Arhiva

Archive for the ‘Istorie’ Category

Poveste cu Dragnea, Codrin, duduieni și afaceri infecte din epoca interbelică

4 octombrie 2017 2 comentarii

Pe foarte scurt știrea este că la prezentarea lui Liviu Dragnea la Înalta Curte de Casație și Justiție la proces niște contestatari i-au fluturat în fața botului niște cătușe și i-au strigat ”penalule” și altele asemenea.

La ieșire din sediul ÎCCJ, Dragnea a ieșit flancat de o ”gardă pretoriană” formată din malaci cât dulapul, membri ai clanului interlop Duduianu care au început să bruscheze jurnaliști care ar fi vrut să îi pună pesedistului niște întrebări. Există informații că acești … bodyguarzi au fost aduși de Codrin Ștefănescu, cu care s-au și întreținut cordial pe hol.

Să nu uit … de încasat a încasat-o, fizic și a fost înjurat de Codrin Ștefănescu, jurnalistul Mălin Bot …

El scrie pe contul său de Facebook: ” Inca de ieri am depus plangere penala. Maine mai facem un pas important in peocedura din dosarul penal: recunoasterea agresorilor.

Intre timp toata propaganda care ii spala cadavrul lui Dragnea, de la inculpatul Badin pana la stiripesurse si de la multiplul inculpat Andronic pana la Felix TV mint de rup pe tema asta.

Eu am incredere in Justitie. Veti vedea.”

Care e chichirezul poveștii? Oare nu ar trebui să ne întrebăm cum au apărut în iarnă la manifestațiile din Piața Victoriei acei spărgători de miting? În fine …

Treaba e că incidentul a generat multe discuții despre nimic, fiecare încercând să interpreteze în felul său toată treaba, încercând să îndrepte atenția spre anumite părți care se pliază pe concluzia la care dorește să ajungă.

ÎNTREBĂRI, INTERPRETĂRI

Unii se întrebau de ce o fi renunțat Dragnea la protecția SPP. Aici cred răspunsul e la vedere, poate o fi și cel adevărat. Din populism, oricum ȘTIA CĂ LA O ADICĂ ÎL POT PROTEJA ALȚII. Cum aer fi gorilele  din clanul interlop Duduianu.

Alții, (Mircea Badea, Mihai Gâdea, Mugur Ciuvică, erau adunați ca sectarii, negri de furie de parcă ar fi aflat că Dan Voiculescu tocmai a fost la duș unde a devenit protagonistul unui viol în grup) se întrebau cum e posibil ca jăndarii să stea ca legumele când Dragnea a fost (citez) ”atacat” de ticăloșii violenți de la ”Rezist”… și aici e simplu. Jandarmii știau cp cei de la ”Rezist” fac doar gesturi simbolice fără a trece la violențe fizice. Evident, cei de la Antena 3 aveau de la ședința de redacție sarcina să înfiereze ”ticăloșii”.

Cea de a treia categorie ar fi cei care se întrebau cum s-o fi ajuns la situația în care duduienii să asigure protecția șefului Camerei Deputaților. Cred că și aici e simplu. Relațiile lui Codrin Ștefănescu în lumea interlopă sunt de notorietate iar el e oricând dispus să își apere șefii. Dacă se poate să fie scandal e și mai bine.

Di această ultimă categorie face parte și ridicolul Rareș Bogdan de la Realitatea TV care nu pierde niciodată ocazia să ne arunce în freză personajul care se tot screme să fie, cult, fin, educat, cu vaste cunoștiințe din toate domeniile inclusiv din domenii care nu s-au inventat.

Ei, de-a dreptul patetic, referitor la povestea cu Dragnea, Ștefănescu, duduieni, Bogdan se întreba ce ar spune Brătienii, Vaida Voievod și alții asemnea, adicp ce ar spune uneori”marile personalități ale istoriei nostre” din epocile ante și interbelică.

Te și uimești că Mr Personalitate Rareș nu știe că dacă acei indivizi s-ar trezi ar spune: ”…  `gami-aș, și acum e ca în vremea nostră, diferența e că ăștia au televiziuni”. 

Da, exact asta ar spune, dacă nu ești născut după ultima inundație și nu te numești Rareș Bogdan știi că în acele epoci partidele angajau ciomăgari în toată puterea cuvântului. În campaniile electorale băteau de snopeau adversarii angajatorilor, noaptea îi băteau pe lipitorii de afișe ai ”celorlalți”, rupeau afișele adversarilor și alte alea. Deci implicarea duduienilor e mult mai tradițională decât un discurs aproape civilizat.

Și nu este singura asemănare cu infecta lume politică mioritică ante și interbelică.

Scandalurile de care se află  în ziua de azi sunt, poate, mai numeroase dar nu mai puțin sulfuroase decât cele din alte vremuri…

Să ne amintim, poate așa vede și marele jurnalist Bogdan Celbarosan, de mega scandalurile  numite ”Afacerea Skoda”, ”Afacerea Banca Marmorosch Blank ”, ”Afacerea Pavajul” sau ”Spirtul negru din Maramureş”.

Pentru cei care nu sunt familiarizați, câte un pic despre fiecare, niște descrieri aduse dintr-un articol publicat de verticalnews.ro la 17 ianuarie 2012. (Între noi fie vorba, Penalul Dragnea de Teleorman e mic copil față de cei implicați în aceste scandaluri):

1. Afacerea Skoda. Totul a pornit de la un contract pentru înzestrarea armatei române cu armament, în valoare de aproximativ 7 miliarde de lei, semnat în anul 1930 de guvernul Iuliu Maniu cu Uzinele de armament Skoda din Cehoslovacia.
Potrivit contractului, statul român avea să plătească 1.250 de milioane de lei pentru puşti mitralieră şi 5.500 de milioane de lei pentru tunuri. În total, 6,75 de miliarde de lei. Din partea Ministerului Apărării Naţionale, contractul a fost semnat generalul Henri Cihoski.
Scandalul a izbucnit în 1933, la trei ani de la semnarea documentelor, când la sediul Skoda din Bucureşti s-au găsit documente militare secrete din Arhiva Ministerului Apărării cu privire la sistemul naţional de apărare, dar şi nişte liste cu sume mari de bani: aproximativ 25 de milioane de lei ce erau alocaţi unor nume codificate.
Bruno Seletzki, reprezentantul Uzinelor Skoda în România şi cel care intermediase întreaga afacere, a fost arestat. Generalul Sică Popescu, implicat direct în poveste, s-a sinucis. Scandalul a dus inclusiv la căderea guvernului ţărănist al lui Alexandru Vaida-Voevod. Deşi iniţial s-a încercat muşamalizarea întregii poveşti, Seletzki a fost condamnat până la urmă la cinci ani de închisoare pentru deţinere de acte secrete, iar apoi a fost expulzat din România.
Comisia parlamentară creată pentru a ancheta afacerea Skoda a conchis că statul român a fost în mod clar defavorizat în contractul cu Uzinele de armament Skoda. Mai exact, fusese prejudiciat cu cel puţin 1,7 miliarde de lei din cauza practicării unor preţuri umflate artificial. În plus, s-a constatat că mai bine de o treime din contract ar fi putut fi repartizat unor firme autohtone cu profil industrial precum Uzinele Reşiţa, Malaxa, Vulcan, Copşa-Mică, Cugir, Astra, Vulcan, Romloc.
Însă cea mai importantă întrebare, adică la cine au ajuns comisioanele în valoare totală de 25 de milioane de lei oferite cu generozitate de Seletzki, nu şi-a găsit răspuns. Comisia a stabilit că în spatele denumirilor cifrate se găseau comisioane şi mită pentru administraţie, însă nu a putu stabili niciun nume sau personaj concret.

2. Afacerea „Banca Marmorosch Blank”. Înfiinţată la jumătatea secolului al XIX-lea de Iacob Marmorosch şi Mauriciu Blank, instituţia bancară a fost una dintre cele mai importante din România interbelică.

În 1923, banca avea 25 de sucursale în România, pe lângă cele patru care activau la Paris, Istanbul, Viena şi New York, ajungând cea mai puternică bancă comercială din ţară. În acea perioadă, instituţia era controlată de Aristide Blank, fiul lui Mauriciu Blank. El era şi proprietarul a şapte publicaţii, printre care ziarele “Dimineaţa” şi “Adevărul”. Între 1924-1925, banca a cumpărat terenurile dintre actualul Bulevard al Aviatorilor şi Herăstrău, iar apoi a asanat terenul mlăştinos din zona de nord a Bucureştiului (actualele cartiere Aviaţiei şi Băneasa)
Problemele băncii au debutat odată cu marea criză internaţională din 1929. Doi ani mai târziu, instituţia a ajuns în incapacitate de plată: nu mai putea face faţă cererilor de restituire a depozitelor, plus că lipseau 16 milioane de dolari la nivelul acelui an şi avea credite nerambursate. Dincolo de situaţia economică mondială, banca a intrat în faliment în 1931 şi deoarece eliberase cecuri fără acoperire către Banca Naţională. După faliment, nu a existat o anchetă oficială şi nimeni nu a fost pedepsit pentru prăbuşirea băncii.

3. Afacerea „Pavajul” demonstrează cu succes că nu Adriean Videanu este cel care a inventat borduriada şi asfaltările acordate unor „grupuri de interese”, fără licitaţie şi la preţuri mult umflate. În anul 1933, primarul Bucureştiului Pache Protopopescu a oferit pe tavă, fără licitaţie, pavarea unei străzi din capitală unor apropiaţi, familia Rudenberg. Mai mult, firma deţinută de Rudenberg nici măcar nu avea experienţă în domeniul pavării străzilor.

Aşa că la scurt timp după încheierea reparaţiilor la strada principală din zona Unirii, pavajele s-au deteriorat şi s-au ondulat. În 1934, la numai jumătate de an după pavare, strada trebuia refăcută. Betonul folosit fusese de proastă calitate şi nici după şase luni nu făcuse priză. Colac peste pupăză, potrivit contractului, firma oferise o garanţie mult prea mică în cazul în care lucrarea s-ar fi deteriorat, care nu ajungea pentru refacerea pavajelor nici măcar parţial. Într-un raport al unei comisii de anchetă s-a stabilit că preţul real pe care ar fi trebuit să-l plătească primăria era de 40 de ori mai mic decât cel efectuat. Nici în acest caz nu s-au găsit vinovaţi.

4. „Spirtul negru din Maramureş” a fost o altă afacere din România interbelică ce a prejudiciat grav statul român. Ca şi acum, cei care fabricau şi comercializau băuturi alcoolice erau obligaţi să plătească un anumit procent la bugetul de stat. Însă unii jucători din piaţă au ales să fenteze statul şi să îşi facă afacerile în zona economiei negre.
La începutul anului 1930 s-a descoperit o fabrică clandestină de spirt la Şimleul Silvaniei. Sute de hectolitri de spirt de contrbandă fuseseră vândute timp de opt luni de zile în toate oraşele şi satele din nordul Ardealului, dar şi în Ungaria şi Cehoslovacia.

Milionarul Mihail Cengeşi, cel care deţinea chiar preşedinţia „Sindicatului spirtului”, pusese la punct o reţea serioasă de distribuţie a produselor fabricii sale. La izbucnirea scandalului, ziarul „Dimineaţa” scria că, fiind atât de bogat şi având pe deasupra şi cea mai importantă funcţie în sindicat, nu era de mirare că Cengeşi reuşise să obţină concursul tacit al unor demnitari ai statului român. Deşi Cengeşi a fost condamnat la opt ani de închisoare, niciun om politic nu a păţit ceva.

Să fim triști pentru că moare un rege laș, lipsit de onoare, care și-a disprețuit armata şi a adus cu el o şleahtă de profitori fandosiţi?

3 martie 2016 29 comentarii

Regele Mihai

Înțeleg că fostul Rege Mihai nu e deloc bine cu sănătatea.

Vârsta înaintată și diagnosticele puse de echipa medicala, „carcinom epidermoid metastazant” si „leucemie cronica”, ar indica faptul că nu mai e mult și dă colțul.

Presupun că fostul monarh nu prea are a se plânge de asistența medicală pe care o primește și e normal să fie așa, nu cred că ar exista nici riscul de a lua cineștie ce bacterie intraspitalicească așa cum se întâmplă la noi.

Ce nu înțeleg este tristețea bruscă ce i-a cuprins pe unii de prin presă şi nu numai; înţeleg că se întrec unii în a trimite mesaje pline de tristeţe aşazisei „case regale”.

De unde atâta tristeţe, nu pricep; de unde atâta dramă pe capul unora, greu de înţeles, de asemenea.

Nu prea i-am văzut pe ăştia să fie trişti când vorbesc de tinerii morţi ai lui Decembrie ’89, de victimele minerilor sălbăticiţi aduşi de Ion Iliescu, de victimele de la Colectiv, ori de copii morţi pentru că nu avem un laborator medical  ca lumea care să descopere ce viruşi i-au infectat. Când îmi amintesc de aceştia, am un puseu de tristeţe şi unul de revoltă când văd cu câtă nesimţire nimeni nu îşi asumă vina.

De ce ar trebui să ne întristăm pentru că moare un rege trădător care a adus cu el un clan pus pe fandoseală, pe fals, pe căpătuire (parţial deja ajuns în faţa Justiţiei)?

Asta nu înţeleg …

Care să fi fost marile realizări ale acestui om legat de calitatea de rege pa care a avut-o, care să fi fost marile lui fapte istorice, iar e greu de înţeles.

Să fie vorba de faptul că dumnealui a fost decorat de Stalin care după război pentru servicii aduse Armatei Roşii în timp ce nu a recunoscut niciodată cobeligeranţa armatei române? Ce dracu de mare rege o fi ăla care acceptă decoraţia aceasta în timp ce armata zisă pe vremea aceea regală era desconsiderată?

Dealtfel Mihai I a mai avut gesturi de dispreţ profund faţă de câteva lucruri.

Când, acum câţiva ani, era invitat la Moscova pentru a sărbătorii marea victorie contra fascismului a Armatei Roşii s-a dus. Şi ce se mai fandosea uitând că, de fapt, acea victorie a Armatei Roşii a însemnat pentru monarhia românească şi pentru dumnealui personal, un picior în cur de şi acum îi tremură decoraţia primită la Stalin a cărui armată care tocmai căsăpise armata română desfăşurată în URSS.

În momentul insurecţiei Armata Roşia erau pe punctul de a trece oricum frontiera României. Deşi ne tot lăudăm cu eroismul de a fi trecut în cealaltă tabără, din punct de vedere militar, a lăsa baltă un aliat cu care ai luptat la bine atunci când se împute brânza, poartă un nume: Trădare. Da, aşa se numeşte oricât s-ar simţi unii de ofensaţi de acest termen.

Ungaria, de exemplu, a preferat să rămână aliatul Germaniei până la capăt şi nu a dispărut de pe hartă. Dacă mergeau după logica noastră, ar fi făcut şi ei o astfel de insurecţie şi acum Ardealul de Nord ar fi fost între graniţele ei. A preferat însă onoarea de care Mihai I şi România  nu au fost capabili.

Un război poate fi câştigat sau pierdut, s-a înâmplat şi se întâmplă; urmările războiului se pot corecta în timp, onoarea pierdută, nu.

Mihai I şi-a arătat dispreţul profund faţă de Armata Română atunci când a acceptat să ţină un gângav discurs în Parlament tocmai în momentul în care armata îşi sărbătorea ziua. Suprapunerea celor două evenimente a avut ca motiv faptul că la festivităţile militare participa Traian Băsescu, Preşedintele României din acel moment şi Comandant Suprem al Armatei.

Ramolitul gângav fost monarh, dacă avea un minim respect faţă de Armata Română ar fi cerut ca discursul să se ţină, de exemplu, dimineaţa şi să condiţioneze prezenţa sa de prezenţa Sefului Statului în funcţie. Chestie de minimă politețe.

Ar fi fost un gest care ar mai fi spălat de pe obrazul său flegma trădării de care se face vinovat prin  acceptarea decoraţiei de la Stalin în timp ce Armetei Române nu i se recunoştea cobeligeranţa.

Triştii ăştia de perpectiva iminentei morţi a fostului monarh, uită probabil de gestul lui Mihai I de a semna actul de abdicare în care se spune:

 “A B D I C pentru mine și pentru urmașii mei dela Tron, renunțând pentru mine și pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României.”

Cei de care zic nu pierd nici o ocazie să se fandosească pe la sindrofiile clanului ce-şi spune „Casa Regală de România” umblând tot cu „majestate”, „alteţă” şi „excelenţă” în gură uită că dreptul ca lumea să li se adreseze aşa făcea parte din prerogativele la care Mihai I renunţa pentru dumnealui şi pentru urmaşii dumnealui prin semnarea actului de abdicare.  

Unii spun că acel act nu prea are valoare deoarece cel care l-a semnat ar fi spus că dacă nu semna trebuia să ia pistolul de pe masă şi să îşi tragă un glonte în cap.

Au mai spus şi că dumnelui considera că actul e lipsit de valabilitate, drept pe care şi l-a arogat ca fiind cel care a semnat.

Există un detaliu legal. În momentul în care a semnat era şeful statului. Calitate pe care a pierdut-o la intrarea actului în vigoare. Astfel, devenind om de rând, Mihai I nu mai avea puterea de a anula acea semnătură cum nu mai avea nici puterea de a semna un act care să îl anuleze.

Actul poate fi anulat doar dacă dumnealui sau urmaşul legal ar fi fost încoronat.

Chestia cu riscul de a-şi fi pierdut viaţa dacă nu semna ar fi fost  valabilă dacă ar fi fost vorba de un om obişnuit care ar fi făcut un compromis pentru a-şi salva familia să zicem. Doar că un monarh nu e un om obişnuit. La un monarh onoarea este considerată mai importantă decât viaţa.

Să nu mergem până la Decebal care a preferat să se sinucidă decât să se predea.

Să ne amintim de pilda de onoare dată de Brâncoveanu care a preferat să îşi vadă familia căsăpită decât să treacă la Islam ceea ce ar fi fost sinonim la acea vreme cu îngenuncherea în faţa Sultanului.

Da, dacă Mihai şi-ar fi tras la vreme cu glonte în cap nu reuşea să salveze România din  braţele sovieticilor, dar ar fi rămas în istorie ca un rege plin de onoare şi nu un rege trădător, decorat de comandatul suprem al unei armate care tocmai i-a căsăpit o parte din armata sa, pe cealaltă împingând-o într-o luptă în care nu i-a acordat nici măcar onoarea de a o considera cobeligerantă.

Cine este această aşa zisă „casă regală”? Un clan pus pe căpătuială în care calitatea de a fi rude este recunoscută sau nu după bunul plac al unora care bălesc la avere.

Să fim oare trişti că decedează un fost rege care a revenit în ţară cu o nevastă şi nişte fiice care habar nu aveau să vorbescă limba ţării? Chiar şi acum au un accent înfiorător…

Şi ce a făcut acestă adunătură de lepre în afară de a se fandosi cu tiluri pe care nu au dreptul să le poarte?

Acum câţiva ani Mihai I trecea prerogativele sale asupra fiicei lui. Care prerogative? Cele la care renunţase prin Actul de Abdicare? Wow .. să rămâi crăcănat de atâta emoţie.

Ce au mai făcut cei din acest clan de maimuţoi fandosiţi?

Au dorit să recupereze averea, castelele, domeniile etc.

Păi, la vremea aceea, bunurile de care se bucurau cei din familia Regelui aveau două regimuri de proprietate.

Unele aparţineau Coroanei, cumva similară acum Preşedinţiei, deci statului român, altele aparţinând familiei.  Aici avem o problemă considerată de unii o adevărată blasfemie.

Cum au ajuns în posesia familiei fostului Rege Mihai acele bunuri?

Când înaintaşul dumnealui a venit în ţară avea la el o geantă de voiaj şi cam atât. Or fi fost mari veniturile Regelui, dar nu chiar atât de mari încât să poată să justifice tot ce au cerut să să li se restituie și ce familia regală a luat cu ea când a plecat în exil.

Se spune că domeniile Coroanei aduceau venituri apreciabile. OK, doar că beneficiile după acele domenii nu erau ale Regelui ci ale Coroanei, deci ale statului.

Unele bunuri au fost trecute din proprietatea Coroanei în cea a familiei printr-o simplă semnătură… Oricât de şocant pare asta, nu trebuie să se mire nimeni. Să ne uităm cam cum au ajuns în propietatea unora care au ajuns la Beciul Domnesc proprietăţi ale statului în ultimii ani.

Întreb iar: De ce trebuie să fim trişti şi să ne punem cenuşă în cap că moare un rege? Cred că e suficiend ca, atunci când o fi să se întâmple, să spunem un „Dumnezeu să-l iert şi să-l odihnească!” aşa cum spunem la moartea oricui inclusiv când va muri Ion Iliescu asasinul din decembrie 89 …

DUPĂ 25 DE ANI – CRIME IERTATE, DAR NU UITATE, PENTRU LINIŞTEA ASASINILOR …

29 octombrie 2015 Lasă un comentariu

În loc de motto, cu tot cinismul:

„Tovarăşe Asasin, pentru acest popor şi pentru cei din jurul matale eşti doar o mumie care are senzaţia că mai trăieşte pentru că, din timp în timp, mai împute aerul …   Dumnezeu să te ierte, noi nu putem …”

(Noi cei care regretăm că nu ai fost aliniat la zid lângă

Dictator şi Sinistră de Crăciunul însângerat al lui ’89)

* * * * *

Gata, s-a prescris … asasinii din Decembrie 1989 nu mai sunt asasini. Dosarele au stat la prăfuit prin funduri de sertare până s-au prescris… Asta înseamnă oare  că următorii au murit de gâlci?

Din „Cartea Morților”, Fundația Academia Civică, București, 2013:

– Petre Astafei,  silvicultor,  22 de ani, asasinat  pe 24 decembrie 1989,

– Corina Roşca, 26 de ani, asasintă pe 23 decembrie 1989,

– Ewinger Slobodanca, 21 ani, ucisă la 17 decembrie 1989, Timișoara,

– Alexandru Radu Ionescu, 17 ani, ucis la 21/22 decembrie 1989, București,

– Octavian Burcioaică, 13 ani, ucis la 23 decembrie 1989, București.

– Sabin Agache, 33 ani, ucis la 23 decembrie 1989, Brașov.

– Ștefan Silviu Mincă, 14 ani, ucis la 23 decembrie 1989, București.

– Emil Duhnea, 39 ani, ucis la 22 decembrie 1989, București.

– Ana Ghidănac, 54 ani, ucisă la 23 decembrie 1989, București.

– Ariadna Carp, 29 ani, ucisă la 23 decembrie 1989, București.

– Lucrețiu Mihai Gîtlan, 19 ani, ucis la 23 decembrie 1989, București.

– Nicolae Vlase, 19 ani, ucis la 22 decembrie 1989, Brașov,

Nu tovarăşe ASASIN … nu au murit de gâlci şi nici pentru că erau nişte imbecili care s-au împuşcat între ei.  Au murit pentru că trăieşti tu … din păcate. Dacă te vei duce pe la mormintele lor într-o noapte liniştită vei auzi o întrebare ca o litanie: „Pe noi cine ne-a ucis?”.

Sau poate tu vei auzi: „De ce ne-ai ucis?” .. probabil de aceea nu vei avea niciodată curajul să treci pe acolo nici măcar cu coloana cu antemergător.

 Acum nu mai poţi fi nici măcar cercetat pentru că s-au prescris faptele. Sar asta nu are nici o importanță. Istoria te-a etichetat deja. Eşti ASASIN …

Poate faptul că acei tineri nu pot să se odihnească pentru că nu îşi ştiu asasinii face parte din  nota de plată pe care acest popor o are de achit pentru  ce a făcut … sau mai bine zis, nu a făcut acum un sfert de veac de Crăciun.

Nota de plată pentru că, la Crăciunul lui ’89, în loc să fii împreună cu ceilalţi asasini, aliniat frumos, cu mâinile la spate şi ochii legaţi ca toţi laşii în faţa morţii, alături de Nicolae şi Elena Ceauşescu lângă zidul de la Târgovişte…

Oare cum ar fi arătat ţara asta dacă la zidul de la Târgovişte ar fi fost aliniaţi Dictatorul, Sinistra şi Asasinul&co?

Altfel pentru că nu am mai fi avut un discurs care începea cu:„Dragi tovarăşi, Dictatorul a întinat nobilele idealuri ale comunismului…” şi nici o „democraţie originală” care ne-a blocat drumul spre o democraţie reală.

Ion Iliescu

 

ISTORIA NU IARTĂ, CERE ACHITAREA NOTELOR DE PLATĂ

 Istoria pare a fi un fel de râu care curge implacabil de la niște izvoare înceţoşate de negura timpului spre … Undeva. Nu ştie nimeni ce şi cum este acel Undeva, din timp în timp apar nişte profeţi, clarvăzători, analişti sau cum s-or autodefini cei care încearcă să creioneze viitorul.

Au apărut în fiecare epocă, partea ciudată fiind că ei iau în considerare unele întâmplări ale trecutului şi prezentului şi în funcţie de ele încearcă să construiască o prognoză, o viziune, o amintire despre viitor. De obicei ei nu pot spune decât foarte apriximativ ce va fi mâine, dar ştiu cu exactitate ce va fi peste o mie de ani.

Nu ştiu câţi se întreabă, atunci când stau faţă în faţă cu astfel de personagii, cum se explică faptul că lunea pe care o vedeau, să zicem, anticii, că ar urma să fie la unul sau două milenii după ei nu prea seamănă cu ceea ce s-a şi întâmplat. Nimeni nu a inaginat în antichitate ideea de electricitate, de motor, de unde radio, de cuptor cu microunde, de navă cosmică, de telefon ş.a.m.d., de alte detalii care au schimbat fundamental faţa lumii.

Da, aici e superşmecheria care face ca viitorul să fie cu atât mai diferit de cel prezis cu cât e mai îndepărtat şi detaliile care vor schimba lumeamai multe.

A existat o Romă care se credea ernă, a existat un Reich despre care se spunea că va dăinui o mie de ani, au existat multe care păreau eterne dar care s-au prăbuşit şi au lăsat în cel mai bun caz nişte ruine sau mişte legende care seamănmă tot mai puţin cu ceea ce au fost cândva.

Legat de acest implacabil râu care curge exact cum doreşte şi care se numeşte Istorie are perioade de calm când totul pare a fi atins serenitatea lucrului, bu sau rău, dar stabil, în echilibru.  Brusc apar tot felul de cascade sau cataracte care par a face râul să înnebunească şi să lase observatorul cu gura căscată de surpriza neînţelegerii.

Istoria, acest fabulos râu pare a înebuni şi a se învolbura inexplicabil dacă nu iei în  seamă energiile acumulate picătură cu picături care fac ca în momentele de învolburare nebunia să fie cu atât mai mare cu cât timpul de acumulare e mai mare. Energia dată de tensiunile acumulate e cu atât mai mare cu cât timpul de acumulare e mai mare. Astfel se explică percepţia de nebunie şi nenormalitate a războaielor, a revoluţiilor, a răsturnărilor de situaţie dar mai ales uimitor pare spectaculosul lor uimitor şi fascinant.

Cred că nimic nu e mai adevărat decât faptul că orice desfăşurare prezentă se poate explica la detaliu prin miriade de mici detalii ale trecutului.

Fie că vorbim de uimitoarea prestaţie a DNA care populează Beciul Domnesc cu tot felul de gulere albe sau vuitoane, fie că vorbim de gaşca -politico economică ce zdrobeşte gâtul norodului hăbăuc de la  greutăţile pe care le înfruntă zilnic, de mania unora de a epata aroganţi plimbându-se cu coloana cu giroifar sau de lipsa de reacţie reală la inundaţii sau alte calamităţi detaliile care le-au generat şi le generează le găsim undeva în trecut.

Putem vedea că, pe lângă izbucnirile care sunt suma diferitelor detalii ale trecutului, Istoria mai are o propietate implacabilă şi indiscutabilă. Aceea de a ne prezenta nota de plată la un moment dat.

Putem uneori să încercăm să amânăm achitatea notei cu iluzia că scăpăm de răspundere, putem să ne eschivăm, să cere scuze, să dăm vina pe alţii, să ne asumăm merite… degeaba, de achitarea notei nu scăpăm nici dacă ajungel la loc cu multă linişte şi verdeaţă, chiar şi atunci plătim prin eticheta care se lipeşte pe imaginea pe care o lăsăm lumii.

Avem exemple berechet … şi la nivel mic, personal şi la nivel de naţie.

LOVILUŢIA UITUCILOR

Un sfert de veac Ion Iliescu şi gaşca lui  au tot  încercat  să aducă uitarea peste balamucul Loviluţiei din 89…

Să uităm faptul că au murit atunci oameni şi mai tineri şi mai puţin tineri. Sau dacă nu am uitat văd că nu se serveşte o chestie de-a dreptul sinistră.

Se spunea, la nivel de ironie, că atunci, în acel nebun şi sângeros decembrie, cei care au murim au murit ca proştii pentru că nu au făcut decât să legitimeze puterea nou venită care de fapt era aceeaşi putere dar un picuţ cosmetizată.

Oamenii par a fi uitat atunci că Ion Iliescu era din lista scurtă a PCR, din nomenclatura înaltră a partidului … nu era puţin lucru să fii ceea ce acum se numeşte baron local şi încă ceva. Primsecretarul de partid  pe  judeţ avea la degetul mic monstruoasa Securitate. Păreau a fu uitat, dacă au ştiut vreodată şi faptul că s-a şcolit la Moscova, or asta era posibil DOAR FIIND ÎN GRAŢIILE KGB şi …de ce nu? … GRU …

Este absolut uimitor că oamenii iau de bună ceea ce li se serveşte cu neruşinare precum fânul în ieslea bovinelor şi nu reacţionează … Nici o reacţie la sinistrul cinism cu care li se spune că atunci oamenii au murit pentru că erau stresaţi şi trăgeau unii în alţii ca apucaţii.

Oare nimeni nu mai ştie cum eram înebuniţi de absconşii terorişti arabi, superspecialişti în ucidere,  pregătiţi să lupte până la moarte, sălbatici,  asevărate maşinării setate de regimul  lui Ceauşescu să o protejeze, antrenaţi prin  baze care mai de care mai secrete situate neapărat undeva prin locuri nepopulate, de obicei în creierii munţilor  unde se trăgeau de budigăi cu capra neagră şi cu ursul?

Oare nimeni nu îşi aminteşte că modul în care primeam atunci manipularea era altul decât cel de acum pentru că altul ne era bagajul educaţional şi informativ de care aveam parte, că zvonistica lucra ca un acid care se insinua în creiere dând viaţă monstrului fără chip … frica? o frică puternică, profundă, aproape materială, dominatoare.

CA  O LITANIE, din mormintele frumos aliniate ,se aude încă: „PE NOI CINE NE-A UCIS?”

Trecem pe lângă câte un cimitir şi vedem nişte morminte la fel, frumos aliniate, dar nu ne mai întrebăm cine i-a ucis pe cei ce zac acolo şi nici cine şi de ce ne opreşte acum  să aflăm… ba, uneori privirea ne este atrasă de cineştie ce maşină aspectuoasă ori vreo gagică nenăscută la vremea când mureau cei de sub grelele pietre şi trecem mai departe întrebându-ne unde să ne ducem în concediu, sau cineştie ce banalitate cotidiană. Uităm că în locul maşinii aceleia acum un sfert de veac vedeam doar Dacii, o mare de dacii de toate culorile, iar în locul gagicii spectaculos de sexos şi viu îmbrcată şi scump coafată, vedeam alte gagici, poate nu mai puţin  fumoase dar mult mai cenuşii ca aspect general, mai triste şi mai atente la imaginea periferică, poate cineva o urmărea cu atenţie şi atunci era o problemă … uităm că şi maşina şi fata le putem vedea tocmai mulţumită libertăţii pe care  ne-a adus-o moartea acelor din mormintele frumos aliniate.

Uităm … şi peste uitarea specific omenească, mai nou sa sprapune flegma cinismului asasinilor care au decretat că gata, nu se mai cercetează cine sunt criminalii … s-a prescris.

Cum dracu să se prescrie? Morţii din mormintele frumos aliniate au murit cumva de gâlci sau gripă porcină şi nu „intoxicaţi” cu plumbii plecaţi din armele ţinute de unii care după asasinat au ajuns politicieni, ori oameni de afaceri, indivizi care după ce i-au ucis pe acei tineri timp de un sfert de veac l-au tâlhărit şi familiile?

PRESCRIERE PENTRU LINIŞTEA ASASINULUI

Indiferent cât de mult tuş, câtă muncă, câtă hârtie s-au cheltuit pentru tipărirea de cărţi şi articole, cât de mulţi şlugarnici limbrici  ai Sinistrului Mincinos Asasin, pe Ion Iliescu implacabila Istorie a lipit eticheta: ASASIN

Asasin pentru crimele lui Decembrie 89, asasin pentru crimele mineriadelor, asasin pentru blocarea acestul amărât popor de a putea şi el să se înscrie, cu demnitate, între popoarele civilizate, europene, continuând să se zbenguiască în apele tulburi în care pescuiau şi pescuiesc tâlharii care acum se plâng că la Beciul Domnesc nu au condiţii minimale cu care au fost învăţaţi … Tâlharii care, în megabordelul politic numit Parlament, jignind chiar ideea de parlamentarism, se amaninţă cu sugestii de genul „Dacă nu mă apăraţi împotriva justiţiei cădeţi şi voi pentru că vă dau în gât. Pe toţi” .. şi toţi se îngrozesc ştiind că sunt vinovaţi.

Tălhari care de un sfert de veac sunt tot timpul  aleşi ameţind electoratul cu campanii  de nababi, campanii pe care le plăteau cu bani furaţi tocmai din buzunarul electoratului căruia i se dă impresia că e beneficiar al mitei electorale…

Culmea e că, după alegeri, deşi averea pesonală nu a suferit daune, se consideră întreptăţiţi, pentru sa-şi recupera cheltuielile, să fure şi mai mult, să vândă pur şi simplu contracte plătite de la Buget; contracte care nu vor duce la un final, contractul respectiv, cel mult cu denumirea schimbată urmând a fi vândut iar după o vreme.

Indiferent cât de mult se enervează Iliescu atunci când e întrebat de rolul său real în Loviluţia din Decembrie sau în mineriada din ’90, indiferent cât de fals amabil zâmbea cândva în afişele unde zicea că e cu poporul, da, exact cu poporul căruia îi scipa în faţă că el e sărac şi cinstit cu toate că la mână avea un ceas de superclasă pe care respectivul popor  avea nevoie de cinci ani de mers la serviciu pentru a-l  cumpăra,  indiferent cât de unsuros şi împuţit a bolşevic ne-a jignit de multz ori cu fandoselile lui de social democrat, jignind chiar esenţa social democraţiei Ion, Iliescu a fost rămâne un ASASIN.

E asasin pentru că şi-a permis ca în 89 când mureau cei din mormintele frumos aliniate el venea şi se instala cu nesimţire  în fruntea ţării …E asasin  pentru că atunci când printre gloaneţe tinerii strigau „Jos Comunismul” el îşi începea discursul prim cu:

„Dragi tovarăşi, dictatorul a întinat nobilele ideamuri ale Comunismului …”

E asasin pentru că el, comunistul fără leac îşi permitea să se ducă şi să mimeze tristeţea la fiecare aniversare a eroilor revoluţiei…

 E asasin pentru că şi-a permis să vorbească despre „democraţia originală” care a dus la o clasă politică formată din  tâlhari  care se apără unul pe altul împotriva justiţiei, cei care nu au ajuns încă la beci fiind lşiberi doar pentru că DNA nu i-a cercetat….

E asain pentru că a înfometat acet amărât popor care nu e putut să îşi creeze şi el bunăstare europeană pentru că sunt prea bogaţi tâlharii generaţi de acea „democraţie originală”…

E asasin  pentru că acei eroi care au sperat că vor face din ţara asta o ţară normală, europeană, sunt făcuţi tâmăpiţi care şi-au tras singuri, unul altuia gloanţe în cap…

E asasin pentru că în spitale mor oameni, pentru că din şcoli iasă analfabeţi, pentru că gunoaiele puiai „democraţiei originale” se plimbă protejaţi  cu coloane  făcute din poliţiştii care mor ca miliţienii căzând în gropi cu motocicleta scumpă cu tot…

E asasin pentru că a publicat cărţi mincinoase şi manipulatorii în care adebărul de platinat, siliconat şi prezentat ca fată mare …

E asasin nu pentru că o spun eu ci pentru că aşa spun:

Petre Astafei, Corina Roșca– Petre Astafei,  silvicultor,  22 de ani, asasinat  pe 24 decembrie 1989,

– Corina Roşca, 26 de ani, asasintă pe 23 deecembrie 1989,

– Ewinger Slobodanca, 21 ani, ucisă la 17 decembrie 1989, Timișoara,

– Alexandru Radu Ionescu, 17 ani, ucis la 21/22 decembrie 1989, București,

– Octavian Burcioaică, 13 ani, ucis la 23 decembrie 1989, București.

– Sabin Agache, 33 ani, ucis la 23 decembrie 1989, Brașov.

– Ștefan Silviu Mincă, 14 ani, ucis la 23 decembrie 1989, București.

– Emil Duhnea, 39 ani, ucis la 22 decembrie 1989, București.

– Ana Ghidănac, 54 ani, ucisă la 23 decembrie 1989, București.

– Ariadna Carp, 29 ani, ucisă la 23 decembrie 1989, București.

– Lucrețiu Mihai Gîtlan, 19 ani, ucis la 23 decembrie 1989, București.

– Nicolae Vlase, 19 ani, ucis la 22 decembrie 1989, Brașov,

 şi mulţi alţii enumeraţi în „Cartea Morților”, Fundația Academia Civică, București, 2013 … tineri de care Parchetul,  în autismul său, nu a auzit şi declară cu nesimţire, prescrise acele crime  …

Nici să ne întrebăm cine i-a ucis nu mai avem dreptul ?

Sau, dacă bănuim cine are mâinele pătate cu sângele lor, nu mai avem dreptul să ne întrebăm cum au reuşit să devină  atât de bogaţi acei asasini în cei 25 de ani scurşi de la Crimele din Decembrie? Oare nu tocmai jefuind familiile victimelor lor?

DEMOCRAŢIA ORIGINALĂ SINISTRĂ ŞI RIDICOLĂ

Poate putem să ne întrebăm cum a reuşit democraţia lui originală producă un premier care deja a executat  două mandate la puşcărie, un altul fiind în drum spre puşcărie fiind judecat penal pentru fapte de corupţie, un guvern în care e mai uşor să îi enumeri pe cei care nu au probleme cu justiţia, o clasă politică de tâlhari, un  patronat de carton  îmbogăţit din tâlhării, o adunătură de tâlhari care îşi plimbă târfele cu antemergător după care le bagă în parlament?

Cum s-a reuşit oare ca după 25 de ani să avem doar nişte cioturi de drumuri mai aranjate cărora le spunem cu emfază, autostrăzi, cum tâlharii democraţiei originale au băgat la fier vechi o industrie care, deşi nu foarte performantă, exista totuşi, un minerit înfloritor cândva, o agricultură care la un moment dat iriga milioane de hectare s-a uscat pur şi simplu în vara care a trecut …

Da tovarăşe Iliescu, indiferent ce zici, sau cât de mult te enervezi, eşti ce eşti: ASASINUL ROMÂNIEI. Mai sinistru chiar decât orice alt ucigaş în serie pentru că ai avut tupeul să te legitimezi şi să te caţeri pe cadavrele lor până sus de tot, atât de sus încât ai tupeul să te consideri, deşi eşti ateu/adeu, deificat…

HALUCINANT:

Democraţia originală a Asasinului a reuşit să genereze lucruri remarcabile de trecut în Cartea Recordurilor.

Absolut incrdibil este că, deşi acum mii de ani dacii se îmbogăţeau extrăgând aur şi argint, ungurii şi austriecii îşi construiau capitalele cu aur mioritic, în perioada de după „Dragi tovarăşi Dictatorul … blablabla” România a reuşit să facă industria aurului, nerentabilă.

Înainte de 1990 în România, deşi era un picuţ de criză de locuinţe, se construiau o grămadă  de blocuri, acum nu mai pot fi nici măcar zugrăvite.

Înainte de 1990 se îmbolnăveau oamenii de frig în apartamente pentru că nu se dădea căldură, acum se îmbolnăvesc de frig pentru că nu pot plăti căldura.

Înainte de 1990 oamenii mâncau salam cu soia, beau cafea cu năut, răbdau pentru că erau goale almentările şi măcelăriile. Acum sunt pline dar oamenii nu pot cumpăra mare lucru pentru că deşi avem preţuri europene avem venituri de care europenii spun  că sunt imposibile .. da imposibile, în Grecia, ţară în faliment, pensiile şi ajutoarele de şomaj sunt mai mari decât salariile de la noi.

Înainte de 1990 învăţământul românesc, aşa cu  era el, promova totuşi valori cu sistemul de examene în care te diceaci cu pixul şi cunoştiinţele şi reuşeai dacă ştiai, după, dacă eşti fiul lui domnu’ Cutare intrii la facultate pentru că eşti fiul lui domnu’ Cutare şi în liceu chiar dacă eşti  bâtă şi habar n-ai unde e liceul ai note bune.

Acel învăţământ reuşea să asigure manuale care puteau fi folosite, acum trebuie să cumperi manuale din care înveţi de Andreea Esca sau de Mădăpina Ghenea dar nu ştii exact au fost  şi ce-au făcut  Ştefan cel Mare şi Mihai Vitreazul sau nu eşti foarte convins la ce formaţie a jucat Albert Einstein.

Un învăţământ în care, la prima oră zici Tatăl Nostru după care înveţi cum se plimba Eva ca paraşuta în curu gol până a dat în patima merelor după care vine ora la care înveţi de Big Bang şi de Teoria Evoluţionistă de umblii mai năuc decât capra care nu ştie dacă e poziţie sau animal…

ASASINUL&CO TREBUIAU ALINIAŢI ÎN 89 LA ZIDUL DE LA TÂRGOVIŞTE ALĂTURI DE DICTATOR ŞI SINISTRĂ

Da tovarăşe Asasin, toate astea şi multe altele există din cauza democraţiei originale pe care ai generat-o şi ai promovat-o împreună cu o adunătură de tâlhari care împreună cu care trebuia să stai aliniat împreună cu Nicolae şi Elena Ceauşescu, Dictatorul şi Sinistra istoriei mioritice…

Pentru că nu a făcut-o  şi încă pare a nu înţelege eroarea istorică acest popor va avea de achitat o notă de plată uriaşă a cărei dobânzi cresc exponenţial … probabil că indiferent dacă vreodată acest popor va fi primit în Schengen, în realitate tot va fi considerat din zona gri. Până va băga la cap, apoi va şti cum să se reseteze şi să redevină demn … Dacă nu cumva, pâbă atun ci acest popor va deveni unul mic, insignifiant …

P.S. Pt cititor dacă se va nimeri ca vreunul  să ajungă până aici. Mulţumesc pentru timpul acrdat şi scuze pentru lungimea textului. Aşa a fost să fie. Textul iniţial a fost dublu… 🙂

Ion Iliescu .

 

Pentru cei care mai au nostalgii comuniste: EXPERIMENTUL PITEŞTI

Povestea „Experimentului Pitești”, cea mai groaznică închisoare a tuturor timpurilor. Atunci când trebuie să-ţi omori în bătaie cel mai bun prieten!

EXPERIMENTUL PITEȘTI

EXPERIMENTUL PITEȘTI

Românii au fost cei mai cruzi din istorie. I-au depășit până și pe profesorii lor sovietici. La Pitești a funcționat cea mai dură închisoare, pe lângă care poveștile despre Guantanamo sau torturile asiatice cad în desuetudine. „Reeducarea” prin tortură a dat greș, dar sute de oameni au rămas mutilați trupește, dar, mai ales, sufletește, pe viață. Nemții l-au avut pe Mengele, rușii pe Macarenco. Noi pe un moldovean, pe nume Țurcanu. Dar, în spatele său, au fost alte creiere sadice. Comuniștii români!

Niciodată, în istoria umanităţii, tortura nu a fost folosită la fel ca la noi în ţară. Chinurile și crucificarea lui Hristos, barbarismele Evului Mediu, crimele din lagărele de concentrare naziste și gulagurile staliniste și chiar schingiuielile din temutele închisori maoiste par niște eufemisme pe lângă ce s-a întâmplat la Pitești. Culmea, nici ruşii, care au patentat metoda unuia pe nume Macarenco, nu au pus-o în practică! Nicăieri, în şirul interminabil de crime care este istoria, oamenii nu au distrus oameni, ca în oraşul care l-a dat pe Dobrin. Într-o clădire din nordul urbei argeșene, ce seamănă mai degrabă cu o școală elementară, tortura a fost ridicată la rang de virtute. Acolo, între noiembrie 1949 şi mai 1951, câteva sute de studenţi vinovaţi doar de credinţa şi speranţele lor, au fost bătuţi şi chinuiţi atroce nonstop. Dar, nu o oră, o zi sau o săptămână. Ci cu lunile.

Sângele a fost, în acele vremuri, singura constantă a vieții lor chinuite. Doisprezece au murit, din care doi s-au sinucis. Ei au scăpat cel mai uşor! Alții, mulți dintre ei, au mâncat fecale, au băut urină, şi-au pupat unul altuia anusurile, au lins voma altora, au hulit şi au blasfemiat şi, cel mai grav, au devenit din victime, călăi. După ce, invariabil, cedau, îşi turnau colegii, prietenii, rudele, renunţau la orice credinţă şi, în final, apoteotic, deveneau, din convingere, torţionarul celui mai bun prieten! Acolo, dracul avea un nume: Eugen Țurcanu. Un deținut și el, devenit diavolul pe pământ! De pe urma „Experimentului Piteşti”, puşcăria unde până şi gardienilor le era frică de capii deţinuţilor, mai sunt doar câţiva supravieţuitori. Doi dintre ei, un geolog nonagenar şi un arheolog octogenar, povestesc cu serenitate cum moartea i-a învăţat să o iubească.

„Le scotea câte un ochi, le rupea nasul!”

„Părintele Calciu-Dumitreasa a fost omul lui Ţurcanu şi dup’aia a deviat. Bătea şi el grozav”

Gheorghe Bâgu are 92 de ani. „Eram geolog, dar când m-au luat nu aveam licenţa”. Abia se mai poate ridica de pe scaun, dar mintea îi merge brici. A făcut puşcărie politică, ani de zile, la Iaşi, Ministerul de Interne, Rahova, Văcăreşti, Jilava, Piteşti şi Canal. A fost condamnat pentru „omisiune de denunţ”. Bătrânul oftează: „Nu l-am turnat pe un coleg că era legionar… Am luat doi ani și am făcut trei!”. La Piteşti a stat trei luni. Apoi, l-au mutat la Canal. „După Pitești, Canalul a fost ca o tabără de vacanță! Acolo, vedeai cum te omoară!”. Culmea, domnul Bâgu nu a luat nicio palmă la Piteşti. În schimb, a văzut totul. A avut un noroc chior. Nevasta lui Eugen Ţurcanu era prietenă cu viitoarea sa soţie, aşa că Ţurcanu l-a luat, la propriu, sub aripa sa. „Am dormit sub pătură cu el cam o lună. Ne povesteam reciproc. Pe mine mă proteja şi pe alţi îi bătea! Îi umplea de sânge, le scotea câte un ochi, le rupea nasu… Gelu Gheorghiu trăieşte şi acum, a rămas fără un ochi și o ureche! L-a bătut Ţurcanu cu o bâtă!”, povesteşte, calm, fostul deţinut politic.


...



Împărtășania satanică

Ce urmează este horror. „I-a zis lu’ unu’, Cornel Niţă –student la Politehnică – să se dezbrace. I-a legat mâinile la spate, i-au băgat un par printre ele şi doi l-au ţinut în sus. L-au bătut cu un par, numai peste cap, de la cinci la zece seara. Atunci a murit!”. Bătrânul retrăieşte coşmarul: „Pe altu’, tot Niță, l-a pus să stea cu gura căscată și i-a pus pe subalternii lui să-i scuipe în gură! Pe alții îi băga cu capu’ în hârdăul cu căcat!”. Îşi aminteşte că, de Crăciun şi de Paşte erau puşi să cânte popeşte cu pornografii. Ştie bine şi acum, dar nu vrea să spună versurile satanice… „Pe post de împărtășanie primeam rahat și urină! Pe cei mai religioși îi punea să-l pupe în fund pe el și pe alții!”, te îngreţoşează bătrânelul. Şi, tortura a dat roade: „De teamă că-i omoară, ce să facă…, se turnau între ei, îşi denunţau părinţii, soţia şi prietenii!”. Părerea sa este că Țurcanu a fost un dezaxat. „Pe deoparte, era nostalgic, vorbea de soţie şi de fetiţa sa şi, pe de alta bătea…”. Zice că a avut mare noroc că l-a protejat Eugen Ţurcanu. „El m-a mutat de la <> – celula dracului, în alta!”. Despre comandantul puşcăriei spune că era un derbedeu: „I-a pus pe cei de la <> să se dezbrace și să stea cu fața în jos, pe ciment. Țurcanu și ai lui i-au bătut, până s-a făcut o mare de sânge. Mă îngrozeam când îi auzeam urlând, că mi-era frică că-mi vine și mie rândul!”. A scăpat, că l-au mutat la Canal.


FOTO: Gheorghe Bâgu spune că, pe lângă pușcăria de la Pitești, munca la canalul Dunăre-Marea Neagră i s-a părut ca o vacanță

FOTO: RĂZVAN VĂLCĂNEANȚU



Creierele „Strategiei Informativ-Operative”

Practic, din clădirea în formă de T, cu două nivele şi subsol, nu s-a mai păstrat, în forma originală, decât corpul administrativ. După 1977, când închisoarea a fost desfinţată, acolo a funcţionat un trust de construcţii. După ’90, s-a privatizat și locul fostelor celule a fost luat de birouri. Din 2009, o parte din clădire este monument istoric. „Îmi scapă de ce nu toată!”, spune Alin Mureşan, istoric la Centrul de Studii în Istorie Contemporană, entitate care organizează periodic vizite în fostele puşcării comuniste. Dar a rămas, practic neatinsă, o încăpere, temuta „Camera 4 – Spital”, loc în care, pe o masă, erau căzniți înfiorător cei ce refuzau „demascarea”. Totul sub ochii celorlalţi deţinuţi care aşteptau îngroziţi să le vină şi lor rândul…


FOTO: In jurul fostei pușcării sunt acum blocuri de locuințe



Acum, locul este amenajat ca o capelă, iar în locul mesei morţii se află catapeteasma. Piteștiul a constituit prima încercare consolidată de aplicare a strategiilor informativ-operative ale Securității. Ele au fost transferate în rândul deţinuţilor prin practica recrutărilor şi a culegerii de informaţii, pe fondul unui scenariu ritual, marcat de cruzimi greu imaginabile. Sunt nişte nume care trebuie neapărat pomenite! Coordonarea întregii acţiuni a fost făcută de Marin Jianu (ministru adjunct al M.A.I.), Gheorghe Pintilie (şeful D.G.S.P.), Al. Nicolschi (subdirector general în D.G.S.P.), Iosif Nemeș (primul şef al Serviciului Operativ, înlocuit de lt.col. Tudor Sepeanu şi apoi de mr. Coman Stoilescu), colonelul Mișu Dulgheru (şeful Direcţiei Anchete Penale) şi Gavril Birtaș (şeful Direcţiei I, Informaţii Interne). Şi, nu în ultimul rând, comandantul închisorii de pe atunci, lt. maj. Alexandru Dumitrescu.


FOTO: Alexandru Dumitrescu

FOTO: Alexandru Dumitrescu



Reeducare prin tortură

„Ţurcanu era întzreg la minte dar sadic…”

În clădirea fostei pușcării din Pitești funcționează astăzi, cinic într-un fel, mai multe firme de construcții. „Inaugurată” în 1941, închisoarea a găzduit, până la venirea comuniștilor, infractori de drept comun și câțiva elevi legionari. După ’44, printre „oaspeții” săi au fost și regaliști, membri ai partidelor isorice și, din nou, legionari. Dar adevărata sa menire a dobândit-o abia în 1949 când, la inițiativa unui grup restrâns de securiști și activiști de partid, penitenciarul a devenit locul unde foștii studenți legionari sau doar anti-comuniști urmau să fie „reeducați”. Nu oricum, ci prin tortură. Și nu schingiuiți de gardieni, ci de o seamă de deținuți care sperau să-și reducă pedepsele. Liderul lor a fost un moldovean pe nume Eugen Țurcanu, membru de partid, fost legionar. Ura sa împotriva foștilor frați de cruce era infinită. Credea că din cauza lor i s-a tras totul. Adus din închisoarea Suceava la Pitești, Țurcanu, cu binecuvântarea Securității și PCRului, și-a devoalat latura sadică, neegalată în istoria recentă a României nici de cel mai cunoscut criminal în serie, Râmaru.

Eugen Țurcanu. Portretul unui torţionar pursânge

Coada de topor a securiştilor şi politrucilor comunişti a fost Eugen Ţurcanu. Nici Mengele n-a fost un sadic ca fostul legionar, convertit din oportunism în comunist şi devenit din simplu puşcăriaş în tartorul unei închisori. „Un bărbat frumos, ieșit din comun, cu capul mare, cu trăsături fine, fruntea lată, buze senzuale, părul castaniu spre blond, ondulat și nasul de tip clasic, grecesc. Ochii, mari, exagerat de mari, albaştri, foarte expresivi.


Eugen Ţurcanu

Eugen Ţurcanu



„Experimentul Pitești” a luat sfârșit în 1951, în urma unei delațiuni făcute de Vintilă Weiss, un fost cadru M.I. de origine evreiască. Acesta, bolnav de tuberculoză în închisoarea de la Gherla, a dat în vileag crimele unor foști colegi de-ai săi. Țurcanu și alți 15 torționari au fost executați. Alexandru Dumitrescu, fostul comandant al pușcăriei, a fost condamnat și el la închisoare, dar a fost grațiat.



„Să te ferească Dumnezeu să-ţi prinzi degetul un minut …”

Când se încrunta, te înspăimânta. (…)Când îți dădea un pumn sau o palmă, te dobora la pământ. Când se enerva era atât de crud, că distrugea totul în calea lui ca un ucigaş feroce. Îşi aducea aminte de tot ceea ce declarase fiecare student la Bucureşti şi la Gherla”, arată, în cartea sa, istoricul Dumitru Bordeianu. Țurcanu a participat direct la torturarea a sute de deținuți și este responsabil, cel puțin moral, pentru decesul aproape a tuturor victimelor. Obişnuia să îşi coordoneze subordonaţii în timpul bătăilor: „Dă-i Gherman; fii atent Puşcaşule la ăla din dreapta ta. Steiner, atinge-l peste picioare cu bâta, nu cu cureaua”. Trecea aşa poate o oră, cu unele mici pauze, câteva minute de odihnă pentru bătăuşi. Cu o voce calmă, plină de mulţumire, şeful echipei dădea încetarea: „Ajunge!”. Țurcanu a fost executat, în 1954, alături de alți 15 studenți-deținuțitorționari. A fost singurul care a susţinut, până la capăt, că ceea ce a făcut a fost pentru Partid!

Radu Ciuceanu: „Am încercat să fac față. N-am reușit!”

Nu la fel de norocos a fost arheologul Radu Ciuceanu, fost parlamentar în două legislaturi, om cu 15 ani de temniţă grea în spinare. La 87 de ani, domnul Ciuceanu recunoaşte că, la Piteşti, a luat, dar a şi dat! Nu îi e uşor să spună. „Dacă m-au băgat cu capu’n rahat, poate să fi dat și io o palmă… N-avem voie să spunem că am fost îngeri! Atât de mare a fost întunericul acolo…”, se uită în gol bătrânul. Ciuceanu a fost condamnat după ce a căzut reţeaua anticomunistă „Mişcarea Naţională de Rezistenţă-Oltenia”, a generalului Iancu Carlaonţ.


FOTO Radu Ciuceanu spune că a fost cât pe ce să se asfi xieze cu sângele camarazilor săi de detenție

FOTO: RĂZVAN VĂLCĂNEANȚU



A făcut un tur aproape complet al închisorilor comuniste. La Piteşti a stat şi el doar trei luni. „Pe noi s-au exersat metodele de tortură și capacitatea de reacție. Am încercat să facem față. N-am reușit”, lăcrimează fostul deţinut. Îmi ia mâna şi mi-o pune la ceafa sa: „Uite, şi acum am un cucui! A fost noaptea Sf. Bartolomeu!”. Spune că, după Piteşti, foştii săi camarazi au rămas fie orbi, chiori, surzi sau cu membre rupte: „Unul, de 23 de ani, Niţă Cornel, a murit în faţa mea”.



Spurcăciunea „Dragostei în familie”

Radu Ciuceanu vorbește, pe nerăsuflate, cum a fost maltratat de trupa lui Ţurcanu. „Au năvălit peste noi cu bâte şi răngi de fier. Am vrut să-l pocnesc pe Ţurcanu! Mi-a dat o bâtă în piept şi m-a doborât. Cu toţii am stat pe masa din <>. Te legau și te băteau câte trei-patru inși, cum se toacă carnea! Dimineața era o grămadă de trupuri de un metru și jumătate și io dedesubt. Sângele lor era să mă sufoce!”, rememorează fostul deţinut politic. Ciuceanu mai spune cum erau puşi să facă „Broasca”, să ţopăi cu mâinile sus, până cădeai. Şi apoi, iar bătaie. Cum trebuia să stai într-un picior cu orele: „Mai mult de trei ore nu puteai şi apoi iar omor!”. „Dar specialitatea lui Țurcanu era să te strângă de gât noaptea! Cică, să te ajute să visezi…”, îţi taie venerabilul, brusc, respiraţia. Iar „Dragostea în familie” era linsul fundurilor nespălate ale camarazilor. Şi el, Radu Ciuceanu, a mâncat rahat, la propriu? Bătrânul îşi duce mâna la gât: „Nu puteam… Era doar un pretext să te bată iar. Mai greu era când te băgau cu capul în tineta cu fecale și urină…”.



Cele patru faze ale reeducării

Prima oară era „demascarea externă”, unde deținutul trebuia să-și arate credința și loialitatea față de partid și ideologia comunistă. Deţinutul trebuia să mărturisească orice informaţie care putea ajuta la anchetă şi să denunţe orice persoană care intrase în contact cu cel anchetat, din considerente politice sau sociale. Declarațiile erau făcute întâi verbal, în plină tortură, urmând a fi verificate de cineva din Comitetul de Reeducare, apoi notate în scris, semnate cu forţa de către cel anchetat şi trimise la Interne.

Apoi urma „demascarea internă” ce presupunea denunțarea oricărui coleg de celulă sau din penitenciar, ce dăduse ajutor altui deţinut, fie prin sprijin moral ori material, sau care făcuse afirmaţii defăimătoare la adresa regimului comunist, penitenciarului ori la adresa lui Ţurcanu sau altor torţionari. Această fază a procesului reeducării urmărea anihilarea morală a deţinutului şi distrugerea personalităţii şi caracterului acestuia. Urma „demascarea publică” ce făcea referire la faptul că deținutul trebuia să renunțe la orice pasiuni și dorințe, precum și la orice ideal propriu, începând cu familia, rudele, prietenii şi terminând cu credinţa în Dumnezeu. În ultima fază, unii deținuți erau siliți să conducă procesul de „reeducare” al celorlalți și, în unele cazuri, al celui mai bun prieten al său, devenind torționarul acestora.

Autor: Mihnea-Petru Pârvu

http: evz.ro

Simfonia Romanica Blue

28 decembrie 2014 Lasă un comentariu

Altele erau comparatiile pe care le cautam.
Altele trebuiau sa fie rezultatele , conform astreptarilor mele.
Nu am reusit sa gasesc o nisa, sa ies din perdeaua de fum, sa schimb tonalitatea….
Va recomand spre analiza urmatorul articol , aparut in 17/04/2013 ani intr-un magazin istoric si politic, sub semnatura theophyle si totodata, va intreb, ce s-a schimbat? 

De ce nu iesim din bucla asta temporala?

foggynight

Ce s-a schimbat ?

Vânzări politice – […] În ianuarie 1925, Iuliu Maniu a adresat partidelor de opoziţie un nou apel de a se uni pentru a pune capăt dominaţiei liberale şi a „reinstaura un regim democratic în România” [ un fel de USL, daca doriti] Argetoianu [un om inteligent si abil de o rautate proverbiala, asemanatoare cu cea a lui Felix Varanu’ zilelor noastre] l-a convins pe Iorga să accepte fuziunea cu PNR, folosind cu mare abilitate „arta linguşirii”. Iorga se pregătea să plece la Paris, când Argetoianu i-a cerut o 17-04-13-P_8întrevedere înainte de plecare. Au discutat despre literatură, despre Sofocle şi dramele scrise de Iorga, care nu se bucurau de prea mare succes la public. Argetoianu a recitat din memorie pagini întregi din dramele lui Iorga, spre încântarea acestuia. La despărţire, Argetoianu i-a spus: „A, era să uit, domnule profesor. Dumneata pleci pentru mai multă vreme. Nu crezi că ar fi bine să dai cuiva, în care ai mai multă încredere, delegaţia de a trata fuziunea cu domnul Maniu?” Răspunsul a venit pe loc: „Dar se înţelege. Iată, să-ţi dau o delegaţie în scris; ai din partea mea depline puteri”. A doua zi, Argetoianu s-a prezentat la Maniu. Trei zile mai târziu, pe 8 martie 1925, fuziunea dintre cele două partide a fost ratificată, iar Nicolae Iorga a devenit co-preşedinte al partidului. Divergenţele de opinie au fost determinate de fuziunea cu Partidul Ţărănesc, ceea ce l-a determinat pe savantul român să îşi reînfiinţeze vechea formaţiune pe 28 septembrie 1926, sub denumirea de Partidul Naţional. Această hotărâre n-a fost urmată de o activitate politică şi organizatorică corespunzătoare, astfel încât partidul său a rămas o organizaţie politică minoră. […] Aveti aici sursa pe Politeia Doctrinara.

Nici metodele si nici practicile nu s-au schimbat. Aceleasi aliante, care nu erau bazate pe absolut nimic altceva decat dorinta puterii, satisfacerea  clientelei politice si imbogatire, desi majoritatea erau putred de bogati.  Nu cred ca exista multe figuri politice interbelice mai malefice decat cea a lui Argentoianu. Tizul perfect al lui Voiculescu-Varanu.’ Bineinteles diferenta ar fi la nivel intelectual, lipsa de moralitate a fost insa identica. Traseismul si alipirea de partide cu electorat, fara ca formatiunile pe care le-a condus sa valoreze ceva electoral – Argentoianu. Bineinteles ca m-am distrat copios cand Jurnalul National a publicat amintirile lui, acum cativa ani. Ce ironie!

Traseism. […] După alegerile parlamentare din iunie 1926, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au început negocierile pentru fuziunea Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc. Totul s-a petrecut peste capul lui Argetoianu şi al lui Iorga, fapt ce i-a nemulţumit. Dacă Iorga a decis, la 28 septembrie 1926, să-şi refacă vechiul partid, Argetoianu s-a declarat „independent”. Din acestă calitate, a participat în guvernul condus de Barbu Ştirbey (4 iunie 1927 – 20 iunie 1927) ca ministru al Agriculturii şi Domeniilor, portofoliu pe care îl va păstra şi în cabinetele prezidate de Ionel Brătianu şi Vintilă Brătianu, până la 3 noiembrie 1928.

17-04-13-P_10Argetoianu a gândit că ar putea ajunge el într-o zi preşedintele partidului şi s-a înscris în PNL încă din 1927, declarând că fusese în multe bordeluri, dar acum dorea „să sfârşească într-o casă cinstită”. După trecerea PNL în opoziţie, personalitatea care s-a afirmat cel mai puternic în acest partid a fost I. G. Duca, iar Argetoianu şi-a dat curând seama că nu avea şanse pentru şefia partidului. La începutul lunii iunie 1930, Argetoianu se afla într-o excursie de plăcere pe coasta Dalmaţiei, când a aflat că principele Carol a venit în ţară, fiind proclamat rege la 8 iunie 1930. În prima audienţă, Argetoianu l-a sfătuit pe rege să instaureze un regim de mână forte. Regelui i-a plăcut ce a auzit şi l-a menţinut în cercul sfătuitorilor de taină. În noiembrie 1930, a fost chemat la Sinaia, unde regele i-a dictat un „interviu”, care a apărut în Universul din 30 noiembrie 1930 şi a făcut multă vâlvă, determinându-l pe Vintilă Brătianu să ceară excluderea lui Argetoianu din partid (10 decembrie 1930).

Atitudinea sa de fidelitate faţă de şeful statului, l-a determinat pe acesta să îl folosească în primăvara anului 1931, când a decis să formeze un guvern de „uniune naţională” format din apropiaţii şi susţinătorii regelui. Profitând de criza politică, Carol l-a desemnat prim-ministru pe Nicolae Iorga pe 18 aprilie 1931, deoarece savantul se bucura de un prestigiu ireproşabil în ochii opiniei publice şi în străinătate, ceea ce constituia o „perdea de fum” pentru restul clasei politice. În fapt, regele deţinea puterea indirectă, iar Argetoianu, din funcţia de ministru al Internelor, s-a ocupat de manevrele de culise pentru a asigura succesul guvernului în alegeri. […]  Aveti aici sursa pe Politeia Doctrinara.

Cat de asemanatori sunt majoritatea liderilor politici actuali in comportamentul lor amoral si traseismul “floarea soarelui” in cautarea luminii puterii. Sareau dintr-o caruta in alta fara nici o remuscare, imbatati de licoarea puterii fara limite, intr-o lume fara reguli si fara  justitie, la fel ca cea de astazi. Omul se putea pierde in “sala pasilor pierduti”, daca nu avea suficienti gologani pentru a-si putea cumpara dreptatea si de multe ori chiar libertatea. Credeti ca ceva s-a schimbat? Nici vorba! Ministerul de Interne a fost atunci, ca si acum, ministerul cheie in castigarea alegerilor. Bataliile au fost pierdute mai intotdeauna la nivel MAI si vorba lui Ponta – cine fura mai eficient!

Primul Partid al Poporului a fost infiintat de Alexandru Averescu, mare erou al poporului român, nici un fel de comparatie cu caricatura DD. Averescu a condus armata română spre marile victorii de la Mărăşti şi Oituz în Războiul pentru Întregirea Neamului.

Vanzari si cumparari de partide, si bineinteles traseism. […] Generalul Alexandru Averescu a reprezentat un caz aparte în istoria politică a României. Speculând la maximum nemulţumirile oamenilor după Primul Război Mondial, şi-a întemeiat propriul partid, cu care a reuşit să se impună pe scena politică a primului 17-04-13-P_9deceniu interbelic. În primii ani de după război, s-a creat un adevărat mit în jurul său, ţăranii considerându-l un „Mesia al neamului românesc”. Acesta se va spulbera rapid în timpul guvernărilor sale, când s-a văzut limpede că între imaginaţia colectivă şi realitate este o mare diferenţă. A acceptat influenţa politică dominantă a lui Ion I. C. Brătianu, prin intermediul căruia a ajuns de fiecare dată prim-ministru, iar când a încearcat o oarecare politică guvernamentală de independenţă, fruntaşul liberal l-a „pedepsit” aspru. Astfel, de la alegerile din iulie 1927, când partidul său nu a mai întrunit scorul electoral necesar accederii în Parlament, eroul general Averescu nu a mai avut un cuvânt important de spus în viaţa politică. Aveti aici sursa pe Politeia Doctrinara.

Ce s-a intamplat atunci si ce poate sa se intample si acum? Probleme materiale, aceleasi poate sau si mai grele, dezechilibre sociale grave, coruptie si lipsa unei justitii functionale. Un om providential cu adevarat demn si care a insemnat ceva in istoria tarii este aprope impins de politicienii care intelegeau ca nu mai sunt eligibili. Incearca o reforma, aparand in fata publicului ca un adevarat “mesia.”  Incet, Averescu intelege ca problemele sunt nerezolvabile si ca de fapt este exploatat de cei care nu se mai puteau prezentau in fata publicului. Sabotat,   vandut si tradat se va retrage de pe scena politica. Mare diferenta dintre un mare general si o mare marioneta. Faptele, sperantele, poporul acelasi. Aceasi politicieni si clienti din umbra imping eroi veritabili sau eroi de mucava pentru a linisti poporul prin promisiuni imposibile.

Vom ramane asa pana in clipa cand cineva sau un grup de oameni vor reusi sa scrie  si sa ÎNFAPTUIASCĂ ceva asemanator cu textul de mai jos:

« Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toți oamenii sunt egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viața, Libertatea și căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Guverne sunt instituite printre oameni, izvorând puterile lor doar din consimțământul celor guvernați, că atunci când orice Formă de Guvernare devine distructivă acestor scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau elimina, și să instituie nouă Guvernare, stabilindu-i fundația pe astfel de principii și organizandu-i puterile în asemenea formă, încât să le pară lor cel mai probabil să producă Siguranță și Fericire. » Formulat probabil de Thomas Jefferson – Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii , 4 iulie  1776.

____________________________________________

Sursa articolului: politeia.org.ro

Marturisesc, initial eram in cautare de citate ale unor mari personalitati politice si artistice , pentru aceleasi conjuncturi. Doream sa sa fac o comparatie, sa arat puncte de vedere si abordari diferite, solutii diferite pentru situatii similare.

Nu exista.

Opiniile tuturor acestor mari personalitati sunt identice, pentru situatii identice. Solutiile, recomandarile, deasemenea. De aceea am decis sa insist asupra unei situatii actuale, care de fapt a fost mereu actuala pe minunatele noastre plaiuri.

„Perdeaua de fum” a devenit o strategie evidenta, e folosita si acum.

Si totusi, nu iesim din bucla asta ….

Oare cum ar răspunde acum Melania Cincea la întrebarea pe care şi-o punea acum zece ani: „In 22 decembrie, poporul a strigat la unison : Am invins! In 22 decembrie 2004 ne intrebam : a cui a fost, de fapt, victoria?”…

23 decembrie 2014 2 comentarii

Acum zece ani, o timişoreancă, frumoasa şi talentata jurnalistă Melania CINCEA, la finalui unui admirabil editorial (ca toate celelalte semnate de ea, pe care am avut bucuria şi onoarea de a le citi), publicat în ediţia din  23 – 26 decembrie 2004 timpolis.ro, scria: „In 22 decembrie, poporul a strigat la unison : Am invins!”, pentru a încheia cu o întrebare: „In 22 decembrie 2004 ne intrebam : a cui a fost, de fapt, victoria?”…

Chiar aşa … a cui a fost de fapt victoria acum un sfert de secol?

Sunt extrem de curios cum ar răspunde acum fermecătoarea jurnalistă. Şi asta pentru că timişoreancă fiind, are un mod special, specific şi nerepetabil în România de a vedea lumea …

Timişorenii au o consecvenţă cum rar găseşti în ţara asta …

Iată mai jos, integral, editorialul depre care e vorba. Sper că cititorul va aprecia, la fel ca mine, că cele câteva minute necesare lecturii nu sunt deloc timp pierdut… dimpotrivă. Lectură plăcută. 

Am invins?

Melania Cincea    Sunt 15 ani de cand semeni de-ai nostri au iesit in strada, cu riscul de a muri in orice moment, pentru ca noi, cei care ramanem, sa fim liberi, sa traim mai bine, sa traim normal. Foamea, frigul, umilintele le ascutisera pana la inconstienta ura impotriva sistemului.
    Sunt 15 ani de cand oamenii aceia – numiti post-mortem eroi martiri – asteapta sa li se faca dreptate, asteapta ca aceia care au decis asupra vietii, a mortii lor sa raspunda. Tot de 15 ani, asteapta dreptatea si cei care le-au ramas in urma si care se intreaba adesea daca moartea parintilor, a copiilor, a fratilor lor a precedat, intr-adevar, o victorie populara impotriva unui sistem putred sau daca nu a fost o baie de sange nascuta din lupta stransa dintre doua centre de putere.
     Revolutia sau, poate, miscarea de strada din Decembrie 1989, pastreaza inca enigme care, probabil, nu vor fi aflate decat in momentul in care cei care au generat-o, cei care au stat in spatele ei vor exista doar in paginile manualelor de istorie. Daca lucrurile erau foarte clare, daca inlaturarea dictaturii comuniste s-ar fi facut doar din dorinta poporului, daca ar fi fost doar un rezultat al protestelor violente ale acestuia, lupta aceasta trebuia apreciata, solicitarile multimii, respectate cu sfintenie, iar vinovatii, pusi sa raspunda in fata legii pentru sutele de vieti pe care le-au luat. Dar lucrurile nu au stat asa.
    Mortilor le va mai face, poate, dreptate numai Dumnezeu. In 15 ani, nici unul dintre regimurile aflate la putere nu a putut oferi raspunsul asteptat de milioane de romani. Nici unul nu va putea explica, in termeni credibili, de ce Proclamatia de la Timisoara este in continuare calcata in picioare, cum nu va putea explica, in termeni credibili, de ce, in urma caderii regimului ceausist, nu am asistat la un proces firesc. Intr-un proces care a durat mai putin de o saptamana, cu certitudine, nu au putut fi scoase la lumina nedreptati si ilegalitati comise intr-un sfert de veac. Graba a fost suspecta. Cineva, probabil, s-a temut ca sotii Ceausescu si toata camarila ar putea spune lucruri care sa fi schimbat istoria. La fel cum suspecta pare tacerea autoritatilor in privinta celor care au deschis focul, descarcandu-si armele in capetele si piepturile manifestantilor.          Daca, intr-adevar, oamenii care au venit la putere imediat in ’90 au venit doar datorita romanilor care au iesit in strada si au cerut schimbarea regimului, erau datori sa le faca dreptate, sa gaseasca asasinii si sa-i duca in fata instantei.
Familiile victimelor, dar si noi, ceilalti, ne-am lasat dusi de nas 15 ani. Daca in primii ani dupa Decembrie, autoritatile mai ieseau cu promisiuni, pentru linistirea spiritelor, in ultimii ani, nici macar nu au mai catadicsit sa spuna ca, odata, nu se stie cand, se va face dreptate. In preajma zilelor in care se comemorau evenimentele din decembrie, intotdeauna erau scoase la lumina fel de fel de scandaluri, de subiecte-soc care aveau menirea de a distrage atentia de la perioada critica 16 – 22. Apoi, se mai adaugau ceva aliniate la legi vechi care prevedeau un drept, doua in plus pentru cei care au iesit in strada in ’89.               Acestea aveau menirea de a demonstra generozitatea si compasiunea puterii fata de victime. Era doar o actiune de fatada.
    La fel cum este acum infiintarea unui institut, numit pompos Colegiul National al Institutului Revolutiei Romane care, ni se explica, va avea menirea de a deslusi enigmele lui Decembrie ’89. Cum putem crede in eficienta acestui colegi atata timp cat a fost conceput si este dirijat de oameni care au avut puterea in maini si, cu toate acestea, nu au facut altceva decat sa mai arunce cate o lopata de pamant pe mormantul Revolutiei? Cum sa credem in eficienta acestui organism atata vreme cat a fost gandit in aceleasi laboratoare in care a fost gandita si gratierea fostului sef al Militiei Timis – implicat in reprimarea miscarii de strada de acum 15 ani – exact in ziua in care Timisoara isi plangea mortii?
    Sunt multi ani de cand, in fiecare decembrie ne gandim daca nu cumva am fost o masa de manevra in mana unor papusari care regizasera spectacolul cu multa vreme inainte ca romanii sa se arunce – impinsi, poate, mai mult de curaj, pe care l-au dat anii de restristi decat de ratiune – in bataia mitralierelor, crezand, sperand ca vor putea schimba cursul istoriei.
In 22 decembrie, poporul a strigat la unison : Am invins! In 22 decembrie 2004 ne intrebam : a cui a fost, de fapt, victoria?

Autor: Melania CINCEA

Sursa: timpolis.ro

MELANIA CINCEA: „Traian Băsescu a trecut ca un cuirasat prin cei zece ani de mandat „

21 decembrie 2014 2 comentarii

De fiecare dată când citesc un articol scris de Melania Cincea este pentru mine o încântare indiferent de subiect

Frumoasă şi talentată, orice articol care poartă semnătura Melaniei Cincea în calitate de autor este purtătorul garanţiei că citirea lui nu este timp pierdut.

Cu atât mai mult articolul  Preşedintele-cuirasat„, publicat de timpolis.ro, având în vedere că descrie foarte aplicat şi cu verb cei zece ani ai mandatului de preşedinte a lui Traian Băsescu, zece ani care şi-au pus amprenta asupra vieţilor  noastre, induce şi o stare de emoţie… cel puţin pe mine m-a emoţionat…

Lectură plăcută… Melania Cincea

(Doamne, cât de e frumoasă Melania… 🙂 )

*  *  *  *  *  *  *

Metaforic, se poate spune că Traian Băsescu a trecut ca un cuirasat prin cei zece ani de mandat – în timpul cărora, dacă ţinem cont şi de cele două suspendări, a fost reconfirmat de patru ori în cea mai înaltă funcţie a Statului român. Nu numai că şi-a asumat bătălii grele – deşi era conştient că vor stârni, din partea unei covârşitoare părţi a clasei politice, un val imens de ură şi, implicit, răzbunare –, dar le-a şi câştigat.

După zece ani de mandat în cea mai importantă funcţie în stat, încheiaţi azi, 21 decembrie 2014, Traian Băsescu va ramâne în istorie nu doar ca preşedintele care a poziţionat ferm România pe poziţia Vest, nu doar ca primul preşedinte post-decembrist care a condamnat simbolic crimele comunismului şi care a desecretizat arhivele Securităţii, nu doar ca preşedintele care militat pentru o Justiţie independentă şi pentru o luptă anticorupţie dusă până în pânzele albe, nu doar ca preşedintele care susţinut şi încurajat autonomizarea faţă de politic a unor instituţii-cheie ale statului de drept, ci va va rămâne în istorie ca preşedintele care a învins un sistem ticăloşit. Un preşedinte-cuirasat.

În cei zece ani de mandat la Cotroceni, Traian Băsescu numai că şi-a asumat bătălii grele – deşi era conştient că vor stârni, din partea unei covârşitoare părţi a clasei politice, un val imens de ură şi, implicit, răzbunare –, dar le-a şi câştigat. Spulberând conspiraţia unei majorităţi politice ticăloşite care, simţindu-şi interesele şi chiar libertatea ameninţate, a încercat, de două ori, să-l debarce forţat de la Cotroceni. O dată, a învins această majoritate politică având susţinerea masivă a populaţiei, a doua oară, având sprijinul unor instituţii puternice pe care, prin politica sa, el le făcuse puternice şi independente de politic.

Un prim episod generator de ură la adresa sa, din partea clasei politice, se produsese în 2006, cu un an înainte de prima suspendare. Atunci când preşedintele a decis înfiinţarea Comisiei prezidenţiale care s-a ocupat de analiza dictaturii comuniste din România şi de condamnarea morală a crimelor comunismului – o comisie încredinţată lui Vladimir Tismăneanu – şi a cerut scoaterea dosarelor din arhivele Securităţii. Domnul Băsescu a fost, astfel, primul preşedinte al României post-decembriste care îşi asuma această responsabilitate şi, totodată, acest risc. Pentru cariera sa politică, era un risc. Era pericolul de a-şi transforma în inamic feroce o imensă şi puternică parte a clasei politice româneşti, cu tot ceea ce decurge de aici. Prima dovadă a fost însăşi reacţia majorităţii din Parlamentul României. Şedinţa comună a celor două Camere, din ziua de 18 decembrie 2006, în care regimul comunist urma să fie condamnat ca fiind ilegitim şi criminal, se desfăşurase printre fluierături şi înjurături, fiind necesară intervenţia forţelor de ordine pentru calmarea spiritelor.

Condamnarea comunismului nu era, însă, singurul motiv de antipatie profundă. 2006 era anul în care, deja, se vedeau rezultate palpabile ale luptei împotriva marii corupţii. Prin intermediul Monicăi Macovei, „cartea câştigătoare” pe care Traian Băsescu mizase în această luptă, Justiţia îşi recăpătase îndependenţa, dovadă stând dosarele penale deschise pe numele unor oameni politici pe care, până în decembrie 2004, ţi-era imposibil să-ţi imaginezi că-i vei vedea deranjaţi de vreun procuror. Le era imposibil de imaginat chiar şi unor parteneri de-ai preşedintelui din Alianţa DA. Unul dintre ei a fost Călin Popescu Tăriceanu, premier la vremea respectivă, care îi ceruse şefului statului, prin celebrul deja „bileţel roz”, să intervină în favoarea prietenului său, Dinu Patriciu, ajuns de Justiţie în afacerile dubioase pe care le derulase. Traian Băsescu nu numai că îi refuzase cererea, dar o şi divulgase public. Acesta a fost momentul care a declanşat ruptura Alianţei DA şi, totodată, acţiunile care au stat la baza suspendării preşedintelui, câteva luni mai târziu, în mai 2007. Doar că dl Băsescu avea susţinerea poporului, care îl credita cu o doza foarte mare de încredere. În 19 mai 2007, interesele coaliţiei anti-preşedinte fuseseră, astfel, obstrucţionate.

A doua suspendare pare să fi fost pusă la cale înainte ca USL să înlăture Guvernul Ungureanu, în primăvara lui 2012. Mărturie pot sta evenimentele din vara lui 2012 – în cazul niciunuia nu se poate spune că a fost luat în urma unor decizii ad-hoc.

Deşi în 2012 dl Băsescu nu se mai bucura de cota de popularitate pe care o avusese la prima suspendare, în 2007 – fapt la care contribuise şi Trustul lui Dan Voiculescu, deconspirat şi dovedit în instanţă ca fost turnător la Securitate şi, în plus, posesor al unui dosar de mare corupţie, care se apropia de final, trust care pornise o campanii mediatice sinononime cu linşajul şi la adresa şefului statului şi a tuturor celor care îi susţineau ideile de reformă a Justiţiei şi lupta împotriva marii corupţii –,  deşi, pentru înlăturarea lui se ajunsese chiar la modificarea, după rerefendum, a numărului total de alegători pentru a fi forţată, astfel, validarea demiterii sale, preşedintele a rămas neclintit la Cotroceni. Din două motive. În primul rând, pentru că, în 2012, a avut de partea instituţii ale statului deja reformate şi consolidate – a căror reformă a susţinut-o din primul an al primului mandat –, care nu s-au lăsat îngenuncheate de politic, care au refuzat să devină parte la lovitura de stat pusă la cale în laboratoarele USL. În al doilea rând, pentru că în 2012 a mai avut de partea sa importante Cancelarii occidentale, care i-au recunoscut şi apreciat meritele pe linie de politică externă – Traian Băsescu fiind preşedintele care aşezase ferm şi indubitabil, România pe linia Vest – şi care au luat poziţie faţă de derapajele antidemocratice şi anticonstituţionale puse la cale de noua Putere de la Bucureşti. „Detalii” pe care USL, coaliţia anti-Băsescu, pare să le fi ignorat când a construit planul de demitere a şefului statului.

De altfel, imposibilitatea de a-l înlătura pe Traian Băsescu de la Cotroceni, înainte de încheierea mandatului, nu fusese singurul-element-surpriză de care a avut parte noua Putere. USL, deşi fusese coaliţia politică post-decembristă cea mai puternică, având o majoritate care ne-a amintit de cea coagulată în nouăzecista Duminică a Orbului, a sucombat. Previzibil, de altfel. Dar prematur – înainte de a-şi atinge scopul. Unicul scop, rezumat la sloganul ”Jos Băsescu!”. Deşi pentru a-l înlătura pe Traian Băsescu de la Cotroceni recursese la toate tertipurile juridice şi constituţionale posibile. Deşi răsturnase valori, cu bună ştiinţă şi mult cinism. Deşi comisese ilegalităţi de la nivel înalt. Deşi călcase în picioare statul de drept. Deşi sfidase şi jignise parteneri occidentali ai României. În mod ironic, dl Băsescu i-a supravieţuit megaalianţei antibăsiste USL. Sau, metaforic spus, victima i-a supravieţuit călăului.

Metaforic, se poate spune că Traian Băsescu a trecut ca un cuirasat prin cei zece ani de mandat – în timpul cărora, dacă ţinem cont şi de cele două suspendări, a fost reconfirmat de patru ori în cea mai înaltă funcţie a Statului român. Nu numai că şi-a asumat bătălii grele – deşi era conştient că vor stârni, din partea unei covârşitoare părţi a clasei politice, un val imens de ură şi, implicit, răzbunare –, dar le-a şi câştigat.

Pentru conformitate:

Autor: 

Sursa: timpolis.ro

Data publicării: 21 decembrie 2014

Ştiaţi că România a fost invadată de Marea Britanie? Nici eu, dar Daily Mail şi The Telegraph zic că da …

12 aprilie 2014 6 comentarii

Pe 06.11.2012 în ziarul Gândul apare un articol scris de Ionela Samoilă  din  care cu uimire aflăm că  există 22 de naţiuni care au scăpat de invazia britanică.

Ionela SamoilăDe fapt este vorba de un articol publicat de  Daily Mail în care se spune că lista cu cele 22 de state este preluată din un articol „British have invaded nine out of ten countries – so look out Luxembourg” scris de Jasper Copping şi publicat pe 04.11.2012 în The Telegraph .

Lista celor 22 de ţări neinvadate de britanici ar fi: Andorra, Belarus, Bolivia, Burundi, Republica Centrafricană, Ciad, Congo, Guatemala, Coata de Fildeş, Kîrgîzstan, Liechtenstein, Luxemburg, Mali, Insulele Marshall, Monaco, Mongolia, Paraguay, São Tomé şi Príncipe, Suedia, Tadjikistan, Uzbekistan şi Vatican.

Înţelegem deci că TOATE CELELALTE ŢĂRI  au fost la un moment dat invadate de Marea Britanie. 

E posibil să îmi fi scăpat mie, dar nu îmi amintesc ca România să fi fost vreodată invadată dse britanici … şi nu numai România …

Întreb deci: Când au fost invadate de Marea Britanie Rusia, să zicem, Ucraina şi România? Ar mai fi şi altele, dar …

PRECIZARE. Nu aş dori ca Ionela Samoilă, care e de felul ei o fată drăguţă, să considere că acest articol este un atac sau o critică la adresa sa, poate cel mult un fel de sugestie de a fi mai atentă ce articole semnează. Asta dacă doreşte să devină o jurnalistă respectată şi nu una care freacă menta şi se rupe în figuri pe la emisiuni ca a lui Dan Capatos ca Mara Bănică.

Este mai degrabă un fel de atenţionare asupra jurnaliştilor care semnează diferite articole care, publicate în ziare de mare forţă şi prestigiu par a fi şi ei nişte profesionişti desăvârşiţi şi credibili.

Iată mai jos cele trei articole în discuţie.

Articolul publicat în Gândul pe  06.11.2012 semnat de Ionela Samoilă

Acestea sunt cele 22 de naţiuni care au scăpat de invazia britanică. STUDIU

O hartă care arată că 90% din ţările lumii s-au "bucurat" de o invazie britanică

O hartă care arată că 90% din ţările lumii s-au „bucurat” de o invazie britanică

Rezultatele unei cercetări recente au scos la iveală faptul că circa 90% dintre popoarele de pe glob au fost invadate de britanici de-a lungul istoriei, informează Daily Mail.

Studiul a fost publicat într-o carte ce poartă semnătura lui Stuart Laycock şi cuprinde o trecere în revistă a istoriei celor aproapre 200 de naţiuni ale lumii, dintre care doar 22 nu au fost niciodată invadate de britanici.

Deşi ampla analiză realizată de Laycock a scos la iveală că nouă din zece popoare au fost invadate de britanici la un moment dat, doar o mică parte dintre ele au ajuns să devină dominioane sau colonii ale Coroanei Britanice.

Deşi neutră, în 1940 Islanda a fost invadată de Marea Britanie după ce nu a acceptat să lupte de partea aliaţilor

Deşi neutră, în 1940 Islanda a fost invadată de Marea Britanie după ce nu a acceptat să lupte de partea aliaţilor

Laycock a mai publicat o serie de cărţi despre istoria Imperiului Roman, iar în urmă cu doi ani a început cercetarea pentru cartea pe care a publicat-o acum, după ce fiul său de 11 ani l-a întrebat câte popoare au invadat britanicii în total de-a lungul timpului.

“Am rămas uimit când a făcut totalul. Vreau să cred că am o cultură generală solidă, dar sunt lucruri despre care nu avea idee că s-au întâmplat”, a declarat autorul. Potrivit acestuia, doar Franţa mai deţine un record similar în ceea ce priveşte numărul popoarelor invadate de-a lungul istoriei.

The Telegraph publică lista integrală a celor 22 de ţări ale căror teritorii nu au fost niciodată călcate de britanici. Acestea sunt Andorra, Belarus, Bolivia, Burundi, Republica Centrafricană, Ciad, Congo, Guatemala, Coata de Fildeş, Kîrgîzstan, Liechtenstein, Luxemburg, Mali, Insulele Marshall, Monaco, Mongolia, Paraguay, São Tomé şi Príncipe, Suedia, Tadjikistan, Uzbekistan şi Vatican.

Sursa: gandul.info

Articolul apărut în versiunea online a Daily Mail  … un articol publicat pe  dailymail.co.uk la data   o4.11.2012 şi semnat de RYAN KISIEL

The British are coming! Over the centuries, we’ve invaded a staggering nine out of 10 of the world’s nations

Ţările neinvadate de Marea Britanie. cf. studiului făcut de Stuart Laycock

Ţările neinvadate de Marea Britanie. cf. studiului făcut de Stuart Laycock

Britain may once have had an empire on which the sun never set – but a study shows its true global reach was far more extensive than maps would suggest.

Throughout the ages, Britain has invaded almost 90 per cent of the world’s countries.

An analysis of the histories of almost 200 nations found that only 22 have never experienced a British assault.

These include Luxembourg as well as Guatemala, Tajikistan and the Marshall Islands in the Pacific.

The study – part of a new book, All the Countries We’ve Ever Invaded: And the Few We Never Got Round To – comes against the background of maps which show that at its height the Empire ruled over almost a quarter of the world’s population.

Author Stuart Laycock worked his way around the countries on the globe alphabetically to see if British forces had ever strayed into each territory.

However, only a very small proportion of his total list of invaded countries made up formal dominions of the Empire.

The remainder have been included if a military incursion was achieved through force, the threat of force, or by negotiation or payment.

Raids by British pirates, privateers and armed explorers have been included if they were acting on the behalf or approval of the government.

Cartea scrisă de Stuart Laycock în urma studiului făcut după ce fiul său l-a întrebat câte ţări a invadat Marea Britanie

Cartea scrisă de Stuart Laycock în urma studiului făcut după ce fiul său l-a întrebat câte ţări a invadat Marea Britanie

Therefore, many countries that once formed part of the Spanish empire and seem to have little historical connection with the UK, such as Costa Rica, Ecuador and El Salvador, made the list because of the repeated raids they suffered from state-sanctioned British sailors.

 

The earliest invasion launched from the British Isles was an incursion into Gaul, northern France, at the end of the second century. 

 

Clodius Albinus led an army, thought to include many Britons, across the Channel in  an attempt to seize the imperial throne. The force was defeated in 197AD at Lyon.

Other invasions highlighted in the book include that of Iceland  in 1940 after the neutral nation refused to enter the war on the Allies’ side. 

The invasion force, of 745 marines, met with strong protest from the Iceland government, but no resistance.

 

Mr Laycock, who has previously published books on Roman history, began the two-year research after being asked by his 11-year-old son, Frederick, how many countries the British had invaded.

‘I was absolutely staggered when I reached the total,’ he said. ‘I like to think I have a relatively good general knowledge, but there are places where it hadn’t occurred  to me that these things had ever happened. It shocked me.

‘On one level, for the British, it is quite amazing and quite humbling, that this is all part of our history, but clearly there are parts of our history that we are less proud of. The book is not intended as any kind of moral judgment on our history or our empire. It is meant as a bit of fun.’

The only other nation which has achieved anything approaching the British total, Mr Laycock said, is France – which also holds the record for having endured the most British invasions.

He is now asking for the public help in listing more British invasions. Mongolia is listed as never been invaded, but Mr Laycock believes it could have been.

Sursa: dailymail.co.uk

Şi, ln final, articolul publicat de The Telegraph, la data de 04 Nov 2012 şi semnat de 

British have invaded nine out of ten countries – so look out Luxembourg

Britain has invaded all but 22 countries in the world in its long and colourful history, new research has found.

21 din cele 22 de ţări invadate de Marea Britanie

21 din cele 22 de ţări neinvadate de Marea Britanie

Every schoolboy used to know that at the height of the empire, almost a quarter of the atlas was coloured pink, showing the extent of British rule.

But that oft recited fact dramatically understates the remarkable global reach achieved by this country.

A new study has found that at various times the British have invaded almost 90 per cent of the countries around the globe.

The analysis of the histories of the almost 200 countries in the world found only 22 which have never experienced an invasion by the British.

Among this select group of nations are far-off destinations such as Guatemala, Tajikistan and the Marshall Islands, as well some slightly closer to home, such as Luxembourg.

The analysis is contained in a new book, All the Countries We’ve Ever Invaded: And the Few We Never Got Round To.

Stuart Laycock, the author, has worked his way around the globe, through each country alphabetically, researching its history to establish whether, at any point, they have experienced an incursion by Britain.

Only a comparatively small proportion of the total in Mr Laycock’s list of invaded states actually formed an official part of the empire.

The remainder have been included because the British were found to have achieved some sort of military presence in the territory – however transitory – either through force, the threat of force, negotiation or payment.

Incursions by British pirates, privateers or armed explorers have also been included, provided they were operating with the approval of their government.

So, many countries which once formed part of the Spanish empire and seem to have little historical connection with the UK, such as Costa Rica, Ecuador and El Salvador, make the list because of the repeated raids they suffered from state-sanctioned British sailors.

Among some of the perhaps surprising entries on the list are:

* Cuba, where in 1741, a force under Admiral Edward Vernon stormed ashore at Guantánamo Bay. He renamed it Cumberland Bay, before being forced to withdraw in the face of hostile locals and an outbreak of disease among his men. Twenty one years later, Havana and a large part of the island fell to the British after a bloody siege, only to be handed back to the Spanish in 1763, along with another unlikely British possession, the Philippines, in exchange for Florida and Minorca.

*Iceland, invaded in 1940 by the British after the neutral nation refused to enter the war on the Allies side. The invasion force, of 745 marines, met with strong protest from the Iceland government, but no resistance.

* Vietnam, which has experienced repeated incursions by the British since the seventeenth century. The most recent – from 1945 to 1946 – saw the British fight a campaign for control of the country against communists, in a war that has been overshadowed by later conflicts involving first the French and then Americans.

It is thought to be the first time such a list has been compiled.

Mr Laycock, who has previously published books on Roman history, began the unusual quest after being asked by his 11-year-old son, Frederick, how many countries the British had invaded.

After almost two years of research he said he was shocked by the answer. „I was absolutely staggered when I reached the total. I like to think I have a relatively good general knowledge. But there are places where it hadn’t occurred to me that these things had ever happened. It shocked me.

„Other countries could write similar books – but they would be much shorter. I don’t think anyone could match this, although the Americans had a later start and have been working hard on it in the twentieth century.”

The only other nation which has achieved anything approaching the British total, Mr Laycock said, is France – which also holds the unfortunate record for having endured the most British invasions. „I realise people may argue with some of my reasons, but it is intended to prompt debate,” he added.

He believes the actual figure may well be higher and is inviting the public to get in touch to provide evidence of other invasions.

In the case of Mongolia, for instance – one of the 22 nations „not invaded”, according to the book – he believes it possible that there could have been a British invasion, but could find no direct proof.

The country was caught up in the turmoil following the Russian Revolution, in which the British and other powers intervened. Mr Laycock found evidence of a British military mission in Russia approximately 50 miles from the Mongolian border, but could not establish whether it got any closer.

The research lists countries based on their current national boundaries and names. Many of the invasions took place when these did not apply.

The research covered the 192 other UN member states as well as the Vatican City and Kosovo, which are not member states, but are recognised by the UK government as independent states.

The earliest invasion launched from these islands was an incursion into Gaul – now France – at the end of the second century. Clodius Albinus led an army, thought to include many Britons, across the Channel in an attempt to seize the imperial throne. The force was defeated in 197 at Lyon.

Mr Laycock added: „On one level, for the British, it is quite amazing and quite humbling, that this is all part of our history, but clearly there are parts of our history that we are less proud of. The book is not intended as any kind of moral judgement on our history or our empire. It is meant as a light-hearted bit of fun.”

 

The countries never invaded by the British:

Andorra

Belarus

Bolivia

Burundi

Central African Republic

Chad

Congo, Republic of

Guatemala

Ivory Coast

Kyrgyzstan

Liechtenstein

Luxembourg

Mali

Marshall Islands

Monaco

Mongolia

Paraguay

Sao Tome and Principe

Sweden

Tajikistan

Uzbekistan

Vatican City

PRECIZARE:

Dacă există cititori care nu stăpânesc destul de bine limba engleză pentru a înţelege cele două articole, le recomand să folosească Google Translator. Pagina unde pot face traducerea poate fi văzută accesând acest link: http://translate.google.ro/#en/ro/

 UPDATE 1:

În loc de Ucrania, iniţial scrisesem „Rusia, ( sub oricare din formele ei, Imperiul Ţarist, URSS, Federaţia Rusă)”. La Reply, cineva mi-a amintit însă de Războiul Crimeii.

 UPDATE 2:

 După postarea acestui articol autoarea articolului din Gândul , Ionela Samoilă, s-a ofticat rău de tot. Cică nu ştie ce urmăresc, dar ar trebui să ştiu că ea nu scrie de capul ei, ceea ce se publică e supervizat de alţii pe care probabil îi consideră mai dăştepţi.  Deşi i-am precizat că articolul nu e unul care o atacă pe ea, probabil, dintr-un narcisism şi un egocentrism care i-au creat impresia de infailibilitate consideră că, a  te gândi măcar să o critici e echivalent cu a comite o neirtabilă blasfemie.

De pe  contul său de Facebook https://www.facebook.com/ionela.samoila.1990 aflăm că domnişorica avea 22 de anişori vărstă la care e normal să fie încă virgină din punct de vedere intelectual. 

Ionela este născută pe 10 noiembrie 1990 la Roman, actualmente trăind la Bucureşti.

Zice că a absolvit Colegiul National „Roman Voda”, Roman, Romania Promoţia 2009 şi Universitatea Bucuresti, Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din Bucureşti Promoţia 2012, a lucrat la Gandul din octombrie 2011 până în noiembrie 2012 şi la Ziare.com noiembrie 2012 până în prezent.

Având în vedere agresivitatea de limbaj cu care mi s-a adresat într-un mesaj privat pe Facebook, specific ţoapelor moldovence miticizate, explicabil prin faptul că în afară se şcolile absolvite, a mai absolvit şi grădiniţa, motiv pentru care nu are cei şapte ani de acasă, mă întreb cu cine s-o fi culcat de a obţinut diploma aceea de la  la Universitatea Bucuresti, Facultatea de Jurnalism si Stiintele Comunicarii din Bucureşti .

Ştinţele comunicării? Poate a comunicării din bordelul aferent respectivei facultăţi.

Sper că dacă, cineva din conducerea  Ziare.com va citi aici îi va explica faptul că pentru un jurnalist deontologia profesională este un lucru esenţial şi că dacă şi-a văzut articolele comise în vreun ziar nu înseamnă neapărat că a devenit o jurnalistă infailibilă şi de necriticat.

De asemenea, poate îi va explica şi faptul că a publica articole traduse de prin presa străină nu se numeşte jurnalism. 

De exemplu ultimul articol publicat de ea în Gândul 06.11.2012  : Cea mai tânără victimă a prezentatorului BBC, acuzat post-mortem de agresiune sexuală, avea DOAR opt anihttp://www.gandul.info/international/cea-mai-tanara-victima-a-prezentatorului-bbc-acuzat-post-mortem-de-agresiune-sexuala-avea-doar-opt-ani-10276663

Iată aici întreaga prestaţie a domnişoricii în Gândul: 

Deşi pe Facebook nu a spus că a publicat şi în Ziarul Financiar a făcut-o: http://www.zf.ro/autori/ionela-samoila-9130629/

Extrem de interesant mi se pare că deşi se laudă că acum lucrează pentru Ziare.com (din noiembrie 2012 până în prezent), O căutare pe Google „Autor Ionela Samoilă” nu returnează nici un rezultat.

Şi, cum o poză valorează cât 1000 de cuvinte, iată mai jos o micuţă galerie foto ca să ne facem o idee despre Ionela Samoilă (PRECIZARE: Pozele sunt luate de pe contul de facebook al Ionelei Samoilă, la faţa locului pozele nefiind protejate nici măcar de un anunţ care să interzică acest lucru).

Titlul galeriei foto:

DRĂGUŢĂ ESTE. MINTE LA CE-I MAI TREBUIE?

 

 

 

 

 

Prof. CORNELIU TURIANU: „De ce a murit Ceauşescu pe limba lui”

23 decembrie 2013 Un comentariu

Pe siteul domniei sale, http://corneliuturianu.blogspot.ro/ domnul profesor Corneliu Turianu publică un vast interviu acordat cotidianului „Exclusiv” din 11 ianuarie 1996 în care face o analiză destul de aprofundată a motivelor care au dus la uciderea lui Nicolae Ceauşescu, interviu consemnat de Dan Străuţ…  Corneliu Turianu

De ce a murit Ceauşescu pe limba lui 

– Partea I –
Interviu acordat cotidianului „Exclusiv” din 11 ianuarie 1996 (a consemnat Dan Străuţ)
„- Domnule Corneliu Turianu, sunteţi magistratul care va prezida rejudecarea procesului soţilor Ceauşescu. Aţi putea să ne spuneţi ce urmăreşte această reconsiderare a faptelor petrecute atunci, în decembrie 1989?
– Rejudecarea procesului soţilor Ceauşescu nu trebuie în nici un caz privită ca un proces propriu-zis, în cadrul şi condiţiile fixate de legea penală, ci ca un act cu valoare pur morală prin care se urmăreşte restabilirea ideilor de legalitate şi justiţie, grav afectate de mascarada judiciară de la Târgovişte. Nu ne propunem – şi subliniez acest lucru din capul locului – absolvirea de răspundere a cuplului dictatorial vinovat de încălcarea sistematică a drepturilor omului, de atmosfera de teroare propagată prin toate pârghiile statului comunist, de degradarea calităţii vieţii, de distrugerea patrimoniului spiritual al ţării şi, nu în cele din urmă, de reprimarea sângeroasă a oricărei mişcări de împotrivire, culminând cu masacrul ordonat la Timişoara şi Bucureşti în perioada 17-22 decembrie 1989. Pentru toate acestea meritau să fie judecaţi şi condamnaţi.
– Cum credeţi că şi-ar fi interpretat Nicolae Ceauşescu propriul proces, dacă i s-ar fi asigurat toate drepturile?
– Este interesant de reţinut că Ceauşescu, dispus oricând să-i judece pe cei din jurul lui, se considera, în cel priveşte, mai presus de orice lege, beneficiar al unei imunităţi generale şi absolute, fiind pur şi simplu incapabil să se vadă adus vreodată în faţa unei instanţe judecătoreşti. Această mentalitate nu a dispărut, din păcate, odată cu el. Procesul soţilor Ceauşescu a repetat, prin abuz şi ilegalitate, «procesele» la a căror montare a contribuit din plin voinţa lor dictatorială, dispreţul lor suveran faţă de lege şi oameni. Cele ce s-au întâmplat în procesul de la Târgovişte nu sunt, aşa cum s-ar putea crede, o execuţie nefericită, ci ritualul bine pus la punct al represiunii comuniste şi astfel de procese au avut loc cu zecile de mii în anii comunismului. Putem da oare uitării procesele din anii 1950, când oamenii erau condamnaţi la moarte sau la ani grei de puşcărie pe baza unor învinuiri imaginare, lipsiţi de dreptul elementar de a se apăra, cu sentinţe decise dinainte de către organele securităţii?
– Cum se raportează acest proces la înscenările pe care le făceau comuniştii?
– Întotdeauna comuniştii au ţinut să dea aparenţă de legalitate represiunii, terorii şi crimei. Să nu uităm că legea în comunism era impregnată de interesele luptei de clasă şi aşa-zisa legalitate a avea aceeaşi sorginte. Să nu omitem apoi miile de execuţii fără nici măcar un simulacru de proces, să nu omitem iarăşi anii de închisoare în baza unor decizii pur administrative care nu aveau nici o tangenţă cu ideea de justiţie. În lumina acestei priviri de ansamblu, procesul soţilor Ceauşescu se integrează perfect în suita nesfârşitelor abuzuri ale comunismului. Din acest punct de vedere, el seamănă perfect cu înscenarea pusă la cale de către Gh. Gheorghiu-Dej lui Lucreţiu Pătrăşcanu în scopul eliminării unui rival politic. Şi dacă ne oprim asupra lui, asta este din dorinţa noastră de a se pune capăt o dată pentru totdeauna înscenărilor judiciare. Repet, nu de reabilitarea soţilor Ceauşescu este vorba, ci de reabilitarea ideii de dreptate şi justiţie. Aşa stând lucrurile, ne propunem să examinăm cu toată detaşarea felul în care a fost pus la cale, ca multe altele, acest simulacru de proces în care au fost grosolan încălcate cele mai elementare principii ale dreptului”.
– Partea a II-a –

„Onorată Curte,

Doamnelor şi domnilor,
În calitate de om al legii, am fost invitat să prezidez dezbaterile Curţii Morale a Revoluţiei, care îşi propune rejudecarea procesului soţilor Ceauşescu.
Incontestabil că acest proces a reprezentat pentru viaţa juridică din ţara noastră un eveniment cu totul ieşit din comun. Motiv pentru care o bună parte a opiniei publice, naţionale şi internaţionale, acuză justiţia română că a organizat pe 25 decembrie 1989, nu un proces, ci o mascaradă judiciară. Se susţine în acest sens că, printr-o inversare a succesiunii fireşti din activitatea judiciară, hotărârea de condamnare a fost în realitate, anterioară dezbaterilor care nu au constituit decât o simplă formalitate lipsită de conţinut, menită să dea aparenţă juridică unui act discreţionar. Pe de altă parte, există personalităţi politice proeminente, reputaţi analişti politici, jurnalişti şi, nu în ultimul rând, jurişti care susţin teza că cele petrecute la Târgovişte şi execuţia soţilor Ceauşescu se înscriu într-un proces revoluţionar, fiind motivate prin logica momentului istoric.
De la bun început trebuie precizat că nu este vorba de o judecată în accepţiunea bine statornicită a cuvântului – acesta este şi motivul pentru care nu mă vedeţi în robă – ci, dacă îngăduiţi o exprimare oarecum neobişnuită de un «proces al procesului de la Târgovişte».
Rejudecarea procesului soţilor Ceauşescu nu trebuie în nici un caz privită ca un proces propriu-zis, în cadrul şi condiţiile fixate de legea penală, ci de un act cu valoare pur morală prin care se urmăreşte, nu absolvirea de vinovăţie a soţilor Ceauşescu, ci restabilirea ideilor de legalitate şi justiţie grav afectate, chiar anihilate, de-a lungul deceniilor comuniste.
Vă propun ca atare să analizaţi, pas cu pas, desfăşurarea procesului de la Târgovişte, în încercarea de a stabili dacă şi în ce măsură poate fi calificat drept act de justiţie subordonat legii sau mascaradă judiciară.
Instanţa chemată să se pronunţe în această privinţă este alcătuită din revoluţionari autentici, reprezentând oraşele martir ale Revoluţiei, care s-au ridicat de la început împotriva comunismului, şi nu numai împotriva clanului Ceauşescu.
În ce mă priveşte, cum spuneam, nu particip în calitate de judecător, ci în aceea de om al legii obligat la obiectivitate şi imparţialitate, situat în afara oricărui partizanat politic. În acest context, consider că trebuie să limpezim aspecte esenţiale: 1). Caracterizarea juridică dată faptelor imputate soţilor Ceauşescu este sau nu conformă conţinutului normelor legale?; 2). Sunt sau nu stabilite aceste fapte printr-o apreciere obiectivă a probelor?; 3). Au beneficiat sau nu soţii Ceauşescu de drepturile şi garanţiile procesuale necesare pentru apărarea intereselor poziţiei lor procesuale?; 4). Pedeapsa cu moartea aplicată celor doi a fost sau nu corect pusă în executare?
Acestea sunt, onorată Curte, probleme asupra cărora trebuie să decideţi. Ceea ce nu înseamnă că lista acestora nu ar putea fi completată cu cele ce se vor ivi în cursul dezbaterilor. Ca de pildă, aceea dacă a fost nu legală înfiinţarea tribunalului extraordinar? Dumneavoastră, domnilor, vă revine sarcina de a cântări lucrurile şi a decide prin vot, punct cu punct, concluziile la care veţi ajunge, sub forma unui act de constatare, ce urmează a fi înaintat Parchetului General în vederea promovării unui recurs în anulare.
Acestea fiind spuse, dau cuvântul celor ce consideră că pot contribui în mod esenţial la clarificarea punctelor enumerate”.
Acesta a fost începutul procesului.
– Partea a III-a –
„Noi, Curtea Morală a Revoluţiei, compusă din 15 juraţi desemnaţi de 54 de organizaţii revoluţionare, prezidată de doctor în drept Corneliu Turianu, constatăm următoarele:
Rejudecarea procesului Ceauşescu nu trebuie în nici un caz privită ca un proces propriu-zis, în cadrul şi condiţiile fixate de legea penală, ci ca un act cu valoare pur morală, prin care se urmăreşte restabilirea ideilor de legalitate şi justiţie, grav afectate de simulacru judiciar de la Târgovişte. Nu ne propunem absolvirea de răspundere a cuplului dictatorial, vinovat de încălcarea sistematică a drepturilor omului, de atmosfera de teroare propagată prin toate pârghiile statului comunist, de degradarea vieţii, de distrugerea patrimoniului spiritual al ţării şi, nu în cele din urmă, de reprimarea sângeroasă a oricărei mişcări de împotrivire, culminând cu masacrul ordonat la Timişoara şi Bucureşti în perioada 17-22 decembrie 1989. «Procesul Ceauşescu» trebuia să fi fost, de fapt, procesul tuturor crimelor şi fărădelegilor comuniste săvârşite în numele unei ideologii absurde şi al intereselor clicii ce a acaparat puterea prin fraudă şi abuz în urmă cu aproape 50 de ani. Ori, un asemenea proces nu este şi nu va fi cu putinţă câtă vreme România nu ajunge la o democraţie autentică.
Şi atunci ce a urmărit procesul care a avut loc astăzi, 11 ianuarie 1996? Un obiectiv important, şi anume dacă a fost îndeplinit actul de justiţie cu observarea strictă a tuturor drepturilor pe care le are oricine din cei ce compar în faţa completului de judecată! Procesul soţilor Ceauşescu a repetat, prin abuz şi ilegalitate «procesele» la a căror montare a contribuit din plin voinţa lor dictatorială, dispreţul lor suveran faţă de lege şi oameni. Procesul soţilor Ceauşescu se integrează perfect în suita nesfârşitelor abuzuri ale comunismului. Din acest punct de vedere el seamănă perfect cu înscenarea pusă la cale de către Gheorghiu Gheorghiu-Dej lui Lucreţiu Pătrăşcanu în scopul eliminării unui rival politic. Şi dacă ne-am oprit asupra lui, asta este din dorinţa Curţii Morale a Revoluţiei de a se pune capăt odată pentru totdeauna înscenărilor judiciare. Repetăm, nu reabilitarea soţilor Ceauşescu a fost pusă în cauză, ci reabilitarea ideii de dreptate şi justiţie.
Ascultând părţile şi consultând părţile existente, Curtea Morală a Revoluţiei reţine următoarele: 1) În ceea ce priveşte faza de urmărire penală au fost încălcate următoarele norme procedurale: nu a fost efectuată urmărirea penală; a fost încălcat principiul asigurării dreptului de apărare prin neparticiparea apărătorilor la prezentarea materialului de urmărire penală; instanţa a fost sesizată, prin rechizitoriu, fără a exista un dosar de urmărire penală, acţiunea penală fiind pusă în mişcare în lipsa unui atare material; 2) În ceea ce priveşte faza judecăţii: procesul s-a desfăşurat în condiţii nelegale de o instanţă înfiinţată în afara legii; a fost încălcat principiul dreptului la apărare; nu s-a dispus efectuarea expertizei psihiatrice obligatorie în cauzele care au ca obiect de judecată infracţiuni ce atrag pedeapsa cu moartea; 3) În ceea ce priveşte punerea în executare: a fost încălcată prevederea legală conform căreia punerea în executare se face numai după rămânerea definitivă a sentinţei judecătoreşti; a fost încălcată prevederea legală care precizează că hotărârea judecătorească rămâne definitivă numai după scurgerea a 10 zile de la pronunţare; a fost ignorat dreptul condamnaţilor de a face cerere de graţiere ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti; a fost încălcată prevederea legală conform căreia sentinţa nu poate fi executată decât după minimum 5 zile de la respingerea cererii de graţiere şi după rămânerea definitivă a hotărârii.
Ţinând cont de aceste grave încălcări ale Codului de procedură penală în vigoare la data de 25 decembrie 1989, dintre care multe atrag nulitatea absolută a sentinţei, Curtea Morală a Revoluţiei constată că procesul soţilor Ceauşescu nu s-a desfăşurat în condiţii de legalitate şi, în consecinţă, sesizează Parchetul General în vederea promovării recursului în anulare.
Membrii Curţii Morale a Revoluţiei: Claudiu Iordache, Lorin Fortuna, Dumitru Iuga, Adrian Dumitrescu, Gheorghe Pastor, Dorin Maxim, Ioan Demi, Radu Chesaru, Anghel Vasile, Viorel Tocan, Nica Leon”. 
Acesta a fost sfârşitul procesului.

Partea a IV-a  

 Realităţi paralele din decembrie 1989

„Cel ales să prezideze acest proces, Corneliu Turianu, oferă, la rândul său, amănunte de ultimă oră despre această judecată insolită.
-În ce calitate veţi participa dumneavoastră în acest proces?
– Mie mi s-a cerut să prezidez această instanţă morală din punct de vedere tehnic. Va fi de fapt o Curte cu Juri, judecătorul este în afara Curţii. În funcţie de verdictul care se pronunţă, el îl va transpune în limbaj juridic. Eu nu am nici măcar un vot consultativ în deliberare. Deliberarea va aparţine Curţii Morale a Revoluţiei.
– Cine va face parte din această Curte Morală a Revoluţiei?
– Curtea va fi constituită din 12 revoluţionari (autentici!), reprezentând 12 oraşe-martir ale Revoluţiei române. Aşa au hotărât cele 54 de asociaţii de revoluţionari. Nu este vorba de rejudecarea procesului «Ceauşescu», fiindcă nu este posibil acest lucru. Nici nu ar fi de competenţa unei Curţi Morale. Ar însemna înfiinţarea unei instanţe extraordinare în afara sistemului juridic. Ar contraveni până si Constituţiei, care interzice expres constituirea unor tribunale excepţionale.
– Ce se urmăreşte prin această «judecată a judecăţii»?
– Procesul «Ceauşescu» nu reprezintă un proces etalon. Ca procesul «Ceauşescu», în decursul celor 45 de ani, au fost mii şi zeci de mii, în aceleaşi condiţii. Întâmplător, s-a început cu acest proces. Părerile sunt împărţite, dovada faptului că şi asociaţiile revoluţionarilor sunt împărţite. Unii susţin că acest proces a avut loc în condiţii de extremă legalitate. Alţii susţin că a fost vorba de o parodie judiciară. Curtea Morală vrea să stabilească dacă a avut loc un proces care s-a desfăşurat cu respectarea dispoziţiilor legale, în cadrul strict al legalităţii procedurale. Se doreşte a se constata – nu a se pronunţa o hotărâre! – a se pronunţa un act de constatare în care să fie prinse aceste ilegalităţi, pentru ca pe viitor să nu se mai repete aşa ceva. Doctrina comunistă nu poate fi judecată. Eventual, să fie sesizat Parchetul General. Acesta este adevăratul proces al comunismului. Procesul «Ceauşescu» este un caz tipic de recurs în anulare. Asociaţiile revoluţionare sunt acelea care fac sesizarea.
– Domnule judecător, veţi lua în discuţie şi varianta omorârii soţilor Ceauşsescu de Voican Voiculescu, înainte de a fi duşi în faţa plutonului de execuţie?
– Da, bineînţeles, eu am în vedere şi declaraţia lui Voican Voiculescu, din «Cronica Română». El recunoaşte că a fost o crimă. El a fost executantul, iniţiatorul. Voi avea în vedere şi acel interviu din ziarul «Ziua» al acelui procuror Dan Voinea. Pe mine m-a intrigat un lucru! Domnia sa susţine că a făcut rechizitoriul cu mâna dumnealui, şi eu aş vrea să îl întreb pe dl. Dan Voinea: De unde a luat dumnealui cifrele cu 60.000 de morţi? Cine i-a furnizat dumnealui conturile lui Ceauşescu? De unde a avut aceste date?… Eu nu îmi explic, ca judecător cu experienţă de 29 de ani, propoziţia următoare: «Inevitabil că s-a hotărât condamnarea la moarte…». Cum, dle procuror, faci rechizitoriul şi dai şi soluţia instanţei? De aici pot să deduc o serie de lucruri…”
– Partea a V-a –

„Procesul procesului” s-a încheiat. De atunci a intrat în amintirea românilor ca o încercare inedită. Timpul va hotărî importanţa acestui proces. Dacă istoria îi va acorda vreo importanţă. Şi tot timpul va face să aflăm dacă demersul Curţii Morale a Revoluţiei va rămâne singular sau dacă el va fi urmat de un alt proces, eventual unul al comunismului.

OCTAVIAN PALER: „Scriu aceste rânduri înainte să înceapă rejudecarea procesului Ceauşescu… Constat că nu reuşesc să găsesc răspunsuri satisfăcătoare la multe întrebări. Cât de reală e o apărare, după ce inculpaţilor li s-a închis gura? Cât de legal este un rechizitoriu pronunţat după ce plutonul de execuţie a tras? Şi ce ar trebui să fie, la urma urmei, procesul de acum? Un proces penal? Sau un proces politic? Un proces în care să se judece săptămâna dintre 16-22 decembrie 1989? Sau un proces în care să se judece un sfert de veac de dictaturi? Un proces în care să fie judecat răul săvârşit de cuplul Ceauşescu? Sau un proces în care să fie judecat, totodată, sistemul care a permis cuplului Ceauşescu să săvârşească răul săvârşit? … Câţi dintre noi ar putea să jure că nu au dorit în decembrie 1989 moartea lui Ceauşescu? Bănuiesc că inclusiv avocaţii apărării din actualul proces au dorit-o. Din păcate, procesul de la Târgovişte a arătat cum a arătat. Cu excepţia celor interesaţi să justifice, nimeni nu se îndoieşte, cred, că el a fost o caricatură judiciară. Un tipic proces stalinist, cu sentinţa fixată dinainte. Din această cauză, în loc să fie o pedeapsă în numele Justiţiei, moartea soţilor Ceauşescu s-a transformat în asasinat politic. … Mascarada înscenată în cazarma de la Târgovişte s-a vrut învestită cu autoritatea actului judecat. De şase ani, organizatorii acestei parodii ne spun, cu alte vorbe decât Machiavelli, că scopul scuză mijloacele, că, atunci, la 25 decembrie 1989, scopul nu putea fi atins decât prin executarea rapidă a lui Ceauşescu. Dar care era scopul real? Să-i se închidă gura, cât mai iute, celui înlăturat de la putere, cum zic cei care susţin teza loviturii de stat? Sau să fie descurajaţi teroriştii, cum afirmă succesorii lui Ceauşescu? Şi încă ceva. Chiar scuză scopul orice mijloc? …
Nu românii, în general, au pus la cale simulacrul judiciar de la Târgovişte, ci doar câteva persoane. Noi, ca popor, nu avem ce spăla. Noi nu am ştiut în acele zile nici măcar că soţii Ceauşescu fuseseră prinşi de la 22 decembrie. Noi am crezut în basmele care ni s-au îndrugat despre urmărirea «odiosului dictator» şi a «sinistrei sale soţii», cum ne spuneau, invariabil, crainicii Televiziunii. După cum am crezut şi, exceptându-i pe cei care uită prea repede, credem mai departe în vinovăţia lui Ceauşescu… Într-un recent interviu, ministrul Justiţiei, dl. Iosif Gavril Chiuzbaian, zice, pudic, doar că «procesul lui Ceauşescu nu a fost un model într-un stat de drept». Dacă pentru ministrul actual al Justiţiei distanţa dintre «ruşine» şi «model» este atât de mică, nu văd ce şanse apropiate are justiţia să şteargă din memoria noastră imaginea unui tribunal grotesc în care avocatul apărării era mai furibund acuzator decât procurorul”. (Octavian Paler, Procesul lui Ceauşescu, în „România Liberă” din 12 ianuarie 1996)
SMARANDA DOBRESCU, deputat PDSR: „Cred că rejudecarea procesului Ceauşescu este un fapt pozitiv, şi nu din complezenţă spun acest lucru. Magistratura în totalitatea ei are nevoie de credibilitatea necesară în actele de justiţie şi de repunere în drepturi din acest punct de vedere. Prezenţa lui Turianu va da acestui proces un plus de credibilitate morală şi ţinută. Consider că procesul este binevenit pentru ca justiţia română să poată începe o viaţă nouă, spălată de blamurile care o acopereau”. (A.R., Rejudecarea procesului Ceauşescu bate la uşă, în „Ziua” din 8 ianuarie 1996)
CORNELIU TURIANU: „«Procesul Ceauşescu» trebuia să fi fost de fapt «procesul tuturor crimelor şi fărădelegilor comuniste», săvârşite în numele unei ideologii absurde şi al intereselor clicii ce a acaparat puterea prin fraudă şi abuz în urmă cu aproape 50 de ani. Or, un asemenea proces nu este şi nu va fi cu putinţă câtă vreme România nu va ajunge la o democraţie autentică”.
(Dan Străuţ, Recursul Ceauşescu, în „Exclusiv”, din 11 ianuarie 1996)
Pentru conformitate: 
Interviul dat de domnul profesor Corneliu Turianu lui Dan Străuţ 
şi apărut în publicaţia „Exclusiv „, poate fi văzut integral pe 

siteul domului profesor: http://corneliuturianu.blogspot.ro/

 sub numele original

De ce a murit Ceauşescu pe limba lui

Din cauza lungimii relativ mari a interviului, pe siteul domnului profesor,
interviul a fost  publicat sub forma unui serial în cinci părţi care pot fi
accesate dând clic pe fiecare, titlurile respective având link.

De ce a murit Ceauşescu pe limba lui (Partea I)

Publicat: luni, 17 decembrie 2012

De ce a murit Ceauşescu pe limba lui (Partea a II-a)

Publicat: marți, 18 decembrie 2012

De ce a murit Ceauşescu pe limba lui (Partea a III-a)

Publicat: miercuri, 19 decembrie 2012

De ce a murit Ceauşescu pe limba lui (Partea a IV-a)

Publicat: luni, 22 decembrie 2012

De ce a murit Ceauşescu pe limba lui – Partea a V-a

Publicat: luni, 25 decembrie 2012

A CÂŞTIGAT SAU NU MIHAI VITEAZUL BĂTĂLIA DE LA CĂLUGĂRENI ?

4 decembrie 2013 2 comentarii

A câştigat Mihai Viteazul bătălia de la Călugăreni?

Bătălia de la Călugăreni

Bătălia de la Călugăreni

Imaginea voievodului Mihai Viteazul este aşezată pe una din cele mai înalte trepte în panteonul figurilor istorice româneşti. Totuşi de numele şi acţiunile sale se leagă o sumă de controverse: de la motivaţia pentru care a realizat unirea principatelor, până la imaginea sa de simbol al independenţei, şi de la legarea de glie a ţăranilor, până la victoria în bătălia de la Călugăreni.

Tocmai asupra acestui fapt vom încerca să ne oprim. Pentru mulţi bătălia de la Călugăreni  a devenit un simbol, un tabu, o icoană despre care nu se poate vorbi decât ca despre cea mai mare victorie a lui Mihai Viteazul. Să fie oare aşa? A câştigat el bătălia de la Călugăreni? Şi este aceasta cea mai important victorie a sa?

Răspund istoricii: Bogdan Murgescu, Ovidiu Cristea, Ioan Aurel Pop şi Marius Diaconescu.

Fazele bătăliei

Faza 1

Batălia începe cu atacul oştirii lui Mihai, care în prealabil fusese divizată în două: corpul principal (circa 10.000 de soldaţi), condus de voievod era aşezat pe malul nordic, iar rezerva condusă de Albert Kiraly poziţionată la nord. Mihai a încercat să atragă infanteria lui Sinan în mocirla Neajlovului pentru
a intra în raza tunurilor sale.

Faza 2

Pentru a putea să-şi angajeze toate trupele, Sinan cere ienicerilor să atace frontal pe pod, în timp ce un corp de oaste condus de Hassan Paşa a încercat o învăluire largă prin partea de vest, iar Mehmet Paşa a făcut acelaşi lucru prin est. Lovitura otomanilor a fost puternică. Românii pierd artileria şi se retrag ordonat către trupele de rezervă.

Faza 3

Trupele lui Mihai se regrupează şi resping efectivele lui Mehmed I Paşa şi ale lui Hassan Paşa, provocându-le pierderi considerabile şi datorită tunurilor păstrate cu trupele de rezervă. Otomanii sunt nevoiţi să se retragă însă nu o fac ordonat şi în înghesuială mulţi soldaţi turci mor înecaţi în mlaştină. În aceste condiţii Mihai execută un contraatac, reuşind să recupereze artileria şi să creeze puţină debandadă pe malul sudic al râului.

Oastea lui Sinan Paşa

Sinan-Paşa a venit cu aproape 100.000 de oameni, însă nu toţi erau soldaţi şi nu toate trupele se aflau în momentul luptei la Călugăreni. Se pare că, efectiv în luptă,  au participat 30.000 – 40.000 de soldaţi.

Oastea lui Mihai Viteazul

Trupele voievodului român erau compuse din oastea cea mare a ţării, cetele boiereşti, mercenari cazaci, un contingent mic de moldoveni, precum şi unguri şi secui, trimişi de principele transilvănean. În total, cifrele se ridicau între15-16.000 de soldaţi şi 12 tunuri.

Nicolae Bălcescu descrie bătălia: „Bătrânul Sinan fu călcatâ în picioarele cailor“

„Drumul care merge de la Giurgiu spre Bucureşti trece printr‑o câmpie şeasă şi deschisă, afară numai dintr‑un loc, două poştii departe de această capitală, unde el se află strâns şi închis între nişte dealuri păduroase. Între aceste dealuri este o vale largă numai de un pătrar de milă, acoperită de crâng, pe care gârla Neajlovului ce o îneacă şi pâraiele ce se scurg din dealuri o prefac într‑o baltă plină de nămol şi mocirlă. Drumul acolo trece în lungul acelei văi, parte pre o şosea de pământ, parte pre un pod de lemn, care amândouă sunt aşa de strâmte, încât d‑abia poate cuprinde un car în lărgimea lor.

Această strâmtoare, ce locuitorii numesc Vadul Călugărenilor, fu aleasă de Mihai‑Vodă spre a sluji de Termopile românilor. (…) Mihai‑Vodă vru a se folosi de poziţia şi strâmtoarea Vadului Călugărenilor, în care nu se putea destinde în front mai mult de 12 mii oameni, ca să facă mulţimea turcilor nefolositoare. (…) Dar Sinan, vrând a înainta spre Bucureşti, era nevoit a trece pe la Călugăreni (…) Într‑adevăr, armata lui era, cum ştim, de 180 mii ostaşi, mai mult decât de zece ori mai mare ca a lui Mihai Vodă, care, cu toate ajutoarele ce primi din Moldova şi Ardeal, d‑abia se urca la 16 mii oameni şi 12 tunuri. (…)

În sfârşit, soarele veni să lumineze această mare zi de miercuri 13/23 august. (…) Mihai trece podul în capul a opt mii ostaşi şi se lasă cu furie asupra osmanlâilor, în vreme ce focul iute şi bine ţinut al puşcaşilor din pădure şi al tunurilor pustieşte armata turcească. (…) Vrăjmaşii, ajutaţi de poziţie, de numărul lor şi de maşinile de război, îşi vin curând în sine şi încep a se lupta cu tărie. (…) După mai multe ceasuri, Sinan desperat de puţinul spor ce a dobândit pân‑atunci, îşi îngloti oştile, strânse pe lângă sine pe toţi paşii şi căpeteniile, îi inimează şi, în capul unei coloane îngrozitoare, făcu o năvală mare şi izbuti a împinge pe ai noştri cu un pătrar de mil înapoi, şi chiar până în tabăra lor, luându‑le şi toată artileria.

Mihai, fără a pierde inima din această neizbândă, îşi culege puterile şi din nou dă năvală asupra turcilor. (…) Dar vrăjmaşul se băte cu inimă, îşi împroaspătă adesea oştile, aceea ce nu pot face ai noştri, şi îi reîmping îndărăt. De trei ori românii împinseră şi prăvăliră pe turci şi de trei ori fură respinşi înapoi. (…)
Soarele acum căta spre asfinţit; românii se luptaseră cu eroism, dar, osteniţi de o luptă lungă şi nepotrivită, ei se plecară numărului celui prea covârşitor al duşmanului; bătălia se putea acum privi ca pierdută de dânşii, dacă vreo împregiurare nu‑i va ajuta şi vreo soartă mai blândă nu le va străluci. Mihai, liniştit şi trufaş în primejdie, mai are încă o nădejde. El trimisesă de dimineaţă să cheme lângă dânsul o ceată de pedestrime ce se afla departe de tabără (…)

Acest ajutor însă, ce ai noştri şi‑l închipuia tare, nu era decât o ceată de trei sute pedestraşi cu puşti din Ardeal. Mihai, fără a pierde vreme, căută a se folosi de acest neînsemnat ajutor şi de reîmbărbătarea oştilor sale, ca să smulgă biruinţa de la vrăjmaş. El îşi preumblă privirea pe câmpul bătăliei, vede mişcările turcilor şi după dânsele îşi pregăteşte pe ale sale. Sinan‑Paşa, văzând retragerea românilor, luase inimă şi vrea a‑i desface şi a‑i răşchira de tot. Spre acest sfârşit, în capul rezervei sale, el umbla a trece podul spre a izbi pe ai noştri în frunte, în vreme ce Hassan‑Paşa cu Mihnea Vodă, din porunca lui, alerga prin pădure să‑i lovească pe la spate.

Mihai atunci se aşează cu ceata de curând sosită la capul podului, spre a întâmpina pre Sinan, trimite pre căpitanul Cocea cu două sute unguri şi alţi atâţia cazaci pedeştri ca să ia pe vrăjmaş pe la spate, şi Albert Kiraly aşeză cele două tunuri, ce redobândise de la turci, într‑o bună poziţie şi stă gata a trăsni pe duşman de ar îndrăzni a trece podul.

Sfârşind aceste pregătiri, Mihai cugetă întru inima sa că împrejurarea cere neapărat vreo faptă eroică, spre a descuraja pe turci şi a îmbărbăta pe ai săi (…) şi smulgând o secure ostăşească, se aruncă în coloana vrăjmaşă ce‑l ameninţă mai de aproape, doboară pe toţi cei ce se încearcă a‑i sta împotrivă, ajunge pe Caraiman‑Paşa, îi zboară capul, izbeşte şi pe alte capete din vrăjmaşi şi, făcând minuni de vitejie, se întoarce la ai săi plin de trofee şi fără a fi rănit.(…) Sinan, văzând aceasta, spre a da curaj la ai săi, ia ofensiva şi trece podul. Dar deodată se vede oprit în faţă de Mihai ca de un zid de piatră tare, în dos izbit cu o furie înfocată de căpitanul Cocea, şi în coastă trăsnit de tunurile aşezate pe deal de Albert Kiraly, care, bătând în mulţimea îndesită a turcilor, le găureşte rândurile şi le pustieşte toată aripa dreaptă, punându‑i pe fugă. (…)

În zadar Sinan mustra pe ostaşii ce fugea, acum cu cuvinte ocărâtoare, acum bătându‑i cu măciuca sa înfierată, silind în tot chipul a‑i pune în rânduială şi a‑i întoarce la bătaie. (…) La capul acestui pod sta îmbulzite în neorânduială artileria, cavaleria, pedestrimea, împingându‑se spre a trece care de care mai înainte; dar, văzând că toţi nu pot încăpea pe dânsul, mulţi din turci sunt siliţi a se arunca în baltă, unde îşi aflară moartea. (…)

Bătrânul Sinan însuşi, târât de ai săi şi în graba fugei sale, fu călcat în picioarele cailor şi apoi, împins de suliţa unui ostaş român, căzu călare după pod în baltă cu atâta repeziciune, încât, izbindu‑se de pod, îşi pierdu chiulaful şi feregeaua şi doi dinţi ce singuri se mai afla în gura lui. El era p‑aci să piară sau să cază în mâinile românilor, dacă, din norocirea lui, un voinic soldat din oştile Rumeliei, anume Hassan, nu s‑ar fi aruncat după dânsul ca să‑l scape şi, lăsându‑i calul înnămolit în lut, pe umeri îl scoase de acolo şi îl duse în tabără. (…)

Vestea morţii vizirului se împrăştie între turci, şi cei ce se mai împotriveau deteră şi ei dosul. (…) Hassan‑Paşa şi Mihnea‑Vodă, ce venea să încunjure pe ai noştri, aflând că Sinan a pierit şi că oastea lui e biruită, se trag îndărăt spre tabără. Într‑acel minut, Mihai (…) alerga într‑o parte şi într‑alta prin tabăra turcească, căutând pe Sinan, când, văzând de departe pe Hassan‑Paşa, se luă după dânsul strigându‑i să stea de e viteaz, să se lupte cu dânsul piept la piept, şi când de când era să‑l şi ajungă cu paloşul.

Dar Hassan‑Paşa fugea înspăimântat şi nu se putea ţine pe picioare de groază. El merse de‑şi ascunse ruşinea într‑un crâng spinos, de unde d‑abia a doua zi îndrăzni să iasă la ai săi.
Noaptea opri măcelărirea armatei musulmane şi o păzi d‑a fi cu totul zdrobită şi risipită. Românii se întoarseră triumfători în tabăra lor, încărcaţi cu prăzi bogate. Pe lângă tunurile lor ce şi le redobândiră, alte patru tunuri mari d‑ale duşmanului, cai mulţi şi mai multe steaguri, între care steagul cel verde şi sfânt al proorocului, fură trofeele acestei strălucite zile“. (Fragment din „Românii supt Mihai Voievod Viteazul“)

Cum a fost deformată istoria lui Mihai Vodă

Un simbol al unităţii, precum Mihai Viteazul, ilustrează, prin interpretările succesive, gradul de deformare a trecutului, în sensul unităţii şi conştiinţei naţionale prezente. Pentru Nicolae Bălcescu (Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul, scriere editată postum în 1863 şi 1878) şi pentru istoriografia romantică în genere, unirea de la 1600 purta pecetea caracterului naţional. Mai târziu, spiritul critic a impus o reevaluare a faptelor. A.D. Xenopol şi P.P. Panaitescu au refuzat orice implicare a conştiinţei naţionale; N. Iorga şi C.C. Giurescu, deşi mai puţini categorici în această privinţă, nu au mers totuşi până la identificarea unei idei naţionale.

(Lucian Boia, Mituri istorice româneşti, Ed. Universităţii, Bucureşti, 1995)

Cronologie

1558 – S-a născut Mihai Viteazul, în familia Cantacuzino, se pare ca fiu nelegitim al lui Pătraşcu cel Bun (domn al Ţării Româneşti între anii 1554-1557).

1588 – 1591 – Ocupă dregătoria de Mare Stolnic în timpul domniei lui Mihnea Turcitul, apoi cea de Mare Postelnic în domnia lui Ştefan Surdul

1591 – 1592 – Zideşte mănăstirea „Mihai Vodă“ din Bucureşti. Ulterior este numit în funcţia de Mare Agă şi apoi de Ispravnic

1593 – În timpul domniei lui Alexandru cel Rău devine Mare Ban al Craiovei. Apoi reuşeşte să îl înlăture pe acesta.

1593 – Se împrumută la diverşi cămătari şi obţine numirea ca domn al Ţării Româneşti de către Poarta Otomană.

1594 – Abia numit, Mihai adera la coaliţia anti-otomană, „Liga Sfântă“, şi îi ucide pe creditorii care l-au împrumutat pentru a cumpăra tronul.

1594 – La sfârşitul anului Mihai declanşează ostilităţile cu Imperiul Otoman atacând Giurgiu, Cetatea de Floci, Hârşova şi Silistra.

1595 – Atacă şi localităţile de la sud de Dunăre: Silistra, Măcin, Şiştov, Nicopole, Rahova. Îi înfrânge pe tătarii la Putinei, Stăneşti şi Şerpăteşti.

1595 – Apoi Mihai Viteazul reia atacurile asupra oraşelor Silistra, Hârşova, Brăila, Cervena, Turtucaia şi Nicopole.

1595 (10/20 mai) – Tratatul de la Alba-Iulia, prin care Ţara Românească devine vasală Transilvaniei în schimbul ajutorului militar.

1595 (13/23 august) – Bătălia de la Călugăreni dintre Mihai şi Sinan-Paşa. A doua zi voievodul se retrage, iar otomanii ocupă Bucureşti şi Târgovişte.

1595 (octombrie) – Mihai Viteazul, cu ajutorul primit din partea lui Sigismund Báthory, eliberează oraşele Târgovişte, Bucureşti şi Giurgiu.

1596  – Acţiuni de luptă şi armistiţiu cu Imperiul Otoman. Mihai se întâlneşte cu Sigismund şi îi propune o alianţă împotriva turcilor, însă acesta ezită.

1595 – 1597 – Voievodul zideşte lângă Alba-Iulia o noua catedrală ortodoxă şi o reşedinţă pentru mitropolitul românilor din Transilvania.

1597 – Sultanul Mehmet al III-lea trimite steag de domnie lui Mihai Viteazul, recunoscându-l ca domn în Ţara Românească.

1597 – În acelaşi timp, Mihai duce tratative cu împăratul Rudolf al II-lea, în urma cărora obţine ajutor militar şi protecţia imperial.

1598 (2/12 iunie)  – Se încheie la Târgovişte un tratat de pace cu tătarii, voievodul dorind să obţină neutralitatea acestora în cazul unor lupte cu otomanii.

1598 (septembrie) – Mihai reia ostilităţile cu Imperiul Otoman, însă, o lună mai târziu decide să încheie o nouă pace.

1599 (29 martie) – Sigismund Báthory, renunţă la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory, protejat al polonilor, care era în relaţii bune cu Poarta.

1599 (16/26 iunie) – Mihai Viteazul încheie la Târgovişte un tratat cu solii lui Andrei Báthory, acceptând şi pacea cu otomanii, pentru a câştiga timp.

1599 (august) – Voievodul Ţării Româneşti primeşte din nou“steag de domnie” din partea sultanului Mehmed al III-lea.

1599 (toamna) – Ieremia Movilă, domnul Moldovei, susţinut de Polonia, şi Andrei Báthory încearcă să îl înlocuiască pe Mihai Viteazul cu Simion Movilă.

1599 (18/28 octombrie) – Bătălia de la Şelimbăr. Mihai îl învinge pe cardinalul Andrei Báthory, iar la 1 noiembrie intră triumfal în Alba-Iulia.

1599 – Domnul Ţării Româneşti îl numeşte pe episcopul Ioan de Prislop, mitropolit al românilor din Transilvania.

1599 – Către sfârşitul anului sultanul îl confirmă pe Mihai ca stăpân al Transilvaniei, şi pe Nicolae Pătraşcu, fiul acestuia, domn în Ţara Românească.

1600 (1/11 februarie, Pilsen) – Pentru a-şi întări stăpânirea în Transilvania, Mihai încheie un tratat de vasalitate cu împăratul Rudolf al II-lea.

1600 (8-9 mai) – Armata lui Mihai înfrânge trupele modo-polone ale lui Ieremia Movilă, domnul Moldovei, la Bacău.

1600 (27 mai) – Emite hrisovul din Iaşi în care se intitula „Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei“.

1600 (10 septembrie) – Bătălia de la Mirăslău. Mihai este înfrânt de oştile generalului Gheorghe Basta, unite cu cele ungureşti.

1600 (octombrie) – Mihai Viteazul zdrobeşte oştirea otomană care trecuse Dunărea în Oltenia.

1600 (octombrie) – În urma negocierilor cu Poarta, domnitorul Ţării Româneşti obţine neutralitatea otomanilor.

1600 (20 octombrie) – Mihai Viteazul pierde bătălia de la Bucov (lângă Ploieşti) cu oştile poloneze şi este obligat să fugă în exil.

1601 (1 şi 5 martie) – Împăratul Rudolf al II-lea decide să îi acorde sprijin militar lui Mihai împotriva lui Sigismund Báthory.

1601 (3 august) Bătălia de la Gurăslău în care Mihai şi Gheorghe Basta îl înfrâng pe Sigismund Báthory.

1601 (9/19 august) Mihai Viteazul este asasinat în tabăra Câmpia Turzii din ordinul generalului Gheorghe Basta.

Sursa: historia.ro

Citeşte şi:

Bătălia de la Călugăreni: O confruntare care nu a decis nimic

Bătălia de la Călugăreni: Mihai a obţinut o victorie morală

Bătălia de la Călugăreni: O victorie supraevaluată de istorici

Marea bătălie din 1595 a fost la Giurgiu, nu la Călugăreni

Mihai Viteazul, al doilea unificator al ţărilor române. Primul a fost un ungur: Sigismund Báthory de Somlyó – Principele Transilvaniei, Prinț imperial

4 decembrie 2013 Lasă un comentariu

Istoria ne învaţă nu că noi, românii, nu doar buricul planetei ci chiar buricul buricului galactic.

Uneori îţi vine să te şi miri că nu suntem cel puţin consideraţi un fel de semizei şi restul planetei stă ca proasta şi nu vine să ne constriască o ţară pe măsură. Şi să ne mai şi plătească pentru onoarea că le suntem coplanetari, astfel, istoria noastră ne învaţă că am avut nişte superdomnitori, principii de vitejie şi inteligenţă strategică …

Legat de Mihai Viteazu, la un moment dat, mă întrebam cum dracu de nu s-a dus să îl ia de barbă pe sultan şi să îl bage în biserică, să îl creştineze după care să îl treacă la sectia unde se creşteau porcinele ca să asigure bunăstarea naţiei… ştiam că ne-a unit pe cei din Transilvania, Moldova şi Ţara Românescă, lucru care a fericit românul chiar dacă l-a legat de moşie mai abitir decât era… mai ştiam că le-a tras-o la turci pe unde i-a prins de umblau otomanii crăcănaţi şi cu şalvarii maro…

De ce ştiam asta? Pentru că avem nişte istorici care considderă o blasfemie a spune că Mişu Caftangiu de fapt nu era cel dintâi care a unit Principatele Române, sau a pune la îndoială mult clamata Victorie de la Călugăreni…

Să citim: 

Mihai Viteazul, al doilea unificator al ţărilor române

Poate că personajul istoric al evului mediu care a fost ridicat pe cel mai înalt piedestal de istoriografia română este Mihai Viteazul.

Mihai Viteazul

Mihai Viteazul

Devenit simbol al unităţii românilor într-o perioadă în care nu exista încă România, voievodul a devenit apoi un erou, un salvator, al cărui rol era să îl anunţe pe conducătorul comunist care îi împrumuta virtuţile. Dar simplicarea istoriei prin proiectarea în trecut a unor realităţi moderne nu ne ajută să înţelegem acţiunile celui care a fost primul român ce a unit Muntenia, Transilvania şi Ţara Românească. 

La momentul în care Mihai Viteazul ajunge pe tronul Ţării Româneşti cumpărându-şi tronul de la Istanbul, Imperiul Otoman trecea printr-o perioadă de criză, marcată de conflicte în Asia şi de schimbări rapide ale sultanilor. În acest context internaţional, în jur de 1593, împăratul habsburg Rudolf al II-lea decide să reia cruciada împotriva turcilor, iar la iniţiativa Papei, mai multe state se grupează în Liga Sfântă. 

„Mihai Viteazul se naşte ca personaj istoric în contextul războiului de 15 ani, dintre 1593-1606. Iniţial, delegaţii Ligii Sfinte s-au ferit să îl contacteze pe Mihai, care a fost văzut ca un om al turcilor. L-au contactat pe domnitorul moldovean, dar pe Mihai s-au ferit”, spune Marius Diaconescu, lector doctor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, specializat în istoria Transilvaniei.

Sigismund Bathory, primul care stăpâneşte cele trei ţări

Sigismund Báthory de Somlyó - Principele Transilvaniei Prinț imperial

Sigismund Báthory de Somlyó –
Principele Transilvaniei, Prinț imperial

Habsburgii i-au lăsat lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, conducerea acestei părţi a frontului antiotoman. Mihai Viteazul şi domnul din Moldova, Ştefan Răzvan, aderă şi ei la Liga Sfântă, însă în anumite condiţii: înainte de a începe războiul, cei doi trebuie să încheie, din îndemnul împăratului, un tratat cu principele Transilvaniei. 
„Cu toţii ştim de Mihai Viteazul că a făcut prima unire a ţărilor române. Formula corectă ar fi Mihai Viteazul este primul domnitor român care a făcut unirea ţărilor române. Fiindcă nu este primul”, spune Diaconescu. 
În 1595 a fost semnat un tratat între principele Transilvaniei şi delegaţiile celor doi domni de dincolo de Carpaţi (Mihai Viteazul în mai, Ştefan Răzvan în iunie): „Acele două tratate sunt actul de unire. Prin acele documente, domnitorii români sunt reduşi la funcţia deguvernatori. Nu puteau să administreze vistieria ţării singuri. Acesta este un atribut al suveranităţii, al domniei. Domnul poate decide în evul mediu ce face cu banii ţării. I se ia acest drept”, explică istoricul. Mihai Vitazul putea folosi vistieria numai cu acordul principelui. În plus, trei soli munteni trebuia să participe la Dieta Transilvaniei, care devenea forul suprem pentru cele trei ţări. De asemenea, boierii munteni primeau dreptul de a nu mai putea fi ucişi fără învoirea principelui din Ardeal. „Doar aşa a intrat în Liga Sfântă, direct n-a putut să intre pentru că cei din Ligă s-au temut că e omul turcilor”.
Din acel moment, titulatura lui Sigismund e „principe al Transilvaniei, Valahiei şi Moldovei”. Pe sigiliul şi pe stemele afişate de el apar stemele celor trei principate. „Nu numai atât, chiar dacă nu le convenea, ambasadorii ţărilor străine şi principii ţărilor străine recunosc titulatura, asta este important. Habsburgilor nu le convenea, dar au acceptat-o pentru că aveau nevoie de Sigismund pe frontul antiotoman”, spune Diaconescu. Mihai a acceptat şi el aceste condiţii deoarece era interesat să aibă spatele protejat de armata Transilvaniei, precum şi de ajutorul financiar al habsburgilor pentru susţinerea viitoarei lupte antiotomane.

Politica externă a Transilvaniei, condusă de un român

„Sigismund Bathory era un principe tânăr, aventurier, cu vise mari, că o să ajungă mare domnitor, rege cu multe coroane, cu ţări multe supuse. Era ambiţios. A avut şi consilieri care au ştiut să-i aţâţe ambiţia. Era un român, Ştefan Iojica: el a copilărit împreună cu Sigismund şi erau prieteni foarte buni. Iojica, din simplu slujitor a ajuns mare cancelar: automat el dictează politica externă a principatului. Îl influenţa foarte mult pe principe. Se pare că el era cel care îi gâdila orgoliile”, îi conturează istoricul personalitatea.

Potrivit lui, prima unire a ţinut, pentru Moldova, până în august 1595 (deci numai trei luni, începând cu iunie), deoarece la acea dată ţara este ocupată de Ieremia Movilă, care se înscăunează cu sprijin polonez. Pentru Ţara Românească, unirea a ţinut până în decembrie 1595: „De Crăciun, Mihai a fost în solie la Sigismund Bathory în Transilvania şi atunci principele, ca mulţumire pentru efortul depus în războiul antiotoman, i-a dat voie să foloseacă vistieria ţării”. 

După ce a încheiat tratatul cu Sigismund (foto), Mihai începe lupta împotriva turcilor şi atacă cetăţile turceşti de dincolo de Dunăre. Apoi vin turcii şi are loc vestita bătălie de la Călugăreni, din august 1595. „Într-un război sunt mai multe etape. Poate fi victorie pe moment, dar analizând pe ansamblu, a fost o înfrângere. Într-adevăr, la Călugăreni, probabil că Sinan a căzut de pe cal cum spune legenda, probabil că au murit mai mulţi turci decât români. Dar după aceea, când s-a ridicat Sinan din nămol şi s-a uitat în zări, n-a găsit nici picior de ostaş român”, povesteşte Diaconescu.

După Călugăreni, Mihai Viteazul s-a retras către valea Prahovei, spre munţi, aşteptând să vină Sigismund Bathory cu oastea Transilvaniei. „Să nu uităm că Sinan a intrat în Bucureşti, a intrat în Târgovişte, şi-a pus gardă otomană acolo. Deci practic n-a fost o victorie a lui Mihai Viteazul, în ciuda monumentelor care împânzesc ţara”, mai spune el. Armata transilvăneană a venit la Braşov, a trecut munţii, iar turcii au plecat din Ţara Românească, în urma bătăliei de la Giurgiu, unde s-a afirmat Mihai Viteazul.

„Lui Sigismund îi plăceau titlurile, victoriile militare, dar nu-i plăcea efortul”

Însă Bathory era o fire fluctuantă. În 1597 se strică relaţiile dintre cancelarul Iojica şi Sigismund deoarece principele se gândea să predea Transilvania habsburgilor şi el să renunţe la tron: „Pricipele Transilvaniei era un om labil psihic, nu era coerent în planurile sale. Şi îi plăceau titlurile, victoriile militare, dar nu-i plăcea efortul. Şi-a dat seama că era prea mare efortul pentru el să conducă acest front”, explică Diaconescu.

Acesta a fost motivul conflictului dintre cei doi deoarece Iojica se împotrivea cedării principatului. Istoricul arată că exista la acea dată un curent antihabsburgic în rândurile nobilimii ardelene: „Habsburgii, când ocupă o provincie, o organizează sistematic. Limitează exact pentru fiecare ce proprietăţi are şi ce obligaţii are faţă de stat. Pe când ardelenilor le convenea situaţia existentă. Totul era suficient de neclar şi puteau să facă o mulţime de abuzuri în privinţa plăţii impozitelor şi aşa mai departe. Iojica era exponentul acestei nobilimi care nu voia să fie cedată Transilvania habsburgilor”.

Iojica încearcă atunci să găsească o soluţie: în 1597, el îi propune lui Mihai să devină principe peste Transilvania, peste Ţara Românească şi peste Bulgaria, de unde sperau să-i alunge pe turci: „Cel care lansează pentru prima dată ideea ca Mihai să fie în frunte este Iojica. Nemulţumit de instabilitatea lui Sigismund Bathory, îi propune varianta aceasta”, evidenţiază cercetătorul.

„Mihai era strâns într-un cleşte”

Însă planul nu se pune în aplicare deoarece în 1598 Sigismund renunţă oficial la tron, iar în mijlocul Dietei îl arestează pe Iojica şi îl predă austriecilor. Românul este închis la Satu Mare, iar apoi este executat. Sigismund primeşte în schimb de la habsburgi două provincii din sudul Poloniei de astăzi, pe post de feude viagere. Însă viaţa liniştită de acolo nu i-a fost pe plac, aşa că după câteva luni se întoarce pe furiş în Transilvania, iar nobilii îl primesc bucuroşi.

„A stat câteva luni pe tron pentru că erau prea multe probleme în Transilvania din cauza războiului. Din nou s-a plictisit. Îi plăcea să conducă, dar fără responsabilităţi. Şi nu-l mai avea pe consilierul Ştefan Iojica să ducă greul administraţiei. Şi atunci, din nou cedează coroana, de data asta vărului său Andrei Bathory”, remarcă istoricul.

Andrei Bathory fusese crescut în Polonia, era filootoman şi antihabsburg, deci nu mai dorea o alianţă cu Rudolf al II-lea. El preia Transilvania în 1599. În acel moment, Mihai era strâns într-un cleşte: turcii la sud de Dunăre, iar în Moldova şi Transilvania doi duşmani ai săi susţinuţi de Polonia: Ieremia Movila şi Andrei Bathory. Orice culoar către habsburgi era închis. În aceste condiţii nefaste, voievodul român alege soluţia războiului: trece Carpaţii şi îl înfrânge pe Bathory la Şelimbăr, cu ajutorul secuilor, iar apoi intră în Alba Iulia. „El vrea să se proclame principe, dar n-o face oficial. Oficial este guvernator sau locţiitor al lui Rudolf al II-lea. În Transilvania le spune nobililor că el guvernează Transilvania în numele habsburgilor. Era conştient că nu i se recunoaşte titlul, deşi ar fi vrut asta”, explică Diaconescu.

Mihai copiază modelul Sigismund, la sugestia lui Iojica

Acest gest aţâţă apele, în ciuda faptului că Mihai i-a asigurat pe habsburgi că intenţia lui a fost să scoată Transilvania din mâinile polonezilor şi să o returneze împăratului.

Îngrijorat de veştile pe care le avea de un plan al Poloniei de a-l răsturna în Muntenia şi a-l pune domn pe Simion Movilă, fratele lui Ieremia Movilă, el atacă Moldova, în 1600. „Mihai pune în aplicare ceea ce a făcut Sigismund înainte: este domn peste cele trei ţări. Cum a fost principe Sigismund Bathory în 1595, este el acum. El copiază un model, un model care i-a fost sugerat de Iojica în 1597. Aceste idei s-au dezvoltat în mintea lui, fireşte, era un strateg, era un militar, un domnitor. Dar ideea a pornit de la unirea făcută de Sigismund, când a văzut că toate cele trei ţări împreună au o forţă armată puternică. Aşa s-a ajuns să facă Mihai unirea, care a fost efemeră, câteva luni de zile”, spune cercetătorul.

„În momentul în care a ocupat şi Moldova, spaima, inclusiv la habsburgi, a fost prea mare. Toţi s-au temut că Mihai, valahul ăsta, are prea multă putere şi atunci va fi greu de ţinut în frâu. Şi atunci, practic, deşi el se aştepta să aibă ajutor, toţi i se împotriveau”, continuă el. Nobiliii maghiari din Transilvania, cu ajutor austriac, alungă soldaţii lui Mihai din cetăţile din Transilvania, iar în Moldova intră imediat polonezii. În câteva săptămâni, Mihai pierde tot. 

„Mihai Viteazul rămâne un model ca primul român ce a unificat ţările române. Mihai Viteazul trebuie să rămână în cărţile de istorie, bineînţeles, ocupă un loc important în Panteonul istoriei noastre. Dar trebuie spus adevărul. El a unit cele trei principate pentru a se elibera de presiunea polonă şi turcă, şi a copiat un model, creat de Iojica şi aplicat de Sigismund Bathory. De fapt, s-a urmărit crearea unei puteri care să reziste turcilor. Şi aceasta să înlocuiască Ungaria care a fost un factor de echilibru în zonă”, Marius Diaconescu

Mihai, exponentul boierimii muntene, guvernează cu elita maghiară

În secolul XIX începe însă cariera de erou naţional a lui Mihai Viteazul, cel care ar fi fost condus de ideea unităţii naţionale a românilor din cele trei principate. S-a susţinut astfel că Mihai a realizat o Dacie românească şi că un factor esenţial al construcţiei sale politice a fost conştiinţa de neam, el urmărind să realizeze suprapunerea graniţelor statale cu cele etnice.

Pentru istoricul Lucian Boia, ceea ce a făcut Mihai Viteazul este mai mult o cucerire decât o unire: „Nu înseamnă că Mihai Viteazul a avut o idee românească. A existat şi înainte de comunism o fază de interpretare naţională, destul de naivă, a ceea ce a făcut Mihai Viteazul, în secolul XIX, începând cu cartea faimoasă a lui Bălcescu, „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”. Apoi, treptat, generaţie după generaţie, istoricii au nuanţat şi chiar au modificat interpretările în sensul că nu putea înainte de era naţiunilor să existe o idee naţională. Cred că aici lucrurile sunt mult prea clare şi ele sunt complicate numai de perpetuarea unor interpretări care pot să facă plăcere, dar care nu servesc la nimic”.

Mihai Viteazul şi fiica sa, Florica, într-o pictură din anul 1601 a lui Franz Francken Citiţi mai mult: Mihai Viteazul, al doilea unificator al ţărilor române > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/mihai-viteazul-al-doilea-unificator-al-tarilor-romane-879011.html#ixzz2mXO1974M  EVZ.ro

Mihai Viteazul şi fiica sa, Florica, într-o pictură din anul 1601 a lui Franz Francken

În timpul regimului comunist se spunea că Mihai Viteazul a luat multe măsuri pentru românii din Ardeal, însă el a păstrat organizarea existentă şi organele de guvernământ, a menţinut şi întărit privilegiile nobilimii deoarece avea nevoie de sprijinul dietei maghiare pentru a guverna. Măsurile luate de el au fost minore: i-a scutit pe preoţii români de muncile servile şi a dat păşunat liber satelor româneşti de pe domeniile marii nobilimi. El chiar a înăbuşit mişcările ţărăneşti din Transilvania.

„Nici nu putea să ia măsuri prea multe pentru că ridica împotriva lui nobilimea din Transilvania. Şi hai să fim serioşi, Mihai era exponentul boierimii româneşti. Mihai e cel care i-a legat pe ţărani de glie, a făcut şerbia în Ţara Românească. Deci era de aceeaşi parte ca şi nobilimea transilvăneană”, explică Diaconescu.

Lucian Boia are aceeaşi poziţie: „Iar Mihai Viteazul, când a devenit şi principe al Transilvaniei, a guvernat atât, puţin, cât a avut ocazia, cu elita ungurească, nu cu ţăranii români. Când spui că a făcut o unitate românească, cu cine? Cu moldovenii care n-aflaseră încă că sunt români şi cu ardelenii care, la nivelul de sus, erau unguri, nu erau români? N-a fost vorba de aşa ceva şi nu-i niciun bai. Amestecăm epocile”.

El atrage atenţia că Radu Popescu, un cronicar muntean, ce scrie la 100 de ani după Mihai Viteazul, spune că domnitorul „i-a bătut pe toţi şi-i ţinea pe toţi, şi pe turci, şi pe unguri, şi pe moldoveni, ca pe nişte măgari de-ai lui”, deci îi includea în categoria „înfrânţilor” şi pe moldoveni.

„Noi, românii, trebuie să avem bine în minte faptul că România există, că s-a dovedit un stat viabil, şi că n-avem nevoie să forţăm istoria acum ca să susţinem existenţa, integritatea şi perpetuarea României”, Lucian Boia

Marele respect al lui Ceauşescu pentru Mihai Viteazul: dărâmarea bisericii Mihai Vodă

În perioada comunismului cu tentă naţională, în prim-plan erau puşi voievozii, prezentaţi drept personalităţi excepţionale, eroi şi salvatori. S-a ajuns astfel la personalizarea istoriei, deşi era cazul unei evidente contradicţii între universalismul comunist care trece dincolo de frontiere şi de naţiuni, şi naţionalismul comunist din România.

„De la conducerea unui grup restrâns de partid s-a ajuns la un comunism de familie, la o conducere strict personală. Şi atunci răspunsul e evident de ce apelul acesta la voievozi: pur şi simplu pentru că Ceauşescu era şi el unul singur, sau el şi soţia. Şi atunci Ceauşescu se regăseşte în marile figuri ale trecutului, în voievozi”, explică Boia.

Astfel, Ceauşescu avea nevoie de lideri excepţionali care să îl anunţe şi să îl legitimeze: „În vremea lui Ceauşecu, pe piedestal, pe partea cea mai înaltă, este Mihai Viteazul, cu siguranţă, cel care prefigurează România. Până la urmă, se vede foarte bine cum eroii ăştia sunt folosiţi. Ei întotdeauna sunt folosiţi de oamenii politici. Se vede până la urmă cât de mult ţinea cu adevărat Ceauşescu la Mihai Viteazul când a dărâmat mănăstirea Mihai Vodă. Mie nu mi-a venit să cred. Era la Izvor (în Bucureşti – n.r.). Biserica au mutat-o cu vreo 200 de metri, între blocuri, pe cheiul Dâmboviţei. Iar mănăstirea care înconjura biserica a fost distrusă. Ăsta a fost marele respect al lui Ceauşescu pentru Mihai Viteazul”, îşi aminteşte el.

Potrivit lui Boia, clarificarea istoriei nu trebuie demonizată: „Toate astea nu-l scad pe Mihai Viteazul, care este un personaj foarte interesant şi un personaj cu totul remarcabil, apreciat şi în epocă ca un personaj ieşit din comun. Problema este că nu e cazul să-l modernizăm, să facem din el un lider naţional, n-avea cum să fie”. 

Autor:  Andreea Dogar

Publicat la: 09 Decembrie 2009

Sursa: evz.ro

Aici, cei interesaţi, pot citi :GÂNDIREA POLITICĂ A LUI ŞTEFAN JÓSIKA CANCELARUL PRINCIPELUI SIGISMUND BÁTHORY , CANCELARUL PRINCIPELUI SIGISMUND BÁTHORY” (Paternitatea unei idei politice: unirea Transilvaniei cu Ţara Românească şi Moldova) de Marius Diaconescu

Din nou despre Constantin Ţăpuş, luptătorul anticomunist

27 august 2013 3 comentarii

Pe data de 11 septembrie 2011 publicam un articol pe care îl numeam „Constantin Ţăpuş – luptător anticomunist ….

Articolul vorbea de un om care a reuşit să ţină sus capul în vremea lui ceaşcă, un om car a avut der suferit din cauza Securităţii

N-am  să mă apuc acum să spun iar povestea, cine doreşte,  poate vedea articolul acolo accesând acest linc Constantin Ţăpuş – luptător anticomunist …

Uitasem de acest subiect când au apărut iar postări la acel articol, astfel, însuşi domnul Constantin Ţăpuş a apărut cu postări…

Ce este interesant e că în cadrul articolului există câteva imagini aduse de pe un blog numit „Arizona”.

Cu ocazia revitalizării subiectului, iată că observ că blogul repectiv a dispărut pur şi simplu cu tot ce cojnţinea… Din fericire, ceea ce am pus în cadrul articolului a fost descărcat şi încărcat aici pe blog.

Unii spuneau că nu are sens să încarc platforma WordPress cu lucruri care puteau fi văzute şi dacă puneam nişte linguri… Eu uite că nu ar mai fi putut, ce s-ar mai fi văzut ar fi fost doar nişte lincuri rupte care nu mai duceau nicăieri.

Deoarece povestea domnului Ţăpuş mi se părea interesantă, am rugat ca dacă vede ce scriu să posteze câteva lincuri care ar putea susţine povestea. 

Pe 26 august 2013 la articolul în discuţie apare o postare din partea domului Tapus Constantin. Zice domnia sa: 

Blue Sorin @ Blogul Arizona a fost sters dar asta nu schimba cu nimic lucrurile , cele scrise aici raman valabile . Despre actiunile mele impotriva autoritatilor si a persoanelor implicate in urmarirea si cercetarea mea in perioada comunista s-a mai scris si in alte publicatii , daca va intereseaza va trimit cateva linkuri cu adresele unde le puteti vizualiza . Cu stima ;

http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/investigatii/electricianul-tapus-in-razboi-cu-securitatea-la-cedo-97538.html

http://www.verticalonline.ro/un-fost-securist-in-cimitirul-eroilor

http://www.verticalonline.ro/curtea-constitutionala-actionata-penal-de-un-gorjean

Aş putea să le las aşa, dar cum a dispărut blogul Arizona, pot dispărea şi chestiile de la capătul lincurilor. Aşa că am hotărât să aduc aici, cu copy-paste  şi cu resprectarea legii care cere menţionarea sursei, a acelor articole indicate de domnul Ţăpuş.

Pe primul linc găsim un articol scris de  ONDINE GHERGUT , publicat pe 7 Iunie 2007 în   romanialibera.ro

Electricianul Tapus, in razboi cu Securitatea la CEDO

Constantin Ţăpuş

Constantin Ţăpuş

Constantin Tapus – electricianul de la Termocentrala Rovinari, cercetat penal in 1988 de Securitate pentru propaganda ostila oranduirii comunisto-ceausiste – il acuza pe generalul maior SRI Marius Sorin Brateanu de faptul ca a falsificat documente oficiale pentru a ascunde acte de politie politica.

SRI Bucuresti a trimis, in 2003, o adresa secreta la Ministerul Justitiei – Comisia pentru Cercetarea Calitatii de Luptator in Rezistenta Anticomunista in care anunta ca „in urma verificarilor efectuate in materialele de arhiva preluate de la fostele organe de Securitate nu au fost identificate documente care sa ateste retinerea sau cercetarea lui Constantin Tapus”.  

Martori refuzati, probe ignorate

In baza acestei adrese a SRI, comisia speciala de la Ministerul Justitiei nu i-a recunoscut lui Tapus, in 2004, calitatea de luptator anticomunist. Tapus a contestat decizia la instantele de judecata, unde legea ii permitea sa aduca martori care sa ateste ca a fost cercetat abuziv de catre Securitate. Numai ca judecatorii de la toate instantele au refuzat sa accepte audierea martorilor si au mentinut hotararea potrivit careia Tapus nu ar fi fost anchetat de Securitate. In paralel cu procesele, Constantin Tapus a facut demersuri la Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii, unde a reusit sa deconspire mai multi ofiteri de Securitate – preluati, dupa 1990, de catre SRI – care l-au cercetat abuziv. Insa judecatorii de la Inalta Curte de Casatie si Justitie au ignorat aceste probe de la CNSAS, luand in considerare doar falsul fabricat de catre SRI sub semnatura generalului maior Marius Sorin Brateanu, potrivit caruia in arhivele fostei Securitati „nu au fost identificate documente care sa ateste retinerea sau cercetarea” petentului. Deoarece a epuizat caile de atac in Romania, Tapus a depus plangere la Curtea Europeana a Drepturilor Omului (CEDO). 

Generalul Brateanu si procurorul Bostina, reclamati penal

Constantin Tapus a facut plangere penala si la Parchetul Militar impotriva generalului maior Marius Sorin Brateanu, dar procurorul militar Pantelimon Bostina a decis neinceperea urmaririi penale (NUP) fara a administra probe in dosar. In replica, Tapus a facut plangere impotriva solutiei lui Bostina la generalul Dan Voinea, seful Sectiei Parchetelor Militare. In paralel, Tapus a solicitat CNSAS sa verifice daca procurorul Bostina a facut politie politica inainte de 1989. Pantelimon Bostina este fratele fostului ministru comunist Constantin Bostina, acuzat de implicare in Afacerea „Jimbolia” (contrabanda cu petrol catre fosta Iugoslavie, organizata de catre SRI).

A obtinut deconspirarea a trei dintre anchetatorii sai

Primul deconspirat de catre Tapus prin CNSAS a fost Vasile Bucura, fost sef al Securitatii judetului Gorj. A urmat apoi deconspirarea anchetatorilor sai directi, respectiv ofiterii de Securitate Gheorghe Enoiu si Ion Pinta. „Enoiu era recunoscut drept batausul Securitatii Gorj, iar Pinta a fost implicat si in mineriada din iunie 1990”, ne-a declarat Tapus. Acum electricianul se zbate sa-l deconspire  pe Danut Marinescu, despre care sustine ca a activat in SRI pana de curand, fara sa dea declaratie pe propria raspundere ca nu a facut politie politica, asa cum prevede articolul 27 din  Legea 14/1992. Potrivit lui Tapus, „SRI l-a aparat pana de curand pe Marinescu, sustinand, contrar legii, ca ofiterii SRI fara functii de raspundere nu sunt obligati sa faca aceasta declaratie. Cu alte cuvinte, pot fi ofiteri SRI chiar daca au facut politie politica”. Tapus ne-a pus la dispozitie si documente oficiale din care rezulta sustinerile sale. 

Constantin Tapus: „Am recunoscut ca am comentat ostil stirile de la Europa libera”

„In 1988 eram electrician la Temocentrala Rovinari si cativa dintre colegii mei de serviciu m-au turnat la securistul intreprinderii ca ascult postul de radio «Europa Libera» si apoi comentez ostil inpotriva oranduirii socialiste. Securitatea m-a luat pe sus de acasa, m-au anchetat abuziv, cu violenta, la sediul Securitatii din Tg. Jiu. Am fost batut de Enoiu. El s-a enervat pentru ca la inceput am declarat ca ascult Radio Moscova. Dintre declaratiile date de mine am recuperat-o pe aceea in care am recunoscut ca am comentat ostil stirile transmise de catre postul de radio «Europa Libera» si ca am luat la cunostinta ca faptele comise de mine constituie infractiune de propaganda impotriva societatii socialiste, care se pedepseste cu inchisoare de la 5 la 15 ani. Declaratia mea a fost contrasemnata de catre ofiterii de Securitate Enoiu si Marinescu”, ne-a declarat Constantin Tapus.

 Ce spune legea? 

Ordonanta de Urgenta nr. 214 din 29 decembrie 1999 stabileste cadrul normativ prin care se recunoaste calitatea de luptator in rezistenta anticomunista desfasurata intre anii 1945-1989 celor care au fost condamnati pentru infractiuni politice sau au suferit masuri administrative abuzive. La articolul 3, litera „a” se stipuleaza: „Prin masuri administrative abuzive se inteleg orice masuri luate de organele fostei Militii sau Securitati (…) in baza carora s-a dispus privarea de libertate in locuri de detinere sau pentru efectuarea cercetarilor”. Constantin Tapus se inscrie in acest articol de lege deoarece in anul 1988 a fost saltat din casa de un echipaj al Securitatii, format din sase ofiteri, dus la ancheta, unde a fost batut.

Sursa: romanialibera.ro

Accesând un alt linc din cele trei găsim un articol numit: Un fost securist, în Cimitirul Eroilor publicat pe verticalonline.ro

Cimitirul Eroilor din Târgu Jiu a devenit un loc mult vânat de mai marii Gorjului, dovadă că, pe zi ce trece, apar noi cavouri, cu cruci falnice, voind, parcă, să-i umilească pe eroii căzuţi în războaiele purtate de România.  Printre privilegiaţii care vor da mâna cu martirii noştri se află şi un fost ofiţer de securitate, Dănuţ Marinescu, despre care nu putem spune cât de legal a obţinut locul de veci, pentru că dosarul său nu a fost găsit, la prima verificare.  Că e, însă, imoral să stea în rând cu eroii neamului, se poate spune cu siguranţă.

Cimitirul Eroilor din Târgu Jiu

Cimitirul Eroilor din Târgu Jiu

Cimitirul Eroilor din Târgu Jiu

Cimitirul Eroilor din Târgu Jiu nu mai prea e al lor. Crucile egale, pitice şi aliniate ca la armată au fost năpădite, în ultimii ani, de alte cruci, falnice, ce se ridică de pe cavouri impozante. Acestea aparţin unor cadre militare şi familiilor lor, precum şi câtorva personalităţi ale Gorjului, printre care Liviu Dafinescu- fostul director al Ansamblului Artistic Profesionist „Doina Gorjului”, sau scriitorul Nicolae Diaconu. Iar, printre cavourile cu pricina, se află şi cel al colonelului în rezervă de securitate Dănuţ Marinescu, cunoscut  cititorilor din cazul lui Constantin Ţăpuş, un angajat al Complexului  Energetic Rovinari, care l-a acuzat de poliţie politică.


„Vreau şi eu în cimitirul eroilor!”

Indignat de faptul că fostul securist a reuşit să intre „în rândul eroilor”, Constantin Ţăpuş a făcut şi el crere să primească acolo un loc de vec i: „Nu că aş avea eu pretenţii  de erou, deşi mi-a fost recunoscută calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă, după opt ani de procese, de către Înalta Curte de casaţie şi Justiţie. Dar vreau să ştiu cum a primit acest securist loc de veci în Cimitirul Eroilor. El, alături de Enoiu,  m-a anchetat abuziv, ceea ce am şi dovedit, pentru că am fost primul gorjean care şi-a văzut dosarul de securitate.”

S-a pierdut dosarul

Comandantul Unităţii Militarea 01013, de la Târgu Cărbuneşti, Lt. Col. Mircea Suciu, care are în subordine, în prezent, Cimitirul Eroilor, are explicaţii parţiale, cel puţin deocamdată, pentru ce s-a întâmplat: „Când noi am primit cimitirul de la Centrul Militar Judeţean, în 2008, erau multe locuri de veci deja aprobate. Asta e posibil, pentru că o parte din cimitirul eroilor a fost transformat, de-a lungul anilor, în ciomitir militar.

Deşi există faptic, cavoul lui Marinescu nu apare scriptic

Deşi există faptic, cavoul lui Marinescu nu apare scriptic

Deşi există faptic, cavoul lui Marinescu nu apare scriptic

Care este situaţia exactă a domnului Marinescu nu pot spune, pentru că acesta nu apare în evidenţele noastre, primite de la Centrul Militar când am preluat cimitirul, deşi cavoul există, în teren. Oricum, dumnealui avea dreptul să primească loc de veci în cimitirul militar, dar dosarul nu e la noi.” La rândul său, Dănuţ Marinescu spune că are aprobările de rigoare, ba chiar ne-a pus la dispoziţie un fel de adeverinţă de la Centrul Militar Judeţean, potrivit căreia ar fi primit aprobare. Însă susţine că i s-a spus că dosarul său, pe care noi am solicitat să-l vedem, ar fi la unitatea de la Cărbuneşti.  Care e adevărul, aşteptăm să aflăm în limita celor 30 de zile permise de lege, aşa cum ne-a promis comandantul unităţii militare Cărbuneşti, după ce se vor face toate verificările, ocazie cu care sperăm să obţinem şi noi o copie după dosar, cum am precizat în cererea adresată unităţii, în baza Legii 544/2001.

Oricum, dacă la legalitate s-ar constata că e în regulă, pentru că în cimitirele militare nu numai că au voie să se îngroape cadrele milirare, dar şi părinţii, nevestele şi copiii acestora, ba chiar şi alte persoane, în limita a 5% din capacitatea cimitirului,  la capitolul moralitate situaţia e clară. Eroii au fost înnăbuşiţi de neeroi… Iar ca o ironie a sorţii, după cum scriam cu ceva timp în urmă, bustul generalului Ion Culcer a fost furat din cimitir, de parcă generalul ar fi coborât de pe soclu şi ar fi plecat, scârbit de aşa o imagine a Cimitirului Eroilor.

Sursa:  verticalonline.ro

Și. în sfârșit, pe al treilea linc, care duce la siteul  verticalonline.ro,   Aura Stoenescu publică pe 12 Octombrie 2011 găsim articolul:

Curtea Constituţională, acţionată penal de un gorjean

În curând, judecătorii Curţii Constituţionale vor trebui „să dea cu subsemnatul” la Curtea Penală Internaţională de la Haga, dacă această instituţie de drept internaţional va aprecia că aceasta au nedreptăţit un cetăţean din Gorj. Este vorba despre Ţăpuş Constantin, cel care a reuşit, după ani de procese, să-i fie recunoscută calitatea de fost persecutat politic şi cea de luptător în rezistenţa anticomunistă, iar acum, când cere despăgubiri morale, Curtea Constituţională a declarat neconstituţionale două articole de lege.

Constantin Ţăpuş a cheltuit sume imense de bani şi mult timp pentru a învinge sistemul şi încă nu a reuşit

Constantin Ţăpuş a cheltuit sume imense de bani şi mult timp pentru a învinge sistemul şi încă nu a reuşit

„…am  fost torturat , bătut şi privat de libertate pentru cercetări , de organele de represiune  ale regimului comunist  , ca având opinii critice la adresa regimului. Ca  urmare, deţin  documente şi dovezi prin care  statul  Roman mi-a recunoscut calitatea de fost persecutat politic şi mi-a eliberat  de către Ministerul Justiţiei  decizia cu Nr. 42/16.04.2010  care atesta calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă. Urmare a persecuţiei, m-am adresat justiţiei, în baza legii 221/2009 în Dosarul cu nr. 8544 /95/2009, unde a fost respinsă, prin  Decizia Nr. 407/18.11.2010  a  Curţii de Apel Craiova,  datorită constatării  Curţii Constituţionale a României  a art.1 şi 5 din  Legea 221/2009 , ca fiind neconstituţionale, făcând  jocul puterii politice de la Bucureşti.” Aşa începe plângere penală a lui Constantin Ţăpuş din Târgu Jiu, care cere Curţii Penale Internaţionale de la Haga, în conformitate cu art. 7 paragraf 1 (h), 2 (g) din statut să intervină în cazul său. Acesta solicită să fie declanşată procedura de cercetare penală faţă de următorii judecători ai Curţii Constituţionale din România: Augustin Zegrean (în calitate de preşedinte), Acsinte Gaspar, Petre LĂzĂroiu, Ion Predescu, Puskas Valentin Zoltan, Tudorel Toader. Constantin Ţăpuş menţionează că, în conformitate cu Rezoluţiile 1096 / 1996 şi 1481 / 2006 ale Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, respectiv, art. 8 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, Parlamentul României a elaborat legea 221 / 2009, privind condamnările cu caracter politic şi măsurile administrative asimilate acestora, pronunţate în perioada 06.03.1945 – 22.12.1989. Însă, în opinia sa, „în mod criminal, prin săvârşirea infracţiunii de persecuţie, în sensul art. 7, paragraf 1, litera (h) şi art. 7, paragraf 2, litera (g), din Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale de la Haga, 6 (şase) judecători ai Curţii Constituţionale din România, au mutilat legea – prin Deciziile 1358 şi 1360 date în 21.10.2010 (deci în aceiaşi zi) -, în sensul ca au înlăturat din conţinutul legii prevederile referitoare la persoanele îndreptăţite să beneficieze de lege, adică urmaşii celor persecutaţi de regimul comunist, precum şi dreptul la despăgubiri morale. Astfel, declarând în mod criminal, că prevederile art.5 aliniatul 1 litera a din legea 221 / 2009, sunt neconstituţionale, cei 6 judecători ai Curţii Constituţionale împiedică moştenitorii persoanelor persecutate de regimul comunist să ceara despăgubiri. De asemenea, prin declararea ca fiind neconstituţional art. 1 litera a din legea 221 / 2009 (dispoziţie cu privire la recuperarea daunelor morale), practic, nici persoanele persecutate şi nici urmaşii acestora, nu mai au dreptul la despăgubiri morale.

 

„Judecători lipsă”

6 judecători ai Curţii Constituţionale, reclamaţi penal la Haga

6 judecători ai Curţii Constituţionale, reclamaţi penal la Haga

Cel care face plângerea, speră ca deciziile Curţii Constituţionale să fie lovită de nulitate, pentru că a fost luată de doar şase judecători: „Trebuie subliniat faptul că, cele doua (2) decizii au fost date de cei 6 judecători ai Curţii Constituţionale, în formă incompletă de constituire a Curţii Constituţionale. Cu alte cuvinte, cei 6 judecători au încălcat cu dispreţ însăşi Constituţia României, care potrivit art. 142 ( 2 ) Curtea Constituţională se compune din 9 judecători iar nu din 6 judecători, aşa cum în mod neconstituţional au procedat judecătorii nominalizaţi mai sus.

„Curtea Constituţional funcţionează neconstituţional”

Îndârjit şi supărat pe legiuitorii din România, Constantin Ţăpuş e hotărât rău să dea de pământ cu Curtea Constituţională a României. În plângerea sa Către Curtea Penală Internaţională de la Haga, acesta susţine, chiar, că aceasta funcţionează neconstituţional: „Cu această ocazie semnalăm şi faptul că, legea 47 /1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, conţine mai multe articole neconstituţionale. Art. 12 (3) din legea 47 / 1992, în formă modificată, violează art. 31 (1) al Constituţiei României pentru că limitează dreptul fundamental de acces la orice informaţie, şi anume, documentele în baza cărora Curtea Constituţională pronunţă şi emite decizii, dă sentinţe sau avizează. Art. 51 (1) din legea 42 / 1992, în formă modificată, este o violare, aşa cum deja s-a afirmat, a articolului 142 (2) al Constituţiei României, în sensul că chiar dacă Constituţia stipulează expres că numărul de judecători care constituie Curtea trebuie să fie 9, Legea 47 / 1992, admite reducerea lor la 6. ART. 52 (2) din Legea 47 / 1992, este incompatibil cu prevederile articolului 131 (1), (2) , (3) al Constituţiei, în măsura în care admite ca procurorii să ia parte la şedinţele de judecată, deşi Constituţia stipulează că procurorii sunt organizaţi în autorităţi de urmărire paralele cu instanţele sistemului judiciar român. Ori Curtea Constituţională nu funcţionează în cadrul sistemului judiciar. Acest fapt este o manifestare peremptorie a mentalităţii comuniste în elaborarea şi votarea legilor, adică, în regimul comunist, procurorul era peste tot şi mereu, în fiecare structură pentru a apăra Puterea.”

Curtea Constituțională tace

Solicitarea pe care am făcut-o, atât telefonic cât și în scris, Curții Constituționale a României de a-și prezenta punctul de vedere în legătură cu aceste acuzații a rămas fără răspuns, cel puțin deocamdată. De la secretariat ni s-a comunicat că instituția nu are purtător de cuvânt, dar că solicitarea va fi înmânată, alături de copia după plângerea cetățeanului gorjean și confirmarea de primire la Haga judecătorilor, iar aceștia vor decide dacă vor da un răspuns sau nu.

 Sursa: verticalonline.ro

Scrisoarea lui Corneliu Coposu, către istoricul Florin Constantiniu, pentru restabilirea adevărului

24 august 2013 3 comentarii

Încercând să restabilească adevărul istoric referitor la evenimente din 23 august 1944, Corneliu Coposu, martor direct a evenimentelor i-a trimis lui unuia dintre autorii cărţii „August 1944. Repere istorice”, istoricul Florin Constantiniu, o scrisoare prin care semnala inadvertenţele apărute în paginile lucrării.

Corneliu CoposuScrisoarea începe cu prezentarea contextului în care are loc scrierea ei:

„În calitatea mea de martor nemijlocit al tuturor etapelor (de la iniţierea până la realizarea) evenimentului major prezentat în reperele însumate în lucrarea Dvoastre, – consider că explicaţiile şi completările anexate vă pot fi de folos. Întrucât elaboratul Dvoastre este o carte de referinţă, care trebuie să fie ferită de erori şi inadvertenţe am speranţa că, date fiind probitatea ştiinţifică şi obiectivitatea care vă caracterizează, veţi înregistra completările mele şi le veţi utiliza la o eventuală reeditare a cărţii”, explică Seniorul.

„Iniţiativa răsturnării de la 23 August 1944 datează din Februarie 1941. După reprimarea rebeliunii legionare, Generalul Antonescu, în fruntea unui grup de ofiţeri, continua să asume conducerea României, amputată la Est prin ultimatumul sovietic, la Sud-est prin presiunile germane şi la Vest prin diktatul germano-italian de la Viena. „Conducătorul” Statului, investit în mod neconstituţional cu o parte a prerogativelor regale nu avea nici un suport politic şi nu deţinea nici mandatul şi nici simpatia opiniei publice româneşti (care totuşi nu-i contesta patriotismul şi nici prestigiul militar excepţional înzestrat). Lumea românească avea serioase şi nereversibile reticenţe împotriva nemţilor, cu care Antonescu era obligat să colaboreze, era adversară hotărâtă a hitlerismului, care îşi sporise motivele de repulsie şi alimentase antagonismul românilor, prin „arbitrajul” nefast care răpise, în favoarea Ungariei Transilvania de Nord, după ce determinase prin presiuni majore cedarea Cadrilaterului. Opinia publică din România, în covârşitoarea ei majoritate, era fidelă alianţelor tradiţionale ale ţării, al căror exponent era preşedintele celui mai popular partid democratic, partidul Naţional-Ţărănesc, Iuliu Maniu. Respectivul partid avea, la epoca desfiinţării, de către regele Carol II, a partidelor politice, 2.200.000 de membri activi. Guvernele occidentale, antrenate în războiul mondial declanşat de Hitler, căutau cu interes explicabil, puncte de sprijin politic şi moral, în emisfera controlată prin agresiune expansionistă, de Germania hitleristă. Pe de altă parte, toţi românii conştienţi, preocupaţi de viitorul ţării, căutau asigurări politice, care să scutească de dezastru ţara, căzută victimă tendinţelor de acaparare şi dominaţie ale marilor puteri. Iuliu Maniu care nu s-a îndoit nici o clipă de victoria Aliaţilor şi de inexorabila prăbuşire a militarismului german, a început să acţioneze, în interesul viitor al României, înfruntând pericolul legat de atitudinea şi demersurile sale. Primul demers a fost făcut, prin intermediul reprezentaţelor diplomatice de la Bucureşti, ale guvernelor Angliei şi Statelor Unite. Contractând, în numele opoziţiei din România, angajamentul de a lupta neabătut pentru dislocarea dictaturii interne şi denunţarea acordurilor externe stabilite de un guvern nereprezentativ şi nepopular, Maniu a reuşit să obţină prin miniştrii plenipotenţiari din România (Sir Reginald Hoare şi Gunther Mott), după conciliabule, consultări şi discuţii, angajamentul guvernelor de la Londra şi Washington, că vor sprijini independenţa şi suveranitatea României şi reintegrarea teritoriilor naţionale amputate pe nedrept. Între primăvara anului 1941 şi primăvara anului 1944, guvernul britanic, acţionând şi numele guvernului american, a ţinut să confirme în mod repetat, atât prin telegrame cifrate, cât şi prin dialoguri cu exponenţii din străinătate ai „opoziţiei”, intenţia solemnă de a respecta cu sfinţenie Charta de la Newfounland din 11 August 1941, privitoare la frontierele României şi să promită ajutor material şi militar, destinat acţiunilor interne preconizate. Prin suita de intervenţii făcute de Maniu s-a obţinut promisiunea că România va fi considerată ţară ocupată de Germania hitleristă, că ofensiva română de recuperare a Basarabiei şi Bucovinei de Nord nu va fi socotită drept război de agresiune, a fost temporizată declararea de război contra României din partea Angliei şi Americei şi în cele din urmă această declaraţie (britanică) a intervenit numai datorită nesocotirii avertismentului dat guvernului român, care continua războiul anti-sovietic dincolo de frontierele ţării. S-a mai obţinut încetarea bombardării oraşelor româneşti. După înţelegerea intervenită între Maniu şi diplomaţii anglo-americani, s-a hotărât ca opoziţia să păstreze permanent legătura cu englezii, prin reprezentanţa de la Liverpool a Serv. Secret britanic. În aces scop Maniu a primit două aparate de emisiune şi 5 aparate de recepţie, precum şi un cod de cifrare a mesajelor. Au fost organizate patru grupuri de legătură: unul apolitic, condus de Valeriu Georgescu, al doilea compus din aderenţi P.N.Ţ., condus de Augustin Vişa (care până la căderea lor în mâna Gestapo-ului au transmis 110 mesaje telegrafice, recepţionând 65) şi două grupuri de rezervă (conduse pe Ing. Ciupercescu şi I. Simşa (care nu au activat). Corespondenţa secretă cu guvernul englez s-a întreţinut şi prin Legaţia Elveţiei (Rene de Weck) şi Turciei (Suphi Tanriber). În 1943 „Special Observaţion Executive” a lansat la cererea lui Maniu, succesiv, două comandouri de legătură (De Chastelain – I. Porter şi V. Meţianu, şi Russel – N. Ţurcanu). Cei dintâi au eşuat, fiind arestaţi în ajunul Crăciunului, 1943, la lansare, iar Ţurcanu (coechipierul său fiind asasinat), s-a pus la dispoziţia lui Maniu şi a stabilit legătura cu S.O.E. transmiţând 101 telegrame din partea „Opoziţiei”. „Opoziţia Unită” din România, constituită iniţial din P.N.Ţ. (Maniu) şi P.N.L. (Dinu Brătianu) a fost lărgită prin integrarea, în toamna anului 1943 a P.S.D. (Titel Petrescu). În Aprilie 1944, la sugestia, – transmisă de la Cairo de Barbu Ştirbei (negociatorul „Opoziţiei”, acceptat de guvernele Aliate, pentru tratativele de armistiţiu) – din partea reprezentantului plenipotenţiar al URSS pentru Sud-estul Europei, Nicolai Vasilievici Novicov, cu acordul guvernelor britanic şi american, – „Opoziţia Unită” a acceptat intrarea comuniştilor români în organizaţie, dar dat fiind lipsa de coeziune a diferiţilor exponenţi care pretindeau că acţionează în numele partidului comunist (Bâgu, Petre, Agiu, Pătrăşcanu, Cocea, Magheru, Constantinescu-Iaşi, Pârvulescu) a cerut telegrafic lui Ştirbey să comunice care dintre aceştia reprezintă secţia românească a respectivului partid, după indicaţiile Moscovei. La sfârşitul lunii Mai 1944, Vişoianu (trimis între timp ca adjunct al lui Ştirbey, cu propunerile lui Maniu) a comunicat, după o întrevedere cu Daniel Semionovici Selod (adjunctul lui Novicov) să se discute cu Pătrăşcanu. În momentul respectiv Pătrăşcanu nu avea în organizaţia comunistă o ierarhie stabilită (Primul secretar desemnat de Komintern, Foriş, fusese înlăturat iar conducerea fusese în mod arbitrar şi nestatutar preluată – cu forţa – de către un triumvirat compus din Pârvulescu, Bodnăraş şi Rangheţ, despre care nu se ştia dacă se bucură de încrederea Kremlinului). După această opţiune sovietică, interlocutorii comunişti au cedat pasul lui Pătrăşcanu, care a şi semnat protocolul (de la 20 Iunie 1944) de constituire a „Blocului Naţional Democratic” compus din naţional-ţărănişti, liberali, socialişti şi comunişti – cu eliminarea altor formaţiuni pretins-democratice. La 23 August 1944, Pătrăşcanu a intrat în guven, ca reprezentant al comuniştilor. (La ora respectivă, secretarul statutar Foriş era ţinut prizonier de „triumvirat”, moscoviţii care beneficiau de girul Kremlinului, Ana Pauker şi Vasile Luca erau în URSS, iar ceilalţi exponenţi erau în închisoare sau în lagăr). Menţionând permanent (prin grupurile de legătură şi legaţiile prietene) contactul cu Occidentul, Maniu a recurs şi la bunele oficii ale prietenului său Eduard Beneş, care a acceptat să intermedieze la conducătorii sovietici (Stalin şi Molotov) o normalizare a raporturilor cu România şi a reuşit să obţină unele asigurări de ameliorare a condiţiilor de armistiţiu, având eşec în eforturile pentru asigurarea frontierei pe Nistru şi fiind întâmpinat cu refuz chiar în propunerea de a se ajurna problemele teritoriale până la întrunirea conferinţei de pace. Deasemenia a acţionat prin diplomaţii români aflaţi în străinătate (care refuzaseră să colaboreze cu regimul lui Antonescu) Tilea, Davila, Gafencu, Dianu şi prin trimişii lui speciali (Cornel Bianu, Pavel Pavel, Brutus Coste) în interesul cauzei româneşti. Pe plan intern, acţiunea lui Maniu a fost dirijată în primul rând pentru stabilirea unui acord cu Palatul (regele Mihai şi regina mamă Elena) cu ofiţerii superiori ai oştirii (Sănătescu, Niculescu, Creţulescu, Dăscălescu, Avramescu, Racoviţă, Rozin) precum şi cu ofiţerii superiori îndepărtaţi de Antonescu (Constantinescu-Klaps, Aldea, Liteanu, Negrei, Zorzor, Barbu, Stoika etc) şi cu comandamentul Capitalei (Iosif Teodorescu, Dămăceanu, Cristescu), pentru asigurarea răsturnării din obiectivul de căpetenie. Această răsturnare a fost, de la început şi până în ziua de 23 August 1944, plănuită în două variante: încheierea unui armistiţiu cu Aliaţii, prin desprinderea noastră de Germania şi denunţarea tuturor acordurilor militare şi economice încheiate cu Reich-ul hitlerist şi restituirea regimului democratic din ţară, – realizate prin determinarea lui Antonescu să accepte şi să conducă operaţiunea; sau realizarea obiectivelor stabilite fără Antonescu şi împotriva lui, în caz de refuz al acestuia de a accepta formula. Varianta întâi avea aprobarea tuturor factorilor politici, al B.N.D., al Palatului şi al Aliaţilor; era preferată şi de guvernul sovietic, datorită şanselor mai mari de reuşită (întrucât Antonescu controla armata, cunoştea plasarea şi puterea de foc a unităţilor germane, asigura continuitatea în administraţie şi dispunea de condiţii care înlesneau reuşita (şi pe care „Opoziţia” nu le avea). Preparativele însă s-au desfăşurat în mod temeinic, ţinându-se seama de amândouă variantele. Dacă Antonescu (care nu se mai îndoia de prăbuşirea Germaniei şi de pierderea de către aceasta a războiului) ar fi acceptat, în ultimul moment (23 August, orele 16) să facă armistiţiul cerut de rege şi de factorii „opoziţiei”, ar fi fost lăsat şi ajutat să o facă. Arestarea lui s-a datorat împrejurării că din motive care ţineau de aşa zisă „loialitate” şi „respect al cuvântului” dat, Antonescu prezenta riscul de a desconspira acţiunea care se pregătea, prin tendinţa de a obţine de la nemţi o deslegare, pentru încetarea războiului. Singura cale de a se evita intervenţia brutală a armatei germane, pentru anihilarea proiectului de desprindere a României, era înlăturarea imediată a lui Antonescu şi a factorilor de decizie a guvernării sale. În timpul tratativelor de armistiţiu s-a putut constata că în vreme ce englezii şi americanii nu au acceptat să trateze cu guvernul şi cu opoziţia din România decât în acord cu aliaţii lor, guvernul sovietic, legat de acelaş angajament a acceptat să negocieze cu România (atât cu guvernul cât şi cu opoziţia) fără ştirea şi aprobarea celorlalţi parteneri, chiar iniţiind tratativele şi oferind condiţii ameliorate, faţă de cele elaborate în comun cu partenerii lor. În legătură cu ofertele de colaborare ale comuniştilor, respinse de Maniu (pag. 31 a volumului) este de menţionat că punctul de vedere afirmat de Maniu a fost că secţia comunistă din România nu are independenţă de acţiune, fiind o filială a Kominternului; că nu se poate discuta cu comuniştii români, înainte ca aceştia să facă declaraţie publică, prin care să recunoască apartenenţa la România a Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei de Nord şi Cadrilaterului; să retracteze în mod expres tezele şi enunţurile eronate şi dăunătoare pe care le-au adoptat înainte, la dispoziţia Kominternului şi anume că România ar fi un stat imperialist care a înglobat în hotarele lui teritorii care nu îi aparţin; că populaţiile minoritare din ţară ar avea căderea să reclame autonomia sau chiar desprinderea de România; că toate partidele politice din România, în afară de partidul comunist, ar fi fasciste, servile ţărilor capitaliste, exploatatoare şi persecutoare ale clasei muncitoare; că războiul iniţiat şi purtat de Germania hitleristă ar fi un război just, îndreptat împotriva ţărilor capitaliste şi că succesele militare ale lui Hitler trebuie să fie aplaudate, teză subsecventă acordului germano-sovietic din 23 August 1939 (pactul von Ribbentrop-Molotov, cu clauza lui secretă). – După auto-dizolvarea din Mai 1943 a Kominternului, comuniştii români asumându-şi independenţă de acţiune şi denunţând tezele incriminate, s-a procedat la abordarea de negocieri. Astfel, încă de la sfârşitul lui Octombrie 1943, Maniu s-a întâlnit în repetate rânduri cu Pătrăşcanu (în locuinţa lui Coposu şi a lui Ghilezan), a discutat cu Agiu, Bâgu, Petre, Magheru, Bodnăraş (prezentat de Pătrăşcanu) şi în cele din urmă a constituit, cu participare comunistă, Blocul Naţional Democratic în scopul desprinderii ţării de Germania hitleristă, încheierii armistiţiului cu Aliaţii şi întronării unui regim democratic în România”. Urmează, apoi, o prezentare succintă a evenimentelor care au precedat şi au condus la Lovitura de Palat din 23 august 1944, după care prezintă, punctual, inadverteţele strecurate în carte: „În pag. 29 se afirmă că Ralea (care fusese exclus din partid încă din 1939) ar fi fost „naţional-ţărănist”. În pag. 31 se afirmă că la 23 August 1944 nu s-ar fi produs o lovitură de stat, ceiace nu corespunde adevărului istoric. Este adevărat că această lovitură de stat a fost fructul eforturilor îndelungate şi a unei pregătiri dificile (ale căror concretizări lipsesc). În pag. 37 se pretinde că „ar fi fost atraşi în acţiuni premergătoare” mai mulţi generali ceeace nu mi se pare a corespunde întocmai cu realitatea. În pag. 56 se menţionează acţiunea „Autonomus” dar este uitat din loc căpitanul Meţianu (român de origină). Deasemenia este uitat Locotenentul român Ţurcanu, paraşutat în Jugoslavia, odată cu maiorul Russel, ucis în condiţii neelucidate. În pag. 186 şi 228 intervin erori grave şi afirmaţii gratuite. Se scrie că în dimineaţa de 23 August (în loc de 22 August) a avut loc întâlnirea dintre Maniu şi delegaţii comunişti Pătrăşcanu şi Agiu. În aceiaşi dimineaţă se pretinde că Maniu ar fi părăsit Capitala, lucru cu totul inexact. Se mai afirmă că în dimineaţa de 24 August Maniu a aflat dela Leucuţia despre arestarea Antoneştilor şi declanşarea insurecţiei, şi s-a dus la Palatul Regal. În pag. 228 plecarea lui Maniu (la Snagov) este plasată în după-amiaza zilei de 23 August. În pag. 223 se afirmă că (în ziua de 24 August” … după ora 8 Maniu soseşte la Palatul Regal unde ia cunoştinţă despre arestarea lui I. Antonescu. Realitatea: În dimineaţa zilei de 23 August 1944, la orele 7, Maniu a primit vizita lui Sănătescu însoţit de Dămăceanu, în casa lui dr. Romul Pop din Splaiul Unirii Nr. 6 (deci nu la orele 13, şi nici în Blocul Adriatica cum se afirmă în altă parte). Cei doi, veniţi din partea Regelui Mihai au încercat o ultimă intervenţie pe lângă Maniu, să accepte să fie prim-ministru în noul guvern care urma să se constituie. (Maniu a refuzat din nou, argumentând că nu poate prezida un guvern care este obligat, datorită insistenţelor categorice ale guvernului sovietic, să accepte prin semnarea armistiţiului, frontiera sovieto-română din 1940 şi socotind că armistiţiul este un act militar care este potrivit a fi încheiat de un guvern de militari. Ideia cu complectarea guvernului de armistiţiu cu reprezentanţii celor patru partide democratice care au constituit B.N.D. aparţine tot lui Maniu). În aceiaşi zi, la orele 9, Maniu a participat, la locuinţa din Dorobanţi a lui Dinu Brătianu, la o şedinţă a reprezentanţilor B.N.D. (de la care a lipsit Pătrăşcanu), în cursul căreia s-a examinat rezultatul demersului făcut de Mihalache pe lângă Antonescu, pentru a-l determina să facă neîntârziat armistiţiu; apoi a fost trimis la Snagov, cu acelaşi obiectiv, George Brătianu şi s-a aşteptat reîntoarcerea respectivului cu răspunsul lui Antonescu. Reîntors de la Snagov, Gh. Brătianu a fost asigurat de Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu, că sunt de acord să-i semneze o declaraţie în care îşi asumă răspunderea politică pentru încheierea armistiţiului de către Antonescu şi ruperea legăturilor cu Germania. George Brătianu a plecat din nou la Antonescu, pentru a-l convinge că în aceiaşi zi, într-o audienţă la Palat să anunţe pe rege despre hotărârea de a încheia armistiţiul cerut de opoziţie, în condiţiile, în condiţiile stabilite de aceasta. Între timp Antonescu a revenit asupra hotărârii luate, enervat de condiţiile pretinse de opoziţie şi a declarat că numai el este în măsură să decidă momentul oportun al măsurii, că politicienii să nu se amestece într-o problemă în care nu sunt competenţi şi că el va obţine de la nemţi dezlegare pentru încetarea războiului, în care scop va lua contact imediat cu reprezentanţii autorizaţi ai Germaniei. (Această atitudine a manifestat-o şi în audienţa de la Palat, de la orele 16). Informaţi de poziţia lui Antonescu, „conspiratorii” (Regele, Sănătescu, Gr. Niculescu Buzeşti, General Aldea, Mociony-Styrcea) au ajuns la concluzia că Antonescu trebuie împiedicat de a lua contact cu nemţii şi de a desconspira planul de răsturnare a situaţiei.  La orele 13, Grigore Niculescu Buzeşti s-a întâlnit cu Maniu în Blocul Adriatica, i-a relatat pe scurt situaţia alarmantă şi i-a cerut acordul pentru punerea în aplicare a variantei a 2-a (lovitură de stat, armistiţiu fără Antonescu şi împotriva lui), acord pe care Maniu l-a dat. Întrebat unde poate fi găsit, Maniu a dat adresa lui Romul Pop din Splaiul Unirii. La orele 17, a sosit în Splaiul Unirii la Maniu, Iorgu Ghica de la Palat, trimis de Rege, Sănătescu şi Niculescu-Buzeşti şi a adus la cunoştinţa lui Maniu că Antoneştii au fost arestaţi, că este în curs arestarea celorlalţi exponenţi guvernamentali şefi de unităţi de intervenţie; că nu se cunoaşte reacţia pe care o vor avea nemţii, la aflarea veştii şi că dispoziţia este ca toţi fruntaşii susceptibili de a fi vânaţi de nemţi să-şi schimbe de îndată domiciliul cunoscut, iar dimineaţă în zori (24 August) să se prezinte la Palatul Regal. Iorgu Ghica a întrebat unde poate să-i găsească pe Pătrăşcanu, Titel Petrescu şi Dinu Brătianu, pentru a le aduce la cunoştinţă cele întâmplate şi instrucţiunile de dispersare. Cel care scrie prezenta relatare i-a răspuns că Dinu Brătianu a plecat după amiază la Florica. Pătrăşcanu şi Titel Petrescu însă vor putea fi găsiţi la orele 20, în strada Schitu Măgureanu nr. 19, etaj 4, în apartamentul lui Sabin Manuilă, unde au întâlnire cu Maniu la ora indicată. (La ora şi adresa respectivă cei menţionaţi au fost găsiţi şi puşi în cunoştinţă de cauză. De acolo, ei au plecat la Palat, unde au ajuns în jurul orei 21). După primirea ştirii şi a consemnului, Maniu a părăsit locuinţa lui Romul Pop şi însoţit de 3 persoane (Coposu, Anca şi Elekeş) s-a mutat în apartamentul lui Elekeş (Director la Standard-Telefoane şi prieten politic al lui Maniu – în acelaşi timp nepot al lui P. Groza). În respectivul apartament, Maniu a stat până la orele 4 dimineaţa, când însoţit de C Coposu s-a dus la Palatul Regal. (Acolo a stat de vorbă, chiar la intrare cu Colonelul englez de Chastelain – ieşit din închisoare – înainte de a pleca acesta (cu Colonelul Niculescu) cu avionul la Ankara. Apreciez că Chastelain a plecat din Palat în jurul orei 5,30. Maniu a rămas în Palatul Regal până la orele 17, suportând bombardamentul german, iar la orele 18 a ajuns în subsolul Băncii Naţionale. În timpul nopţii de 23 August, la intervenţia lui Elekeş, directorul tehnic al S.A.R. de Telefoane, Papadache, a legat telefonul locuinţei în care se adăpostea Maniu, cu telefonul Palatului Regal şi a înlesnit toate convorbirile lui Maniu cu Bucureştii şi provincia. În pag. 228 se vorbeşte despre o aşa-zisă şedinţă a Consiliului de Miniştri a noului guvern, care ar fi avut loc la 23 August 1944, orele 20. Inexact. Nu a fost nici o şedinţă. La Palat erau adunaţi unii fruntaşi ai „conspiraţiei”. (Negel era administrator al Domeniilor Coroanei, nu era general). Nu putea fi vorba de un consiliu de miniştri, căci la ora respectivă, majoritatea titularilor departamentelor, nici nu ştiau că sunt miniştri, căci încă nu fuseseră încunoştinţaţi. În pag. 229 se scrie că Hitler ar fi fost anunţat despre arestarea lui Antonescu, la orele 21. Mă îndoiesc. Cred că a putut fi anunţat în cel mai bun caz, două ore mai târziu. Se afirmă că la orele 21,30 ar fi sosit la Palat Bodnăraş. Eroare. Pătrăşcanu, sosit la Palat la orele 21, a plecat în jur de orele 22 şi după cel puţin două ore a sosit Bodnăraş, înştiinţat de Pătrăşcanu, urmat de echipa lui Mladin, căreia Sănătescu (intrat în panică) i-a încredinţat pe cei arestaţi (de frică să nu fie eliberaţi de vre-un detaşament condus de un ofiţer devotat, sau de un comando german). Membrii guvernului au plecat la Banca Naţională (tezaur) nu pentru a se pune la adăpost (pag. 233) ci pentru a încerca să ţină o şedinţă. Şedinţa Consiliului de miniştri de la Bolintinul din Deal, despre care scrie că ar fi avut loc în 26 August seara, s-a ţinut în realitate în seara zilei de 24 August. În legătură cu tratativele de armistiţiu purtate de Maniu (prin delegaţii săi la Cairo (Ştirbey şi Vişoianu) cu reprezentanţii plenipotenţiari ai celor trei aliaţi, aş vrea să menţionez că la data de19 Iunie 1944, Maniu şi-a dat acordul, în numele „Opoziţiei Unite” din România, să încheie armistiţiu cu Puterile Aliate, pe baza condiţiilor formulate de guvernul sovietic şi acceptate de guvernele anglo-saxone. Semnalul pentru declanşarea loviturii de stat (de către Antonescu sau fără şi contra lui Antonescu) trebuia să fie dat de reprezentanţa aliată de la Cairo, în momentul pe care îl va socoti optim, după ce pregătirile interne erau încheiate. Maniu a solicitat în repetate rânduri, între 11 Iunie şi 22 August, prin telegrame cifrate, semnalul convenit, care întârzia. Între timp, englezii şi americanii cedaseră în mod tacit şi fără vre-o avertizare, iniţiativele privitoare la România, aliatului sovietic. Maniu a fost încunoştiinţat în mod confidenţial, printr-o telegramă cifrată, trimisă de Vişoianu, la începutul lunii August 1944, că din sondajele discrete făcute de corespondent, ar rezulta că guvernul sovietic nu mai este interesat (aşa cum se dovedise mai înainte) de încheierea unui armistiţiu cu România şi că probabil ar prefera să intre cu armata într-o Românie inamică, (chiar cu preţul sacrificării a sute de mii de ostaşi şi a materialului de război respectiv, pierdut în lupte grele), – pe care ar modela-o după intenţiile sale, – în loc de a încheia un armistiţiu care i-ar aduce importante economii de oameni şi materiale, dar i-ar lega într-o oarecare măsură mâinile, în ce priveşte organizarea post-belică a teritoriului. (Această ipoteză a avut într-o măsură oarecare un început de confirmare în faptul că la început de Septembrie 1944, i s-a reproşat, la Kremlin, lui Pătrăşcanu, prezenţa în fruntea delegaţiei de armistiţiu, iar comuniştii bulgari nu au mai fost lăsaţi să colaboreze cu guvernul anti-hitlerist de armistiţiu). Desigur că ar fi multe de comentat şi analizat, în jurul loviturii de stat de la 23 August 1944. Fiecare istoric are îndreptăţirea de a comenta şi interpreta evenimentul. Faptele reale însă nu trebuie să fie eludate şi nici denaturate. Rândurile de faţă au fost scrise de un martor al întâmplărilor relatate, pentru care restabilirea adevărului istoric, în evenimentele pe care le-a trăit, constituie o datorie cetăţenească.                               

Corneliu Coposu”

Sursa: adevarul.ro

Categorii:Istorie Etichete:,

23 AUGUST – România, Paris, Rasputin

23 AUGUST

Azi a fost 23 august  … bine, mai e un pic …

N-am  fost la iarbă verde … De ce? … D’aia  …

În alţi ani era nebunie.. toţi la grătare şi la bere … practic românul nu mai făcea deosebire. Fie că era 1 mai, Paşti, 23 August … toţi la bere şi grătare … La 1 Decembrie vorbim de ciolan cu fasole, chestie diferină măcar prin …  parfum … 🙂

În ignoranţa mea am aflat că azi r trebui să fie sfârşitul lumii…

Cică vineri, 23 august 2013 ar fi , conform  lui Rasputin călugărul rus, ultima zi de viaţă a omenirii. ”Un foc uriaş va mistui toate vietăţile şi pe planetă se va aşterne o linişte de mormânt!”.

Nu mă strofoc eu prea tare de viziunile unor sau ale altora, fie că e vorba de  Rasputin, de Nostradamus ori de preoţii maiaşi, dar cu titlul de lectură de amorul artei, treacă de la mine …

Rasputin, de fapt Grigori Efimovici Rasputin (1869 – 1916), numit şi ”Călugărul nebun” a fost un  fel de profet rus rus despre ale cărui ale cărui preziceri  se spune că s.ar fi adeverit în parte.

Acum un secol, Rasputin profeţea că  lumea se va sfârşi, la 23 august 2013. Extrem de ciudată este coincidenţa cu explozia solară care a generat  furtuna magnetică anunţată de NASA pentru aceste zile.

Potrivit lui Richard Fisher, director al diviziei de Heliofizică NASA, o super-furtună magnetică va  lovi Terral. Acesta a spus  în anul 2010 că această furtună (un fel de megafurtună comparând cu altele) ar veni în anul 2013. „Zone mari vor rămâne fără alimentare cu energie electrică, vor fi perturbate dispozitive de comunicare” , spunea R. Fisher.

În cartea „100 de profeţii ale lui Rasputin” a crisă de Andrei Brestski. Călugărul ar fi prezis că, tot pe 23 august, înainte de cataclism, Iisus Hristos va coborî pentru a doua oară pe Pământ şi îi va avertiza pe oameni.

Bombă … Marţi, 21 august, 2013, NASA anunţa că o furtună magnetică solară este posibil să lovească  Pământul.

În principiu vorbim de un uriaş  un nor  de plasmă şi particule încărcate electric care  se îndreaptă  spre planeta noastră.

Impactul cu  Terra se va produce vineri, 23 august ziceau cei de la NASA;  experţii pecizân explicit  că nu vor fi probleme majore şi că în nicii un caz nu este vorba despre sfârşitul lumii.

Rasputin a prezis corect  corect, până acum, câte ceva „călugărul nebun” a prezis revoluţia bolşevică din 1917 şi asasinarea ţarului Nicolae şi a familiei sale.

De asemena, acesta l-ar fi anticipat şi pe i Hitler , destrămarea fostei URSS dar şi primul pas al omului pe lună.

Culmea previzionărilor lui Rasputin fiind prezicerea propiei sale morţi, cu descrierea explită a morţii sale  şi a unor împrejurări care, în mod normal sunt imprevizibile.

Legat de sfârşitul lumii, au fost mai multe date considerate aşa

Ultimele, anul 2000, 06.06.2006, decembrie 2012 au fost date ratate…  

Sper că mâine vom spune şi de 23 august 2013 a fost o ocazie ratată.

Despre  23 august însă putem vorbi în special ca de o zi însemnată istoric… 

Eliberarea Parisului cunoscută și ca Bătălia pentru Paris) a avut loc în timpul celui de-al doilea război mondial de pe 19 august 1944 până lacapitularea garnizoanei germane pe 25 august. Parisul fusese administrat de autoritățile militare germane de la capitularea Franței din iunie 1940, când a fost înființat statul marionetă L’État Français cu capitala la Vichy.

Eliberarea a fost rezultatul insurecției organizate de rezistența franceză împotriva garnizoanei germane din Paris. Pe 24 și 25 august, Forțele Franceze din Interior au primit sprijinul Armatei de Eliberare a Franței Libere, iar insurecția s-a transformat în lupte de stradă, cu folosirea baricadelor, mitralierelor și tancurilor împotriva germanilor și milițiilor colaboraționiștilor.

Această luptă a marcat sfârșitul Operațiunii Overlord, ducând la eliberarea Franței, restaurarea Republicii Franceze și desființarea L’État Français și fuga guvernului acestuia de la Vichy la Sigmaringen, în Germania.

Strategia aliată urmărea distrugerea forțelor germane în retragere spre Rin. În același timp, Rezistența franceză condusă de Henri Rol-Tanguy a organizat o insurecție în capitala Franței. Comandantul suprem aliat Eisenhower nu a considerat Parisul un obiectiv prioritar. Obiectivele sale prioritare erau cucerirea Berlinului înaintea Armatei Roșii și încheierea victorioasă a războiului. Mai mult chiar, Eisenhower credea că este momentul nu este potrivit pentru un atac asupra Parisului. El dorea să evite un asediu de durată și distrugerea toatală a orașului, fiind informat asupra faptului că Hitler ordonase demolarea Parisului în cazul în care garnizoana germană ar fi fost obligată să se retragă. În cazul unui asediu, planificatorii aliați estimaseră că ar fi fost nevoie de cel puțin 4.000 t de alimente/zi pentru aprovizionarea locuitorilor orașului și în plus ar fi fost nevoie de un uriaș efort de restabilire a infrastructurii orașului distrus de lupte. Luptele ar fi blocat în regiunea Parisului o lungă perioadă de timp cel puțin o divizie aliată.[2]

Totuși, Charles de Gaulle a negociat cu Aliații, amenințând că va trimite Divizia a 2-a blindată franceză (2ème DB) să lupte pentru eliberarea Parisului, pentru a preveni reprimarea insurecție din capitala franceză într-un mod asemănător cu a celei din Varșovia.[3] Până în cele din urmă, Eisenhower a cedat insistențelor francezilor.

Pe 24 august, generalul Leclerc, comandantul Diviziei a 2-a blindate franceze, a refuzat să mai se supună ordinelor comandantului american Omar Bradley și a trimis o avangardă (la colonne Dronne) să intre în Paris. Mesajul lui Leclerc către parizieni era acela că întreaga divizie avea să intre în oraș a doua zi. Bradley a cedat în fața faptului împlinit, spunâd „OK, Leclerc, run into Paris…”. Avantgarda compusă din tancuri M4 Sherman, șenilate ușoare și infanterie motorizată, comandată de căpitanul Raymond Dronne, au fost primele trupe regulate aliate care au intrat în Paris.

Pe 15 august, în Pantin (o suburbie din nord-estul Parisului), s-a format un transport de 2.200 bărbați și 400 de femei – cu toții deținuți politici – care au fost trimiși în lagărul de concentrare de la Buchenwald – ultimul convoi de acest fel din Franța.

În condițiile în care luptătorii Forțelor Franceze Libere înaintau rapid spre Paris, metroul parizian, jandarmeria națională și poliția au intrat în grevă. În scurtă vreme au urmat poștașii pe 16 august și numeroase alte categorii de muncitori din Paris pe 18 august. Pe 18 august a izbucnit greva generală a tuturor parizienilor mobilizați de FFI.

Pe 16 august, 35 de tineri activiști ai FFI au fost trădați Gestapoului de un agent vichyist. Cei 35 au fost arestați în Bois de Boulogne și au fost executați.

Pe 17 august, Pierre Taittinger, președintele consiliului municipal, temându-se că gemanii ar fi putut dinamita punctele de importanță strategică din Paris, s-a întâlnit cu guvernatorul militar german al Gross Paris și comandant al garnizoanei capitalei, generalul Dietrich von Choltitz. Fiind conștienți că generalul Choltitz intenționa să încetinească cât mai mult posibil inaintarea aliaților, Taittinger și consulul general al Suediei, Raoul Nordling, au încercat să-l convingă pe Choltitz să nu distrugă Parisul.

Insurecția Forțelor Franceze din Interior.

Pe 19 august, coloanele de tancuri, șenilate ușoare blindate și camione transportoare de trupe germane s-au deplasat pe Champs Elysees și au făcut ca zvonurile despre posibilul atac al trupelor aliate să se înmulțească.

După trecerea coloanelor germane, au izbucnit primele lupte dintre mebrii rezistenței franceze și soldații germani. Insurgenții au lipit afișe pe pereți chemând la „mobilizare generală” în condițiile în care „războiul continua”. Polițiștii, membrii Gărzii Republicane și Gărzii Mobile, jandarmii, gardienii pușcăriilor, patrioții francezi, practic „toți bărbații de la 18 la 50 de ani capabili să poarte o armă” au fost chemați să se alăture „luptei împotriva invadatorilor”. Alte afișe aduceau asigurări că „victoria este aproape” și că „toți trădătorii vor fi judecați”. Afișele erau semante de „Comitetul parizian de eliberare” aflat sub autoritateaGuvernului provizoriu și „șefului regional colonelul Rol” (Henri Rol-Tanguy), comandatul FFI.

Odată cu creșterea intensității luptelor, mai multe unități mici ale Crucii Roșii s-au deplasat în oraș pentru a asigura asistența medicală răniților francezi și germani.

În aceeași zi în, o barjă plină cu mine navale a explodat și a distrus mai multe clădiri.

Pe 20 august au fost ridicate o serie de baricade pe străzile Parisului, iar insurgenții au început să se pregătească pentru ca să reziste unui asediu german. Au fost folosite camioane și copaci taiați, au fost săpate tranșee, iar piatra din pavaj a fost folosită pentru întărirea baricadelor. La construirea baricadelor au participat bărbați, femei, tineri și bătrâni, care au transportat materiale cu ajutorul cărucioarelor din lemn. Au fost capturate cisterne de combustibil și camioane ale armatei germane, marcate mai apoi cu însemnele FFI. Camioanele au fost folosite la transportul oamenilor, armelor și munițiiei de la o baricadă la alta.

Micul lagăr de concentrare „Fort de Romainville”, locul unde erau închise și executate în special femeile din rezistența franceză începând cu octombrie 1940, a fost eliberat de insurgenți. În curtea lagărului zăceau mai multe cadavre abandonate de călăi.

Consulul suedez la Paris, Raoul Nordling, a mediat un armistițiu temporar între comandantul german al garnizoanei Parisului, Dietrich von Choltitz și o parte a luptătorilor FFI. Amândouă taberele aveau nevoie de timp: germanii pentru a-și întări pozițiile cu soldați și arme grele de pe frontul din apropiere, iar francezii pentru a-și reface stocurile de muniție.

Luptele au atins apogeul pe 22 august, când germanii au încercat o străpungere a liniilor franceze. Pe 23 august, la ora 9 dimneața, germanii au incendiat Grand Palais, aflat sub controlul luptătorilor FFI, iar panzerele au deschis focul asupra baricadelor. Hitler a dat ordine clare cu privire la distrugerea orașului.[9]

Aproximativ 1.500 de luptători din rezistență, ca și civili de altfel, au fost uciși în timpul luptelor din Paris.

Intrarea în Paris a Diviziei a 2-a blindate franceze (24–25 august)[modificare]

Pe 24 august, 35 de luptători ai rezistenței au fost executați lângă cascada din Bois de Boulogne. Au izbucnit lupte în Aubervilliers. În aceeași zi, mai târziu, avantgarda Diviziei a 2-a blindată sub comanda căpitanului Raymond Dronne a intrat în Paris și a înaintat până la Primăria capitalei (Hôtel de Ville).

A doua zi, generalul Leclerc în fruntea restului diviziei a intrat în Paris. Leclerc a preluat conducerea operațiunilor militare și au izbucnit lupte și în Montreuil.

În Pantin, unde aveau deja loc lupte pentru eliberare, resturile unităților germane au fugit spre est pe drumul spre Meaux. În timpul luptelor, au fost uciși 71 de soldați ai Diviziei a 2-a blindată, 225 au fost răniți, iar 35 de tancuri, 6 tunuri autopropulsate și 111 vehicule au fost avariate. În conformitate cu aprecierile istoricului Jacques Mordal, acesta a fost „o rată a pierderilor destul de ridicată pentru o divizie blindată”.[1]

Ultimatumul francez (25 august)

Pe 25 august la ora 10:30 dimineața, generalul Pierre Billotte, comandantul Brigăzii I blindate franceze a trimis un ultimatum generalului german von Choltitz. Raoul Nordling a jucat din nou rolul de mediator și a fost cel care a înmânat mesajul germanilor. Generalu francez făcea o scurtă trecere în revistă a situației din Paris. Punctele cheie fuseseră cucerite de francezi. În opinia lui Billotte, rezistența germanilor nu putea duce decât la pierderi inutile de vieți omenești, orice rezistență fiind sortită din punct de vedere militar înfrângerii. Francezii erau dispuși să aștepte o jumate de oră de la primirea mesajului, după care germanii trebuiau să accepte capitularea sau să se aștepte la anihilarea totală. În cazul în care germanii s-ar fi predat, ei urmau să fie tratați corespunzător legilor războiului.

Capitularea germană (25 august)

În ciuda ordinelor repetate date de Hitler în conformitate cu care capitala franceză „nu trebuia să cadă în mâinile inamicului decât ruinată complet” prin demolarea sistematică a podurilor și a clădirilor, (de aici și întrebarea „Arde Parisul?”, care este atât titlul unei cărți de memorii a lui Dietrich von Choltitz „… Brennt Paris?” și a unui film franco-american din 1966 „Paris brûle-t-il?/Is Paris Burning?”), guvernatorul militar și comandat al garnizoanei Parisului Dietrich von Choltitz a capitulat pe 25 august la cartierul general al generalului Leclerc de la Hotelul Meurice. Von Choltitz a fost ținut prizonier până în aprilie 1947. În cartea sa de memorii … Brennt Paris? („Arde Parisul?”), publicată pentru prima oară în 1950, von Choltitz se consideră salvatorul capitalei franceze.

În ceea ce privește rolul jucat de von Choltitz în timpul luptelor, a apărut o controversă, care continuă până în ziua de azi, părțile franceză și germană privind total diferit problema. În Germania, von Choltiz este considerat ca un umanist erou care a salvat Parisul de la distrugerile ordonate de Hitler. În 1964, Dietrich von Choltitz a explicat într-un interviu înregistrat pe bandă magnetică motivele pentru care a refuzat să se supună ordinelor lui Hitler: „Dacă nu m-am supus pentru prima oară, asta a fost pentru că am știut că Hitler era nebun” („Si pour la première fois j’ai désobéi, c’est parceque je savais qu’Hitler déraisonnait”). În 2004, fiul generalului german, Timo, a dat un interviu canalului public France 2, în care a afirmat că tatăl său a refuzat să execute ordinele lui Hitler și a permis cu bună știință aliaților să preia controlul orașului în mod rapid și sigur, împiedicând implicarea rezistenței în lupte grele de stradă, care ar fi ruiant capitala franceză. Generalul von Choltitz ar fi fost conștient că războiul este pierdut și ar fi decis de unul singur să salveze Parisul.

În schimb, în Franța, această versiune este considerată o încercare de falsificare a adevărului istoric, de vreme ce von Choltitz este considerat un ofițer nazist credincios lui Hitler, implicat în numeroase acțiuni controversate precum:

  • În 1940 și 1941 el a fost cel care a dat ordinele pentru distrugerea Sevastopolui și Rotterdamului.
  • În timpul luptelor din Paris:
    • Pe 23 august a ordonat incendierea Grand Palais, clădire ocupată de luptătorii FFI.
    • Pe 19 august a ordonat distrugerea morilor din Pantin pentru a înfometa populația capitalei.
    • Pe 16 august a ordonat executarea a 35 de membri ai rezistenței la cascada din Bois de Boulogne.

Într-un interviu din 2004, veteranul rezistenței franceze Maurice Kriegel-Valrimont l-a caracterizat pe von Choltitz ca pe omul care „atâta vreme cât s-a putut, a omorât francezi, iar, când a încetat să-i mai omoare, a fost datorită faptului că nu mai era capabil să o mai facă”. Kriegel-Valrimont a afirmat că „nu numai că noi nu-i datorăm nimic, dar ca să-i acorzi vreun merit este o falsificare nerușinată a istoriei”. Documentarul „Eliberarea Parisului”, filmat clandestin în timpul luptelor rezistenței, aduce dovezi clare ale luptelor grele de stradă, contrazicând afirmațiile generalului von Choltitz și ale fiului său.

Pe de altă parte, protocoalele conversațiilor telefonice dintre von Choltitz și supeeioeii săi, descoperite la un moment dat în arhivele din Fribourg și analizate de istoricii germani, vin în sprijinul afirmațiilor lui Kriegel-Valrimont.

De asemenea, Pierre Taittinger și Raoul Nordling și-au arogat amândoi meritul de a-l fi convins pe von Choltitz să nu distrugă Parisul, după cum ordonase Hitler[8]. Pierre Taittinger a pubhlicat o carte despre acest subiect: …et Paris ne fut pas détruit (… și Parisul nu a fost distrus).

Discursul lui Charles de Gaulle (25 august)

Pe 25 august, Charles de Gaulle, președintele guvernului provizoriu, și-a stabilit noul sediu în cadrul Ministerului de Război de pe strada Saint-Dominique, după care a ținut de la balconul primăriei pariziene un discurs însuflețitor în fața populației capitalei. Charles de Gaulle a amintit că Parisul a fost eliberat în primul rând prin lupta locuitorilor capitalei, cu ajutorul armatei franceze. De asemenea era amintit faptul că inamicul nu a fost înfrânt definitiv și că regiuni întinse ale țării erau încă sub stăpânire germană. De aceea, armata franceză și luptătorii FFI trebuiau să continue lupta alături de Aliați până la victoria finală. Nu în ultimul rând, ocuparea Franței și a Parisului de către germani era o lecție din care trebuiau trase învățămintele necesare.

Paradele victoriei (26 și 29 august)

Divizia a 28-a americană mărșaluind prin Paris pe 29 august

Pe 26 august a urmat o paradă a victoriei pe Champs-Élysées, în condițiile în care în oraști germani izolați care nu fuseseră capturați încă.

Pe 29 august a avut loc o paradă combinată franco-americană, odată cu sosirea în capitală a Diviziei a 28-a de infanterie SUA. O mulțime entuziastă a întâmpinat defilarea Armatei de Eliberare (Armée de la Libération) și a americanilor pe străzile Parisului.

Dacă pentru francezi pare clar ce s-a întâmplat pe 23 august 1944, pentru noi , românii e mai ciudat.. unii vorbesc de un act de mare trădare, alţii vorbesc de eroism .. există şi voci care vorbesc de oportunism… pe principiul: dacă ruşii tot sunt aici, nu mi avem ce face …

Lovitura de stat de la 23 august 1944 (denumită și actul de la 23 august) a fost acțiunea prin care, la data de 23 august 1944, regele Mihai a decis demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul României și Conducătorul Statului, a dispus încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei și începerea tratativelor de armistițiu cu Aliații și de colaborare militară cu Uniunea Sovietică.

Numit de regele Carol al II-lea prin decretul regal din 4 septembrie 1940 ca prim-ministru al României, Antonescu a fost demis după 4 ani de regele Mihai prin decret regal la 23 august 1944 și arestat. Acest act a pus capăt regimului instaurat prin puciul lui Ion Antonescu de la 6 septembrie 1940 în urma căruia acesta s-a auto-intitulat „Conducător al Statului” și și-a atribuit puteri discreționare. Regimul Antonescu a fost o dictatură de tip fascist, s-a aliat puterilor Axei într-un război dezastruos pentru România, refuzând să se supună cererii regale din 1944 de semnare imediată a armistițiului cu Uniunea Sovietică, trecerea țării și Armatei române de parteaAliaților și încetarea războiului împotriva acestora.

În situația în care Armata Roșie invadase deja nord-estul României în luna martie 1944 (frontul oprindu-se pe o linie Cernăuți-Botoșani-Iași-Chișinău-Tighina), deconectarea de puterile Axei și semnarea imediată a armistițiului cu Uniunea Sovietică devenise o necesitate urgentă și vitală, iar guvernul sovietic, fiind în tratative cu opoziția românească la Stockholm prin intermediarul ambasadoarei Uniunii Sovietice, Alexandra Kollontai și al trimisului român Neagu Djuvara, amenința România cu reluarea ofensivei în septembrie în caz de menținere a țării printre Puterile Axei. Actul de la 23 august 1944  a fost programat sub auspiciile regale de către o coaliție formată din partidele democratice interbelice (liberal, țărănist și social-democrat) și partidul comunist, aliate în Blocul Național Democrat), cu colaborarea unor ofițeri superiori ai armatei, precum generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea, Ion Negulescu ș.a.

Imediat după demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, România a ieșit din alianța cu Puterile Axei, a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei și Ungariei. Acordul de Armistițiu între guvernele Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit și URSS-ului, pe de o parte și guvernul României, pe de altă parte, nu a fost însă semnat, la Moscova, decât pe 12 septembrie 1944, astfel că timp de trei săptămâni, România a fost încă socotită ca un inamic de către Aliați, deși din ziua de 24 august 1944 întorsese deja armele contra puterilor Axei. Această situație a permis Uniunii Sovietice să confiște fără împotrivire armament, muniții, vehicule, avioane și totalitatea flotei românești atât militară cât și civilă. Militarii primiseră ordin să nu se opună iar rarii care totuși au încercat, au fost luați prizonieri. În cadrul Acordului de Armistițiu de la 12 septembrie 1944, au fost stabilite modalitățile politice de guvernare a României precum și plata de despăgubiri materiale URSS-ului în valoare de 300 milioane de dolari defalcate pe 6 ani, sub formă de bunuri. Alt rezultat al schimbării de alianță din 23 August 1944 a fost retrocedarea Transilvaniei de Nord României, în timp ce Cadrilaterul retrocedat Bulgariei, precum și Basarabia și Bucovina de nord cedate Uniunii Sovieticerămâneau în posesia acestora. Schimbarea de alianță a României din 23 August 1944 a accelerat înaintarea Aliaților (printre care se număra acum România) spre granițele Germaniei, armata română participând la operațiunile din 1944 contra Germaniei naziste pe teritoriul țării sale, precum și la cele de pe teritoriile Ungariei și Cehoslovaciei până la sfârșitul războiului. Punctele cel mai occidentale eliberate de armata română în ofensiva împotriva Germaniei naziste au fost orașele Chotěboř și Humpoleț, la 90 km la răsărit de Praga, în ziua de 4 mai 1945.

Contextul

Iuliu Maniu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc, a purtat negocieri pentru ieşirea României din război şi a colaborat cu regele pentru răsturnarea dictaturii antonesciene.

Generalul Ion Antonescu fusese investit cu „puteri depline la conducerea statului român” după ce, pe fondul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, România fusese forțată în 1940, prin presiunile diplomatice ale Uniunii Sovietice și Germaniei Naziste care cu un an în urmă semnaseră pactul Ribbentrop-Molotov, să cedezeTransilvania de Nord Ungariei, Basarabia și Bucovina de Nord Uniunii Sovietice și Cadrilaterul Bulgariei. În ziua următoare după instaurarea guvernului Antonescu, regele fusese obligat să abdice în favoarea tânărului său fiu . Constituția fusese suspendată, parlamentul dizolvat , și o parte din puterile constituționale ale regelui au fost asumate de Ion Antonescu,  care s-a autointitulat „Conducătorul Statului”. Antonescu avea astfel puteri discreționare în fruntea guvernului, întărindu-și poziția după înăbușirea rebeliunii legionare. Guvernul antonescian a intrat în 1941 în război de partea Axei și împotriva URSS, cu scopul de a redobândi teritoriile anexate de aceasta, ceea ce a și realizat. După aceea, însă, în pofida protestelor partidelor istorice, Antonescu a continuat să avanseze pe teritoriul sovietic, la est de Râul Nistru, ocupând teritoriul dintre Nistru și Bug, pe care l-a folosit pentru a extermina dușmanii politici ai regimului, intelectualii și artiștii „nedoriți” sau socotiți „decadenți”, sute de mii de evrei (unii fiind evrei români deportați, alții fiind evrei sovietici localnici) și câteva mii de romi.

După bătălia de la Stalingrad, însă, armata sovietică a început să avanseze și, în martie 1944, ajunsese pe teritoriul României. Din martie până în august 1944, frontul de est a fost stabilizat pe linia Chișinău–Iași–Târgu Frumos.

Planurile

Partidele istorice, excluse de la putere, dar lăsate să funcționeze chiar în timpul dictaturii lui Antonescu, au menținut contacte cu Aliații, și au purtat discuții cu aceștia, prin emisari trimiși de Iuliu Maniu la Ankara și la Cairo (de exemplu Barbu Știrbei). În același timp, după bătălia de la Stalingrad, guvernul lui Antonescu a purtat și el unele negocieri cu tovarășa Kollontai, reprezentanta sovietică la Stockholm, prin Frederic Nanu, căruia i-a succedat, după 23 august, Neagu Djuvara. În negocierile cu reprezentanții lui Maniu, Aliații, la cererea lui Stalin, puseseră condiția ca și comuniștii să fie implicați într-un eventual nou guvern.

În condițiile ajungerii armatei sovietice pe malul drept al Nistrului, regele Mihai a plănuit o întâlnire cu Antonescu pentru 26 august 1944, în care să îi ceară acestuia pentru ultima oară ieșirea României din război. Regele spera să-l convingă pe Antonescu să semneze un armistițiu. El a convenit cu generalul Constantin Sănătescu ca, dacă Antonescu refuză, să fie arestat. Cu cinci zile înainte, regele a aflat din întâmplare că generalul urma să plece pe front pentru mai multe zile, și a grăbit planurile, plecând în grabă de la Sinaia laBucurești și convocându-l pe Antonescu în audiență în ziua de 23 august, la orele 16:00.

Arestarea lui Antonescu

În discuția ce a urmat și care a durat peste o oră, Ion Antonescu a refuzat să accepte ieșirea din război, justificându-și refuzul prin „cuvântul de ofițer dat lui Adolf Hitler” că va merge alături de el până la capăt. Regele s-a văzut nevoit să folosească parola „Dacă lucrurile stau așa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut!”[14][15] pentru a chema ofițerii care să-l aresteze pe general. În orele ce au urmat, au fost convocate la Palat toate persoanele de încredere ale lui Ion Antonescu. Toți s-au conformat și au fost arestați, cu excepția lui Eugen Cristescu, șeful Siguranței; acesta a fost arestat după alte câteva zile.

La Palat au fost chemați și liderii partidelor democratice, Constantin I.C. Brătianu, Iuliu Maniu și Constantin Titel-Petrescu, precum și Lucrețiu Pătrășcanu, cel considerat a fi persoana de contact cu Partidul Comunist. Primii trei, însă, nu au fost de găsit (nu se așteptau ca evenimentele să fie înaintate cu trei zile). Astfel, primul care s-a prezentat la Palat a fost Pătrășcanu, după ce noul guvern fusese deja alcătuit din persoane de încredere ale regelui Mihai, în timp ce liderii politici primiseră în guvern titlul de miniștri fără portofoliu. Întrucât gărzile pregătite de rege și de Maniu nu erau nici ele disponibile rapid, singura miliție care să poată păzi pe cei arestați a fost cea a comuniștilor organizați de Emil Bodnăraș, fapt exploatat de propaganda comunistă ulterioară.

Înainte de ora 20:00, regele a înregistrat un mesaj pentru țară ce avea să fie difuzat la radio la ora 22, în care a anunțat schimbarea guvernului și trecerea de partea Aliaților. Solidaritatea cu regele a fost generală, toți ofițerii importanți fiind de partea acestuia. După difuzarea mesajului la radio, au izbucnit demonstrații populare de entuziasm.

Reacția naziștilor

În preajma orei 21:00, la Palat a sosit ambasadorul Germaniei, Manfred von Killinger, care părea să aibă informații precise despre evenimente. Ca să câștige timp, Regele a negat, spunându-i că Antonescu este liber. Forțele germane au lansat a doua zi un bombardament asupra Bucureștiului, distrugând o parte din Palatul Regal. Regele Mihai, însă, se refugiase împreună cu regina-mamă, la Dobrița, în Oltenia.

Trupele de recruți români prezente în București au rezistat bombardamentelor și atacurilor germane, cu sprijinul aviației americane, care a bombardat și ea pozițiile germane din zona Băneasa și Otopeni, dar și obiective românești (linii ferate și șosele susceptibile de a fi întrebuințate de Wehrmacht pentru evacuare).

În timp ce armata română a avut de luptat împotriva Wehrmachtului – fostul aliat – Armata Roșie începuse să avanseze pe teritoriul României, socotindu-se încă în teritoriu inamic și comportându-se ca atare, bunăoară confiscând armament, muniții și bunuri atât publice cât și particulare, soldați și ofițeri români fiind luați prizonieri.

Consecințe

Armata Roșie a intrat în București la o săptămână după evenimente, găsind orașul eliberat de germani, armata română gata de luptă de partea ei și un guvern dispus să-i fie aliat.

Conducerea României

După demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, generalul Constantin Sănătescu a fost însărcinat cu formarea unui guvern de reprezentanți ai partidelor democrate, politicieni comuniști și ofițeri ai armatei. Acest guvern a negociat armistițiul cu URSS, prin care s-a obligat să plătească despăgubiri de război, să admită pierderile teritoriale din est din 1940 și să acorde funcții mai importante comuniștilor. Armata sovietică a ocupat întreaga Românie, intrând la 31 august în București dar, deși la început soldați și ofițeri români au fost luați prizonieri de aceasta, în cele din urmă s-a acceptat colaborarea armatei române în vederea înfrângerii Germaniei Naziste. Armata română a recucerit Transilvania de Nord și a continuat eliberând Ungaria (cu ocuparea Budapestei) și Cehoslovacia.

Soarta generalului Antonescu[

După ce a fost arestat, generalul Antonescu a fost predat gărzilor comuniste ale lui Emil Bodnăraș, care la rândul lor l-au predat armatei sovietice pe 31 august, în ziua când aceasta a intrat în București. El a fost ținut prizonier în URSS și nu a fost judecat în procesele de la Nürnberg, fiind adus, în schimb, în România și judecat deTribunalul Poporului din București. El a fost condamnat la moarte și executat la 1 iulie 1946.

Regele Mihai

După 6 martie 1945, guvernele României au fost dominate de comuniști și impuse de Moscova cu ajutorul armatei sovietice. Regele Mihai nu s-a putut opune, fiind considerat de sovietici o piedică pentru planurile lor de instaurare a unui regim comunist. Astfel, deși Uniunea Sovietică și-a exprimat printr-o telegramă satisfacția față de evenimentele din România și l-a decorat pe rege cu Ordinul Victoriei, acesta a fost obligat la 30 decembrie 1947 de reprezentantul sovietic Andrei Vîșinski să abdice și să părăsească țara, declarată de comuniști «republică populară».

Istoriografia

Deşi rolul lor a fost minim, comuniştii şi-au atribuit întreaga acţiune. După o săptămână, liderii comunişti prezenţi (în imagine, Gheorghe Apostol şi Chivu Stoica) au organizat acţiuni de întâmpinare a Armatei Roşii.

În perioada comunistă, denumirea actului de la 23 august 1944 a suferit diferite transformări în propaganda oficială, acesta fiind însă permanent promovat ca o mare realizare comunistă.  Insurecția armată din 23 August 1944 a devenit ziua națională a României în timpul dictaturii comuniste. Spre sfârșitul acestei perioade, la propunerea lui Nicolae Ceaușescu, titulatura s-a transformat în „Revoluția de Eliberare Socială și Națională, Antifascistă și Antiimperialistă”. Istoria acestui eveniment a fost falsificată astfel de la început, rolul regelui Mihai și al partidelor istorice fiind minimalizat, evenimentul fiind prezentat ca fiind aproape exclusiv realizarea Partidului Comunist, care în realitate era la acea vreme o mișcare ce activa în ilegalitate, cu un număr redus de membri. Această campanie de falsificare a început chiar din 24 august 1944, când presa comunistă le-a atribuit acestora toate meritele acțiunii.

Istoriografia occidentală, la rândul ei, a adoptat poziția oficială a O.N.U. care nu admitea pentru cel de-al Doilea Război Mondial decât patru învingători și co-beligeranți împotriva Germaniei Naziste, anume Marea Britanie, S.U.A., Uniunea Sovietică și Franța, deși existau alte țări care luptaseră împotriva Axei (Polonia, Norvegia, Olanda,Belgia, Iugoslavia, Grecia), deși URSS fusese aliată cu Germania Nazistă până în vara 1941, și deși Franța oficială, cea a mareșalului Pétain, se luptase împotrivaAliaților în timp ce Franța rebelă, cea a generalului De Gaulle, dispunea de mai puțini ostași decât armata română în septembrie 1944. Dată fiind această poziția oficială, România a semnat Tratatul de pace de la Paris din 1947 ca beligerant învins (ca și Italia, care trecuse de partea Aliaților cu un an înaintea României), regimul Antonescu fiind singurul luat în cont, iar contribuția de partea Aliaților nefiind considerată decât în dezbaterea statutului Transilvaniei de Nord, care în final a fost retrocedat României, mai ales că Ungaria, sub regimul lui Ferenc Szálasi, se luptase de partea Germaniei Naziste până la capăt.

După căderea regimului comunist, istoricii români au putut analiza necenzurat schimbarea de alianță a României din 23 August 1944, iar regele Mihai a acordat multor jurnaliști și istorici români interviuri care au apărut în presa și în publicistica din România, aducând o nouă lumină asupra evenimentelor de atunci.[21][4][22] Forurile politice, însă, au scos ziua de 23 august nu numai din rolul de sărbătoare națională, ceeace era firesc, dar și din rolul de comemorare oficială, și cum simultan s-au produs numeroase tentative de a îl reabilita pe Ion Antonescu, perceperea comunității internaționale a fost că România dorește să șteargă lupta de partea Aliaților din istoria sa și să revină la un naționalism fascizant. Ulterior totuși, lucrările comisiilor istorice au relevat rolul schimbării de alianță a României din 23 August 1944 în revenirea Transilvaniei de Nord în granițele României iar presiunea diplomatică internațională a împiedicat reabilitarea solemnă a lui Ion Antonescu, dorită de partidele naționaliste. Ziua de aniversare a schimbării de alianță a României din 23 August și a intrării printre Aliați nu a redevenit însă comemorativă, deoarece mulți politicieni și alegători o înțeleg încă așa cum le-a fost predată la școală în perioada comunistă, anume ca o lovitură de stat care a inaugurat comunismul în România (în realitate, această lovitură de stat comunistă a avut loc la data de 6 martie 1945).

Secuii (Székelyek)

8 februarie 2013 Un comentariu

SecuiFiecare dintre noi poate face o alegere social-culturala cum doreste. Eu pot fi urmasul lui Mircea cel Batran / Stefan cel Mare, un amic maghiar poate fi urmasul lui Atilla, un corsican poate fi urmasul lui Bonaparte , un evreu al regelui David si un tigan al lui Ştefan Răzvan-Voda. Asadar chestia cu alegerea este personala; etnic vorbind, ne putem baza pe unele elemente istorice, antropologice si in special genetice, care in zilele noastre cred ca pot fi deslusite.

Din punct de vedere al faptelor pe teren, situatia ar fi cam asta: la recensamantul din 1992 s-au declarat secui 831 de persoane, iar in cel din 2002 doar 150 de persoane s-au declarat „secui” propriu zişi. Acestea sunt faptele.

Originea etnică a secuilor este viu disputată de istorici şi antropologi. În decursul timpului, diverşi cercetători i-au considerat pe secui ca descinzând, pe rând, din maghiari, sciţi, huni, gepizi, avari, bulgari de pe Volga, onoguri, kavari sau din kabardino-balkari din Caucaz si semiti din peninsula Arabica.

2Parerea mea personala este si parerea istoricului maghiar Gyorffy Gyorgy, care sustine că secuii reprezintă populaţia kavaramusulmană, care popula Bihorul secolului al X-lea. Alte două popoare turcice înrudite au coabitat în decursul evului mediu în Transilvania cu secuii lăsând numeroase urme toponimice păstrate până in ziua de azi: uzii ( Uz e o variantă a denumirii ramurii tribale turce Oğuz) şi pecenegii. Astfel, există Valea Uzului, respectiv aşezarea Uzon (Ozun) din judeţul Covasna. (Ozun înseamnă pe turceşte “lung”, comparabil cu cuvântul maghiar hosszú.) În zona Mureş există sate cu numele de Besenyő care se traduce prin “peceneg”.

Secuii au fost crestinati probabil de Ştefan al II-lea al Ungariei (1116-1131), cand au facut parte împreună cu pecenegii si vlahi în 1116 în avangarda trupelor, ca participanţi la bătălia de la Olsava. Ca lucrurile sa fie complete, între anii 1210-1213 secuii au făcut parte şi din oastea regeluiAndrei al II-lea al Ungariei, participant între anii 1217-1218 la Cruciada a V-a, si au luptat în Palestina împotriva arabilor conduşi de Al Malik al-Adil(1193-1218) din dinastia Ayubidă, de acolo aducandu-si fiecare cateva gene semite. Secuii au fost consideraţi în Ungaria Medievală naţiune diferită de maghiari, potrivit edictului Unio Trio Nationum (Uniunea celor trei naţiuni), emis în 1438 şi care stabilea drepturile naţiunilor reunite: saşii, secuii şi maghiarii. În decursul timpului, sub presiunea autorităţilor statale maghiare, secuii au fost asimilaţi cultural şi lingvistic maghiarilor.

 

Sursele istorice Anonymus – în jurul anului 1200 -, Simion de KézaKálti Márk si Tarih-i Üngürüsz susţin că la descălecatul maghiar din 896 secuii erau deja în Bazinul Carpatic şi s-au alăturat maghiarilor imediat la venirea acestora. „Cronica lui Kálti Márk” menţionează faptul că secuii sunt rămăşiţe ale vechilor huni, care s-au retras în munţi, stabilindu-se alături de valahi. Pot sa afirm din sursele occidentale pe care le detin (surse secundare si tertiare) ca singura localitate in care probabil traiesc secuii “adevarati” ar fi in Săcădate (Oltszakadat), în imediata apropiere a oraşului Avrig si care este in afara asa-numitului tinut Secuiesc.

Runele secuieşti (Székely Rovásírás)

Alfabetul Runic Secuiesc este un element protocronist si nationalist, reinviat in forta in ultimii ani. Teoretic, orice limba putea fi scrisa cu ajutorul acestor rune, inclusiv limba romana. De fapt “reinvierea” acestui alfabet este de-a dreptul hilara; o putem asemana cu reintoarcerea scrierii romanesti la litere chirilice.  🙂

Alfabetul a fost răspândit în Transilvania şi în Ungaria, mai ales până în secolul al X-lea, când regele maghiar Ştefan I-ul (cel Sfânt) , sub influenţa Bisericii Romei, a impus alfabetul latin. A mai fost folosit, ocazional, până prin 1850, dar a revenit subit în actualitate în februarie 2008, când alfabetul a fost folosit la inscripţia oficială a lucrărilor Consiliului Naţional Secuiesc.

Secuii

Etimologia Rovásírás (rune) provine din cuvântul maghiar (v) (din fondul lexical uralic), “a scrijeli” + sufixul substantival -ás (“scrijelire”). Din rovás se trage cuvântul românesc răvaş, fiind înrudit etimologic cu răboj/răbuş, cu corespondenţi aproape omofoni în sârbo-croată şi bulgară.

Secuii

Pseudorunele secuiesti provin din runele folosite de popoarele de limba turcă : de ex. în sec. VII-VIII în hanatul turcilor “albaştri” (kök sau gök türk), cu variante ulterioare, ca de exemplu în hanatul uigur; inscripţiile kîrgîze din sec. IX şi cele din valea Talas din Turkestan (teritoriul dintre Caspica şi Mongolia). Aşa zisele rune orhonice sunt considerate a fi fost inspirate din alfabetele canaanite (fenician, arameic, siriac, sogdian). Compararea cu asemenea alfabete  arată următoarele potriviri de semne: (1) cu alfabetul fenician: 50%(2)  cu alfabetul etrusc: 43,4%(3)  cu alfabetul turcic: 28,6%, ceea ce reprezintă un indiciu că şi pseudorunele secuieşti ar avea la bază alfabetele canaanite sau un alfabet derivat din cel fenician, trecînd apoi printr-o dezvoltare diferită.

Secuii

Trebuie sa secretizam aceasta postare. Daca pastorul László Tőkés ar afla  s-ar putea sa fie tentat sa-si ceara autonomie si in Israel deoarece runele Secuiesti provin din alfabetul Cananit, ceea ce insamna ca Secuii s-ar putea sa fie originari din Canan. Ce aberatii, ce prostii, pacat de timp.

Sursa: 

politeia.org.ro

Mențiune necesară:

Am descoperit  acest articol  mulțumită domnului profesor Mihai Beltechi  

care l-a publicat pe siteul său Cronici Geruliene

 

O pagină controversată din istoria rebeliunii legionare: Masacrul de la Abator

5 decembrie 2012 4 comentarii

 Abator 1941

Abator 1941

Abator 1941

O pagină controversată a Rebeliunii Legionare din ianuarie 1941 a fost scrisă în boxele Abatorului. Controversată pentru cei care NU vor să răsfoiască arhive şi să consulte documentele acelor vremi tulburi. Până când unii concetăţeni sătui de poporul român, eventual chiar ruşinaţi de “atrocităţile” comise de naţia noastră în decursul istoriei, precum baptişti ca Vindecătoru, vor aduna probele despre faptele adunate sub titulatura “Masacrul de la Abator”, am sa prezint aici câteva documente care, eventual, să le mai alunge greaţa de români.

Mai întâi să-l amintim pe “onorabilul” cărturar Radu Ioanid, evreul-maghiar care în ’90 vroia să-şi mai vândă odată apartamentul, după ce-l vânduse prima oară când emigrase… Halal caracter, coane Ioanid ! Conaşul Ioanid dirijează investigarea Holocaustului român tocmai din SUA şi s-a ocupat de momentul 1941. A prezentat şi un raport de o mare “credibilitate”. Numai când citeşti sursele citate în el îţi dai seama cât de “imparţial” şi ancorat în realitate este. 90% dintre ele aparţin lucrărilor lui Mathias Carp şi Jean Ancel, celebrii evrei care au studiat holocaustul din România, ajungând la concluziile binecunoscute. Ce face Radu “apartament”Ioanid în studiul său este ca şi cum eu m-aş duce la supravieţuitorii legionari şi i-aş întreba dacă au fost criminali, oare ce-ar răspunde ?

Dar despre raportul lui Radu “apartament” Ioanid vom discuta în alte articole. Se pare că alături de el, majoritatea cercetătorilor holocaustologi au mari lacune când vine vorba despre “Abator 1941″. Atunci, întru’ ajutorarea unei oneste cercetări istorice, hai săprezentăm o colecţie de mărturii şi documente. Subliniez DOCUMENTE. Primele articole despre Abator 1941 apar în scririle celebrului evreu bolşevic, ideologul Armatei Roşii, Ilya Ehrenburg. Sosit in România anului 1945, acesta scria: ” Toti isi aduc aminte de zilele de groaza cînd legionarii rupeau oamenii in bucati si-i spânzurau la abator”(Bucuresti, Edit. Cartea Rusa, 1945, p. 91).

In 1947 relua subiectul, afirmând că: “In Bucuresti, legtionarii sfisiau oamenii in bucati, atârnau fete tinere (!) de cârligele abatorului” (Drumurile Europei, Bucuresti, Editura Cartea Rusa, 1947, p. 16). Şi tot acolo, Ehrenburg continua: “Daca într-adevar antisemitismul este limbajul international al fascistilor, trebue sa recunoasten ca fascistii ronâni au studiat foarte bine acest limba (!). Invatatura a început de mult, iar politica diferitelor guverne românesti dintre anii 1922 si 1934  nu poate fi numita decât o politica de pogromuri. De la asasinatele izolate si persecutii neorganizate, fascistii au trecut la asasinatele in masa. Aproape 500.000 de evrei au fost asasinati in lagarele de concentrare.”(!)

Poate unor cititori, aceste aberaţii  le vor stârni zâmbete, dar la conferinţa de la Ateneu din 1945, “marele” scriitor şi ideolog sovietic a fost aplaudat frenetic de Ion Călugaru, Mihail Sadoveanu, C.I. Parhon, Traian Săvulescu, ş.a., pe care I. Ehrenburg îi remarca, de altfel, ca find: “sămânţa bună a culturii româneşti”… Dl. Sandu David, preşedintele Uniunii Asociaţiilor de Scriitori din statul Israel, scrie şi dânsul despre acele vremuri, “când 200 de evrei erau duşi la abator”. Ajungând la zi, Radu “apartament” Ioanid are şi el o variantă: “La abatorul oraşului Bucureşti au fost găsiţi asasinaţi 13 evrei; alţi doi, grav răniţi, au supravieţuit masacrului. Dintre cei asasinaţi Millo Beiler şi fraţii Rauch au fost găsiţi cu pântecele spintecate şi intestinele legate la gât în chip de cravată. Celelalte cadavre de la abator erau agăţate în cârligele de măcelărie. Se parecă deasupra lor se afla o inscripţie pe care se putea citi „carne kaşer”

Se menţionează sursa Jean Ancel. Alte informaţii, documente, martori, nimic ! De la 200 la 13 evrei măcelăriţi este o diferenţă nesemnificativă, pentru holocaustologi ! Cum au scăpat cei doi, lista cu numele celor asasinaţi, se pare că nu interesează pe aceeaşi cercetători “imparţiali”. Şi când totul a fost bătut în cuie, când îngrozitorul măcel a intrat în conştiinţa publică românească ca o pagină înroşită de sânge şi ruşine apar documente care întorc realitatea la 180 de grade ! Bineînţeles că nu sunt menţionate de “Comisia Elie Wiesel”…

În 1946, în cadrul binecunoscutelor procese ale “criminalior de razboi”, procuratura se ocupă şi de “odiosul pogrom” de la abator. Directorul din 1941 al abatorului, dr. veterinar Aurel Naghel, excelent practician, este dus la interogatoriu.
Prin fata procurorului, al renumiţilor acuzatori publici si asesori populari, se perindă zeci de salariaţi ai abatorului.  Faptele sunt întoarse pe toate fetele, se cauta vinovaţi sau măcar ţapi ispăşitori, dar… Dr. Aurel Naghel este declarat oficial nevinovat. Dintre cei audiaţi, doar măcelarul evreu-maghiar Horvath crede în pogrom. În schimb, tinichigiul Segal, tot evreu, prezent acolo în 1941, declara ca n-a existat masacru. Concluzia: procuratura este silită să închidă filele dosarului “Abator” iar tinichigiul Horvath este înscăunat director-tehnic! Mai trebuie amintit oare ce personaje sinistre populau Internele, Justiţia, Siguranţa în 1946 ? Gheorghe Pintilie (Pantiuşa), Alexandru Drăghici, Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), etc.

De altfel, chiar înainte de a începerea anchetelor în dosarul “Pogromul de la abator”, numeroşi angajaţi ai abatorului
Bucuresti au iniţiat şi semnat o notă de protest împotriva mistificării, a materialelor calomnioase pe această temă publicate în ziarele comuniste “România Liberă” şi “Tribuna Poporului”, purtând titlul: “O noapte de groază la Abator”. Între semnatari, oameni de recunoscută probitate morală, prezenţi în abator în acele zile: dr. vet. Dumitru Adamovici, dr. vet. Vasile Ionescu, conf. dr. vet. Aurel Lupu, dr. vet. Lazar Ureche, dr. vet. P. Nistor, tehnicienii si functionarii Elena Bolonta, Jana Stefănescu, Emilia Mirica, Magdalena Georgescu, E. Pavelescu, Z. Sai, şi mulţi alţii. Iată mai jos acest protest, care mai conţine o pagină de semnături în afară de cea din fotografie.

“DESMINTIRE
Subsemnatii medici veterinari si functionari ai abatorului Capitalei luind cunostinta de articolele publicate de ziarele “Romania Libera” “Tribuna Poporului” prin care se afirma  ca in Abatorul Capitalei au fost ucisi evrei si de campania ce se duce pe aceasta tema, de natura sa discrediteze institutia si pe oamenii ce o servesc, dam cea mai categorica desmintire afirmatiunilor facute si declaram pe proprie raspundere ca faptele enuntate mai sus sunt de domeniul fanteziei.”

Abator

Acum stau şi eu şi mă întreb un pic debusolat: cui să-i dau crezare ? Lui Ilya Ehrenburg, măcelarul ideologic ? Lui Radu “apartament” Ioanid ? Sau poate d-nei Sonia Palty care afirmă că “Peste 300 de evrei au fost ucişi”, ea contrazice pe Ioanid şi chiar raportul Holocaustului făcut de Comisia Elie Wiesel, unde “În total, 125 de evrei au fost ucişi în timpul pogromului de la Bucureşti.” De unde izvorăşte această confuzie a cifrelor ? Fiecare cu versiunea lui ? Măcar stabiliţi un număr unic, ca să putem să ni-l asumăm ! Dar cine a fost găsit vinovat, de ce în 1946 procesul s-a închis fără condamnări, şi ce mai este cu acest protest semnat de angajaţii abatorului, printre care şi un evreu ?

Eu am prezentat documentele, îi aştept şi pe cei care continuă să susţină că în carnagiul de la Abator (dacă nu a fost doar o fantezie) au fost victime evreii, să prezinte contraargumentele lor documentate. Până atunci, ciocu’ mic şi ochii la pungă…

 

Nota Blue:

Din motive se corectitudine trebuie să precizez că acest articol l-am descoperit pe blogul Cronici Geruliene publicat de domnul profesor Mihai Beltechi.

Sursa articolului este siteul ISTORIA INCOMODĂ  avându-l ca autor pe prietenul Merișorul

Reflecții despre formarea poporului român (pamflet)

25 mai 2012 2 comentarii

Există un fel de clișeu despre ardeleni care spune că dacă-l întrebi pe ardelean:  Ce faci bade? Stai și cugeți? ” … iar el îți va răspunde inevitabil: ”Ba, numa stau…”.

E posibil ca uneori sta să fie adevărat, nu îi cunosc chiar pe toți ardelenii.

Treaba e că azi, eu stătam și împotriva tradiței, cugetam.

Mă întrebam dacă românii sunt o nație de tămpiți, ori pur și simplu sunt niște masochiști care au o mare plăcere în a fi luați de tămpiți?

Dacă vrei să aflii cum stau lucrurile, când te întrebi despre ceva, trebuie să te duci în trecut. Dacă se poate, la început.

Despre cum a început poporul român, foarte mulți încearcă să e inoculeze ideea că suntem o nație care provine din doi tați, viteazul Decebal rege al Daciei și onestul Traian împărat al Romei.

O fi poate adevărat, dar am niște îndoileli. Totuși, unl di  ei, ar fi trebuit să poarte sarcina, nu? Nu am văzut nici o statuie în acest sens. Pot presupune că de vreme ce Decebal și-a luat singut cu vitejie gâtul, Traian o fi mama.

Mult mai aproape de adevăr mi se pare o altă descriere. Una făcută de un film.

Acolo era unul cu barbă, cred că un fel de primar. Dacîă avea barbă, evident că era dac, romanii fiind militari erau bărbieriți cunform regulamentului.

Ei bine, primarul de care zic afea o fată. Mișto gagica … Bondă ca aurul, cu forme dcare erau capabile să pună pe bigudiuri mințile oricui.

Blonda asta, stăta udată undeva pe un câmp lângă izvor. Nefiind o nație foarte modernă, dacii nu aveau acasă apă curentă așa că trimiteau blondele la izvor.

Cum stătea ea și privea cum curgea apa în cofă, arnca priviri rușinose în jur. Deodată un tufe îl vede pe Florin Piesric care ara un ofițer roman care pândea ca bagabontul.

Binențeles că primul gând a fost să se bucure că va avea cine să îi care apa. Dar, cum în privirea bagabontului vede oarece sclipiri nu tocmai ortodoxe  (nu se inventase încă Ortodoxia) fata începe să țipe și o rupe la fugă. Nu era frumos să cedeze poftelor romanului…

Și fuge fata, fuge romanul, fuge fata, fuge romanul. Și tot așa… De la o vreme, nu că n-ar  mai fi putut fugi, fetei îi vin în minte niște lucruri legate de mândria și de caltatea ei de fată cinstită.

Dacă mai fugea mult, romanul ar fi ajuns la concluzia că e proastă. În fond, în vremea aceea, nu exista fată care, dacă avea mințile în cap, să nu se lase prinsă de Florin Piersic, frumușel era, vedetă era …așa că e explicabil.

Istoria e reținut faptele ca începutul formării poporului român. Oare dacă exista Codul  Penal pe vremea aceea și Florin era acuzat de viol, mai puteam vorbi de poporul român?

Blonda de care vorbeam, probabil a gândit și că nu era frumos să se oprească așa … dintr-o dată. Salvarea veni de la un mușuroi de care se împiedică…

S-a împiedicat azi, s-a împiedicat mâine și tot așa până romanul s-a trezit  acasă la peimarul dac crâdu-i fiica de nevastă…

Ce să facă omul? I-o dă… doar nu era să atragă asupra satului său mânia Romei… Ori fi fost ei dacii, viteji, dar parcă nu era frumos să te pui tu, sat, cu ditamai Imperiul Roman.

Nunta a durat cam zece minute măsurat pe film… Dacii localnici și romanii invadatori băgau la bruderschaft după bruderschaft cu vin de buturugă până asistența a ajuns în stare de muci de beți …

A băut și Florin, dar mai cu măsură. Încă reușea să urle cântece din folclorul local, semna că se documentase.

După nuntă, cam zece minute pe film, vedem că blonda naște.

Nimeni nu se întreabă de un detaliu, Florin șaten, blonda, blondă, mitelul, poporul român adică, brunet.  Cum a fost posibil? Genetic nu e chiar imposibil, niște rude brunete o avea ei, dar parcă e totuși cam improbabil.

Să fi fost de fapt morivul bruneției mititelului vre-un alt participant la nuntă?

Nu avem de unde să știm deoarece nu s-a arătat chier tot.

Dacă faptul că puștiul e brunet, rămâne pe vecie o enigmă, cred că faptul că avem o densitate atât de mare de tâmpiți se explică prin gradul de etilizare care îi cuprisese la nuntă pe invitați.

Chiar nu cred că are importană cine e tatăl.

Ceva mai trebuie sa argumentez.

Fie că vorbim de poporul român ca rod al amorului dintre Traian și Decebal, fie că vorbim de viol ori de vreo orgie la care a participat blonda, cu siguranță, nu vorbim de Imaculata Concepțion…

Mai avem o certidudine. Faptele s-au petrecut în Dacia. Ce tip de Dacie? Nici asta nu știu dar cred că e vorba de o Dacie brack … e cam greu să violezi o blondă într-o Dacie 500 … Acolo ar fi trebuit să fie a dracului de cooperantă, iar a spune după ce unii spun că poporul român nu are mamă, să spui direct că are o mamă curvă e cam mult totuși …

Dacă l-a recunoscut, asta e … ce crește în curtea ta e al tău.

Ce mi-a venit să spun că există extrem de multi tâmpiți în  tara asta?

Păi cum putem numi pe cineva care își alege conducători ca cei ai românilor?

Se spune dacă te uiți la cei care conduc un popor, vrzi cum e acesta. Nu înseamnă că cei care conduc sunt la fel cu cei conduși. Dimpotrivă…

Turma e formată din hoți, tâlhari, mincinoși, însetați de putere, lacomi de bani și averi, oameni fără caracter…. Păi ce popor poate alege  astfel de intivizi dacă nu doar unul format în mare măsură din tămpiți, proși, retardați etc? E drept, niciodată românii nu își vor recunoaște aceste tare, ei se consideră deștepți, poeți, harnici, osptalieri…

Asta e … un popor născut la beție nu are cum să arate altfel decât poporul român…

 

Categorii:Istorie, Pamflet Etichete:,

Dacii – Adevăruri tulburătoare

23 martie 2012 2 comentarii

Dacii – Adevăruri Tulburătoare

(Film documentar 2012)

Filmul documentar Dacii – Adevăruri Tulburătoare, din anul 2012, este parte dintr-un proiect care își dorește recuperarea adevărului istoric, având în vedere diversele controverse actuale privind istoria poporului român. De unde ne tragem? Daci sau romani? Care este adevărul?

Multe dintre teoriile pe baza cărora s-a construit istoria României, istoria românilor, cea perpetuată pe cale orală și cea care se învață în școli, sunt contestate și răsturnate cu argumente venite din partea istoricilor români pro-Dacia.

Rescrierea istoriei poporului nostru poate începe odată cu dovezile științifice la care se face referire în argumentația bazată pe izvoare istorice autentice, acestea aducând informații inedite, dar foarte valoroase în determinarea adevărului istoric.

Diverse personalități și specialiști în domeniu vorbesc despre aceste adevăruri, pentru mulți tulburătoare, despre adevărata istorie a românilor, despre istoria Daciei.

Documentarul este bazat pe teoriile și argumentele aduse de către cei care contestă o mare parte din actuala formă în care este scrisă istoria poporului nostru: General (rez.) dr. Mircea Chelaru (fost Șef al Marelui Stat Major al Armatei Române), Dr. Napoleon Săvescu (director fondator al Dacia Revival International Society), General (rez.) Nicolae Spiroiu (fost Ministru al Apărării Naționale), Prof. dr. Mihai Popescu (Biblioteca Militară Națională), Prof. univ. dr. Alexander Rodewald (directorul Institutului de Biologie Umană al Universității din Hamburg, Germania), Dr. Georgeta Cardoș (cercetător științific biolog specialist pe genetică a€“ Institutul Victor Babeș), Prof. doctorand Sebastian Stănculescu (paleografie și antropologie culturală).

 În urma cercetărilor de paleogenetică efectuate recent în Germania, la Hamburg, pe oase și dinți din situri românești de acum 3000-5000 de ani, sunt puse mari semne de întrebare privind teoriile și cercetările care stau la baza istoriei oficiale a României.

Recuperarea adevărului istoric în ceea ce privește proveniența neamului românesc este un demers fără de care nu se poate recupera deminatatea națională. Dacii, erau considerați de către Herodot ca fiind „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, iar aflarea adevărului istoric privind acest popor brav trebuie să fie o prioritate pentru noi românii, pentru România, pentru ISTORIE!

Autor: Vlad Teodorescu

Publicat: 17 Martie 2012

Sursa: zigzagonline.ro

Pe același site, vezi și:

(eu zic că merită)

România – ţinta ironiilor din Europa?

 Românismul s-a păstrat pe cale orală – 1 decembrie 1918. România, 93 de ani

BASARABIA – Prăbușirea unei lumi” 

The Real Romania – Adevărata Românie

Cine tulbură liniştea Transilvaniei ?

3 februarie 2012 Lasă un comentariu
Scrierea lui Larry L. Watts îmi este, ne este tuturor românilor interesaţi, de mare ajutor prin vasta bază de documente istorice, prin competenta şi pertinenta lor interpretare oferită, pentru cunoaştere, învăţătură şi răspândire. Referitor la Transilvania, autorul ne prezintă trei subcapitole, intitulate pe rând: Prima campanie transilvaneană 1918-1919, a doua campanie transilvaneană 1938-1940 şi a treia campanie transilvăneană 1944-1946, campanii în care ungurii revizionişti au avut ca aliat principal Rusia lui Lenin şi Stalin. Autorul nu se opreşte la ele ci, din nou tot atât de documentat, ne prezintă continuitatea revizionismului unguresc, prin orice mijloace, în problema Transilvaniei până în zilele de astăzi. Citiţi, meditaţi, consideraţi.
Fiind vorba de date istorice, documente istorice, puse la dispoziţia cititorilor de limbă română, voi păstra subtitlurile capitolelor folosite de autor, subliniind doar esenţialul lor, dar îmi permit să adaug idei şi comentarii personale, critic şi analitic.
 
Prima campanie transilvaneană 1918- 1919 (paginile 76 – 86)
 
La început, autorul face o scurtă biografie a evreului ardelean Bela Kun (şi-a auto maghiarizat numele din Kohn) care, fiind prizonier în Rusia între 1914-1917, a devenit comunist şi s-a înrolat voluntar în Armata Roşie. Împreună cu alţi prizonieri unguri au format grupul maghiar al partidului comunist rus, o rampă de pe care Lenin şi Trotski i-au lansat spre Ungaria, unde trebuiau să însămânţeze, cultive şi fructifice o republică sovietică a sfaturilor, comunistă sui generis! La Budapesta, Bela Kun a fondat partidul comunist ungar şi apoi o aripă transivăneană, comunistă în formă, iredentist-revizionistă în fond, din foşti prizonieri unguri din Transilvania. În obiectivele comuniştilor unguri, ce au prins rădăcini la Budapesta, au intrat şi operaţiuni paramilitare şi teroriste împotriva autorităţilor şi populaţiei române din Transilvania. Document: în Ianuarie 1919, o brigadă din Divizia Szekler şi foşti prizonieri unguri la ruşi au organizat un atac anti-românesc la Zalău, judeţul Sălaj. Eşec. După acest eşec comuniştii unguri au hotărât să treacă la o alianţă ideologică şi militară completă cu Rusia Sovietică prin care, împreună, au plănuit şi acţiunile militare de cotropire şi anexare a unor teritorii româneşti. Armata roşie ucraineană să atace România prin Bucovina şi să facă joncţiune cu armata roşie a lui Bela Kun care va intra prin Transilvania, iar, în urma victoriei comune, ucrainenii să ia Bucovina iar ungurii Transilvania. Lenin, care lansase decretul păcii cu Germania, pentru a debloca armata ţaristă din războiul mondial şi a o folosi în scopurile extinderii revoluţiei sovietice, prin forţă şi teroare, este de acord cu acest plan ca Bucovina şi Basarabia să fie atacate de armata roşie ucraineană pentru anexare şi Bela Kun primeşte acelaşi acord pentru Transilvania. Fără să mai aştepte, fără declaraţie de război, în aprilie 1919 armata roşie a lui Bela Kun atacă România, dar în decurs de două săptămâni este aruncată înapoi, până peste Tisa. A doua oară, în iulie 1919, când Rakovski, comandantul armatei roşii ucrainene, dă un ultimatum României să evacueze imediat Basarabia, Bela Kun cu armata lui atacă din nou România. De data aceasta armata română nu se mai opreşte la Tisa, respinge şi înfrânge definitiv armata lui Bela Kun în pusta ungară, intrând victorioasă în Budapesta. Bela Kun fuge în Austria, de unde se plânge lui Lenin că înfrângerea lui, a ungurilor, a comunismului în Ungaria se datorează lipsei de o susţinută cooperare din partea lor.
După Bela Kun a urmat Miklos Horthy care, de la început, a formulat un memorandum strategic de refacere a Ungariei, în care considera România inamicul numărul unu al Ungariei. România, care i-a scăpat de republica sovietică şi fără de care el, Miklos Horthy, niciodată nu mai ajungea regent, al treilea şi ultimul regent al Ungariei.
Un proverb românesc: Nu mă lăsa să mor, că nu te-oi lăsa să trăieşti… zice bine…
 
A doua campanie transilvăneană 1938-1940 (paginile 121-140)
 
Larry L. Watts citează din A History of Modern Hungary 1929-1945 că Moscova a început să-şi declare sprijinul pentru revizionismul teritorial al guvernului Horthy încă din 1938, în ideea să prindă România în cleşte, având în vedere că, în acelaşi timp, Cominternul făcea presiuni împotriva României pentru cedare de teritorii URSS-ului şi Bulgariei!! După acest semnal din partea Moscovei, Consiliul Suprem al Apărării a lui Horthy întocmeşte proiecte ale unor convenţii militare cu URSS-ul, pentru coordonarea momentului atacului asupra României. După proiecte, ce sunt avizate favorabil de ambele părţi, urmează planuri detaliate ale acţiunilor militare şi mai apoi, se află pe căi diplomatice, că ambasadorul sovietic la Budapesta încurajează Ungaria să treacă la acţiune militară împotriva Transilvaniei.
În acelaşi timp, Ungaria s-a apropiat diplomatic şi de Germania, prin convenţii şi alianţe, cunoscând bine şi apetitul lui Hitler pentru schimbarea frontierelor în Europa. După aranjamentele diplomatice, Horthy şi prim-ministrul Gombos, îi spun direct lui Hitler despre pretenţiile lor asupra Transilvaniei, mergând până acolo încât susţin că în Transilvania populaţia majoritară este cea ungară. Hitler nu se lasă convins de retorica lor şi îi întreabă, dacă ei cred că singuri pot să învingă România într-o confruntare directă. Se lasă tăcere şi răspunsul nu mai vine. După tăcere, care era un răspuns, Hitler le promite că îi sprijină, contra sprijin, printr-un arbitraj, nu printr-o confruntare armată, fiindcă un război în această parte îi încurca planurile, şi aşa încurcate prin iraţionalitatea lor militară. Horthy şi Gombos, apoi Horthy şi Teleki au ascultat sfatul lui Hitler, acceptând calea arbitrajului având asigurat suportul lui Hitler şi a lui Mussolini, în locul războiului direct la care erau împinşi de ruşi. Pentru o imagine mai clară a situaţiei europene din acel moment trebuie subliniat că Hitler nu dorea război în apropierea câmpurilor petrolifere române, în timp ce Stalin ar fi dorit un conflict armat între Ungaria şi România, ce ar fi fost un bun pretext să ajungă la câmpurile petrolifere române, motivând germanilor că doar sprijină pretenţiile justificate ale ungurilor. Şi aşa s-a ajuns la acel nefast dictat din 30 august 1940, prin care monarhia şi guvernul românesc au cedat Nord-Vestul Transilvaniei Ungariei, adică 42.243 kilometri pătraţi ce cuprindea peste 1.300.000 de români, 480.000 de unguri, 450.000 saşi, 150.000 evrei şi sub 200.000 diferite alte etnii. Aceste numere de recensământ, rotunjite la urmă în plus, arată elocvent în procentaje că: românii erau mai mult de jumătate din populaţie cedată, pe când ungurii abia că ajungeau o cincime din populaţia transilvăneană! Dacă se adaugă, cum corect se obişnuieşte, şi datele istorice ale atestării vechimii populaţiilor în acel teritoriu, este clar că a fost un dictat prin forţă, profund nedrept. Iar dacă cunoaştem în amănunt evenimentele din jurul şi timpul dictatului, soarta românilor ardeleni sub acest dictat, este indubitabil că: Hitler şi Mussolini au fost satrapi satanici, Horthy şi guvernul lui revizionist nişte căpetenii barbare, iar Regele Carol al II-lea, camarila şi guvernele lui principalii vinovaţi de acest dictat!!
Cine nu mă crede să umble sănătos, cine se îndoieşte şi vrea să-şi risipească îndoielile să citească cel puţin pe Milton L. Lehrer şi Larry L. Watts şi sunt convins că va descoperi cât de vinovată a fost monarhia, camarila, guvernele şi o parte din elitele culturale româneşti între 1927 şi 1947. Întâi, au privit cu superficialitate şi nepăsare propaganda, manifestările şi acţiunile subversive ale iredentismul şi revizionismul ungurilor (asemenea celor din prezent, n.r.). Al doilea, serviciile româneşti de informaţii le-au adus la cunoştinţă reţeaua, conexiunile şi centrii iredentismului din România şi străinătate, dar au rămas fără reacţie, decizie sau au schiţat doar ambiguităţi verbale. Regele Carol era obsedat cum să lichideze mişcarea naţional-creştină legionară şi împreună cu lacheii lui au trecut la arestarea şi asasinarea conducătorilor şi personalităţilor marcante ale Mişcării Legionare, dar nu l-a preocupat şi nu a dispus, cum ar fi trebuit, începerea unei campanii de contracarare, pe plan intern şi internaţional, a propagandei anti-româneşti a ungurilor revizionişti. Dacă regele nu a dat tonul, nici guvernele lui nu au deschis gura. Diplomaţia romanească, cu puţine excepţii, a sesizat şi semnalat formal şi anemic acţiunile şi propaganda ungurească, fără să contracareze cu documentaţia istorică şi demografică pe care o aveam, dar nu a fost folosită. Trebuia, dar nu s-a făcut, să fie invitaţi în România toţi ziariştii şi scriitori străini care ne acuzau prin presă, radio, tipărituri de discriminare şi opresiune a minorităţilor conlocuitoare, să se informeze la faţa locului. Revin la nefastul rege, care, atunci, când s-a aflat în vizită la Hitler a fost interesat doar de poziţia cancelarului faţă de Mişcarea Legionară, nu de revizionismul lui Horthy care venise, cu clopul în mână, la Hitler pentru Transilvania. Mai departe cunoaşteţi istoria…
Superficialitatea şi delăsarea autorităţilor române ani de zile în această majoră problemă au dus la Dictatul de la Viena. Atunci, în al doisprezecelea ceas s-au trezit, speriaţi.
S-au trezit degeaba. Aşa se vor trezi într-o zi şi actualii guvernanţi.
 
A treia campanie transilvăneană 1944-1946 (paginile 141-189)
 
Ianuarie 1943 a fost placa turnantă a frontului în Rusia. Contraofensiva Armatei Roşii a fost nimicitoare pentru armatele germane, italiene, române şi ungureşti. Germanii au pierdut 450.000 de combatanţi la Stalingrad iar Ungaria aproape 150.000 la Voronej pe Don. Din acel moment conducătorii Ungariei au căutat portiţe de ieşire din război, dar să nu piardă teritoriile câştigate prin arbitraje. Serviciile speciale şi diplomaţia ungurească au căutat, cu asiduitate şi reuşit, să se apropie de Moscova prin legăturile comuniste rămase de la Bela Kun, prin fabricarea unor falşi comunişti de conjunctură, prin manipulări parşive şi delaţiune.
Baronul transilvănean Ede Atzel, comandantul Rongyos Garda (Garda zdrenţuroşilor) cea mai reacţionară şi brutală formaţiune anti-românească, era unul dintre oamenii de încredere a lui Horthy, şi a fost trimis la Moscova, în secret, unde a luat contact cu şeful spionajului militar, generalul Feodor Kuzneţov şi în schimbul informaţiilor militare pe care i le-a dat, a obţinut asigurări că Armatei Române nu i se va permite ocuparea Nord Vestului Transilvaniei, şi în plus, administraţia, poliţia şi jandarmeria ungurească nu va fie înlocuită cu una românească. Fără îndoială, pentru asemenea asigurări baronul revizionist a dat multe informaţii militare despre armatele germane şi române, cu care cele ungureşti în acel moment, erau aliate pe frontul din Rusia. Ulterior Horthy a trimis un general în fruntea unei delegaţii la Moscova pentru un armistiţiu iar sovieticii au aprobat cu satisfacţie acordul Kuzneţov- Atzel anterior.
Aşa s-a făcut istoria, nu cum au scris-o unii şi alţii, iar ceea ce a urmat a demonstrat din plin acordul Kuzneţov – Atzel după 23 August 1944, când regele Mihai a dat pe mâna ruşilor pe Mareşalul Ion Antonescu şi Armata Română, indubitabil exemplu de trădare a ţării. Larry L. Watts citează din Armata Roşie în România: „…într-o întâlnire de 15 minute de la Târgu Mureş, pe data de 11 noiembrie 1944, autorităţile militare sovietice au înlocuit fără multe vorbe administraţia românească proaspăt instalată şi le-a ordonat să elibereze întreg teritoriul Transilvaniei”. Citiţi dragi compatrioţi, şi adăugaţi că, în acel moment Armata Română împreună cu armata sovietică eliberatoare luptau împotriva fasciştilor germani şi aliata lor, viteaza armată ungară!! Şi faceţi şi diferenţa între energia şi căile ungurilor pentru obţinerea Transilvaniei şi nepăsarea Regelui Mihai, care la Bucureşti benchetuia fără ruşine cu generali ruşi şi proaspeţii lor comunişti aduşi drepţi consultanţi. În acelaşi timp la Cluj, Miklos Goldberger instalat de sovietici în fruntea comitetului regional al comuniştilor acuza noua administraţie română ca fiind colonizatoare, reacţionară şi fascistă ceea ce armata eliberatoare sovietică nu va admite, şi pretindea că proletariatul maghiar şi român solicită o Transilvanie independentă, care având o frontieră comună cu URSS ar putea fi şi ea inclusă. Orice, numai Transilvania să nu aparţină României, iar Moscova prin Teohari Georgescu a transmis că Transilvania nu poate fi recâştigată decât ca parte constitutivă a Uniunii Sovietice. Până şi Gheorghe Gheorghiu Dej a dezaprobat vehement această hotărâre, numai Regele Mihai se ţinea de coada comuniştilor, începuse mai de mult cu Dolly Chrissoleghos pupila Anei Pauker şi a lui Emil Bodnăraş. Şi toate acestea au fost numai începutul instalării unui protectorat sovietic în Transilvania, administrat de unguri, protectorat temporar până la înglobarea Transilvaniei în sânul marii familii a popoarelor sovietice, era începutul unei noi dictaturi comuniste, anti-româneşti, în timp ce Armata Română era folosită de Stalin şi Molotov drept carne de tun în Hungaria şi Cehoslovacia pentru gloria Armatei Roşii, a Moscovei.
În acelaşi timp în Transilvania de Nord, peste care trecuse frontul şi Horthy fuse îndepărtat de la conducerea Ungariei, toţi horthiştii transilvăneni au devenit comunişti, mari comunişti, pe cât de mari hothişti au fost!! Şi astfel, la începutul anului 1945 la Cluj, au format un parlament comunist, independent pentru Nordul Transilvaniei Liber şi Independent. În Maramureş, ucrainenii cu complicitatea comandamentului sovietic din zonă, au cerut anexarea Sighetului şi a unei părţi a Maramureşului la Ucraina ameniţând majoritatea românească în caz de refuz cu arestarea, deportarea sau moartea!
 

Autor: Mihai Beltechi

Sursa: Cronici Geruliene

Românitatea Basarabiei după autorii ruşi. O analiza de Cristian Negrea …

Românitatea Basarabiei după autorii ruşi. O analiza de Cristian Negrea cu aviz asupra propagandei antieuropene din Republica Moldova

Am intrat în anul 2012 în care comemorăm bicentenarul răpirii Basarabiei de către ruşi, eveniment care a marcat şi încă marchează destinul poporului nostru, prin faptul că o parte importantă a arealului românesc continuă să fie înafara graniţelor noastre, iar ceea ce ne doare cel mai tare este tocmai frontiera de est. Dacă în rest, cât de cât, ne-am rezolvat parţial problemele, în primul rând cu arma în mână, asistând la colapsul imperiilor autro-ungar şi turc, în privinţa estului, a Rusiei şi a mai nou a Ucrainei, un stat artificial creat tot de Rusia pentru dominarea estului european, problemele nu numai că persistă, dar chiar se acutizează. Vitalitatea imperială a Rusiei, cu toate fazele prin care a trecut ea în ultimii două sute de ani, rămâne în continuare o problemă majoră nu numai pentru noi, ci şi pentru majoritatea statelor pe care roata istoriei le-a aruncat în vecinătatea acestui imperiu unic în istoria omenirii. Rusia a căzut, s-a ridicat, s-a extins, s-a transformat, dar caracteristica ei principală a rămas: tendinţa spre o expansiune continuă, întreruptă doar de episoade trecătoare de slăbiciune, apoi din nou revenire la mentalitatea şi comportamentul imperial. S-au scris mii de pagini care să explice caracterul acestui imperiu şi acestui comportament ciudat pentru timpurile moderne, şi nu este rolul şi nici locul acestei abordări în articolul de faţă.

În timpurile moderne care le trăim, agresiunea şi extinderea imperială nu se mai pot face aşa uşor ca şi în trecut, acum ai nevoie de o propagandă intensă care să justifice agresiunea, rolul opiniei publice devenită şi ea o putere care poate influenţa deciziile politice la cel mai înalt nivel, nu mai este de neglijat. De aceea aparatul propagandistic a devenit foarte complex, îmbrăcând diverse forme, şi nu cruţă niciun mediu de propagare, inclusiv internetul devenind un important câmp de luptă ca şi preludiu al unor bătălii viitoare. (vezi Dreptul istoric, starea de fapt şi bătăliile internetului)
Ori, în acest arsenal, Rusia aruncă în luptă tot ce poate, întreaga greutate a mijloacelor sale de propagandă, nelimitate de vreo constrângere bugetară din moment ce opinia publică rusească nu are informaţii despre modul în care se cheltuiesc uriaşele încasări de pe exporturile de petrol, gaze şi materii prime. Mai este un factor favorizant în avantajul Rusiei în cadrul acestei bătălii, existenţa cozilor de topor, a „coloanelor a cincea” risipite în întreaga lume, indivizi naivi, convinşi, plătiţi, interesaţi sau oportunişti gata să facă jocul unui posibil viitor imperiu în plină ascensiune.
În cazul nostru, al conflictului latent româno-rus, mărul discordiei şi principalul teren de luptă continuă să rămână Basarabia, teritoriu disputat de două sute de ani. În această dispută un rol esenţial îl are, după cum spuneam, componenta propagandistică, iar aici ruşii nu se dau în lături de la nimic, ba chiar au inventat sprijiniţi de cozile lor de topor o limbă şi un popor diferit de cel românesc, poporul moldovenesc. Există două fronturi principale accentuate de propaganda rusă şi prorusă, odată Basarabia ar ţine de ruşi şi celălalt, oarecum contradictoriu, că ar ţine de moldoveni, popor total diferit de cel românesc. Printre puţinii români care luptă contra acestei propagande, sunt şi mai puţini care să folosească chiar argumentele istoricilor şi scriitorilor ruşi, care au făcut aceasta, au scris timp de două sute de ani şi au recunoscut că Basarabia este românească. Nu trebuie decât să ne întoarcem la generaţia Unirii, aceşti bărbaţi ai neamului nostru, generaţie care cuprindea istorici, jurnalişti, avocaţi, filozofi, o pleiadă a vârfurilor românităţii din toate veacurile, care au argumentat, au demonstrat şi au scris despre acest lucru, nu numai despre Basarabia, ci şi despre Bucovina, Transilvania, Banat şi toate provinciile româneşti veşnic aflate în dispută cu toţi vecinii. De ce în dispută chiar şi astăzi? Deoarece suntem cei mai vechi locuitori, şi oricine încearcă să-şi impună stăpânirea cu asta începe, exterminarea sau asimilarea băştinaşilor. Şi uite că de două mii de ani nu au reuşit. Depinde de noi să nu o facă nici în viitor. Şi pentru asta generaţia de aur a unirii ne-a lăsat nu numai mărturiile (despre care vorbeam în Curăţirea Basarabiei (I) Renaşterea şi Curăţirea Basarabiei (II) Bătălia), înainte de a fi exterminaţi în gulaguri de noii stăpâni comunişti aserviţi total ruşilor, ci şi argumentele istorice, culmea, după scrierile reprezentanţilor de frunte ai inamicilor noştri, în cazul de faţă referitor la Basarabia, după scrierile ruşilor. Eu nu-mi fac decât o modestă datorie, să le exprim şi să încerc să le fac cunoscute, aşa cum ei le-au făcut cunoscute toată viaţa lor, unii supravieţuitori ai temniţelor comuniste, în exil sau sub urmărirea securiştilor.
Mărturiile ruseşti
Încep cu o scriere mai recentă, deoarece găsim aici şi explicarea denumirii de Basarabia, a profesorului şi geografului rus ajuns mai târziu membru al Academiei ruse şi preşedinte al Societăţii ruse de geografie, Lev Semionovici Berg (1876 – 1950), în lucrarea sa Basarabia, apărută la Petrograd în 1918:
„În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806 – 1812, Basarabia actuală purta numele de Moldova aşezată în stânga Prutului. În curând însă după această anexiune i s-a dat în mod oficial numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceea prin Basarabia se înţelegea numai partea ei de sud sau Bugeacul.
Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga provincie a avut un caracter diplomatic. Unul dintre articolele tratatului de la Tilsit din 1807 încheiat între Napoleon şi Alexandru I obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi Muntenia. În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre Basarabia şi în consecinţă el insista ca aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit, adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune între Prut şi Nistru. (…)
Denumirea Basarabia vine de la numele voievozilor transilvăneni Basaraba, care în primii ani ai secolului al XIV-lea au pus începutul dinastiei Basarabilor, întemeitorii Valahiei independente. În unul din hristoavele sale de la începutul secolului al XV-lea domnitorul Mircea Voievod îşi zice Gospodar al pământului Basarabiei (adică al Munteniei). În timpul său (1386 – 1418) Valahia îşi întinsese dominaţia până în Dobrogea şi Akerman (Cetatea Albă). De atunci, părţile de sud ale Moldovei şi Basarabiei de astăzi au început să se numească Basarabia.”
Deci şiretlicul referitor la extinderea numelui de Basarabia de la Bugeac la întreaga Moldovă dintre Prut şi Nistru este recunoscut chiar de un mare geograf rus, şi nu cred că mai trebuie demonstrat. Un lucru este sigur, dacă ruşii la 1812 ar fi cunoscut mai îndeaproape etimologia cuvântului, chiar prin numele de Basarabia demonstrându-se caracterul pur românesc istoric dovedit, în mod sigur găseau şi foloseau altă denumire pentru teritoriul ocupat în 1812. Astfel, chiar prin denumirea încetăţenită chiar de către ei, demonstrează caracterul pur românesc al acestei provincii smulse de la Moldova.
A. N. Egunov, celebru jurisconsult rus din secolul XIX, spunea la 1868 în Statistica actelor comitetului regional din Basarabia.
„Până la anexiunea ei la Rusia în 1812, Basarabia era supusă aceluiaşi regim de guvernare ca şi Moldova din care ea făcea parte integrantă.  Prin urmare nici istoria, nici documentele istorice cu privire la Basarabia nu se pot feri să nu vorbească de Moldova. Astfel. este cu neputinţă să se vorbească despre administraţia Basarabiei până la anexiune fără să se vorbească de Divanul Moldovei, căruia Basarabia era supusă. În Basarabia nu există proprietate care să nu aibă documente emanate de la Divanul Moldovei. Până în zilele noastre (adică până în 1868) în procesele care sunt pledate în Basarabia numeroşi avocaţi invocă deciziile Divanului, care, fiind confirmate de domnitorii moldoveni sub formă de diplome (khrisobule), în conformitate cu articolul 1606 din vol. X al Legilor Civile ruse, nu pot fi anulate de tribunalele noastre şi păstrează astfel întreaga lor valoare şi toată puterea lor.”
Deci până şi din punct de vedere al jurisprudenţei ruşii recunoşteau ascendenţa legilor româneşti asupra Basarabiei. Revenim la Lev Berg, care descrie faptul că Moldova era doar în relaţie de vasalitate cu Imperiul Otoman şi că acesta nu avea cum înstrăineze către Rusia un teritoriu care nu îi aparţinea. El menţionează şi faptul că Rusia recunoscuse suveranitatea şi graniţele Moldovei încă cu o sută de ani înaintea raptului de la 1812.
„La început turcii au ocupat din teritoriul Moldovei numai cetăţile Chilia şi Akkerman (Cetatea Albă). În secolul al XVI-lea le-au mai luat Benderul (care la moldoveni purta numele de Tighina) şi l-au transformat în raia, adică în provincie turcească locuită de necredincioşi.  Din raiaua aceasta mai făceau parte şi unele puncte locuite ca Cioburciu, Căuşani etc.” (Cu alte cuvinte este vorba de Bugeac).
În ce-i priveşte pe moldoveni turcii le-au luat atunci Hotinul (în 1712), au întărit cetatea şi au pus în ea o garnizoană. Mai multe sate din împrejurime au fost trecute în noua raia astfel organizată… Aşadar, în mâinile moldovenilor a rămas doar partea de mijloc. Toate cetăţile de pe Nistru şi Dunăre acum se aflau în mâinile turcilor.” (Cu o excepţie: Soroca). Deci, Berg recunoaşte apartenenţa cetăţilor de la Nistru Moldovei, deci şi Nistru ca şi hotar al Moldovei. Acest lucru ne este dat mai explicit şi prin faptul că ruşii au recunoscut graniţa Moldovei pe Nistru încă din 1656, atunci când voievodul moldovean Gheorghe Ştefan încheia un tratat cu marele cneaz al Moscovei Alexei Mihailovici, prin care acesta din urmă se angaja să-i scoată pe turci din cetăţile moldoveneşti:
„Locurile, teritoriile şi cetăţile pe care turcii le-au desprins din Moldova, ca Cetatea Albă, Chilia, Tighina şi regiunea Bugeac, Marele Cneaz le va lua de la turci cu armele şi le va întoarce Moldovei jure heraditario.
Mai departe, la 1711, în tratatul încheiat între Dimitrie Cantemir şi ţarul Petru cel Mare la Iaroslavl, Petru cel Mare se angaja să respecte pe vecie hotarele Moldovei definite la articolul 11 al tratatului aşa:
„Hotarele Principatului Moldovei, după drepturile sale antice suntu acelea ce descriu cu râulu Dnistru, Cameneţu, Bender cu totu teritoriul Bugeacului, Dunărea, Muntenia, Marele Ducatu allu Transilvaniei şi teritoriulu Poloniei, după delimitarea făcută”.
Iar în tratatul în limba română, articolul 11, rezumat de cronicarul Ion Neculce:
„Ţara Moldovei cu Nistru să-i fie hotar, şi Bugeacul şi cu toate cetăţile tot ale Moldovei să fie.”
Deci Imperiul Ţarist, prin cel mai mare ţar al lor, întemeietorul Rusiei moderne, s-a angajat să respecte pe vecie graniţa Moldovei pe Nistru. O sută de ani mai târziu, anexa Basarabia de la aceeaşi Moldovă, nu de la turci. Ori, pentru a lua Basarabia de la Turcia, ar fi trebuit ca teritoriul moldovean să fie înglobat imperiului otoman, lucru cu desăvârşire inexact, deoarece nicicând la Iaşi sau Suceava nu a condus vreun paşă. Moldova a fost doar tributară Turciei, la fel cum Rusia a fost tributară tătarilor timp de trei sute de ani, de la bătălia de la râul Kalka din 1223. Inclusiv autorii ruşi recunosc corect raporturile existente între Moldova şi imperiul otoman.
Spre exemplu, iată ce spune P.  P. Semionov – Şanski în monumentala sa operăRusia, descrierea geografică completă a patriei noastre (1910): „La sfârşitul secolului al XIV-lea Muntenia a devenit vasala Turciei, şi în 1511, după o îndelungată rezistenţă, Moldova a căzut sub suzeranitate turcească. Cele două principate au reuşit însă să-şi păstreze organizaţia lor politică, domnitorii lor naţionali şi religia lor. Dependenţa lor faţă de Turcia nu se manifesta decât prin plata unui tribut.”  Aceeaşi idee apare şi la Lev Berg, care menţionează că moldovenii, ca vasali, nu erau obligaţi să-i ajute pe turci decât dacă vroiau, şi atunci mergeau la luptă în calitate de aliaţi, Berg ne dă exemplu lui Gheorghe Duca, care drept mulţumire pentru alianţă este făcut de turci şi domn al Ucrainei, deşi pentru scurtă vreme. La fel, ca să treacă Nistrul la 1711, Petru cel Mare a trebuit să se înţeleagă cu Dimitrie Cantemir, el chiar a încercat să facă o alianţă şi cu Constantin Brâncoveanu, domnitorul Munteniei. Ori, acest lucru nu se putea face decât dacă cele două ţări erau doar vasale Turciei. Toate acestea sunt menţionate pe larg de către Berg.
Mai departe, iată ce zice M. Slavinski în lucrarea sa Structura naţională a Rusiei şi Velicorusiei. Formele mişcării naţionale, Petersburg, 1910:
„Masa compactă a neamului velicorus  continuă să trăiască pe teritoriul său istoric – în centrul şi nordul actualei Rusii europene, lărgind acest teritoriu spre sud şi răsărit pe seama diferitelor seminţii de origine orientală. Dacă tragem pe hartă o linie de la Pskov la Rostov-pe-Don linia aceasta ne va arăta limita ( la apus) la care superioritatea numerică a velicoruşilor încetează…Numai neînsemnate colonii de velicoruşi compuse mai cu seamă din funcţionari de tot felul sunt răspândite pe întreaga suprafaţă a imperiului. Coloniile acestea se concentrează îndeosebi în oraşele mari, din care cauză oraşele din zonele nevelicoruse în multe locuri au în bună parte aspect rusesc. Graniţa imperială are linii născute din hazardul de victorii şi înfrângeri. La apus aceasta a trecut prin corpul viu al popoarelor: leton, polon, ucrainean, moldovenesc (român).”
La fel, amiralul Mordvinov îi scria ţarului Alexandru I referitor la intenţia acestuia de a anexa Moldova şi Muntenia, dar care s-a mulţumit doar cu Basarabia: „Bunăstarea imperiului, singurul obiect demn de grija părintească a împăratului, nu necesită anexiunea Moldovei şi Valahiei. Nu cucerirea de noi teritorii, ci păstrarea intactă a vechiului patrimoniu duce la glorie adevărată şi lauda secolelor.” Referitor la perioada imediat următoare anexării Basarabiei de Rusia, A. N. Krupenski, un mare adversar al unirii Basarabiei cu România la 1918 scria în Nobilimea basarabeană, Petersburg, 1912: „Anexând Basarabia, împăratul Alexandru I a încercat în administrarea ei principiile ieşite din condiţiunile istorice ale ţării. Guvernul provizoriu al provinciei a fost obligat să lase Basarabiei legile ei. Regulamentul din 1812 le dădea basarabenilor o largă parte în administraţie. Guvernatorul nu era decât preşedintele unor instituţii în care elementele locale predominau. Autorităţile ruseşti îndrumau administraţia, nu se amestecau însă în detalii şi în modul de aplicare.” Ce dovezi mai concludente ar putea fi aduse referitoare la caracterul deosebit al poporului ce trăia în provincia robită de Rusia la 1812? Ori, ceea ce este evident, în toate scrierile ruseşti până în prima jumătate a secolului XX, nu numai că nu contestau predominanţa moldovenilor sau valahilor în Basarabia şi apartenenţa acesteia la Moldova şi la spaţiul românesc, dar chiar nu fac vreo diferenţă între români (numiţi şi valahi, dar vezi Români sau valahi, o dezbatere sterilă) şi moldoveni. Teoria năstruşnică privitor la existenţa acestora ca şi popoare diferite a apărut mult mai târziu din evidente raţiuni politice. Chiar Lev Berg spune clar acest lucru: „moldovenii sunt românii care locuiesc în Moldova, Basarabia şi unele părţi din guberniile vecine cu Basarabia – Podolia, Herson sau Ecaterinoslav. Ei înşişi îşi zic moldoveni şi România e numită de ei Moldova. De românii Valahiei sau de vlahi ei se disting prin neînsemnate deosebiri dialectologice. Limba moldovenilor ca şi cea a românilor, îndeobşte, e o limbă de rădăcină romanică (latină) slavizată”. Ce spune domnul Stati despre asta?
Prima descriere oficială a Basarabiei după anexarea acestei la Rusia a fost făcută de către P. P. Sviniin, sociolog şi funcţionar în ministerul rus al afacerilor străine, el primind misiunea de a pleca în Basarabia pentru a cerceta cărei religii aparţinea populaţia ei. Este de remarcat lipsa totală de cunoştinţe a autorităţilor ruse referitoare la noul teritoriu anexat şi populaţia acestuia. Studiul lui Sviniin a fost dat publicităţii mult mai târziu, dar fără îndoială a fost adus la cunoştinţa autorităţilor. El a strâns datele în 1816 şi studiul a fost publicat în Societatea istorică de antichităţi Odessa, vol 6, 1867, pag 175 – 321, sub titlul Descrierea guberniei Basarabia. Aici, în mai multe rânduri, Sviniin spune direct că Basarabia a fost „desprinsă de Moldova”, că „istoria ei este strâns legată” de aceasta din urmă, că „populaţia ei se trage din coloniştii romani”şi că „are acelaşi trecut cu întregul popor românesc”. Un pasaj edificator: „Locuitorii autohtoni ai regiunii sunt moldoveni sau români (vlahi) care, după cum am mai spus, se trag din coloniştii romani. Ei vorbesc limba moldovenească care e de origine latină şi care, ca şi limba italiană, păstrează numeroase particularităţi ale limbilor slave”. O altă descriere, făcută de F. F. Vighel, fost viceguvernator al Basarabiei între anii 1823 – 1826 (Memorii, Moscova 1865): „Eu am avut ocazia să studiez sufletul moldovenilor. Aceşti rumâni sau români, după cum îşi zic ei, se trag din coloniştii romani şi slavo-dacii învinşi de Traian. În limba pe care o vorbesc ei predomină elementul latin.”Lăsăm deoparte eroarea cu slavo-dacii, slavii apărând mult mai târziu de războaiele lui Traian.
În Lista localităţilor din imperiul rus, alcătuită şi publicată de Comitetul central de statistică de pe lângă Ministerul de interne din Petersburg, 1861, referitor la basarabeni se spune aşa: „Moldovenii, românii sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Basarabiei”. În 1862, în Materiale de geografie şi statistică a Rusiei, colonelul de stat major A. Zasciuk, mai târziu general, scria: „Moldovenii formează majoritatea populaţiei, aproape trei sferturi din cifra totală. Ei locuiesc foarte de mult în regiunea din centru şi nord a Basarabiei şi pot fi socotiţi aborigenii acelei regiuni. Ei au fost sub influenţe diferite, au păstrat însă caracterul strămoşilor lor. Ei vorbesc o limbă latină stricată, amestecată cu cuvinte slave. Limba lor are însă rădăcină latină şi păstrează mai multe particularităţi originale ale vechii limbi a romanilor decât chiar limba italiană.” P. Kruşevan, vestit rusificator şi antisemit rus, la 1903 „Moldovenii sau românii constituie marea majoritate a populaţiei Basarabiei. Înrudirea strânsă a limbii moldoveneşti cu limbile de origine latină, şederea prelungită a legiunilor romane în aceste părţi, însăşi numele de români nu lasă să subziste nici o îndoială asupra originii acestei naţiuni care o leagă de populaţiile care au locuit în Moesia sau Dacia lui Traian şi coloniştii romani. Ei vorbesc o latină stricată. Limba lor este însă mai apropiată de vechea limbă a romanilor decât chiar limba italiană”. Trebuie menţionată şi descrierea ţăranului basarabean la acelaşi Kruşevan, care spunea despre acesta:”trăsăturile deosebit de fine care indică o rasă veche, nobilă. Aici noi întâlnim feţe cu tăietură caracteristică, daco-romană care ne amintesc sculpturile antice din epoca lui Traian. Profilul fin, energic, fruntea înaltă, nasul acvilin roman, părul negru, buclat, ochii negri, capul mândru aşezat pe umeri, toate acestea ne amintesc figurile din forul roman.” Despre femeile basarabene: „Femeile moldovence, de asemenea, au păstrat tipul roman care câteodată ni-l aminteşte pe acela al italiencelor cu ochi negri şi trăsături de matroană romană”, apoi continuă cu înşiruirea obiceiurilor comune basarabenilor şi italienilor, inclusiv desenele de pe covoare „care au zburat de pe malurile Tibrului pentru a se opri pe acelea ale Dunării şi Nistrului”. (Basarabia, geografia, istoria, statistica şi culegere de literatură).
Aceleaşi lucruri referitoare la românii ca şi majoritari şi băştinaşi le repetă şi scriitorul şi etnograful rus A. Afanasiev-Ciujbinski, în O călătorie în sudul Rusiei (1863) şi lista ar putea continua, scriitorul Garşin zicea la 1877 că oraşul Chişinău nu are nimic rusesc şi că el a auzit vorbindu-se doar idiş şi moldoveneşte acolo, sau chiar în Geografia Basarabiei, manual pentru uzul şcolar aprobat de ministerul instrucţiunii publice şi redactat de P. P. Soroka la 1878, scrie că „moldovenii reprezintă masa principală a populaţiei Basarabiei, aproximativ trei sferturi” şi multe, multe altele. Atunci de unde vine ideea absurdă cu Basarabia, străvechi pământ rusesc? Sau Transnistria, la fel?
Lui N. V. Laşcov i se cere de către guvernul rus să scrie o carte cu prilejul jubileului a o sută de ani de la anexarea Basarabiei de către Rusia. Acesta o scrie, Basarabia la centenarul aderării la Rusia. Dar iată ce scrie aici: „Moldovenii se trag, după cum am văzut, din daco-geţi amestecaţi cu colonişti romani de unde le-a rămas şi numele de rumâni sau români, după cum îşi zic ei”.
În fine, au existat şi oameni de marcă ruşi care, paradoxal, au susţinut necesitatea returnării Basarabiei către Moldova şi chiar şi-au făcut publice părerile, atât cât se putea în condiţiile regimului ţarist de atunci. Slavofilul rus N. I. Danielevski în lucrareaRusia şi Europa, Sainkt Petersburg, 1871: „Românii ar putea să spere să le revină jumătate din Transilvania, Bucovina şi o parte din Basarabia asta însă numai cu consimţământul binevoitor al Rusiei. Numai influenţa cumpănitoare a acesteia ar putea să le permită să reziste cu succes tendinţelor de acaparare ale maghiarismului”. De ce numai o parte a Basarabiei? Poate deoarece la acea vreme sudul Basarabiei era deja parte a României, dar care va fi luată de către Rusia la 1878. Iată ce scrie despre asta publicistul rus L. T. Tihomirov: „Rusia odată eliberată (de regimul ţarist) se va grăbi, asta este aproape sigur, să întoarcă României acest teritoriu cum şi o parte din restul Basarabiei”. E vorba de sudul Basarabiei acaparat din nou de Rusia la 1878, dar şi de o parte din Basarabia. De ce numai o parte sau care parte, nu ni se spune, dar după răsturnarea ţarismului Rusia nu a procedat aşa, ba dimpotrivă. A. N. Kurotpatkin, fost ministru de război şi un timp generalisim al armatelor ruseşti în războiul ruso-japonez din 1904, scria în Problema armatei ruse, St Petersburg, 1910: dacă Moldova şi Muntenia „ar fi fost anexate la Rusia, populaţia lor nu numai că ar fi rămas străină, ci foarte repede ar fi devenit duşmană a poporului rus şi atunci, în loc de o singură Polonie, am fi două, spre o şi mai mare slăbire a Rusiei. În viitor, faptul că unitatea poporului român se va face pe căi paşnice sau prin război este inevitabil”. S-a făcut prin război, opt ani mai târziu.
L-am lăsat la urmă pe celebrul jurnalist rus N. N. Durnovo, fratele fostului ministru de interne al Rusiei, care scria la 1912, cu prilejul serbărilor de la Chişinău dedicate centenarului anexiunii Basarabiei la Rusia: „… împreună cu profesorul slavist A. A. Maikov, ne-am spus părerea încă din 1877, în plin război ruso-turc. De atunci, călătorind deseori în România, ne-am convins şi mai mult că Basarabia nu e numai mărul discordiei între români şi ruşi, ci reprezintă un adevărat depozit de dinamită care, dacă explodează, va aprinde ca un incendiu sângeros tot Orientul ortodox şi va înmormânta pe veci gloria Rusiei, eliberatoarea creştinilor din Orient”. Trecând peste ideea de eliberare a creştinilor, cuvintele sale se dovedesc profetice chiar şi peste o sută de ani. Mai departe: „Cert, în 1812 Rusia ar fi putut anexa întreaga Moldovă, asta însă ar fi constituit un rapt şi nu o cucerire, deoarece noi n-am fost în război cu Moldova”. Perfect adevărat, dar anexarea Basarabiei nu a fost tot un rapt?
„Oricât de mic ar fi  (zice el mai departe), un popor cere să fie respectat, el este mândru de existenţa sa şi nu e dispus să servească de gunoi la ruşi, germani, maghiari sau alte popoare. România are de ce să fie mândră. Mândria cea mai mare a românilor este de a nu fi trădat religia strămoşească, de a nu fi împărţit poporul strămoşesc într-o mulţime de secte, după cum s-a întâmplat în Rusia, de a nu se fi asimilat cu popoarele înconjurătoare: maghiari, ruşi, sârbi, ci de a fi dus poporul lor la 12-13000000 de suflete.
În istoria militară românii nu s-au dezonorat niciodată. Ei i-au bătut vitejeşte pe turci şi în 1877-78, la Plevna, au mers mână în mână cu ruşii; 14000 de moldoveni dintre Prut şi Nistru au căzut pe câmpul de luptă în Manciuria. (atunci, la 18 mai la catedrala din Bucureşti a fost oficiat un serviciu religios pentru cei 14000 soldaţi basarabeni morţi pe câmpurile Manciuriei.)
În 1860, Rusia a salutat unificarea Italiei, a contribuit la unificarea Germaniei şi în felul acesta a recunoscut dreptul de a se uni şi pentru alte popoarelor. Prin urmare, în acest act nu e nimic criminal şi noi socotim că e mai bine să îi avem prieteni decât duşmani, însă arhiepiscopul Chişinăului (e vorba de Serafim), om fără îndoială inteligent, reuşind să-şi apropie unele persoane suspuse şi nerăbdător să ajungă patriarh nu simte dragostea moldovenilor pentru Rusia şi nici nu vrea de la ei această dragoste. În ochii săi moldovenii sunt separatişti şi iată de ce cele mai bune forţe culturale sunt alungate din Basarabia şi limba moldovenească a fost scoasă din biserică. Se seamănă astfel sămânţa răului care îl va ridica pe semănător, recolta însă va fi amară.
Populaţia rusă colonizată în Basarabia, funcţionarii rusificatori nu s-au ocupat nici de situaţia materială, nici de cea morală a maselor. Poporul acesta moldovenesc nu vine în biserici ca să-i salute pe arhiepiscopii despoţi – duşmani ai naţiunii sale – când aceştia sosesc să inspecteze bisericile şi arhiepiscopi de aceştia Basarabia are trei.
De restituirea Basarabiei României nu este încă momentul să vorbim, chestiunea Basarabiei se va pune când va fi definitiv rezolvată chestiunea Orientului Apropiat. Ne vom hotărî noi atunci să atragem România ca un prieten firesc într-o alianţă cu Rusia sau vom face-o să adere la o alianţă cu Austria şi să intre în federaţia balcanică asupra căreia vulturul austriac îşi va desfăşura aripile sale?
Rusia are de dezlegat problema următoare: a susţine în interesul său propriu unirea tuturor românilor, grecilor, sârbilor, bulgarilor, şi a tuturor slavilor din Austrio-Ungaria sau de a lăsa Austria să acapareze toate ţările balcanice, după cum a lăsat ca Bosnia şi Herţegovina – ocupate temporar –  să fie în 1907 anexate definitiv la Austria.” Din nou, cuvinte profetice, dar neluate în seamă de conducătorii ruşi, fie că e vorba de ţarişti, comunişti, sau postcomunişti.
Am realizat această succintă trecere în revistă a unor declaraţii ale unor importanţi lideri de opinie ruşi ai momentului, unii dintre ei cu importante funcţii în stat, dar acestea sunt doar o mică parte. Pentru a nu fi învinovăţit de subiectivism, nu l-am pomenit deloc pe Leon Casso, fost ministru al învăţământului în guvernul rus între 1910 şi 1914, autorul reformei învăţământului, deoarece era basarabean cu părinţi români. Am folosit citatele lui Lev Berg care, deşi născut la Tighina în 1876, este considerat şi este fără îndoială rus. Ce grad mai mare de recunoaştere a naţionalităţii sale poate fi decât moneda de argint bătută de „Banca Republicană Transnistreană” în 2001, cu prilejul a 125 de ani de la naştere, în seria oamenilor de vază ai Transnistriei?

Vreau să spun că mult mai multe recunoaşteri din partea ruşilor au fost arătate de făuritorii României Mari, atunci când îşi susţineau cu tărie argumentele referitoare la drepturile româneşti asupra provinciilor noastre istorice în faţa cancelariilor occidentale şi mai târziu, când luptau cu toată energia contra curentelor revizioniste declanşate de inamicii statului român. Rămâne în sarcina istoricilor să continue acest demers, deoarece material există suficient, mai trebuie doar să te preocupe subiectul, mai ales acum, când problema Moldovei se pune cu tot mai mare accent în arena internaţională, iar duşmanii noştri şi-au accentuat propaganda contra curentului prooccidental din Basarabia, în intenţia de a o păstră pe mai departe în orbita rusească, ca şi în cea mai mare parte a ultimilor două sute de ani.

Cristian Negrea

Bibliografie:
Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse ruseşti, editura Eminescu, 1995 
Ştefan Ciobanu, Unirea Basarbiei, Editura Alfa, Iaşi, 2001
Pantelimon Halipa, Anatolie Moraru – Testament pentru urmaşi, Editura Hyperion, Chişinău, 1991
Vasile Harea, Basarabia pe drumul unirii, editura Eminescu, 1995
Alexandru Boldur, Imperialismul sovietic şi România, Editura Militară, Bucureşti, 2000
Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, ediţia a doua, Editura Victor Frunză, Bucureşti, 1992  

Sursa: Ziariști Online

Precizare necesară: Ideea publicării acestui material, mi-a venit văzându-l publicat pe blogul: Cronici Geruliene

%d blogeri au apreciat: