi doamna a început să plângă. Nu înţelegea. Şi asta e o problemă. Raporturile între oameni s-au modificat atât de masiv, atât de mult s-a schimbat felul de a fi, ideea despre politeţe, despre maniere, încât unii nu înţeleg ce-ai cu ei dacă îi respingi. Nu mai există ideea că sunt lucruri care se fac şi lucruri care nu se fac. Acum, orice se face.

 

„Vreau să scriu o carte despre destin”

Care sunt proiectele la care lucraţi?

Am în cap o carte şi sper să reuşesc să fac ceva. O carte despre destin. Nu o gândesc ca pe o carte de tip tratat, am renunţat de mult să mai promit soluţii definitive – şi cred, de altfel, că cititorul de azi nu mai are timp să citească 300 – 400 de pagini, pe o anume temă. Deci, vreau să scriu o carte care să fie făcută din fragmente. Adică, vreau să citesc cât pot pe tema asta, să reflectez liber şi să fac comentarii. Şi pe urmă să adun aceste note, poate repartizate pe câteva rubrici mari, într-un volum, astfel încât cititorul să poată deschide cartea şi să o frunzărească, destins. Trebuie să admitem că şi modul de a citi s-a schimbat în ultimul timp, ca efect al internetului. Vreau să mă strecor printre breşele încă existente ale acestei „noutăţi” şi să ofer o carte încă „digerabilă”…

Autor:   

Articolul a fost publicat pe:

timpolis.ro

putereaacincea.ro

Data publicării pe ambele siteuri:

26 octombrie 2015

%d blogeri au apreciat asta: