Arhiva
LIGIA DECA (consilier prezidențial): ”… Legea (Educației) conține anumite articole cu un impact semnificativ asupra principiilor care stau la baza Legii educației aflată în vigoare.”
Iohannis a retrimis luni Parlamentului pentru reexaminare legea de aprobare a OUG 96/2016, care modifica semnificativ Legea Educatiei. „În afară de chestiunile de tehnică legislativă, legea include o serie de prevederi neclare sau imposibil de implementat, care se contrazic între ele sau intră în contradicție cu alte norme în vigoare”, spune Ligia Deca, consilier de stat pentru educatie, intr-un interviu pentru HotNews.ro.
Interviul integral:
Rep: Care sint prevederile cu cel mai pronuntat impact negativ din legea retrimisa Parlamentului?
Ligia Deca: O mare parte dintre prevederile legii analizate și discutate în cererea de reexaminare au potențialul de a produce efecte nedorite în sistem. În afară de chestiunile de tehnică legislativă, legea include o serie de prevederi neclare sau imposibil de implementat, care se contrazic între ele sau intră în contradicție cu alte norme în vigoare. De asemenea, legea conține anumite articole cu un impact semnificativ asupra principiilor care stau la baza Legii educației aflată în vigoare (Legea 1/2011).
În acest sens, un exemplu relevant este excluderea sindicatelor, federațiilor studențești și asociațiilor profesionale din rândul partenerilor de dialog sociali din învățământul superior. Este evident că nu se pot lua decizii legitime, care să aibă susținerea celor afectați de ele, fără a-i consulta pe principalii actori implicați.
Un alt exemplu este modificarea prevederilor referitoare la evaluarea școlilor doctorale. Modificările aduse legii în loc să clarifice acest subiect care trenează de peste cinci ani, aduc și mai multă confuzie, adăugând încă o prorogare cu doi ani a termenului până la care școlile doctorale vor fi evaluate.
Exemplele pot continua, de la modificări care afectează procesele de asigurare a calității în învățământul superior și în formarea profesională, până la chestiuni care țin de principiul educației incluzive de calitate în învățământul preuniversitar.
Rep: Ati avut dvs. sau presedintele discutii cu reprezentantii coalitiei de guvernare sau cu noul ministru al Educatiei pentru a va asigura ca viitoarea forma a legii va respecta criteriile de coerenta si calitate?
Ligia Deca: După preluarea mandatului de către noul Guvern, am avut o discuție, de principiu, cu domnul Ministru Liviu-Marian Pop despre necesitatea corelării eforturilor noastre pentru a da coerență schimbărilor produse la nivel de sistem. Ministerul are în plan, conform prevederilor din programul de guvernare, revizuirea legii educației. Pentru a avea o șansă ca legea educației să nu fie ulterior modificată în mod repetat este esențial un demers participativ.
Proiectul ”România educată” oferă premisa predictibilității și convergenței de opțiuni necesară oricărei modificări legislative, care să răspundă nevoilor societății românești pe termen scurt, mediu și relativ lung (2030). În acest sens, parteneriatul între Administrația Prezidențială și Ministerul Educației continuă, domnul ministru declarând că susține ideea ca viitorul demers legislativ să fie bazat pe consensul atins în cadrul viziunii și strategiei privind educația, în contextul proiectului prezidențial ”România educată”. Menționăm că acest parteneriat este unul de durată, el datând încă de la lansarea proiectului, în februarie 2016, indiferent de schimbările de la Ministerul Educației.
Rep: Daca legea se va intoarce in aceeasi forma, o va ataca presedintele la CCR?
Ligia Deca: Nu putem face speculații privind forma în care legiuitorul va considera de cuviință să răspundă cererii de reexaminare. În momentul în care textul legii se va întoarce la promulgare, vom analiza atât prevederile acestuia, cât și opțiunile pe care Președintele României le are în acel moment pentru a garanta respectarea coerenței legislative, precum și a unor principii precum performanța, integritatea și echitatea în educație.
Rep: Prima obiectie se refera la funcționarea învățământului special și a învățământului special integrat, presedintele aratand in cerere ca „această soluție legislativă se poate constitui într-un pas înapoi în ceea ce privește integrarea acestor copii în sistemul educațional de masă”. Mai exact, cum ar putea fi afectata educatia copiilor cu nevoi speciale?
Ligia Deca: OUG nr. 96/2016, în forma sa inițială, prevedea explicit și detaliat deschiderea învățământului de masă pentru copii cu cerințe educaționale speciale, în măsura în care condiția lor fizică și psihică permitea acest lucru. Astfel, copiilor vizați de această prevedere li s-a dat o speranță privind integrarea lor reală în învățământul de masă, art. 49 al OUG 96/2016, fiind un pas în față făcut de învățământul românesc în direcția diminuării fenomenului segregării școlare.
Abrogarea lui de legea propusă spre promulgare ar fi presupus un semnal de întoarcere la situația anterioară în ceea ce privește măsurile de desegregare, revenindu-se la prevederile legale inițiale, care au permis perpetuarea fenomenului de separare a copiilor cu cerințe educaționale speciale care pot participa la învățământul de masă.
Rep: A doua obiecție e legată de stabilirea numărului maxim de studenți, calificativul primit de noua dispoziție legala fiind „arbitrar”. Cine ar fi beneficiat de pe urma acestei decizii arbitrare?
Ligia Deca: Considerăm arbitrară decizia de a fixa raportul de cadre didactice la numărul de studenți înmatriculați la 1:35, întrucât nu ține cont de specificul programului de studiu sau de corelarea cu cifra de școlarizare. Până acum, cifra de școlarizare se stabilea de către Ministerul Educației, prin Hotărâre de Guvern, pe baza recomandării făcute de către Agenția Română de Asigurare a Calității Învățământului Superior (ARACIS), și era un factor în garantarea calității programelor, în funcție de specificul lor (de ex: un program de regie-film impune un alt raport de cadre didactice la numărul de studenți, față de un program de economie). Este nevoie de criterii clare și transparente pentru stabilirea raportului optim între numărul maxim de studenți pe care un program de studii îl poate școlariza și numărul cadrelor didactice; de aceea, considerăm utilă clarificarea legăturii între specificul programului, diversele standarde de calitate constatate de ARACIS și acest raport.
Rep: O alta obiectie a presedintelui e legata de acordarea de diplome universitare (art. I pct. 5, care completează art. 150 din Legea nr. 1/2011). Care e miza acestei prevederi?
Ligia Deca: Nu putem specula asupra mizei introducerii acestor prevederi, însă putem anticipa eventualul impact al implementării lor. Astfel, dacă legea ar fi fost promulgată, începând cu anul universitar următor (2017-2018), Ministerul Educației ar fi emis mai multe tipuri de diplomă pentru absolvenții programelor de licență, astfel: diplomă de licență, diplomă de urbanist, diplomă de inginer, diplomă de medic, diplomă de arhitect. De asemenea, în textul legii, se folosesc concomitent termenii “studii universitare”, “învățământ superior” și “învățământ superior tehnic”, fără a clarifica relația între ei și dreptul pe care diferitele tipuri de diplome de absolvire le conferă.
Rep: Presedintele a reclamat si neclaritatea noilor prevederi legate de evaluarea școlilor doctorale. Daca Parlamentul va elimina neclaritatile reclamate, dar va pastra noul mecanism instituit (opțiunea pentru evaluarea la nivel de Instituție Organizatoare de Studii Universitare de Doctorat (IOSUD), în detrimentul unei evaluări la nivel de program de studii doctorale sau de școală doctorală), o va promulga presedintele?
Ligia Deca: Este responsabilitatea Parlamentului, cu consultarea Ministerului Educației și a actorilor în domeniu, să facă o opțiune privind modul și nivelul de evaluare al ciclului doctoral. Dată fiind situația școlilor doctorale și a suspiciunilor privind calitatea anumitor programe doctorale, evidențiate inclusiv de numeroasele cazuri de plagiat dovedite sau sesizate, este urgentă evaluarea acestora printr-o metodologie specifică. Indiferent de opțiunea legiuitorului, procesele de asigurare a calității acestui nivel de studiu trebuie să fie clare pentru toți actorii implicați și coerente cu celelalte politici din domeniu.
Rep: Presedintele a respins si art. I pct. 9, care abroga dispoziția din art. 192 alin. 11 din Legea nr. 1/2011. Cum calificati incercarea majoritatii parlamentare de a elimina din Legea Educatiei aceste prevederi?
Ligia Deca: Legea Educației Naționale prevede, în acord cu angajamentele României aferente Procesului Bologna, posibilitatea desfășurării activității de evaluare externă pe teritoriul României de către Agenții înscrise în EQAR. Acesta este Registrul European al Agențiilor de Asigurare a Calității care garantează că agențiile înscrise respectă în activitatea lor principiile agreate de statele membre ale Procesului Bologna.
