Arhiva

Archive for the ‘Istorie’ Category

Să fim triști pentru că moare un rege laș, lipsit de onoare, care și-a disprețuit armata şi a adus cu el o şleahtă de profitori fandosiţi?

3 Martie 2016 28 comentarii

Regele Mihai

Înțeleg că fostul Rege Mihai nu e deloc bine cu sănătatea.

Vârsta înaintată și diagnosticele puse de echipa medicala, „carcinom epidermoid metastazant” si „leucemie cronica”, ar indica faptul că nu mai e mult și dă colțul.

Presupun că fostul monarh nu prea are a se plânge de asistența medicală pe care o primește și e normal să fie așa, nu cred că ar exista nici riscul de a lua cineștie ce bacterie intraspitalicească așa cum se întâmplă la noi.

Ce nu înțeleg este tristețea bruscă ce i-a cuprins pe unii de prin presă şi nu numai; înţeleg că se întrec unii în a trimite mesaje pline de tristeţe aşazisei „case regale”.

De unde atâta tristeţe, nu pricep; de unde atâta dramă pe capul unora, greu de înţeles, de asemenea.

Nu prea i-am văzut pe ăştia să fie trişti când vorbesc de tinerii morţi ai lui Decembrie ’89, de victimele minerilor sălbăticiţi aduşi de Ion Iliescu, de victimele de la Colectiv, ori de copii morţi pentru că nu avem un laborator medical  ca lumea care să descopere ce viruşi i-au infectat. Când îmi amintesc de aceştia, am un puseu de tristeţe şi unul de revoltă când văd cu câtă nesimţire nimeni nu îşi asumă vina.

De ce ar trebui să ne întristăm pentru că moare un rege trădător care a adus cu el un clan pus pe fandoseală, pe fals, pe căpătuire (parţial deja ajuns în faţa Justiţiei)?

Asta nu înţeleg …

Care să fi fost marile realizări ale acestui om legat de calitatea de rege pa care a avut-o, care să fi fost marile lui fapte istorice, iar e greu de înţeles.

Să fie vorba de faptul că dumnealui a fost decorat de Stalin care după război pentru servicii aduse Armatei Roşii în timp ce nu a recunoscut niciodată cobeligeranţa armatei române? Ce dracu de mare rege o fi ăla care acceptă decoraţia aceasta în timp ce armata zisă pe vremea aceea regală era desconsiderată?

Dealtfel Mihai I a mai avut gesturi de dispreţ profund faţă de câteva lucruri.

Când, acum câţiva ani, era invitat la Moscova pentru a sărbătorii marea victorie contra fascismului a Armatei Roşii s-a dus. Şi ce se mai fandosea uitând că, de fapt, acea victorie a Armatei Roşii a însemnat pentru monarhia românească şi pentru dumnealui personal, un picior în cur de şi acum îi tremură decoraţia primită la Stalin a cărui armată care tocmai căsăpise armata română desfăşurată în URSS.

În momentul insurecţiei Armata Roşia erau pe punctul de a trece oricum frontiera României. Deşi ne tot lăudăm cu eroismul de a fi trecut în cealaltă tabără, din punct de vedere militar, a lăsa baltă un aliat cu care ai luptat la bine atunci când se împute brânza, poartă un nume: Trădare. Da, aşa se numeşte oricât s-ar simţi unii de ofensaţi de acest termen.

Ungaria, de exemplu, a preferat să rămână aliatul Germaniei până la capăt şi nu a dispărut de pe hartă. Dacă mergeau după logica noastră, ar fi făcut şi ei o astfel de insurecţie şi acum Ardealul de Nord ar fi fost între graniţele ei. A preferat însă onoarea de care Mihai I şi România  nu au fost capabili.

Un război poate fi câştigat sau pierdut, s-a înâmplat şi se întâmplă; urmările războiului se pot corecta în timp, onoarea pierdută, nu.

Mihai I şi-a arătat dispreţul profund faţă de Armata Română atunci când a acceptat să ţină un gângav discurs în Parlament tocmai în momentul în care armata îşi sărbătorea ziua. Suprapunerea celor două evenimente a avut ca motiv faptul că la festivităţile militare participa Traian Băsescu, Preşedintele României din acel moment şi Comandant Suprem al Armatei.

Ramolitul gângav fost monarh, dacă avea un minim respect faţă de Armata Română ar fi cerut ca discursul să se ţină, de exemplu, dimineaţa şi să condiţioneze prezenţa sa de prezenţa Sefului Statului în funcţie. Chestie de minimă politețe.

Ar fi fost un gest care ar mai fi spălat de pe obrazul său flegma trădării de care se face vinovat prin  acceptarea decoraţiei de la Stalin în timp ce Armetei Române nu i se recunoştea cobeligeranţa.

Triştii ăştia de perpectiva iminentei morţi a fostului monarh, uită probabil de gestul lui Mihai I de a semna actul de abdicare în care se spune:

 “A B D I C pentru mine și pentru urmașii mei dela Tron, renunțând pentru mine și pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României.”

Cei de care zic nu pierd nici o ocazie să se fandosească pe la sindrofiile clanului ce-şi spune „Casa Regală de România” umblând tot cu „majestate”, „alteţă” şi „excelenţă” în gură uită că dreptul ca lumea să li se adreseze aşa făcea parte din prerogativele la care Mihai I renunţa pentru dumnealui şi pentru urmaşii dumnealui prin semnarea actului de abdicare.  

Unii spun că acel act nu prea are valoare deoarece cel care l-a semnat ar fi spus că dacă nu semna trebuia să ia pistolul de pe masă şi să îşi tragă un glonte în cap.

Au mai spus şi că dumnelui considera că actul e lipsit de valabilitate, drept pe care şi l-a arogat ca fiind cel care a semnat.

Există un detaliu legal. În momentul în care a semnat era şeful statului. Calitate pe care a pierdut-o la intrarea actului în vigoare. Astfel, devenind om de rând, Mihai I nu mai avea puterea de a anula acea semnătură cum nu mai avea nici puterea de a semna un act care să îl anuleze.

Actul poate fi anulat doar dacă dumnealui sau urmaşul legal ar fi fost încoronat.

Chestia cu riscul de a-şi fi pierdut viaţa dacă nu semna ar fi fost  valabilă dacă ar fi fost vorba de un om obişnuit care ar fi făcut un compromis pentru a-şi salva familia să zicem. Doar că un monarh nu e un om obişnuit. La un monarh onoarea este considerată mai importantă decât viaţa.

Să nu mergem până la Decebal care a preferat să se sinucidă decât să se predea.

Să ne amintim de pilda de onoare dată de Brâncoveanu care a preferat să îşi vadă familia căsăpită decât să treacă la Islam ceea ce ar fi fost sinonim la acea vreme cu îngenuncherea în faţa Sultanului.

Da, dacă Mihai şi-ar fi tras la vreme cu glonte în cap nu reuşea să salveze România din  braţele sovieticilor, dar ar fi rămas în istorie ca un rege plin de onoare şi nu un rege trădător, decorat de comandatul suprem al unei armate care tocmai i-a căsăpit o parte din armata sa, pe cealaltă împingând-o într-o luptă în care nu i-a acordat nici măcar onoarea de a o considera cobeligerantă.

Cine este această aşa zisă „casă regală”? Un clan pus pe căpătuială în care calitatea de a fi rude este recunoscută sau nu după bunul plac al unora care bălesc la avere.

Să fim oare trişti că decedează un fost rege care a revenit în ţară cu o nevastă şi nişte fiice care habar nu aveau să vorbescă limba ţării? Chiar şi acum au un accent înfiorător…

Şi ce a făcut acestă adunătură de lepre în afară de a se fandosi cu tiluri pe care nu au dreptul să le poarte?

Acum câţiva ani Mihai I trecea prerogativele sale asupra fiicei lui. Care prerogative? Cele la care renunţase prin Actul de Abdicare? Wow .. să rămâi crăcănat de atâta emoţie.

Ce au mai făcut cei din acest clan de maimuţoi fandosiţi?

Au dorit să recupereze averea, castelele, domeniile etc.

Păi, la vremea aceea, bunurile de care se bucurau cei din familia Regelui aveau două regimuri de proprietate.

Unele aparţineau Coroanei, cumva similară acum Preşedinţiei, deci statului român, altele aparţinând familiei.  Aici avem o problemă considerată de unii o adevărată blasfemie.

Cum au ajuns în posesia familiei fostului Rege Mihai acele bunuri?

Când înaintaşul dumnealui a venit în ţară avea la el o geantă de voiaj şi cam atât. Or fi fost mari veniturile Regelui, dar nu chiar atât de mari încât să poată să justifice tot ce au cerut să să li se restituie și ce familia regală a luat cu ea când a plecat în exil.

Se spune că domeniile Coroanei aduceau venituri apreciabile. OK, doar că beneficiile după acele domenii nu erau ale Regelui ci ale Coroanei, deci ale statului.

Unele bunuri au fost trecute din proprietatea Coroanei în cea a familiei printr-o simplă semnătură… Oricât de şocant pare asta, nu trebuie să se mire nimeni. Să ne uităm cam cum au ajuns în propietatea unora care au ajuns la Beciul Domnesc proprietăţi ale statului în ultimii ani.

Întreb iar: De ce trebuie să fim trişti şi să ne punem cenuşă în cap că moare un rege? Cred că e suficiend ca, atunci când o fi să se întâmple, să spunem un „Dumnezeu să-l iert şi să-l odihnească!” aşa cum spunem la moartea oricui inclusiv când va muri Ion Iliescu asasinul din decembrie 89 …

DUPĂ 25 DE ANI – CRIME IERTATE, DAR NU UITATE, PENTRU LINIŞTEA ASASINILOR …

29 Octombrie 2015 Lasă un comentariu

În loc de motto, cu tot cinismul:

„Tovarăşe Asasin, pentru acest popor şi pentru cei din jurul matale eşti doar o mumie care are senzaţia că mai trăieşte pentru că, din timp în timp, mai împute aerul …   Dumnezeu să te ierte, noi nu putem …”

(Noi cei care regretăm că nu ai fost aliniat la zid lângă

Dictator şi Sinistră de Crăciunul însângerat al lui ’89)

* * * * *

Gata, s-a prescris … asasinii din Decembrie 1989 nu mai sunt asasini. Dosarele au stat la prăfuit prin funduri de sertare până s-au prescris… Asta înseamnă oare  că următorii au murit de gâlci?

Din „Cartea Morților”, Fundația Academia Civică, București, 2013:

– Petre Astafei,  silvicultor,  22 de ani, asasinat  pe 24 decembrie 1989,

– Corina Roşca, 26 de ani, asasintă pe 23 decembrie 1989,

– Ewinger Slobodanca, 21 ani, ucisă la 17 decembrie 1989, Timișoara,

– Alexandru Radu Ionescu, 17 ani, ucis la 21/22 decembrie 1989, București,

– Octavian Burcioaică, 13 ani, ucis la 23 decembrie 1989, București.

– Sabin Agache, 33 ani, ucis la 23 decembrie 1989, Brașov.

– Ștefan Silviu Mincă, 14 ani, ucis la 23 decembrie 1989, București.

– Emil Duhnea, 39 ani, ucis la 22 decembrie 1989, București.

– Ana Ghidănac, 54 ani, ucisă la 23 decembrie 1989, București.

– Ariadna Carp, 29 ani, ucisă la 23 decembrie 1989, București.

– Lucrețiu Mihai Gîtlan, 19 ani, ucis la 23 decembrie 1989, București.

– Nicolae Vlase, 19 ani, ucis la 22 decembrie 1989, Brașov,

Nu tovarăşe ASASIN … nu au murit de gâlci şi nici pentru că erau nişte imbecili care s-au împuşcat între ei.  Au murit pentru că trăieşti tu … din păcate. Dacă te vei duce pe la mormintele lor într-o noapte liniştită vei auzi o întrebare ca o litanie: „Pe noi cine ne-a ucis?”.

Sau poate tu vei auzi: „De ce ne-ai ucis?” .. probabil de aceea nu vei avea niciodată curajul să treci pe acolo nici măcar cu coloana cu antemergător.

 Acum nu mai poţi fi nici măcar cercetat pentru că s-au prescris faptele. Sar asta nu are nici o importanță. Istoria te-a etichetat deja. Eşti ASASIN …

Poate faptul că acei tineri nu pot să se odihnească pentru că nu îşi ştiu asasinii face parte din  nota de plată pe care acest popor o are de achit pentru  ce a făcut … sau mai bine zis, nu a făcut acum un sfert de veac de Crăciun.

Nota de plată pentru că, la Crăciunul lui ’89, în loc să fii împreună cu ceilalţi asasini, aliniat frumos, cu mâinile la spate şi ochii legaţi ca toţi laşii în faţa morţii, alături de Nicolae şi Elena Ceauşescu lângă zidul de la Târgovişte…

Oare cum ar fi arătat ţara asta dacă la zidul de la Târgovişte ar fi fost aliniaţi Dictatorul, Sinistra şi Asasinul&co?

Altfel pentru că nu am mai fi avut un discurs care începea cu:„Dragi tovarăşi, Dictatorul a întinat nobilele idealuri ale comunismului…” şi nici o „democraţie originală” care ne-a blocat drumul spre o democraţie reală.

Ion Iliescu

 

ISTORIA NU IARTĂ, CERE ACHITAREA NOTELOR DE PLATĂ

 Istoria pare a fi un fel de râu care curge implacabil de la niște izvoare înceţoşate de negura timpului spre … Undeva. Nu ştie nimeni ce şi cum este acel Undeva, din timp în timp apar nişte profeţi, clarvăzători, analişti sau cum s-or autodefini cei care încearcă să creioneze viitorul.

Au apărut în fiecare epocă, partea ciudată fiind că ei iau în considerare unele întâmplări ale trecutului şi prezentului şi în funcţie de ele încearcă să construiască o prognoză, o viziune, o amintire despre viitor. De obicei ei nu pot spune decât foarte apriximativ ce va fi mâine, dar ştiu cu exactitate ce va fi peste o mie de ani.

Nu ştiu câţi se întreabă, atunci când stau faţă în faţă cu astfel de personagii, cum se explică faptul că lunea pe care o vedeau, să zicem, anticii, că ar urma să fie la unul sau două milenii după ei nu prea seamănă cu ceea ce s-a şi întâmplat. Nimeni nu a inaginat în antichitate ideea de electricitate, de motor, de unde radio, de cuptor cu microunde, de navă cosmică, de telefon ş.a.m.d., de alte detalii care au schimbat fundamental faţa lumii.

Da, aici e superşmecheria care face ca viitorul să fie cu atât mai diferit de cel prezis cu cât e mai îndepărtat şi detaliile care vor schimba lumeamai multe.

A existat o Romă care se credea ernă, a existat un Reich despre care se spunea că va dăinui o mie de ani, au existat multe care păreau eterne dar care s-au prăbuşit şi au lăsat în cel mai bun caz nişte ruine sau mişte legende care seamănmă tot mai puţin cu ceea ce au fost cândva.

Legat de acest implacabil râu care curge exact cum doreşte şi care se numeşte Istorie are perioade de calm când totul pare a fi atins serenitatea lucrului, bu sau rău, dar stabil, în echilibru.  Brusc apar tot felul de cascade sau cataracte care par a face râul să înnebunească şi să lase observatorul cu gura căscată de surpriza neînţelegerii.

Istoria, acest fabulos râu pare a înebuni şi a se învolbura inexplicabil dacă nu iei în  seamă energiile acumulate picătură cu picături care fac ca în momentele de învolburare nebunia să fie cu atât mai mare cu cât timpul de acumulare e mai mare. Energia dată de tensiunile acumulate e cu atât mai mare cu cât timpul de acumulare e mai mare. Astfel se explică percepţia de nebunie şi nenormalitate a războaielor, a revoluţiilor, a răsturnărilor de situaţie dar mai ales uimitor pare spectaculosul lor uimitor şi fascinant.

Cred că nimic nu e mai adevărat decât faptul că orice desfăşurare prezentă se poate explica la detaliu prin miriade de mici detalii ale trecutului.

Fie că vorbim de uimitoarea prestaţie a DNA care populează Beciul Domnesc cu tot felul de gulere albe sau vuitoane, fie că vorbim de gaşca -politico economică ce zdrobeşte gâtul norodului hăbăuc de la  greutăţile pe care le înfruntă zilnic, de mania unora de a epata aroganţi plimbându-se cu coloana cu giroifar sau de lipsa de reacţie reală la inundaţii sau alte calamităţi detaliile care le-au generat şi le generează le găsim undeva în trecut.

Putem vedea că, pe lângă izbucnirile care sunt suma diferitelor detalii ale trecutului, Istoria mai are o propietate implacabilă şi indiscutabilă. Aceea de a ne prezenta nota de plată la un moment dat.

Putem uneori să încercăm să amânăm achitatea notei cu iluzia că scăpăm de răspundere, putem să ne eschivăm, să cere scuze, să dăm vina pe alţii, să ne asumăm merite… degeaba, de achitarea notei nu scăpăm nici dacă ajungel la loc cu multă linişte şi verdeaţă, chiar şi atunci plătim prin eticheta care se lipeşte pe imaginea pe care o lăsăm lumii.

Avem exemple berechet … şi la nivel mic, personal şi la nivel de naţie.

LOVILUŢIA UITUCILOR

Un sfert de veac Ion Iliescu şi gaşca lui  au tot  încercat  să aducă uitarea peste balamucul Loviluţiei din 89…

Să uităm faptul că au murit atunci oameni şi mai tineri şi mai puţin tineri. Sau dacă nu am uitat văd că nu se serveşte o chestie de-a dreptul sinistră.

Se spunea, la nivel de ironie, că atunci, în acel nebun şi sângeros decembrie, cei care au murim au murit ca proştii pentru că nu au făcut decât să legitimeze puterea nou venită care de fapt era aceeaşi putere dar un picuţ cosmetizată.

Oamenii par a fi uitat atunci că Ion Iliescu era din lista scurtă a PCR, din nomenclatura înaltră a partidului … nu era puţin lucru să fii ceea ce acum se numeşte baron local şi încă ceva. Primsecretarul de partid  pe  judeţ avea la degetul mic monstruoasa Securitate. Păreau a fu uitat, dacă au ştiut vreodată şi faptul că s-a şcolit la Moscova, or asta era posibil DOAR FIIND ÎN GRAŢIILE KGB şi …de ce nu? … GRU …

Este absolut uimitor că oamenii iau de bună ceea ce li se serveşte cu neruşinare precum fânul în ieslea bovinelor şi nu reacţionează … Nici o reacţie la sinistrul cinism cu care li se spune că atunci oamenii au murit pentru că erau stresaţi şi trăgeau unii în alţii ca apucaţii.

Oare nimeni nu mai ştie cum eram înebuniţi de absconşii terorişti arabi, superspecialişti în ucidere,  pregătiţi să lupte până la moarte, sălbatici,  asevărate maşinării setate de regimul  lui Ceauşescu să o protejeze, antrenaţi prin  baze care mai de care mai secrete situate neapărat undeva prin locuri nepopulate, de obicei în creierii munţilor  unde se trăgeau de budigăi cu capra neagră şi cu ursul?

Oare nimeni nu îşi aminteşte că modul în care primeam atunci manipularea era altul decât cel de acum pentru că altul ne era bagajul educaţional şi informativ de care aveam parte, că zvonistica lucra ca un acid care se insinua în creiere dând viaţă monstrului fără chip … frica? o frică puternică, profundă, aproape materială, dominatoare.

CA  O LITANIE, din mormintele frumos aliniate ,se aude încă: „PE NOI CINE NE-A UCIS?”

Trecem pe lângă câte un cimitir şi vedem nişte morminte la fel, frumos aliniate, dar nu ne mai întrebăm cine i-a ucis pe cei ce zac acolo şi nici cine şi de ce ne opreşte acum  să aflăm… ba, uneori privirea ne este atrasă de cineştie ce maşină aspectuoasă ori vreo gagică nenăscută la vremea când mureau cei de sub grelele pietre şi trecem mai departe întrebându-ne unde să ne ducem în concediu, sau cineştie ce banalitate cotidiană. Uităm că în locul maşinii aceleia acum un sfert de veac vedeam doar Dacii, o mare de dacii de toate culorile, iar în locul gagicii spectaculos de sexos şi viu îmbrcată şi scump coafată, vedeam alte gagici, poate nu mai puţin  fumoase dar mult mai cenuşii ca aspect general, mai triste şi mai atente la imaginea periferică, poate cineva o urmărea cu atenţie şi atunci era o problemă … uităm că şi maşina şi fata le putem vedea tocmai mulţumită libertăţii pe care  ne-a adus-o moartea acelor din mormintele frumos aliniate.

Uităm … şi peste uitarea specific omenească, mai nou sa sprapune flegma cinismului asasinilor care au decretat că gata, nu se mai cercetează cine sunt criminalii … s-a prescris.

Cum dracu să se prescrie? Morţii din mormintele frumos aliniate au murit cumva de gâlci sau gripă porcină şi nu „intoxicaţi” cu plumbii plecaţi din armele ţinute de unii care după asasinat au ajuns politicieni, ori oameni de afaceri, indivizi care după ce i-au ucis pe acei tineri timp de un sfert de veac l-au tâlhărit şi familiile?

PRESCRIERE PENTRU LINIŞTEA ASASINULUI

Indiferent cât de mult tuş, câtă muncă, câtă hârtie s-au cheltuit pentru tipărirea de cărţi şi articole, cât de mulţi şlugarnici limbrici  ai Sinistrului Mincinos Asasin, pe Ion Iliescu implacabila Istorie a lipit eticheta: ASASIN

Asasin pentru crimele lui Decembrie 89, asasin pentru crimele mineriadelor, asasin pentru blocarea acestul amărât popor de a putea şi el să se înscrie, cu demnitate, între popoarele civilizate, europene, continuând să se zbenguiască în apele tulburi în care pescuiau şi pescuiesc tâlharii care acum se plâng că la Beciul Domnesc nu au condiţii minimale cu care au fost învăţaţi … Tâlharii care, în megabordelul politic numit Parlament, jignind chiar ideea de parlamentarism, se amaninţă cu sugestii de genul „Dacă nu mă apăraţi împotriva justiţiei cădeţi şi voi pentru că vă dau în gât. Pe toţi” .. şi toţi se îngrozesc ştiind că sunt vinovaţi.

Tălhari care de un sfert de veac sunt tot timpul  aleşi ameţind electoratul cu campanii  de nababi, campanii pe care le plăteau cu bani furaţi tocmai din buzunarul electoratului căruia i se dă impresia că e beneficiar al mitei electorale…

Culmea e că, după alegeri, deşi averea pesonală nu a suferit daune, se consideră întreptăţiţi, pentru sa-şi recupera cheltuielile, să fure şi mai mult, să vândă pur şi simplu contracte plătite de la Buget; contracte care nu vor duce la un final, contractul respectiv, cel mult cu denumirea schimbată urmând a fi vândut iar după o vreme.

Indiferent cât de mult se enervează Iliescu atunci când e întrebat de rolul său real în Loviluţia din Decembrie sau în mineriada din ’90, indiferent cât de fals amabil zâmbea cândva în afişele unde zicea că e cu poporul, da, exact cu poporul căruia îi scipa în faţă că el e sărac şi cinstit cu toate că la mână avea un ceas de superclasă pe care respectivul popor  avea nevoie de cinci ani de mers la serviciu pentru a-l  cumpăra,  indiferent cât de unsuros şi împuţit a bolşevic ne-a jignit de multz ori cu fandoselile lui de social democrat, jignind chiar esenţa social democraţiei Ion, Iliescu a fost rămâne un ASASIN.

E asasin pentru că şi-a permis ca în 89 când mureau cei din mormintele frumos aliniate el venea şi se instala cu nesimţire  în fruntea ţării …E asasin  pentru că atunci când printre gloaneţe tinerii strigau „Jos Comunismul” el îşi începea discursul prim cu:

„Dragi tovarăşi, dictatorul a întinat nobilele ideamuri ale Comunismului …”

E asasin pentru că el, comunistul fără leac îşi permitea să se ducă şi să mimeze tristeţea la fiecare aniversare a eroilor revoluţiei…

 E asasin pentru că şi-a permis să vorbească despre „democraţia originală” care a dus la o clasă politică formată din  tâlhari  care se apără unul pe altul împotriva justiţiei, cei care nu au ajuns încă la beci fiind lşiberi doar pentru că DNA nu i-a cercetat….

E asain pentru că a înfometat acet amărât popor care nu e putut să îşi creeze şi el bunăstare europeană pentru că sunt prea bogaţi tâlharii generaţi de acea „democraţie originală”…

E asasin  pentru că acei eroi care au sperat că vor face din ţara asta o ţară normală, europeană, sunt făcuţi tâmăpiţi care şi-au tras singuri, unul altuia gloanţe în cap…

E asasin pentru că în spitale mor oameni, pentru că din şcoli iasă analfabeţi, pentru că gunoaiele puiai „democraţiei originale” se plimbă protejaţi  cu coloane  făcute din poliţiştii care mor ca miliţienii căzând în gropi cu motocicleta scumpă cu tot…

E asasin pentru că a publicat cărţi mincinoase şi manipulatorii în care adebărul de platinat, siliconat şi prezentat ca fată mare …

E asasin nu pentru că o spun eu ci pentru că aşa spun:

Petre Astafei, Corina Roșca– Petre Astafei,  silvicultor,  22 de ani, asasinat  pe 24 decembrie 1989,

– Corina Roşca, 26 de ani, asasintă pe 23 deecembrie 1989,

– Ewinger Slobodanca, 21 ani, ucisă la 17 decembrie 1989, Timișoara,

– Alexandru Radu Ionescu, 17 ani, ucis la 21/22 decembrie 1989, București,

– Octavian Burcioaică, 13 ani, ucis la 23 decembrie 1989, București.

– Sabin Agache, 33 ani, ucis la 23 decembrie 1989, Brașov.

– Ștefan Silviu Mincă, 14 ani, ucis la 23 decembrie 1989, București.

– Emil Duhnea, 39 ani, ucis la 22 decembrie 1989, București.

– Ana Ghidănac, 54 ani, ucisă la 23 decembrie 1989, București.

– Ariadna Carp, 29 ani, ucisă la 23 decembrie 1989, București.

– Lucrețiu Mihai Gîtlan, 19 ani, ucis la 23 decembrie 1989, București.

– Nicolae Vlase, 19 ani, ucis la 22 decembrie 1989, Brașov,

 şi mulţi alţii enumeraţi în „Cartea Morților”, Fundația Academia Civică, București, 2013 … tineri de care Parchetul,  în autismul său, nu a auzit şi declară cu nesimţire, prescrise acele crime  …

Nici să ne întrebăm cine i-a ucis nu mai avem dreptul ?

Sau, dacă bănuim cine are mâinele pătate cu sângele lor, nu mai avem dreptul să ne întrebăm cum au reuşit să devină  atât de bogaţi acei asasini în cei 25 de ani scurşi de la Crimele din Decembrie? Oare nu tocmai jefuind familiile victimelor lor?

DEMOCRAŢIA ORIGINALĂ SINISTRĂ ŞI RIDICOLĂ

Poate putem să ne întrebăm cum a reuşit democraţia lui originală producă un premier care deja a executat  două mandate la puşcărie, un altul fiind în drum spre puşcărie fiind judecat penal pentru fapte de corupţie, un guvern în care e mai uşor să îi enumeri pe cei care nu au probleme cu justiţia, o clasă politică de tâlhari, un  patronat de carton  îmbogăţit din tâlhării, o adunătură de tâlhari care îşi plimbă târfele cu antemergător după care le bagă în parlament?

Cum s-a reuşit oare ca după 25 de ani să avem doar nişte cioturi de drumuri mai aranjate cărora le spunem cu emfază, autostrăzi, cum tâlharii democraţiei originale au băgat la fier vechi o industrie care, deşi nu foarte performantă, exista totuşi, un minerit înfloritor cândva, o agricultură care la un moment dat iriga milioane de hectare s-a uscat pur şi simplu în vara care a trecut …

Da tovarăşe Iliescu, indiferent ce zici, sau cât de mult te enervezi, eşti ce eşti: ASASINUL ROMÂNIEI. Mai sinistru chiar decât orice alt ucigaş în serie pentru că ai avut tupeul să te legitimezi şi să te caţeri pe cadavrele lor până sus de tot, atât de sus încât ai tupeul să te consideri, deşi eşti ateu/adeu, deificat…

HALUCINANT:

Democraţia originală a Asasinului a reuşit să genereze lucruri remarcabile de trecut în Cartea Recordurilor.

Absolut incrdibil este că, deşi acum mii de ani dacii se îmbogăţeau extrăgând aur şi argint, ungurii şi austriecii îşi construiau capitalele cu aur mioritic, în perioada de după „Dragi tovarăşi Dictatorul … blablabla” România a reuşit să facă industria aurului, nerentabilă.

Înainte de 1990 în România, deşi era un picuţ de criză de locuinţe, se construiau o grămadă  de blocuri, acum nu mai pot fi nici măcar zugrăvite.

Înainte de 1990 se îmbolnăveau oamenii de frig în apartamente pentru că nu se dădea căldură, acum se îmbolnăvesc de frig pentru că nu pot plăti căldura.

Înainte de 1990 oamenii mâncau salam cu soia, beau cafea cu năut, răbdau pentru că erau goale almentările şi măcelăriile. Acum sunt pline dar oamenii nu pot cumpăra mare lucru pentru că deşi avem preţuri europene avem venituri de care europenii spun  că sunt imposibile .. da imposibile, în Grecia, ţară în faliment, pensiile şi ajutoarele de şomaj sunt mai mari decât salariile de la noi.

Înainte de 1990 învăţământul românesc, aşa cu  era el, promova totuşi valori cu sistemul de examene în care te diceaci cu pixul şi cunoştiinţele şi reuşeai dacă ştiai, după, dacă eşti fiul lui domnu’ Cutare intrii la facultate pentru că eşti fiul lui domnu’ Cutare şi în liceu chiar dacă eşti  bâtă şi habar n-ai unde e liceul ai note bune.

Acel învăţământ reuşea să asigure manuale care puteau fi folosite, acum trebuie să cumperi manuale din care înveţi de Andreea Esca sau de Mădăpina Ghenea dar nu ştii exact au fost  şi ce-au făcut  Ştefan cel Mare şi Mihai Vitreazul sau nu eşti foarte convins la ce formaţie a jucat Albert Einstein.

Un învăţământ în care, la prima oră zici Tatăl Nostru după care înveţi cum se plimba Eva ca paraşuta în curu gol până a dat în patima merelor după care vine ora la care înveţi de Big Bang şi de Teoria Evoluţionistă de umblii mai năuc decât capra care nu ştie dacă e poziţie sau animal…

ASASINUL&CO TREBUIAU ALINIAŢI ÎN 89 LA ZIDUL DE LA TÂRGOVIŞTE ALĂTURI DE DICTATOR ŞI SINISTRĂ

Da tovarăşe Asasin, toate astea şi multe altele există din cauza democraţiei originale pe care ai generat-o şi ai promovat-o împreună cu o adunătură de tâlhari care împreună cu care trebuia să stai aliniat împreună cu Nicolae şi Elena Ceauşescu, Dictatorul şi Sinistra istoriei mioritice…

Pentru că nu a făcut-o  şi încă pare a nu înţelege eroarea istorică acest popor va avea de achitat o notă de plată uriaşă a cărei dobânzi cresc exponenţial … probabil că indiferent dacă vreodată acest popor va fi primit în Schengen, în realitate tot va fi considerat din zona gri. Până va băga la cap, apoi va şti cum să se reseteze şi să redevină demn … Dacă nu cumva, pâbă atun ci acest popor va deveni unul mic, insignifiant …

P.S. Pt cititor dacă se va nimeri ca vreunul  să ajungă până aici. Mulţumesc pentru timpul acrdat şi scuze pentru lungimea textului. Aşa a fost să fie. Textul iniţial a fost dublu… 🙂

Ion Iliescu .

 

Pentru cei care mai au nostalgii comuniste: EXPERIMENTUL PITEŞTI

Povestea „Experimentului Pitești”, cea mai groaznică închisoare a tuturor timpurilor. Atunci când trebuie să-ţi omori în bătaie cel mai bun prieten!

EXPERIMENTUL PITEȘTI

EXPERIMENTUL PITEȘTI

Românii au fost cei mai cruzi din istorie. I-au depășit până și pe profesorii lor sovietici. La Pitești a funcționat cea mai dură închisoare, pe lângă care poveștile despre Guantanamo sau torturile asiatice cad în desuetudine. „Reeducarea” prin tortură a dat greș, dar sute de oameni au rămas mutilați trupește, dar, mai ales, sufletește, pe viață. Nemții l-au avut pe Mengele, rușii pe Macarenco. Noi pe un moldovean, pe nume Țurcanu. Dar, în spatele său, au fost alte creiere sadice. Comuniștii români!

Niciodată, în istoria umanităţii, tortura nu a fost folosită la fel ca la noi în ţară. Chinurile și crucificarea lui Hristos, barbarismele Evului Mediu, crimele din lagărele de concentrare naziste și gulagurile staliniste și chiar schingiuielile din temutele închisori maoiste par niște eufemisme pe lângă ce s-a întâmplat la Pitești. Culmea, nici ruşii, care au patentat metoda unuia pe nume Macarenco, nu au pus-o în practică! Nicăieri, în şirul interminabil de crime care este istoria, oamenii nu au distrus oameni, ca în oraşul care l-a dat pe Dobrin. Într-o clădire din nordul urbei argeșene, ce seamănă mai degrabă cu o școală elementară, tortura a fost ridicată la rang de virtute. Acolo, între noiembrie 1949 şi mai 1951, câteva sute de studenţi vinovaţi doar de credinţa şi speranţele lor, au fost bătuţi şi chinuiţi atroce nonstop. Dar, nu o oră, o zi sau o săptămână. Ci cu lunile.

Sângele a fost, în acele vremuri, singura constantă a vieții lor chinuite. Doisprezece au murit, din care doi s-au sinucis. Ei au scăpat cel mai uşor! Alții, mulți dintre ei, au mâncat fecale, au băut urină, şi-au pupat unul altuia anusurile, au lins voma altora, au hulit şi au blasfemiat şi, cel mai grav, au devenit din victime, călăi. După ce, invariabil, cedau, îşi turnau colegii, prietenii, rudele, renunţau la orice credinţă şi, în final, apoteotic, deveneau, din convingere, torţionarul celui mai bun prieten! Acolo, dracul avea un nume: Eugen Țurcanu. Un deținut și el, devenit diavolul pe pământ! De pe urma „Experimentului Piteşti”, puşcăria unde până şi gardienilor le era frică de capii deţinuţilor, mai sunt doar câţiva supravieţuitori. Doi dintre ei, un geolog nonagenar şi un arheolog octogenar, povestesc cu serenitate cum moartea i-a învăţat să o iubească.

„Le scotea câte un ochi, le rupea nasul!”

„Părintele Calciu-Dumitreasa a fost omul lui Ţurcanu şi dup’aia a deviat. Bătea şi el grozav”

Gheorghe Bâgu are 92 de ani. „Eram geolog, dar când m-au luat nu aveam licenţa”. Abia se mai poate ridica de pe scaun, dar mintea îi merge brici. A făcut puşcărie politică, ani de zile, la Iaşi, Ministerul de Interne, Rahova, Văcăreşti, Jilava, Piteşti şi Canal. A fost condamnat pentru „omisiune de denunţ”. Bătrânul oftează: „Nu l-am turnat pe un coleg că era legionar… Am luat doi ani și am făcut trei!”. La Piteşti a stat trei luni. Apoi, l-au mutat la Canal. „După Pitești, Canalul a fost ca o tabără de vacanță! Acolo, vedeai cum te omoară!”. Culmea, domnul Bâgu nu a luat nicio palmă la Piteşti. În schimb, a văzut totul. A avut un noroc chior. Nevasta lui Eugen Ţurcanu era prietenă cu viitoarea sa soţie, aşa că Ţurcanu l-a luat, la propriu, sub aripa sa. „Am dormit sub pătură cu el cam o lună. Ne povesteam reciproc. Pe mine mă proteja şi pe alţi îi bătea! Îi umplea de sânge, le scotea câte un ochi, le rupea nasu… Gelu Gheorghiu trăieşte şi acum, a rămas fără un ochi și o ureche! L-a bătut Ţurcanu cu o bâtă!”, povesteşte, calm, fostul deţinut politic.


...



Împărtășania satanică

Ce urmează este horror. „I-a zis lu’ unu’, Cornel Niţă –student la Politehnică – să se dezbrace. I-a legat mâinile la spate, i-au băgat un par printre ele şi doi l-au ţinut în sus. L-au bătut cu un par, numai peste cap, de la cinci la zece seara. Atunci a murit!”. Bătrânul retrăieşte coşmarul: „Pe altu’, tot Niță, l-a pus să stea cu gura căscată și i-a pus pe subalternii lui să-i scuipe în gură! Pe alții îi băga cu capu’ în hârdăul cu căcat!”. Îşi aminteşte că, de Crăciun şi de Paşte erau puşi să cânte popeşte cu pornografii. Ştie bine şi acum, dar nu vrea să spună versurile satanice… „Pe post de împărtășanie primeam rahat și urină! Pe cei mai religioși îi punea să-l pupe în fund pe el și pe alții!”, te îngreţoşează bătrânelul. Şi, tortura a dat roade: „De teamă că-i omoară, ce să facă…, se turnau între ei, îşi denunţau părinţii, soţia şi prietenii!”. Părerea sa este că Țurcanu a fost un dezaxat. „Pe deoparte, era nostalgic, vorbea de soţie şi de fetiţa sa şi, pe de alta bătea…”. Zice că a avut mare noroc că l-a protejat Eugen Ţurcanu. „El m-a mutat de la <> – celula dracului, în alta!”. Despre comandantul puşcăriei spune că era un derbedeu: „I-a pus pe cei de la <> să se dezbrace și să stea cu fața în jos, pe ciment. Țurcanu și ai lui i-au bătut, până s-a făcut o mare de sânge. Mă îngrozeam când îi auzeam urlând, că mi-era frică că-mi vine și mie rândul!”. A scăpat, că l-au mutat la Canal.


FOTO: Gheorghe Bâgu spune că, pe lângă pușcăria de la Pitești, munca la canalul Dunăre-Marea Neagră i s-a părut ca o vacanță

FOTO: RĂZVAN VĂLCĂNEANȚU



Creierele „Strategiei Informativ-Operative”

Practic, din clădirea în formă de T, cu două nivele şi subsol, nu s-a mai păstrat, în forma originală, decât corpul administrativ. După 1977, când închisoarea a fost desfinţată, acolo a funcţionat un trust de construcţii. După ’90, s-a privatizat și locul fostelor celule a fost luat de birouri. Din 2009, o parte din clădire este monument istoric. „Îmi scapă de ce nu toată!”, spune Alin Mureşan, istoric la Centrul de Studii în Istorie Contemporană, entitate care organizează periodic vizite în fostele puşcării comuniste. Dar a rămas, practic neatinsă, o încăpere, temuta „Camera 4 – Spital”, loc în care, pe o masă, erau căzniți înfiorător cei ce refuzau „demascarea”. Totul sub ochii celorlalţi deţinuţi care aşteptau îngroziţi să le vină şi lor rândul…


FOTO: In jurul fostei pușcării sunt acum blocuri de locuințe



Acum, locul este amenajat ca o capelă, iar în locul mesei morţii se află catapeteasma. Piteștiul a constituit prima încercare consolidată de aplicare a strategiilor informativ-operative ale Securității. Ele au fost transferate în rândul deţinuţilor prin practica recrutărilor şi a culegerii de informaţii, pe fondul unui scenariu ritual, marcat de cruzimi greu imaginabile. Sunt nişte nume care trebuie neapărat pomenite! Coordonarea întregii acţiuni a fost făcută de Marin Jianu (ministru adjunct al M.A.I.), Gheorghe Pintilie (şeful D.G.S.P.), Al. Nicolschi (subdirector general în D.G.S.P.), Iosif Nemeș (primul şef al Serviciului Operativ, înlocuit de lt.col. Tudor Sepeanu şi apoi de mr. Coman Stoilescu), colonelul Mișu Dulgheru (şeful Direcţiei Anchete Penale) şi Gavril Birtaș (şeful Direcţiei I, Informaţii Interne). Şi, nu în ultimul rând, comandantul închisorii de pe atunci, lt. maj. Alexandru Dumitrescu.


FOTO: Alexandru Dumitrescu

FOTO: Alexandru Dumitrescu



Reeducare prin tortură

„Ţurcanu era întzreg la minte dar sadic…”

În clădirea fostei pușcării din Pitești funcționează astăzi, cinic într-un fel, mai multe firme de construcții. „Inaugurată” în 1941, închisoarea a găzduit, până la venirea comuniștilor, infractori de drept comun și câțiva elevi legionari. După ’44, printre „oaspeții” săi au fost și regaliști, membri ai partidelor isorice și, din nou, legionari. Dar adevărata sa menire a dobândit-o abia în 1949 când, la inițiativa unui grup restrâns de securiști și activiști de partid, penitenciarul a devenit locul unde foștii studenți legionari sau doar anti-comuniști urmau să fie „reeducați”. Nu oricum, ci prin tortură. Și nu schingiuiți de gardieni, ci de o seamă de deținuți care sperau să-și reducă pedepsele. Liderul lor a fost un moldovean pe nume Eugen Țurcanu, membru de partid, fost legionar. Ura sa împotriva foștilor frați de cruce era infinită. Credea că din cauza lor i s-a tras totul. Adus din închisoarea Suceava la Pitești, Țurcanu, cu binecuvântarea Securității și PCRului, și-a devoalat latura sadică, neegalată în istoria recentă a României nici de cel mai cunoscut criminal în serie, Râmaru.

Eugen Țurcanu. Portretul unui torţionar pursânge

Coada de topor a securiştilor şi politrucilor comunişti a fost Eugen Ţurcanu. Nici Mengele n-a fost un sadic ca fostul legionar, convertit din oportunism în comunist şi devenit din simplu puşcăriaş în tartorul unei închisori. „Un bărbat frumos, ieșit din comun, cu capul mare, cu trăsături fine, fruntea lată, buze senzuale, părul castaniu spre blond, ondulat și nasul de tip clasic, grecesc. Ochii, mari, exagerat de mari, albaştri, foarte expresivi.


Eugen Ţurcanu

Eugen Ţurcanu



„Experimentul Pitești” a luat sfârșit în 1951, în urma unei delațiuni făcute de Vintilă Weiss, un fost cadru M.I. de origine evreiască. Acesta, bolnav de tuberculoză în închisoarea de la Gherla, a dat în vileag crimele unor foști colegi de-ai săi. Țurcanu și alți 15 torționari au fost executați. Alexandru Dumitrescu, fostul comandant al pușcăriei, a fost condamnat și el la închisoare, dar a fost grațiat.



„Să te ferească Dumnezeu să-ţi prinzi degetul un minut …”

Când se încrunta, te înspăimânta. (…)Când îți dădea un pumn sau o palmă, te dobora la pământ. Când se enerva era atât de crud, că distrugea totul în calea lui ca un ucigaş feroce. Îşi aducea aminte de tot ceea ce declarase fiecare student la Bucureşti şi la Gherla”, arată, în cartea sa, istoricul Dumitru Bordeianu. Țurcanu a participat direct la torturarea a sute de deținuți și este responsabil, cel puțin moral, pentru decesul aproape a tuturor victimelor. Obişnuia să îşi coordoneze subordonaţii în timpul bătăilor: „Dă-i Gherman; fii atent Puşcaşule la ăla din dreapta ta. Steiner, atinge-l peste picioare cu bâta, nu cu cureaua”. Trecea aşa poate o oră, cu unele mici pauze, câteva minute de odihnă pentru bătăuşi. Cu o voce calmă, plină de mulţumire, şeful echipei dădea încetarea: „Ajunge!”. Țurcanu a fost executat, în 1954, alături de alți 15 studenți-deținuțitorționari. A fost singurul care a susţinut, până la capăt, că ceea ce a făcut a fost pentru Partid!

Radu Ciuceanu: „Am încercat să fac față. N-am reușit!”

Nu la fel de norocos a fost arheologul Radu Ciuceanu, fost parlamentar în două legislaturi, om cu 15 ani de temniţă grea în spinare. La 87 de ani, domnul Ciuceanu recunoaşte că, la Piteşti, a luat, dar a şi dat! Nu îi e uşor să spună. „Dacă m-au băgat cu capu’n rahat, poate să fi dat și io o palmă… N-avem voie să spunem că am fost îngeri! Atât de mare a fost întunericul acolo…”, se uită în gol bătrânul. Ciuceanu a fost condamnat după ce a căzut reţeaua anticomunistă „Mişcarea Naţională de Rezistenţă-Oltenia”, a generalului Iancu Carlaonţ.


FOTO Radu Ciuceanu spune că a fost cât pe ce să se asfi xieze cu sângele camarazilor săi de detenție

FOTO: RĂZVAN VĂLCĂNEANȚU



A făcut un tur aproape complet al închisorilor comuniste. La Piteşti a stat şi el doar trei luni. „Pe noi s-au exersat metodele de tortură și capacitatea de reacție. Am încercat să facem față. N-am reușit”, lăcrimează fostul deţinut. Îmi ia mâna şi mi-o pune la ceafa sa: „Uite, şi acum am un cucui! A fost noaptea Sf. Bartolomeu!”. Spune că, după Piteşti, foştii săi camarazi au rămas fie orbi, chiori, surzi sau cu membre rupte: „Unul, de 23 de ani, Niţă Cornel, a murit în faţa mea”.



Spurcăciunea „Dragostei în familie”

Radu Ciuceanu vorbește, pe nerăsuflate, cum a fost maltratat de trupa lui Ţurcanu. „Au năvălit peste noi cu bâte şi răngi de fier. Am vrut să-l pocnesc pe Ţurcanu! Mi-a dat o bâtă în piept şi m-a doborât. Cu toţii am stat pe masa din <>. Te legau și te băteau câte trei-patru inși, cum se toacă carnea! Dimineața era o grămadă de trupuri de un metru și jumătate și io dedesubt. Sângele lor era să mă sufoce!”, rememorează fostul deţinut politic. Ciuceanu mai spune cum erau puşi să facă „Broasca”, să ţopăi cu mâinile sus, până cădeai. Şi apoi, iar bătaie. Cum trebuia să stai într-un picior cu orele: „Mai mult de trei ore nu puteai şi apoi iar omor!”. „Dar specialitatea lui Țurcanu era să te strângă de gât noaptea! Cică, să te ajute să visezi…”, îţi taie venerabilul, brusc, respiraţia. Iar „Dragostea în familie” era linsul fundurilor nespălate ale camarazilor. Şi el, Radu Ciuceanu, a mâncat rahat, la propriu? Bătrânul îşi duce mâna la gât: „Nu puteam… Era doar un pretext să te bată iar. Mai greu era când te băgau cu capul în tineta cu fecale și urină…”.



Cele patru faze ale reeducării

Prima oară era „demascarea externă”, unde deținutul trebuia să-și arate credința și loialitatea față de partid și ideologia comunistă. Deţinutul trebuia să mărturisească orice informaţie care putea ajuta la anchetă şi să denunţe orice persoană care intrase în contact cu cel anchetat, din considerente politice sau sociale. Declarațiile erau făcute întâi verbal, în plină tortură, urmând a fi verificate de cineva din Comitetul de Reeducare, apoi notate în scris, semnate cu forţa de către cel anchetat şi trimise la Interne.

Apoi urma „demascarea internă” ce presupunea denunțarea oricărui coleg de celulă sau din penitenciar, ce dăduse ajutor altui deţinut, fie prin sprijin moral ori material, sau care făcuse afirmaţii defăimătoare la adresa regimului comunist, penitenciarului ori la adresa lui Ţurcanu sau altor torţionari. Această fază a procesului reeducării urmărea anihilarea morală a deţinutului şi distrugerea personalităţii şi caracterului acestuia. Urma „demascarea publică” ce făcea referire la faptul că deținutul trebuia să renunțe la orice pasiuni și dorințe, precum și la orice ideal propriu, începând cu familia, rudele, prietenii şi terminând cu credinţa în Dumnezeu. În ultima fază, unii deținuți erau siliți să conducă procesul de „reeducare” al celorlalți și, în unele cazuri, al celui mai bun prieten al său, devenind torționarul acestora.

Autor: Mihnea-Petru Pârvu

http: evz.ro

Simfonia Romanica Blue

28 Decembrie 2014 Lasă un comentariu

Altele erau comparatiile pe care le cautam.
Altele trebuiau sa fie rezultatele , conform astreptarilor mele.
Nu am reusit sa gasesc o nisa, sa ies din perdeaua de fum, sa schimb tonalitatea….
Va recomand spre analiza urmatorul articol , aparut in 17/04/2013 ani intr-un magazin istoric si politic, sub semnatura theophyle si totodata, va intreb, ce s-a schimbat? 

De ce nu iesim din bucla asta temporala?

foggynight

Ce s-a schimbat ?

Vânzări politice – […] În ianuarie 1925, Iuliu Maniu a adresat partidelor de opoziţie un nou apel de a se uni pentru a pune capăt dominaţiei liberale şi a „reinstaura un regim democratic în România” [ un fel de USL, daca doriti] Argetoianu [un om inteligent si abil de o rautate proverbiala, asemanatoare cu cea a lui Felix Varanu’ zilelor noastre] l-a convins pe Iorga să accepte fuziunea cu PNR, folosind cu mare abilitate „arta linguşirii”. Iorga se pregătea să plece la Paris, când Argetoianu i-a cerut o 17-04-13-P_8întrevedere înainte de plecare. Au discutat despre literatură, despre Sofocle şi dramele scrise de Iorga, care nu se bucurau de prea mare succes la public. Argetoianu a recitat din memorie pagini întregi din dramele lui Iorga, spre încântarea acestuia. La despărţire, Argetoianu i-a spus: „A, era să uit, domnule profesor. Dumneata pleci pentru mai multă vreme. Nu crezi că ar fi bine să dai cuiva, în care ai mai multă încredere, delegaţia de a trata fuziunea cu domnul Maniu?” Răspunsul a venit pe loc: „Dar se înţelege. Iată, să-ţi dau o delegaţie în scris; ai din partea mea depline puteri”. A doua zi, Argetoianu s-a prezentat la Maniu. Trei zile mai târziu, pe 8 martie 1925, fuziunea dintre cele două partide a fost ratificată, iar Nicolae Iorga a devenit co-preşedinte al partidului. Divergenţele de opinie au fost determinate de fuziunea cu Partidul Ţărănesc, ceea ce l-a determinat pe savantul român să îşi reînfiinţeze vechea formaţiune pe 28 septembrie 1926, sub denumirea de Partidul Naţional. Această hotărâre n-a fost urmată de o activitate politică şi organizatorică corespunzătoare, astfel încât partidul său a rămas o organizaţie politică minoră. […] Aveti aici sursa pe Politeia Doctrinara.

Nici metodele si nici practicile nu s-au schimbat. Aceleasi aliante, care nu erau bazate pe absolut nimic altceva decat dorinta puterii, satisfacerea  clientelei politice si imbogatire, desi majoritatea erau putred de bogati.  Nu cred ca exista multe figuri politice interbelice mai malefice decat cea a lui Argentoianu. Tizul perfect al lui Voiculescu-Varanu.’ Bineinteles diferenta ar fi la nivel intelectual, lipsa de moralitate a fost insa identica. Traseismul si alipirea de partide cu electorat, fara ca formatiunile pe care le-a condus sa valoreze ceva electoral – Argentoianu. Bineinteles ca m-am distrat copios cand Jurnalul National a publicat amintirile lui, acum cativa ani. Ce ironie!

Traseism. […] După alegerile parlamentare din iunie 1926, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au început negocierile pentru fuziunea Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc. Totul s-a petrecut peste capul lui Argetoianu şi al lui Iorga, fapt ce i-a nemulţumit. Dacă Iorga a decis, la 28 septembrie 1926, să-şi refacă vechiul partid, Argetoianu s-a declarat „independent”. Din acestă calitate, a participat în guvernul condus de Barbu Ştirbey (4 iunie 1927 – 20 iunie 1927) ca ministru al Agriculturii şi Domeniilor, portofoliu pe care îl va păstra şi în cabinetele prezidate de Ionel Brătianu şi Vintilă Brătianu, până la 3 noiembrie 1928.

17-04-13-P_10Argetoianu a gândit că ar putea ajunge el într-o zi preşedintele partidului şi s-a înscris în PNL încă din 1927, declarând că fusese în multe bordeluri, dar acum dorea „să sfârşească într-o casă cinstită”. După trecerea PNL în opoziţie, personalitatea care s-a afirmat cel mai puternic în acest partid a fost I. G. Duca, iar Argetoianu şi-a dat curând seama că nu avea şanse pentru şefia partidului. La începutul lunii iunie 1930, Argetoianu se afla într-o excursie de plăcere pe coasta Dalmaţiei, când a aflat că principele Carol a venit în ţară, fiind proclamat rege la 8 iunie 1930. În prima audienţă, Argetoianu l-a sfătuit pe rege să instaureze un regim de mână forte. Regelui i-a plăcut ce a auzit şi l-a menţinut în cercul sfătuitorilor de taină. În noiembrie 1930, a fost chemat la Sinaia, unde regele i-a dictat un „interviu”, care a apărut în Universul din 30 noiembrie 1930 şi a făcut multă vâlvă, determinându-l pe Vintilă Brătianu să ceară excluderea lui Argetoianu din partid (10 decembrie 1930).

Atitudinea sa de fidelitate faţă de şeful statului, l-a determinat pe acesta să îl folosească în primăvara anului 1931, când a decis să formeze un guvern de „uniune naţională” format din apropiaţii şi susţinătorii regelui. Profitând de criza politică, Carol l-a desemnat prim-ministru pe Nicolae Iorga pe 18 aprilie 1931, deoarece savantul se bucura de un prestigiu ireproşabil în ochii opiniei publice şi în străinătate, ceea ce constituia o „perdea de fum” pentru restul clasei politice. În fapt, regele deţinea puterea indirectă, iar Argetoianu, din funcţia de ministru al Internelor, s-a ocupat de manevrele de culise pentru a asigura succesul guvernului în alegeri. […]  Aveti aici sursa pe Politeia Doctrinara.

Cat de asemanatori sunt majoritatea liderilor politici actuali in comportamentul lor amoral si traseismul “floarea soarelui” in cautarea luminii puterii. Sareau dintr-o caruta in alta fara nici o remuscare, imbatati de licoarea puterii fara limite, intr-o lume fara reguli si fara  justitie, la fel ca cea de astazi. Omul se putea pierde in “sala pasilor pierduti”, daca nu avea suficienti gologani pentru a-si putea cumpara dreptatea si de multe ori chiar libertatea. Credeti ca ceva s-a schimbat? Nici vorba! Ministerul de Interne a fost atunci, ca si acum, ministerul cheie in castigarea alegerilor. Bataliile au fost pierdute mai intotdeauna la nivel MAI si vorba lui Ponta – cine fura mai eficient!

Primul Partid al Poporului a fost infiintat de Alexandru Averescu, mare erou al poporului român, nici un fel de comparatie cu caricatura DD. Averescu a condus armata română spre marile victorii de la Mărăşti şi Oituz în Războiul pentru Întregirea Neamului.

Vanzari si cumparari de partide, si bineinteles traseism. […] Generalul Alexandru Averescu a reprezentat un caz aparte în istoria politică a României. Speculând la maximum nemulţumirile oamenilor după Primul Război Mondial, şi-a întemeiat propriul partid, cu care a reuşit să se impună pe scena politică a primului 17-04-13-P_9deceniu interbelic. În primii ani de după război, s-a creat un adevărat mit în jurul său, ţăranii considerându-l un „Mesia al neamului românesc”. Acesta se va spulbera rapid în timpul guvernărilor sale, când s-a văzut limpede că între imaginaţia colectivă şi realitate este o mare diferenţă. A acceptat influenţa politică dominantă a lui Ion I. C. Brătianu, prin intermediul căruia a ajuns de fiecare dată prim-ministru, iar când a încearcat o oarecare politică guvernamentală de independenţă, fruntaşul liberal l-a „pedepsit” aspru. Astfel, de la alegerile din iulie 1927, când partidul său nu a mai întrunit scorul electoral necesar accederii în Parlament, eroul general Averescu nu a mai avut un cuvânt important de spus în viaţa politică. Aveti aici sursa pe Politeia Doctrinara.