În momentul de față în România există un vid legislativ la nivelul legislației secundare: nu este clar cum se pot folosi rezultatele unor astfel de evaluări în deciziile Ministerului Educației de a autoriza provizoriu, acredita sau de a aloca cifra de școlarizare pentru programele / instituțiile evaluate de agenții externe, întrucât nu este clar cum Ministerul Educației se asigură că aceste agenții au înțeles și aplicat corect normele naționale de asigurare a calității în vigoare. Articolul abrogat de legea trimisă pentru reexaminare definea faptul că MEN este responsabil de crearea unei metodologii pentru clarificarea condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească o astfel de agenție pentru a putea contribui la fundamentarea unei decizii a MEN. Prin abrogarea propusă, legea ne readucea în situația de vid legislativ acoperit în toamnă de OUG 96/2016.
Pentru respectarea angajamentelor pe care România și le-a asumatla nivel internațional, pasul natural după adoptarea OUG 96/2016 ar fi fost elaborarea legislației subsecvente – adică a metodologiei la care se făcea referire – și nu aborgarea art. 192 din LEN.
Sursa: hotnews.ro
Data publicării: 20 iulie 2017
Cărțoaiele noastre cele de toate zilele
Manualele sunt o colosală prostie, formatul carte de fapt! Ar trebui să se facă dosar cu broșuri pe lecții. Și așa ar putea fi și o organizare conform cu ceea ce se dorește, optională pentru fiecare școală sau clasă. În plus, elevii nu s-ar mai cocoșa sub greutatea ghiozdanelor. Ce sens are să cari un an întreg ceva care nu îți este necesar? E uimitor câtă prostie zace în ăștia care ar trebui să se ocupe organizarea procesului de învățământ. Totul e vraiște, mizerie, interese. Evident că învățământul a fost dezastru și pentru cei care-s azi în ministere, pentru că nu-și folosesc absolut deloc creierele în scopul în care ar trebui, tot ce îi interesează sunt sinecurile. Poate greșesc, dar de la mine așa se vede. Mare porcărie!
Chiar nu e nimeni în țara asta care să poate organiza treburile?
Nu mai scăpăm de Androneasca și gașca ei, Gizăz?
sursa micdavinci.wordpress.com
CRISTINA TUNEGARU: ”A învăța să înveți, acesta este obiectivul general al educației moderne.”
.
Apariția ideii de homeschooling în variantă românească este dovada certă a existenței unui conflict vădit, declarat între părinții responsabili și școala care nu mai răspunde necesităților lumii moderne. Motivele sunt binecunoscute (elevii nu sunt tratați diferențiat, conținuturile inutile, adeseori anoste și nepotrivite vârstei, metodele învechite; educația chircește individualitatea și forțează dezvoltarea), iar părinții nu mai au răbdare să aștepte o reformă care nu mai vine.
Este limpede că, deși societatea este în continuă schimbare, școala românească a rămas cu mult în urmă – în secolul al XIX-lea – este incapabilă să se reformeze și în total dezacord cu progresul societății. Școala este un spațiu în care copiii sunt forțați să rămână până la absolvire; iar profesorii strâng rândurile pentru a se apăra de factorii exteriori pe care îi resping cu îndârjire – mai ușor cu părinții ăștia, să nu îndrăznească să ne spună nouă ce să facem! spunea de curând o colegă. Acolo unde ar trebui să fie o colaborare între părinți și școală, pentru că la mijloc este interesul copilului, apare o gâlceavă rușinoasă care nu îmbunătățește nicidecum imaginea profesorului.
Viziunea clasică prin care școala le oferă copiilor cunoștințe inabordabile altfel, pentru a-i pregăti să-și asume roluri specifice în societate nu mai corespunde realității actuale, în care importantă este capacitatea de a te adapta, de a înțelege și de a afla ce înseamnă lumea din jur. A învăța să înveți, acesta este obiectivul general al educației moderne. În consecință, școala nu mai trebuie să livreze elevilor informații atât de accesibile astăzi, ci mijloace, instrumente de a selecta, de a înțelege și întrebuința aceste informații. Iar școala noastră eșuează lamentabil să-i învețe pe elevi altceva decât cuvinte goale de sens. Am descoperit clase întregi de copii dornici să scrie după dictare pentru că ei nu știu, nu au înțeles sau nu pot. Adeseori cuvintele trec prin mâinile lor și mor în foaia scrisă pentru că ei nu aud și nu înțeleg. Au învățăt de timpuriu că ceea ce se predă la școală nu are legătură cu lumea reală, sunt lucruri de școală, obligatorii ca să iei o notă bună, dar inutile dincolo.
În acest context, nemulțumiți chiar și de învățătoarea cea bună, doi părinți celebri își retrag copilul din școală pentru a-l educa acasă, permițându-i fetiței să-și aleagă cursurile după bunul plac – echitație, scenaristică etc – activități al căror obiectiv pe termen lung este încurajarea dezvoltării personale și adaptarea la o lume într-o rapidă schimbare. Sigur, alte activități sunt plănuite cu ajutorul unor profesori. Avantajele acestei modalități de a-ți educa copilul sunt neîndoielnice, în măsura în care personalitatea copilului permite această abordare – un copil nestatornic, distrat, care nu reușește să se concentreze pe o anumită activitate o perioadă mai îndelungată de timp nu va fi avantajat de această libertate educațională. În acest caz, părinții își propun să ofere sprijin specializat din partea unor educatori, dar nu în cadru instituționalizat, ci prin meditații.
Maniera se îndepărtează totuși de modelul american, prin care s-a consacrat ideea de homeschooling. Pentru că la americani, rolul educatorului este adeseori preluat de unul dintre părinți, iar activitățile respectă curriculum național și sunt adeseori realizate cu sprijinul școlilor publice. De asemenea, elevii trebuie să participe la o serie de examene care să ateste că au atins un anumit nivel al cunoașterii. Dat fiind acest război deschis, a-ți educa copiii acasă este un deziderat care poate prinde contur pentru tot mai mulți părinți din România. Însă asumarea educării acasă are o serie de dezavantaje.
În primul rând, este costisitor să-ți educi copiii în sistem homeschooling: fie unul dintre părinți renunță la serviciu și își dedică toată atenția educației copiilor, fie sunt angajați profesori care să lucreze cu copiii. Din această cauză, educația prin homeschooling nu este o soluție decât pentru puțini copii din România, copiii acelor părinți care au mijloacele financiare să-și educe copiii acasă. Într-o țară în care în mediul rural rata de părăsire timpurie a școlii este semnificativ mai mare decât în celelalte țări europene, iar dintre factorii care cauzează abandonul școlar se enumeră și interesul scăzut al părinților pentru școală, este iluzoriu să considerăm homeschooling ca pe o activitate reformatoare sau o alternativă viabilă pentru educația din România.
În al doilea rând, dincolo de avantajele pe care le poate oferi homeschooling, există și un neajuns cauzat de lipsa legislației. Copiii care învață prin homeschooling nu vor avea diplome care să ateste că au absolvit studii. Nu consider că e un minus absența diplomelor, câtă vreme accentul cade pe formarea unor deprinderi și abilități concrete. Și totuși, în lumea reală, dincolo de familia în cadrul căreia se desfășoară educația, diploma este importantă, este o dovadă că ai participat la cursuri, că ai trecut prin școală, e o certificare dată prin asocierea cu instituția absolvită. De aici și toate fabricile de diplome care au distrus învățământul universitar românesc și nu numai. Suntem cu toții într-o alergare nebună după diplome de participare, umplem dosare cu adeverințe și obținem chiar salarii semnificativ mai mari pentru toate acestea – gradația de merit în învățământ. Într-o societate flămândă după diplome și care măsoară priceperea în grosimea dosarului sau numărul de pagini ale unei lucrări, un copil care nu are diplome va avea de suferit sau va fi pionierul unei noi lumi în care meritocrația autentică primează, o lume ideală, dar care se lasă așteptată. Școala publică are însă acest atu de a fi o simulare a realității, un pas în lumea reală, pregătind copiii pentru viitor, în modul cel mai brutal. Și din păcate, în felul acesta asistăm la un perpetuum mobile, creând copii după chipul și asemănarea înaintașilor, fruntași la numărul de diplome. În România, cadrul legal este inexistent, nu există nicio formă de echivalare, prin examene, părinții care vor să-și educe copiii acasă fiind nevoiți să apeleze la fabrici de diplome.
Dintre neajunsurile imputate educației prin homeschooling s-a vorbit despre absența dezvoltării comportamentale, lipsa interacțiunii academice dintr-o clasă de elevi. Însă, în școala românească, elevii se duc la școală numai pentru a fi împreună într-o sală de clasă, pentru a concura, a se lupta unii cu ceilalți pentru note bune, iar interacțiunea și comunicarea sunt reduse la minimum. Cu câteva zile în urmă, mi-am invitat elevii de clasa a VIII-a, la o discuție liberă, pornind de la tema unui coleg. Pe chipurile lor am citit nedumerirea la început. A trebuit să formulez rugămintea de câteva ori, ca să fie înțeleasă. Nu le adresam o întrebare referitoare la teoria literară discutată, ci le ceream să-și exprime un punct de vedere. Și, deși sunt copii inteligenți, nu au reușit să treacă de bariera de comunicare rezultată în urma anilor de tăcere, nu au vrut să vorbească. Școala românească nu este mediul care să îndemne și să promoveze comunicarea, decât cu puține excepții.
Pe de altă parte, mediul școlar concurențial aduce o serie de presiuni externe, obligații, termene pe care elevul trebuie să le respecte. Un program de homeschooling trebuie să țină seama și de aceste aspecte, inerente în procesul de dezvoltare al copilului care va deveni adultul de mâine. A proteja un copil de lumea adulților prin cocoloșirea și evitarea oricăror responsabilități este o greșeală pentru că, în dezvoltare există anumite momente potrivite, unice și irepetabile dincolo de vârsta adultă.
În concluzie, școala publică și homeschooling reprezintă două extreme: prima formează indivizi incapabili să comunice, care pun preț pe formă, aspect și mai puțin pe conținut și substanță, lipsiți de interesul pentru învățarea continuă, înspăimântați de nereușită, în timp ce a doua permite o adaptare totală a învățării la caracterul și nevoile copilului, dar total inaccesibilă majorității familiilor. Între aceste două extreme, se găsește forma corectă de educație, care să fie accesibilă tuturor copiilor, indiferent de mediul din care aceștia provin. Homeschooling poate reprezenta o soluție viabilă, dar numai pentru acei copii norocoși ai căror părinți sunt preocupați de educația lor. În acest război deschis al societății cu școala, omul obișnuit, cu resurse limitate, nu are nicio șansă. Însă în educație, avem datoria să încercăm să oferim șanse egale tuturor copiilor.
Autor: Cristina Tunegaru
Sursa: contributors.ro
Data publicării: 19.09.1026
Ministrul Educaţiei: Temele ar trebui făcute la şcoală
În sfârşit, o atitudine corectă vis-à-vis de modul în care ar trebui să se desfăşoare orele la şcoală. Faptul că acum şcoala e considerată de copii o corvoadă, se poate corecta (sursa).
„Ministrul Educaţiei, Mircea Dumitru, a declarat la emisiunea „În faţa ta” difuzată de Digi24 că elevii ar trebui să îşi facă temele la şcoală, nu acasă.”
Nu pot să nu marchez ştirea asta, pentru că înseamnă încetarea unui abuz în formă continuă asupra elevilor. Nu este vorba doar de lipsă de participare la orele care au devenit calvarul de dinaintea orelor de muncă efectivă acasă. Programa este supraîncărcată, elevii nu sunt încurajaţi să aibă o abordare logică a materiei şi nici să aloce mai mult timp disciplinei care îi pasionează. La terminarea liceului, cei mai multi elevi habar nu au ce vor face în continuare, ce le place, care e drumul pe care îl vor urma. Pentru că o altă problemă este mixul de discipline obligatorii. Modul în care toţi trebuie să încapă într-un şablon.
„Stau mult ca să-şi pregateasca orele, da, foarte mult, nepermis de mult. După ce termină programul la scoală, tot cu şcoala se ocupă, pentru că trebuie să facă aceste teme care li se dau la şcoală şi care, în mod normal, ar trebui rezolvate în timpul în care sunt in şcoală, nu ar trebui supraîncărcaţi şi acasă. Ideea aceasta că intr-un fel sau altul pe parcursul întregii zilei te ocupi numai de rezolvarea unor teme şcolare nu e normală pentru educaţia actuală şi impune asupra copilului un ritm de lucru şi o cantitate de muncă nerezonabile”, a declarat ministrul Educaţiei.
Poate nu e imposibil un sistem de învăţământ care să nu mai fure copilării şi să ucidă imaginaţia şi visele. Cu condiţia să nu rămână doar o simplă discuţie şi să se continue cu implementarea acestui model, dacă tot s-a făcut pasul ăsta şi s-a spus pe şleau că asta e soluţia. A fost dificil să se ajungă în punctul acesta, dar se poate, se poate!
sursa micdavinci.wordpress.com
Nu e despre străzi, spitale şi şcoli, e despre cum ajungeţi cineva
M-am uitat, preţ de vreo cinci minute, la nişte fotografii de la deschiderea anului şcolar în România. Nu pentru că ar fi fost atât de multe sau atractive, nah. Ci pentru că erau de o hidoşenie greu de redat în cuvinte. Nu o să le mai pun şi eu aici, cu siguranţă absolut toată lumea le-a văzut. Nu exagerez când spun toată lumea, au fost viralizate mai ceva decât orice sărbătoare creştină. Şi încă mai sunt.
Las la o parte chiar şi poza absurdă cu omul care s-a urcat pe o masă cu microfonul în mânâ.Nu o să-i spun oficial, deşi se pare că este ceva de genul ăsta, e primar, cu alte cuvinte e un ales. Omul ăla credea sincer că lumea vrea să-l vadă, că prezenţa lui e o plăcere, pentru toţi cei de acolo. Aşa că s-a arătat lor. S-a aburcat pe o masă, ca nu cumva cei din spate să aibă minima şansă să-şi protejeze retina. Pentru că lui nu i-a trecut prin minte că fix asta voiau să evite oamenii ăia care şi-au adus copiii la şcoală. Sigur, ce altceva mai important ar fi avut de făcut? Serviciu? Orice altceva? N-am pomenit de discuţiile cu profesorii pentru că lumea şi-a pierdut oricum speranţa. Modul în care îşi susţin orele nu o să fie altceva decât un chin pentru copii, ca şi până acum, indiferent de rugile şi lacrimile părinţilor acestora. N-au primit decât câte un popă pentru rugile astea. Se rugau ca nişte neiniţiaţi, de asta.
Ah, uitasem omul ăla pe masă! Omul -o continui să-l numesc aşa, deşi ar trebui să arăt mai mult respect unei ilustre personaliţăţi, dar eu sunt o fiinţă limitată- a explicat tuturor cum vor trebui să înveţe, dacă vor să ajungă ca el, care are că are două facultăți, două masterate și două doctorate. Nu vă strâmbaţi! A început şi terminat două doctorate şi un masterat în paralel. Cred că ştiţi ce înseamnă “paralel”, nu trebuie să mai explic şi asta, nu? Plus că a facut şi o catedrală în Voluntari, pe fundaţiile turnate pentru o şcoală şi un spital, deşi mai erau cinci biserici. Dar erau mici, trebuia una mare. Nu trebuia să pomenesc despre asta, pentru că soţia domniei sale face o megacatredală, dar se ştie că femeile sunt mai ambiţioase. Ce să fac, mi-a scăpat.
În acest timp, aţi ghicit, exemplul personal al acestui mare om, a inspirat fiinţa cu care s-a unit la bine în faţa domnului. Doar la bine, pentru că e un om calculat şi foarte cerebral. Aceasta a devenit un primar şi mai mare şi a decis ca ea v-a construi o biserică şi mai mare, o megacatredală, cum deja mi-a scăpat păsărica. Şi desigur va explica la deschiderea anului şcolar, cum a ajuns dânsa aşa deşteaptă şi aşa de sus. Şi-a pus banderolă tricoloră, a luat doi generali de aproximativ un metru bucata, un popă şi un poliţist şi nişte nimeni (pardon, necunoscuţi) şi a făcut asta. Şi poză, pe care nu v-o arăt.
În toată ţara, formula de deschidere a anului şcolar a fost aceeaşi : om foarte important, popă, poliţai, ceva cu şapcă de la armată, necunoscuţi care lucrează ceva pe la şcoală şi colectează bani de la părinţi. Repet, pentru a treia oară, că toţi copiii au primit toate explicaţiile necesare pentru a deveni, la rândul lor, mari oameni. De la nişte experţi care au studiat tot în ţara asta, în aceleaşi condiţii în care vor studia copiii dumneavoastră. Să vad ce scuze mai găsiţi acum.
În încheiere, îmi cer scuze c-am spus despre poze c-ar fi o hidoşenie, au vorbit invidia şi răutatea din mine. Doamne, iartă-mă!
sursa micdavinci.wordpress.com
Me Tarzan
De când îşi bat gura (de pomană) specialiştii, cine să-i asculte?
De ce orele la şcoală nu sunt suficiente?
Pentru că nu există metodă, nici interes.
Ora trece, copiii ştiu la ce pagină e lecţia, n-au decât să lucreze acasă. Mno, la ce mai este nevoie de atâţia profesori? Doar totul deja este în manual.
Ce fac elevii la ore, de fapt? Nu mare lucru, doar li se explică semidoct că nu ştiu mai nimic.
Doar de asta se duc la şcoală, ca să demonstreze ce deja ştiau, nu ca să înveţe. Există orele alea la care sunt evaluaţi. Aşa să fie? Nope. Asta ar trebui de fapt să fie autoevaluare. În special a profesorilor. Atunci e edificator dacă tu, profesore, ţi-ai făcut treaba sau ai ars gazul de pomană pe banii statului. Şi nici măcar nu e cel mai rău lucru. Cei care pierd sunt copiii.
O să începi să bâzâi plângăcios că aşa ai făcut şi tu, ajungeai acasă după ore, aruncai ghiozdanul sau rucsacul, mâncai o scovergă şi te năpusteai pe teme. Erou, ce să zic. Şi pentru că ai crescut prost, trebuie să promovezi prostia. Mintea ta se îneacă şi scuipă sânge cănd apar argumente ca cele din filmuleţul de mai sus. La care nu ştiu dacă ai răbdare să te uiţi, pentru eşti acasă, nu la şcoală. Şi pentru că tu ştii mai bine, nu vin verzele astea cu doctorate luate prin cine ştie ce Cambridge să te înveţe pe tine. Păi doar se ştie că ăia de fapt încearcă să distrugă învăţământul românesc. Tot ce publică ăia e menit să se insinueze în media de la noi, care-i platită de Soros, ha!
Mno, cred că deja ţi-au ieşit bube de indignare aşa că te las să de te dai cu cremă de gălbenele şi-ţi urez să prinzi timpurile alea în care o să fii trimis acasă pe motiv că eşti o vită încălţată.
Sursa: micdavinci.wordpress.com
CRISTINA TUNEGARU: ”Istoria este necesară și obligatorie în învățământul românesc … ”
Generația „Facebook” și istoria
Au curs multe cuvinte tânguitoare despre generațiile.” noi dezamăgitoare, inculte, incapabile să rezolve altceva decât probleme limitate, fără viziune, fără orizonturi culturale, anatema căzând exclusiv asupra tinerilor. E un potențial extraordinar în fiecare generație, pe care școala rămasă în secolul trecut nu poate să-l fructifice. Generația „Facebook” trebuie cucerită, stârnită, atrasă prin poveste, imagine, joc. Viziunea să fie multiplă, abordările ample, discuțiile și interpretările permise, întocmai cum este lumea lor de după încheierea programului, copiii să fie liberi să se exprime. Lumea elevilor de astăzi nu este aceeași cu cea de acum 30 de ani, iar o comparație între generații are în centru școala care pare să nu se fi schimbat prea mult. Împietrită în timp, școala românească ignoră prezentul și impune elevilor să fie după asemănarea înaintașilor, ceea ce este ridicol. În fine, rezultă când și când câteva vârfuri, copii extraordinari care s-ar evidenția în orice context și o sumă de inadaptați autodidacți.
Soluții s-au propus de-a lungul timpului, iar una dintre ele va intra în vigoare din această toamnă. Zâmbesc cu amărăciune la gândul că disciplina gândire critică face parte din trunchiul comun pentru elevii de gimnaziu, deși cred că dezvoltarea acesteia este unul din obiectivele prioritare ale învățământului obligatoriu. Dar am puternice îndoieli că adăugarea unei discipline în aceeași paradigmă tradiționalistă a predării – învățării va corecta o problemă care macină școala românească și care ne face campioni la analfabetismul funcțional. Viziunea adultului este iarăși suprapusă peste psihologia copilului care nu este suficient de format să se educe conștient. Cu alte cuvinte explicându-i copilului ce este gândirea critică și cum funcționează, îi vom face să gândească critic (iată cum trebuie să gândești, gândește!) ? Cred însă că o înnoire a abordării clasice și evadarea din limitarea disciplinelor de astăzi prin realizarea unor programe școlare transdisciplinare ar fi primii pași spre o evoluție a educației românești. Mă voi referi în continuare la una dintre disciplinele umaniste esențiale în dezvoltarea individului care își pune amprenta pe cunoașterea sinelui, a celorlalți, respectiv a lumii, istoria, și care stârnește adeseori discuții referitoare la numărul de ore din trunchiul comun și mai puțin la conținutul programei sau la metodele de predare.
Istoria este necesară și obligatorie în învățământul românesc, căci această disciplină nu are în vedere doar trecutul, ci contexte ale trecutului, iar studierea istoriei atinge și alte discipline, printre care antropologie, etnologie, politologie, sociologie, psihologie, artă etc. Prin studierea istoriei se pot forma competențe extraordinare de-a lungul dezvoltării copilului, prin relevarea motivațiilor ce au generat evenimente trecute, a relațiilor dintre indivizi, prin descrierea societăților la anumite momente istorice, a rațiunilor care au determinat acțiuni, revolte, desfășurări etc. Nu mă refer doar la stăpânirea unor informații, ci formarea capacității de interpretare a evenimentelor, de înțelegere și analiză. Cred că istoria trebuie abordată ca o disciplină complexă, iar viziunea să nu fie exclusiv faptică: pentru a înțelege un eveniment istoric este necesar să cunoaștem relațiile internaționale, viața oamenilor, implicarea lor în societate, relația dintre autorități și populație, resursele disponibile, gradul de dezvoltare tehnologică, momentul cultural și artistic etc.
Încă din școala primară, istoria însemna pentru mine doar o succesiune de întâmplări, înlănțuite logic sau nu, fapte seci, ani de domnie și războaie într-o aglomerare năucitoare, nume greu de pronunțat a căror cunoaștere era importantă în sine; până în ultimul semestru de gimnaziu niciun profesor de istorie nu a vorbit liber în fața clasei; obișnuiți fiind cu imperativul „Scrieți!” premergător dictării, mi-a atras atenția discursul unui nou profesor care ținea să capteze ascultătorul în firele unei povești slab schițate. Abia atunci am intuit bogăția de date care zburase ca vântul pe lângă spiritul meu avid de cunoașterea unor alte lumi. Am realizat curând că aș fi vrut să se apropie de epoca noastră mai mult, să ne vorbească despre anii în care au crescut și s-au format părinții noștri, despre comunism. Îmi doream să cunosc acea lume, relațiile dintre indivizi și atitudinea lor față de străinătate, politică, manifestările lor particulare, întâmplări cotidiene, ce activități distractive preferau, chiar cum se îmbrăcau. Instinctiv, curiozitatea mea pornea de la realitatea din jur, de la cuvintele celor care au trăit în comunism. Despre ei aș fi vrut să aflu mai multe, în orele de istorie. Și am intuit atunci că istoria este disciplina care îmi poate servi elemente fascinante despre oamenii de astăzi care au trăit și s-au format în comunism. Iar când profesorul a scos din buzunarul de la piept o cărticică pe care ne-a frunzărit-o în fața ochilor numind-o Constituția României, școlarul din mine și-a spus uimit:există în realitate și e chiar în fața mea.
Relatarea anterioară arată că orice demers educațional de succes – care să aibă un impact pozitiv asupra elevului – trebuie să pornească de la cunoștințele sale anterioare, de la ceea ce stăpânește elevul, să fructifice deci cunoștințele sale orientând apoi cunoașterea în funcție de obiectivele urmărite. Se cuvine așadar ca și istoria să fie studiată nu ca pe o înșiruire de întâmplări fără legătură cu viață noastră prezentă, ci tocmai încercând să zugrăvim trecutul pornind de la ceea ce îi este cunoscut elevului și cu uneltele familiare acestuia. De aceea, elevul trebuie captat cu povești, istorioare în care să se regăsească și care să-i inspire emoții. Când concurezi cu filme de animație, jocuri colorate și cântate, trebuie să vii cu o prezentare video pe măsură ca să rămâi in mintea elevului. Fiind în mod natural atras de ficțiune, de basm, de alternative la lumea din jur, copilul are o înclinare naturală spre trecut, dacă profesorul reușește să se adapteze la nivelul copiilor, să vorbească pe limba lor. Școala românească se folosește prea puțin de această aptitudine și, din păcate, perspectiva predării aparține exclusiv adultului. Se vorbește cu elevul de 11-14 ani ca și cum acesta ar fi un adult stăpân pe sine și care cunoaște importanța subiectelor discutate în școală, a evenimentelor istorice pe care e gata să le acumuleze cu o grabă incredibilă pentru a deveni o mică enciclopedie.
În experiența mea, m-a surprins în mod neplăcut revolta unor părinți față de profesoara de istorie care lua uneori pauze de la dictare încercând un dialog cu elevii despre subiectul lecției, pornind uneori de la textele unor istorici. Părinții au reclamat că elevii nu sunt evaluați corect și că nu e cazul să judece istoria, ci doar să o cunoască.
În școala de astăzi elevul trebuie încurajat să-și asume un dublu rol, atât spectator, cât și actor, iar comunicarea, indiferent de disciplină, trebuie să fie bilaterală. Pasivitatea impusă elevului altădată de profesori nu își face loc astăzi printre nevoile copilului. El trebuie să fie atras, cucerit și nu urmărit de pedeapsa notei mici. Nu cred că este just să sancționăm tinerii pentru ceea ce sunt și să-i certăm pentru că au mai puține cunoștințe și abilități, ci să încercăm să îi apropiem de istorie prin metode care să le stârnească interesul. Sunt generații asaltate de jocuri, filme, imagini care concurează să le atragă atenția să-i încânte, și tot ceea ce le oferă școală este o dictare anostă, stearpă, privitoare la realități pe care nu le cunosc și cu care nu rezonează.
Autor: Cristina Tunegaru
Sursa: contributors.ro
Blue
Cine uită greşelile trecutului, riscă să le repete.
-
Ana Armanca Ardeleanu
arrletty
-
Blue
-
Blue Sorin
-
micdavinci
Încă mai cred că porcii zboară …
Dacă se învârteşte e bine …