Ce s-a intamplat atunci si ce poate sa se intample si acum? Probleme materiale, aceleasi poate sau si mai grele, dezechilibre sociale grave, coruptie si lipsa unei justitii functionale. Un om providential cu adevarat demn si care a insemnat ceva in istoria tarii este aprope impins de politicienii care intelegeau ca nu mai sunt eligibili. Incearca o reforma, aparand in fata publicului ca un adevarat “mesia.”  Incet, Averescu intelege ca problemele sunt nerezolvabile si ca de fapt este exploatat de cei care nu se mai puteau prezentau in fata publicului. Sabotat,   vandut si tradat se va retrage de pe scena politica. Mare diferenta dintre un mare general si o mare marioneta. Faptele, sperantele, poporul acelasi. Aceasi politicieni si clienti din umbra imping eroi veritabili sau eroi de mucava pentru a linisti poporul prin promisiuni imposibile.

Vom ramane asa pana in clipa cand cineva sau un grup de oameni vor reusi sa scrie  si sa ÎNFAPTUIASCĂ ceva asemanator cu textul de mai jos:

« Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toți oamenii sunt egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viața, Libertatea și căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Guverne sunt instituite printre oameni, izvorând puterile lor doar din consimțământul celor guvernați, că atunci când orice Formă de Guvernare devine distructivă acestor scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau elimina, și să instituie nouă Guvernare, stabilindu-i fundația pe astfel de principii și organizandu-i puterile în asemenea formă, încât să le pară lor cel mai probabil să producă Siguranță și Fericire. » Formulat probabil de Thomas Jefferson – Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii , 4 iulie  1776.

____________________________________________

Sursa articolului: politeia.org.ro

Marturisesc, initial eram in cautare de citate ale unor mari personalitati politice si artistice , pentru aceleasi conjuncturi. Doream sa sa fac o comparatie, sa arat puncte de vedere si abordari diferite, solutii diferite pentru situatii similare.

Nu exista.

Opiniile tuturor acestor mari personalitati sunt identice, pentru situatii identice. Solutiile, recomandarile, deasemenea. De aceea am decis sa insist asupra unei situatii actuale, care de fapt a fost mereu actuala pe minunatele noastre plaiuri.

„Perdeaua de fum” a devenit o strategie evidenta, e folosita si acum.

Si totusi, nu iesim din bucla asta ….

Oare cum ar răspunde acum Melania Cincea la întrebarea pe care şi-o punea acum zece ani: „In 22 decembrie, poporul a strigat la unison : Am invins! In 22 decembrie 2004 ne intrebam : a cui a fost, de fapt, victoria?”…

23 Decembrie 2014 2 comentarii

Acum zece ani, o timişoreancă, frumoasa şi talentata jurnalistă Melania CINCEA, la finalui unui admirabil editorial (ca toate celelalte semnate de ea, pe care am avut bucuria şi onoarea de a le citi), publicat în ediţia din  23 – 26 decembrie 2004 timpolis.ro, scria: „In 22 decembrie, poporul a strigat la unison : Am invins!”, pentru a încheia cu o întrebare: „In 22 decembrie 2004 ne intrebam : a cui a fost, de fapt, victoria?”…

Chiar aşa … a cui a fost de fapt victoria acum un sfert de secol?

Sunt extrem de curios cum ar răspunde acum fermecătoarea jurnalistă. Şi asta pentru că timişoreancă fiind, are un mod special, specific şi nerepetabil în România de a vedea lumea …

Timişorenii au o consecvenţă cum rar găseşti în ţara asta …

Iată mai jos, integral, editorialul depre care e vorba. Sper că cititorul va aprecia, la fel ca mine, că cele câteva minute necesare lecturii nu sunt deloc timp pierdut… dimpotrivă. Lectură plăcută. 

Am invins?

Melania Cincea    Sunt 15 ani de cand semeni de-ai nostri au iesit in strada, cu riscul de a muri in orice moment, pentru ca noi, cei care ramanem, sa fim liberi, sa traim mai bine, sa traim normal. Foamea, frigul, umilintele le ascutisera pana la inconstienta ura impotriva sistemului.
    Sunt 15 ani de cand oamenii aceia – numiti post-mortem eroi martiri – asteapta sa li se faca dreptate, asteapta ca aceia care au decis asupra vietii, a mortii lor sa raspunda. Tot de 15 ani, asteapta dreptatea si cei care le-au ramas in urma si care se intreaba adesea daca moartea parintilor, a copiilor, a fratilor lor a precedat, intr-adevar, o victorie populara impotriva unui sistem putred sau daca nu a fost o baie de sange nascuta din lupta stransa dintre doua centre de putere.
     Revolutia sau, poate, miscarea de strada din Decembrie 1989, pastreaza inca enigme care, probabil, nu vor fi aflate decat in momentul in care cei care au generat-o, cei care au stat in spatele ei vor exista doar in paginile manualelor de istorie. Daca lucrurile erau foarte clare, daca inlaturarea dictaturii comuniste s-ar fi facut doar din dorinta poporului, daca ar fi fost doar un rezultat al protestelor violente ale acestuia, lupta aceasta trebuia apreciata, solicitarile multimii, respectate cu sfintenie, iar vinovatii, pusi sa raspunda in fata legii pentru sutele de vieti pe care le-au luat. Dar lucrurile nu au stat asa.
    Mortilor le va mai face, poate, dreptate numai Dumnezeu. In 15 ani, nici unul dintre regimurile aflate la putere nu a putut oferi raspunsul asteptat de milioane de romani. Nici unul nu va putea explica, in termeni credibili, de ce Proclamatia de la Timisoara este in continuare calcata in picioare, cum nu va putea explica, in termeni credibili, de ce, in urma caderii regimului ceausist, nu am asistat la un proces firesc. Intr-un proces care a durat mai putin de o saptamana, cu certitudine, nu au putut fi scoase la lumina nedreptati si ilegalitati comise intr-un sfert de veac. Graba a fost suspecta. Cineva, probabil, s-a temut ca sotii Ceausescu si toata camarila ar putea spune lucruri care sa fi schimbat istoria. La fel cum suspecta pare tacerea autoritatilor in privinta celor care au deschis focul, descarcandu-si armele in capetele si piepturile manifestantilor.          Daca, intr-adevar, oamenii care au venit la putere imediat in ’90 au venit doar datorita romanilor care au iesit in strada si au cerut schimbarea regimului, erau datori sa le faca dreptate, sa gaseasca asasinii si sa-i duca in fata instantei.
Familiile victimelor, dar si noi, ceilalti, ne-am lasat dusi de nas 15 ani. Daca in primii ani dupa Decembrie, autoritatile mai ieseau cu promisiuni, pentru linistirea spiritelor, in ultimii ani, nici macar nu au mai catadicsit sa spuna ca, odata, nu se stie cand, se va face dreptate. In preajma zilelor in care se comemorau evenimentele din decembrie, intotdeauna erau scoase la lumina fel de fel de scandaluri, de subiecte-soc care aveau menirea de a distrage atentia de la perioada critica 16 – 22. Apoi, se mai adaugau ceva aliniate la legi vechi care prevedeau un drept, doua in plus pentru cei care au iesit in strada in ’89.               Acestea aveau menirea de a demonstra generozitatea si compasiunea puterii fata de victime. Era doar o actiune de fatada.
    La fel cum este acum infiintarea unui institut, numit pompos Colegiul National al Institutului Revolutiei Romane care, ni se explica, va avea menirea de a deslusi enigmele lui Decembrie ’89. Cum putem crede in eficienta acestui colegi atata timp cat a fost conceput si este dirijat de oameni care au avut puterea in maini si, cu toate acestea, nu au facut altceva decat sa mai arunce cate o lopata de pamant pe mormantul Revolutiei? Cum sa credem in eficienta acestui organism atata vreme cat a fost gandit in aceleasi laboratoare in care a fost gandita si gratierea fostului sef al Militiei Timis – implicat in reprimarea miscarii de strada de acum 15 ani – exact in ziua in care Timisoara isi plangea mortii?
    Sunt multi ani de cand, in fiecare decembrie ne gandim daca nu cumva am fost o masa de manevra in mana unor papusari care regizasera spectacolul cu multa vreme inainte ca romanii sa se arunce – impinsi, poate, mai mult de curaj, pe care l-au dat anii de restristi decat de ratiune – in bataia mitralierelor, crezand, sperand ca vor putea schimba cursul istoriei.
In 22 decembrie, poporul a strigat la unison : Am invins! In 22 decembrie 2004 ne intrebam : a cui a fost, de fapt, victoria?

Autor: Melania CINCEA

Sursa: timpolis.ro

MELANIA CINCEA: „Traian Băsescu a trecut ca un cuirasat prin cei zece ani de mandat „

21 Decembrie 2014 2 comentarii

De fiecare dată când citesc un articol scris de Melania Cincea este pentru mine o încântare indiferent de subiect

Frumoasă şi talentată, orice articol care poartă semnătura Melaniei Cincea în calitate de autor este purtătorul garanţiei că citirea lui nu este timp pierdut.

Cu atât mai mult articolul  Preşedintele-cuirasat„, publicat de timpolis.ro, având în vedere că descrie foarte aplicat şi cu verb cei zece ani ai mandatului de preşedinte a lui Traian Băsescu, zece ani care şi-au pus amprenta asupra vieţilor  noastre, induce şi o stare de emoţie… cel puţin pe mine m-a emoţionat…

Lectură plăcută… Melania Cincea

(Doamne, cât de e frumoasă Melania… 🙂 )

*  *  *  *  *  *  *

Metaforic, se poate spune că Traian Băsescu a trecut ca un cuirasat prin cei zece ani de mandat – în timpul cărora, dacă ţinem cont şi de cele două suspendări, a fost reconfirmat de patru ori în cea mai înaltă funcţie a Statului român. Nu numai că şi-a asumat bătălii grele – deşi era conştient că vor stârni, din partea unei covârşitoare părţi a clasei politice, un val imens de ură şi, implicit, răzbunare –, dar le-a şi câştigat.

După zece ani de mandat în cea mai importantă funcţie în stat, încheiaţi azi, 21 decembrie 2014, Traian Băsescu va ramâne în istorie nu doar ca preşedintele care a poziţionat ferm România pe poziţia Vest, nu doar ca primul preşedinte post-decembrist care a condamnat simbolic crimele comunismului şi care a desecretizat arhivele Securităţii, nu doar ca preşedintele care militat pentru o Justiţie independentă şi pentru o luptă anticorupţie dusă până în pânzele albe, nu doar ca preşedintele care susţinut şi încurajat autonomizarea faţă de politic a unor instituţii-cheie ale statului de drept, ci va va rămâne în istorie ca preşedintele care a învins un sistem ticăloşit. Un preşedinte-cuirasat.

În cei zece ani de mandat la Cotroceni, Traian Băsescu numai că şi-a asumat bătălii grele – deşi era conştient că vor stârni, din partea unei covârşitoare părţi a clasei politice, un val imens de ură şi, implicit, răzbunare –, dar le-a şi câştigat. Spulberând conspiraţia unei majorităţi politice ticăloşite care, simţindu-şi interesele şi chiar libertatea ameninţate, a încercat, de două ori, să-l debarce forţat de la Cotroceni. O dată, a învins această majoritate politică având susţinerea masivă a populaţiei, a doua oară, având sprijinul unor instituţii puternice pe care, prin politica sa, el le făcuse puternice şi independente de politic.

Un prim episod generator de ură la adresa sa, din partea clasei politice, se produsese în 2006, cu un an înainte de prima suspendare. Atunci când preşedintele a decis înfiinţarea Comisiei prezidenţiale care s-a ocupat de analiza dictaturii comuniste din România şi de condamnarea morală a crimelor comunismului – o comisie încredinţată lui Vladimir Tismăneanu – şi a cerut scoaterea dosarelor din arhivele Securităţii. Domnul Băsescu a fost, astfel, primul preşedinte al României post-decembriste care îşi asuma această responsabilitate şi, totodată, acest risc. Pentru cariera sa politică, era un risc. Era pericolul de a-şi transforma în inamic feroce o imensă şi puternică parte a clasei politice româneşti, cu tot ceea ce decurge de aici. Prima dovadă a fost însăşi reacţia majorităţii din Parlamentul României. Şedinţa comună a celor două Camere, din ziua de 18 decembrie 2006, în care regimul comunist urma să fie condamnat ca fiind ilegitim şi criminal, se desfăşurase printre fluierături şi înjurături, fiind necesară intervenţia forţelor de ordine pentru calmarea spiritelor.

Condamnarea comunismului nu era, însă, singurul motiv de antipatie profundă. 2006 era anul în care, deja, se vedeau rezultate palpabile ale luptei împotriva marii corupţii. Prin intermediul Monicăi Macovei, „cartea câştigătoare” pe care Traian Băsescu mizase în această luptă, Justiţia îşi recăpătase îndependenţa, dovadă stând dosarele penale deschise pe numele unor oameni politici pe care, până în decembrie 2004, ţi-era imposibil să-ţi imaginezi că-i vei vedea deranjaţi de vreun procuror. Le era imposibil de imaginat chiar şi unor parteneri de-ai preşedintelui din Alianţa DA. Unul dintre ei a fost Călin Popescu Tăriceanu, premier la vremea respectivă, care îi ceruse şefului statului, prin celebrul deja „bileţel roz”, să intervină în favoarea prietenului său, Dinu Patriciu, ajuns de Justiţie în afacerile dubioase pe care le derulase. Traian Băsescu nu numai că îi refuzase cererea, dar o şi divulgase public. Acesta a fost momentul care a declanşat ruptura Alianţei DA şi, totodată, acţiunile care au stat la baza suspendării preşedintelui, câteva luni mai târziu, în mai 2007. Doar că dl Băsescu avea susţinerea poporului, care îl credita cu o doza foarte mare de încredere. În 19 mai 2007, interesele coaliţiei anti-preşedinte fuseseră, astfel, obstrucţionate.

A doua suspendare pare să fi fost pusă la cale înainte ca USL să înlăture Guvernul Ungureanu, în primăvara lui 2012. Mărturie pot sta evenimentele din vara lui 2012 – în cazul niciunuia nu se poate spune că a fost luat în urma unor decizii ad-hoc.

Deşi în 2012 dl Băsescu nu se mai bucura de cota de popularitate pe care o avusese la prima suspendare, în 2007 – fapt la care contribuise şi Trustul lui Dan Voiculescu, deconspirat şi dovedit în instanţă ca fost turnător la Securitate şi, în plus, posesor al unui dosar de mare corupţie, care se apropia de final, trust care pornise o campanii mediatice sinononime cu linşajul şi la adresa şefului statului şi a tuturor celor care îi susţineau ideile de reformă a Justiţiei şi lupta împotriva marii corupţii –,  deşi, pentru înlăturarea lui se ajunsese chiar la modificarea, după rerefendum, a numărului total de alegători pentru a fi forţată, astfel, validarea demiterii sale, preşedintele a rămas neclintit la Cotroceni. Din două motive. În primul rând, pentru că, în 2012, a avut de partea instituţii ale statului deja reformate şi consolidate – a căror reformă a susţinut-o din primul an al primului mandat –, care nu s-au lăsat îngenuncheate de politic, care au refuzat să devină parte la lovitura de stat pusă la cale în laboratoarele USL. În al doilea rând, pentru că în 2012 a mai avut de partea sa importante Cancelarii occidentale, care i-au recunoscut şi apreciat meritele pe linie de politică externă – Traian Băsescu fiind preşedintele care aşezase ferm şi indubitabil, România pe linia Vest – şi care au luat poziţie faţă de derapajele antidemocratice şi anticonstituţionale puse la cale de noua Putere de la Bucureşti. „Detalii” pe care USL, coaliţia anti-Băsescu, pare să le fi ignorat când a construit planul de demitere a şefului statului.

De altfel, imposibilitatea de a-l înlătura pe Traian Băsescu de la Cotroceni, înainte de încheierea mandatului, nu fusese singurul-element-surpriză de care a avut parte noua Putere. USL, deşi fusese coaliţia politică post-decembristă cea mai puternică, având o majoritate care ne-a amintit de cea coagulată în nouăzecista Duminică a Orbului, a sucombat. Previzibil, de altfel. Dar prematur – înainte de a-şi atinge scopul. Unicul scop, rezumat la sloganul ”Jos Băsescu!”. Deşi pentru a-l înlătura pe Traian Băsescu de la Cotroceni recursese la toate tertipurile juridice şi constituţionale posibile. Deşi răsturnase valori, cu bună ştiinţă şi mult cinism. Deşi comisese ilegalităţi de la nivel înalt. Deşi călcase în picioare statul de drept. Deşi sfidase şi jignise parteneri occidentali ai României. În mod ironic, dl Băsescu i-a supravieţuit megaalianţei antibăsiste USL. Sau, metaforic spus, victima i-a supravieţuit călăului.

Metaforic, se poate spune că Traian Băsescu a trecut ca un cuirasat prin cei zece ani de mandat – în timpul cărora, dacă ţinem cont şi de cele două suspendări, a fost reconfirmat de patru ori în cea mai înaltă funcţie a Statului român. Nu numai că şi-a asumat bătălii grele – deşi era conştient că vor stârni, din partea unei covârşitoare părţi a clasei politice, un val imens de ură şi, implicit, răzbunare –, dar le-a şi câştigat.

Pentru conformitate:

Autor: 

Sursa: timpolis.ro

Data publicării: 21 decembrie 2014

Ştiaţi că România a fost invadată de Marea Britanie? Nici eu, dar Daily Mail şi The Telegraph zic că da …

12 Aprilie 2014 6 comentarii

Pe 06.11.2012 în ziarul Gândul apare un articol scris de Ionela Samoilă  din  care cu uimire aflăm că  există 22 de naţiuni care au scăpat de invazia britanică.

Ionela SamoilăDe fapt este vorba de un articol publicat de  Daily Mail în care se spune că lista cu cele 22 de state este preluată din un articol „British have invaded nine out of ten countries – so look out Luxembourg” scris de Jasper Copping şi publicat pe 04.11.2012 în The Telegraph .

Lista celor 22 de ţări neinvadate de britanici ar fi: Andorra, Belarus, Bolivia, Burundi, Republica Centrafricană, Ciad, Congo, Guatemala, Coata de Fildeş, Kîrgîzstan, Liechtenstein, Luxemburg, Mali, Insulele Marshall, Monaco, Mongolia, Paraguay, São Tomé şi Príncipe, Suedia, Tadjikistan, Uzbekistan şi Vatican.

Înţelegem deci că TOATE CELELALTE ŢĂRI  au fost la un moment dat invadate de Marea Britanie. 

E posibil să îmi fi scăpat mie, dar nu îmi amintesc ca România să fi fost vreodată invadată dse britanici … şi nu numai România …

Întreb deci: Când au fost invadate de Marea Britanie Rusia, să zicem, Ucraina şi România? Ar mai fi şi altele, dar …

PRECIZARE. Nu aş dori ca Ionela Samoilă, care e de felul ei o fată drăguţă, să considere că acest articol este un atac sau o critică la adresa sa, poate cel mult un fel de sugestie de a fi mai atentă ce articole semnează. Asta dacă doreşte să devină o jurnalistă respectată şi nu una care freacă menta şi se rupe în figuri pe la emisiuni ca a lui Dan Capatos ca Mara Bănică.

Este mai degrabă un fel de atenţionare asupra jurnaliştilor care semnează diferite articole care, publicate în ziare de mare forţă şi prestigiu par a fi şi ei nişte profesionişti desăvârşiţi şi credibili.

Iată mai jos cele trei articole în discuţie.

Articolul publicat în Gândul pe  06.11.2012 semnat de Ionela Samoilă

Acestea sunt cele 22 de naţiuni care au scăpat de invazia britanică. STUDIU

O hartă care arată că 90% din ţările lumii s-au "bucurat" de o invazie britanică

O hartă care arată că 90% din ţările lumii s-au „bucurat” de o invazie britanică

Rezultatele unei cercetări recente au scos la iveală faptul că circa 90% dintre popoarele de pe glob au fost invadate de britanici de-a lungul istoriei, informează Daily Mail.

Studiul a fost publicat într-o carte ce poartă semnătura lui Stuart Laycock şi cuprinde o trecere în revistă a istoriei celor aproapre 200 de naţiuni ale lumii, dintre care doar 22 nu au fost niciodată invadate de britanici.

Deşi ampla analiză realizată de Laycock a scos la iveală că nouă din zece popoare au fost invadate de britanici la un moment dat, doar o mică parte dintre ele au ajuns să devină dominioane sau colonii ale Coroanei Britanice.

Deşi neutră, în 1940 Islanda a fost invadată de Marea Britanie după ce nu a acceptat să lupte de partea aliaţilor

Deşi neutră, în 1940 Islanda a fost invadată de Marea Britanie după ce nu a acceptat să lupte de partea aliaţilor

Laycock a mai publicat o serie de cărţi despre istoria Imperiului Roman, iar în urmă cu doi ani a început cercetarea pentru cartea pe care a publicat-o acum, după ce fiul său de 11 ani l-a întrebat câte popoare au invadat britanicii în total de-a lungul timpului.

“Am rămas uimit când a făcut totalul. Vreau să cred că am o cultură generală solidă, dar sunt lucruri despre care nu avea idee că s-au întâmplat”, a declarat autorul. Potrivit acestuia, doar Franţa mai deţine un record similar în ceea ce priveşte numărul popoarelor invadate de-a lungul istoriei.

The Telegraph publică lista integrală a celor 22 de ţări ale căror teritorii nu au fost niciodată călcate de britanici. Acestea sunt Andorra, Belarus, Bolivia, Burundi, Republica Centrafricană, Ciad, Congo, Guatemala, Coata de Fildeş, Kîrgîzstan, Liechtenstein, Luxemburg, Mali, Insulele Marshall, Monaco, Mongolia, Paraguay, São Tomé şi Príncipe, Suedia, Tadjikistan, Uzbekistan şi Vatican.

Sursa: gandul.info

Articolul apărut în versiunea online a Daily Mail  … un articol publicat pe  dailymail.co.uk la data   o4.11.2012 şi semnat de RYAN KISIEL

The British are coming! Over the centuries, we’ve invaded a staggering nine out of 10 of the world’s nations

Ţările neinvadate de Marea Britanie. cf. studiului făcut de Stuart Laycock

Ţările neinvadate de Marea Britanie. cf. studiului făcut de Stuart Laycock

Britain may once have had an empire on which the sun never set – but a study shows its true global reach was far more extensive than maps would suggest.

Throughout the ages, Britain has invaded almost 90 per cent of the world’s countries.

An analysis of the histories of almost 200 nations found that only 22 have never experienced a British assault.

These include Luxembourg as well as Guatemala, Tajikistan and the Marshall Islands in the Pacific.

The study – part of a new book, All the Countries We’ve Ever Invaded: And the Few We Never Got Round To – comes against the background of maps which show that at its height the Empire ruled over almost a quarter of the world’s population.

Author Stuart Laycock worked his way around the countries on the globe alphabetically to see if British forces had ever strayed into each territory.

However, only a very small proportion of his total list of invaded countries made up formal dominions of the Empire.

The remainder have been included if a military incursion was achieved through force, the threat of force, or by negotiation or payment.

Raids by British pirates, privateers and armed explorers have been included if they were acting on the behalf or approval of the government.

Cartea scrisă de Stuart Laycock în urma studiului făcut după ce fiul său l-a întrebat câte ţări a invadat Marea Britanie

Cartea scrisă de Stuart Laycock în urma studiului făcut după ce fiul său l-a întrebat câte ţări a invadat Marea Britanie

Therefore, many countries that once formed part of the Spanish empire and seem to have little historical connection with the UK, such as Costa Rica, Ecuador and El Salvador, made the list because of the repeated raids they suffered from state-sanctioned British sailors.

 

The earliest invasion launched from the British Isles was an incursion into Gaul, northern France, at the end of the second century. 

 

Clodius Albinus led an army, thought to include many Britons, across the Channel in  an attempt to seize the imperial throne. The force was defeated in 197AD at Lyon.

Other invasions highlighted in the book include that of Iceland  in 1940 after the neutral nation refused to enter the war on the Allies’ side. 

The invasion force, of 745 marines, met with strong protest from the Iceland government, but no resistance.

 

Mr Laycock, who has previously published books on Roman history, began the two-year research after being asked by his 11-year-old son, Frederick, how many countries the British had invaded.

‘I was absolutely staggered when I reached the total,’ he said. ‘I like to think I have a relatively good general knowledge, but there are places where it hadn’t occurred  to me that these things had ever happened. It shocked me.

‘On one level, for the British, it is quite amazing and quite humbling, that this is all part of our history, but clearly there are parts of our history that we are less proud of. The book is not intended as any kind of moral judgment on our history or our empire. It is meant as a bit of fun.’

The only other nation which has achieved anything approaching the British total, Mr Laycock said, is France – which also holds the record for having endured the most British invasions.

He is now asking for the public help in listing more British invasions. Mongolia is listed as never been invaded, but Mr Laycock believes it could have been.

Sursa: dailymail.co.uk

Şi, ln final, articolul publicat de The Telegraph, la data de 04 Nov 2012 şi semnat de 

British have invaded nine out of ten countries – so look out Luxembourg

Britain has invaded all but 22 countries in the world in its long and colourful history, new research has found.

21 din cele 22 de ţări invadate de Marea Britanie

21 din cele 22 de ţări neinvadate de Marea Britanie

Every schoolboy used to know that at the height of the empire, almost a quarter of the atlas was coloured pink, showing the extent of British rule.

But that oft recited fact dramatically understates the remarkable global reach achieved by this country.

A new study has found that at various times the British have invaded almost 90 per cent of the countries around the globe.

The analysis of the histories of the almost 200 countries in the world found only 22 which have never experienced an invasion by the British.

Among this select group of nations are far-off destinations such as Guatemala, Tajikistan and the Marshall Islands, as well some slightly closer to home, such as Luxembourg.

The analysis is contained in a new book, All the Countries We’ve Ever Invaded: And the Few We Never Got Round To.

Stuart Laycock, the author, has worked his way around the globe, through each country alphabetically, researching its history to establish whether, at any point, they have experienced an incursion by Britain.

Only a comparatively small proportion of the total in Mr Laycock’s list of invaded states actually formed an official part of the empire.

The remainder have been included because the British were found to have achieved some sort of military presence in the territory – however transitory – either through force, the threat of force, negotiation or payment.

Incursions by British pirates, privateers or armed explorers have also been included, provided they were operating with the approval of their government.

So, many countries which once formed part of the Spanish empire and seem to have little historical connection with the UK, such as Costa Rica, Ecuador and El Salvador, make the list because of the repeated raids they suffered from state-sanctioned British sailors.

Among some of the perhaps surprising entries on the list are:

* Cuba, where in 1741, a force under Admiral Edward Vernon stormed ashore at Guantánamo Bay. He renamed it Cumberland Bay, before being forced to withdraw in the face of hostile locals and an outbreak of disease among his men. Twenty one years later, Havana and a large part of the island fell to the British after a bloody siege, only to be handed back to the Spanish in 1763, along with another unlikely British possession, the Philippines, in exchange for Florida and Minorca.

*Iceland, invaded in 1940 by the British after the neutral nation refused to enter the war on the Allies side. The invasion force, of 745 marines, met with strong protest from the Iceland government, but no resistance.

* Vietnam, which has experienced repeated incursions by the British since the seventeenth century. The most recent – from 1945 to 1946 – saw the British fight a campaign for control of the country against communists, in a war that has been overshadowed by later conflicts involving first the French and then Americans.

It is thought to be the first time such a list has been compiled.

Mr Laycock, who has previously published books on Roman history, began the unusual quest after being asked by his 11-year-old son, Frederick, how many countries the British had invaded.

After almost two years of research he said he was shocked by the answer. „I was absolutely staggered when I reached the total. I like to think I have a relatively good general knowledge. But there are places where it hadn’t occurred to me that these things had ever happened. It shocked me.

„Other countries could write similar books – but they would be much shorter. I don’t think anyone could match this, although the Americans had a later start and have been working hard on it in the twentieth century.”

The only other nation which has achieved anything approaching the British total, Mr Laycock said, is France – which also holds the unfortunate record for having endured the most British invasions. „I realise people may argue with some of my reasons, but it is intended to prompt debate,” he added.

He believes the actual figure may well be higher and is inviting the public to get in touch to provide evidence of other invasions.

In the case of Mongolia, for instance – one of the 22 nations „not invaded”, according to the book – he believes it possible that there could have been a British invasion, but could find no direct proof.

The country was caught up in the turmoil following the Russian Revolution, in which the British and other powers intervened. Mr Laycock found evidence of a British military mission in Russia approximately 50 miles from the Mongolian border, but could not establish whether it got any closer.

The research lists countries based on their current national boundaries and names. Many of the invasions took place when these did not apply.

The research covered the 192 other UN member states as well as the Vatican City and Kosovo, which are not member states, but are recognised by the UK government as independent states.

The earliest invasion launched from these islands was an incursion into Gaul – now France – at the end of the second century. Clodius Albinus led an army, thought to include many Britons, across the Channel in an attempt to seize the imperial throne. The force was defeated in 197 at Lyon.

Mr Laycock added: „On one level, for the British, it is quite amazing and quite humbling, that this is all part of our history, but clearly there are parts of our history that we are less proud of. The book is not intended as any kind of moral judgement on our history or our empire. It is meant as a light-hearted bit of fun.”

 

The countries never invaded by the British:

Andorra

Belarus

Bolivia

Burundi

Central African Republic

Chad

Congo, Republic of

Guatemala

Ivory Coast

Kyrgyzstan

Liechtenstein

Luxembourg

Mali

Marshall Islands

Monaco

Mongolia

Paraguay

Sao Tome and Principe

Sweden

Tajikistan

Uzbekistan

Vatican City

PRECIZARE:

Dacă există cititori care nu stăpânesc destul de bine limba engleză pentru a înţelege cele două articole, le recomand să folosească Google Translator. Pagina unde pot face traducerea poate fi văzută accesând acest link: http://translate.google.ro/#en/ro/

 UPDATE 1:

În loc de Ucrania, iniţial scrisesem „Rusia, ( sub oricare din formele ei, Imperiul Ţarist, URSS, Federaţia Rusă)”. La Reply, cineva mi-a amintit însă de Războiul Crimeii.

 UPDATE 2:

 După postarea acestui articol autoarea articolului din Gândul , Ionela Samoilă, s-a ofticat rău de tot. Cică nu ştie ce urmăresc, dar ar trebui să ştiu că ea nu scrie de capul ei, ceea ce se publică e supervizat de alţii pe care probabil îi consideră mai dăştepţi.  Deşi i-am precizat că articolul nu e unul care o atacă pe ea, probabil, dintr-un narcisism şi un egocentrism care i-au creat impresia de infailibilitate consideră că, a  te gândi măcar să o critici e echivalent cu a comite o neirtabilă blasfemie.

De pe  contul său de Facebook https://www.facebook.com/ionela.samoila.1990 aflăm că domnişorica avea 22 de anişori vărstă la care e normal să fie încă virgină din punct de vedere intelectual. 

Ionela este născută pe 10 noiembrie 1990 la Roman, actualmente trăind la Bucureşti.

Zice că a absolvit Colegiul National „Roman Voda”, Roman, Romania Promoţia 2009 şi Universitatea Bucuresti, Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din Bucureşti Promoţia 2012, a lucrat la Gandul din octombrie 2011 până în noiembrie 2012 şi la Ziare.com noiembrie 2012 până în prezent.

Având în vedere agresivitatea de limbaj cu care mi s-a adresat într-un mesaj privat pe Facebook, specific ţoapelor moldovence miticizate, explicabil prin faptul că în afară se şcolile absolvite, a mai absolvit şi grădiniţa, motiv pentru care nu are cei şapte ani de acasă, mă întreb cu cine s-o fi culcat de a obţinut diploma aceea de la  la Universitatea Bucuresti, Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din Bucureşti .

Ştinţele comunicării? Poate a comunicării din bordelul aferent respectivei facultăţi.

Sper că dacă, cineva din conducerea  Ziare.com va citi aici îi va explica faptul că pentru un jurnalist deontologia profesională este un lucru esenţial şi că dacă şi-a văzut articolele comise în vreun ziar nu înseamnă neapărat că a devenit o jurnalistă infailibilă şi de necriticat.

De asemenea, poate îi va explica şi faptul că a publica articole traduse de prin presa străină nu se numeşte jurnalism. 

De exemplu ultimul articol publicat de ea în Gândul 06.11.2012  : Cea mai tânără victimă a prezentatorului BBC, acuzat post-mortem de agresiune sexuală, avea DOAR opt anihttp://www.gandul.info/international/cea-mai-tanara-victima-a-prezentatorului-bbc-acuzat-post-mortem-de-agresiune-sexuala-avea-doar-opt-ani-10276663

Iată aici întreaga prestaţie a domnişoricii în Gândul: 

Deşi pe Facebook nu a spus că a publicat şi în Ziarul Financiar a făcut-o: http://www.zf.ro/autori/ionela-samoila-9130629/

Extrem de interesant mi se pare că deşi se laudă că acum lucrează pentru Ziare.com (din noiembrie 2012 până în prezent), O căutare pe Google „Autor Ionela Samoilă” nu returnează nici un rezultat.

Şi, cum o poză valorează cât 1000 de cuvinte, iată mai jos o micuţă galerie foto ca să ne facem o idee despre Ionela Samoilă (PRECIZARE: Pozele sunt luate de pe contul de facebook al Ionelei Samoilă, la faţa locului pozele nefiind protejate nici măcar de un anunţ care să interzică acest lucru).

Titlul galeriei foto:

DRĂGUŢĂ ESTE. MINTE LA CE-I MAI TREBUIE?

 

 

 

 

 

%d blogeri au apreciat asta: