Arhiva

Archive for the ‘Personalităţi’ Category

TESTAMENTUL POLITIC AL SENIORULUI COPOSU

Cu ocazia comemorării a 23 de ani de la moartea lui Corneliu Coposu, reprezentanții politici ai Fundației Coposu au dat publicității testamenul politic al Seniorului.

Testamentul a fost scris în noaptea de 24 spre 25 iulie 1994.

Actul este structurat în trei părți,  prima conţine date testamentare private, cea de-a doua conţine schiţa calităţilor de care are nevoie un om politic adevărat” iar a treia parte este construită ca un cod etic politic. Cred că văzând cum arată clasa politică românească, Seniorul se cam întoarce în mormânt. Probabil nici ce au făcut urmașii dumnealui în conducerea PNȚcd nu este ceva face să îl facă fericit.

În testamentul său politic, Corneliu Coposu, îndeamnă generaţia tânără să se implice în apărarea valorilor democraţiei şi să nu cedeze presiunilor de orice fel, pentru că doar în acest mod România va reuşi să depăşească traumele lăsate de perioada comunistă. Alte idei care transpar sunt credinţa în Dumnezeu, în familie şi faptul că restaurarea monarhiei ar fi singura măsură care să asigure salvarea României. Printre principiile enunţate de Coposu se numără patriotismul dovedit prin fapte, nu prin vorbe, şi puterea exemplului personal care să educe tinerii în spiritul valorilor universale.

În ziua următoare scrierii testamentului, seniorul urma să fie supus unei intervenții chirurgicale, cumva simțind că i se apropie sfârșitul: „S-ar putea ca intervenţia chirurgicală să-mi fie fatală” – scria domnia sa.

În testament Seniorul își exprima dorința ca partidul să fie condus în continuare de Ion Diaconescu, dar și pe aceea ca Partidului Naţional Ţărănesc să se întinerească „generaţia veche să predea ştafeta generaţiilor viitoare”. Speranțe avea că Ionuţ Muntean, Costin Borc,  Ionuţ Gherasim vor avea un viitor strălucit în politică.

Seniorul îndemna tinerele generații să țină cont de frământările trecutului și își exprima încrederea în generațiile ce vor urma. Corneliu Coposu făcea și un apel la ceea ce trebuie să fie politicienii români şi se referea la ceea ce nu trebuie să fie, făcea referiri la activitatea sa și se declara împăcat cu „datoria” faţă de ţară, şi faţă de conştiinţa sa,  o referire făcând și la  și la cei care au contribuit la consolidarea Comunismului. 

În finalul Testamentului, Corneliu Coposu liderul incontestabil alopoziţiei din România post-comunistă, trage concluzia: : „Cred că am făcut tot ce mi-a stat omeneşte în putere să îndeplinesc legatul testamentar primit în celula nr. 2 de la Malmaison, în octombrie 1947, de la Iuliu Maniu. („Eu nu voi supravieţui. Voi, care veţi scăpa de iadul comunist, aveţi datoria să duceţi mai departe drapelul glorios al Partidului nostru, în interesul României viitoare!”). Cu sentimentul că am căutat să duc la îndeplinire acest legat, chiar şi în condiţii deosebit de dificile, îl trec în sarcina generaţiei tinere a Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat. Cu credinţa în Dumnezeu şi în viitorul neamului românesc, înainte! Corneliu Coposu”.

Testamentul a fot prezentat într-un eveniment dedicat memoriei Seniorului de  Ion Gherasim, preşedintele Fundaţiei Corneliu Coposu, alături de Costin Borc, Ana Blandiana, Ion Caramitru, Dan Grigore, Doru Mărieş, Tudor Dunca şi în prezenţa a sute de simpatizanţi şi cunoscuţi ai Seniorului.

Mai jos este textul întregral al Testamentului Seniorului Coposu

TESTAMENTUL POLITIC AL SENIORULUI COPOSU

“În momentele de răscruce, care învederează scadențele inevitabile și rigoarea fără excepții a legilor firii, oamenii au deprinderea de a schița intenții sau dorințe care să supraviețuiască dispariției lor. Neavând nici o avere sunt scutit de obligația de a da destinație unor “bunuri”. Tot ce am, aproape nimic, rămâne la dispoziția surorilor mele dragi, Flavia Bălescu și Rodica Coposu, care vor ști cui și cum să facă parte de amintiri din obiectele ce mi-au aparținut. Îmi reproșez că sub presiunea continuă a evenimentelor și obligațiilor, nu am reușit să exhum osemintele tatălui meu de la Coșlar și să le reînhumez lângă mama, la București. Deasemenea nu am reușit să organizez micro-cimitirul de lângă biserica din Bobota, unde odihnesc strămoșii familiei. Sper că surorile mele vor reuși să facă față acestei pioase obligații.Doresc să fiu înmormântat fără pompă, fără cuvântări, în cimitirul din București. Conducerea Partidului Național Țărănesc trece sub jurisdicția lui Ion Diaconescu, primul vicepreședinte. Nădăjduiesc sincer ca toți prietenii politici să-i dea concursul, să-l sprijinească și să contribuie la consolidarea Partidului. Blestemul lui Iuliu Maniu și al lui Ion Mihalache se va abate asupra celor care, profitând de provizorat, vor încerca, prin mijloace neloiale, să-și valorifice veleitățile.

Generația veche, din care fac și eu parte, și-a făcut cu prisosință datoria. Ultima ei obligație este, ca prin seninătate și înțelepciune, să predea ștafeta generațiilor viitoare. Îmi pare rău că nu am ajuns să conduc eu această operațiune firească. Sper că se va realiza fără convulsiuni. Frământările din trecut ale generațiilor apuse trebuie să ne servească drept învățământ. Au fost mulți orgolioși care au experimentat desprinderea din Partid, în ideea că vor realiza înfăptuirile visate(Vaida, Stere, Iunian, Lupu, Călinescu). I-a înghițit pe toți istoria, iar partidul a rămas. Soarta dizidenților și a fripturiștilor e pecetluită. Din păcate, oamenii nu țin seama de experiențele din trecut. Am încredere că Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat va fi cel mai puternic partid politic al României de mâine.Am încredere în viitorul României. Cred că această catastrofă a ultimelor decenii, comunismul, s-a prăbușit iremediabil. Cred că în România se vor instaura instituțiile democratice. Cred că restaurarea monarhiei este salvarea noastră.

Mă socotesc obligat să adaug câteva rânduri din inimă:

Recunoștiința mea fără margini pentru scumpii mei părinți, care m-au învățat să deosebesc binele de rău, să fiu cinstit, să urăsc minciuna și fățărnicia, să lupt cu onestitate pentru idealul ce mi-am propus, să înfrunt toate vicisitudinile pentru idealul pe care-l servesc. Gratitudine surorilor mele, care s-au sacrificat pentru mine, care mi-au fost suport moral, care n-au precupețit nici osteneală, nici sacrificii, în interesul meu. O caldă și fermă adiere de curaj de dincolo de mormânt pentru Uchi și Rodi.

Afecțiune deplină și prețuire pentru prietenul bun de bucurii și necazuri Nelu Diaconescu. Îi urez norocul și prestigiul cu care îl îndreptățesc calitățile și onestitatea lui. Printre cei mai apropiați, mai sinceri și mai loiali prieteni, de care mă leagă un trecut plin de afecțiune și sinceritate, cel dintâi este Bani Ghica, gentlemenul prezent în toate momentele grele, omul de temei pe care te poți sprijini. Nu poate fi uitat din însemnarea gratitudinii Mișu Barcan, prieten sincer și devotat care mi-a făcut infinite servicii. Doctorul Michael Baican din Germania a fost alături de mine în cele mai grele împrejurări. Ajutorul lui este de neprețuit. Cred că a cheltuit o avere cu “reparațiile capitale” spre care m-a îndrumat. Eternă recunoștiință. Nu pot să nu menționez devotamentul sincer, corectitudinea și loialitatea celor de la secretariat, oameni de temei, care m-au sprijinit efectiv, prin muncă, încredere și afecțiune: Mihaela, Cristina, Cristinica, Nadia, Felicia, Mircea, Costică. Tuturor recunoștiință. Desigur că prietenia, aprecierea și simpatia mea se îndreaptă către zeci și sute de persoane apropiate, pe care nu le mai enumăr. Leg mari speranțe de activitate politică viitoare de tinerii mei prieteni, de a căror carieră viitoare am încercat să fiu preocupat: Costin Borc, Ionuț Muntean, Ionuț Gherasim. Le prevăd un viitor bun. Simpatia mea pentru tânăra generație de parlamentari, a căror promovare a fost benefică pentru Partid: Lepșa, Mureșan, Dunca, Ionescu, Opriș și ceilalți. Multă încredere în rodajul și afirmarea supleanților noștri.Cred că forțele partidului trebuie împrospătate prin integrarea unor valori de necontestat, care vor fi benefice pentru dezvoltarea ulterioară a formației noastre. Mă gândesc la Emil Constantinescu, George Șerban, Laurențiu Ulici, Doctor Nae Constantinescu, Romulus Rusan.

Epilog

S-ar putea ca intervenția chirurgicală să-mi fie fatală.

Câteva concluzii finale: cred că mi-am făcut datoria față de țară, față de conștiința mea. Nu cred că am să-mi reproșez vinovății majore. Am căutat să-mi respect principiile, angajamentul ideologic și toate acțiunile născute din dragoste de Patrie și de neamul românesc. Dacă ar fi să o iau de la capăt, aș proceda la fel, chiar ținând seama de perspectiva anilor de pușcărie, de suferințele îndurate. Sunt convins că politica este o activitate morală și nu poate fi delimitată de etică și de onestitate. Am prețuit întotdeauna oamenii cinstiți și leali și am avut strângere de inimă atunci când prin forța împrejurărilor am fost obligat să lucrez sau să fiu în preajma lichelelor și a oamenilor fără caracter. Am detestat pe cei care negociază principiile, deoarece cred că nu este îngăduit să faci compromisuri care schimbă esența obiectivelor pentru care militezi. Politica nu poate fi acceptată ca mijloc de promovare al intereselor proprii. Serviciile pe care le aduce, dezinteresat, trebuie să servească poporul, comunitatea, interesele generale. Am cunoscut și detestat, din prima tinerețe, materialismul istoric și dialectic, concepțiile marxiste, tezele lui Engels, isprăvile lui Lenin. Cred că era comunistă, impusă țării noastre după al doilea război mondial, a fost cea mai mare catastrofă din istoria românească. Nu știu în câtă vreme vom recupera stagnarea malefică pe care ne-a impus-o. Dacă aș fi întrebat în ziua judecății despre urmele pe care le lasă străduințele mele de o viață, aș răspunde fără ezitare că mă socot cel puțin co-ostenitor la supraviețuirea Partidului Național Țărănesc, peste cele aproape cinci decenii de teroare; că mă felicit pentru integrarea (cu câte riscuri) Partidului în Internaționala Creștin-Democrată(1987) într-o epocă de cumplită persecuție și supraveghere polițienească; în noaptea Revoluției din decembrie am relegalizat Partidul, scriptic desființat în iulie 1947 ( în realitate funcționând clandestin chiar și în pușcării); am redeschis, cu dificultate, ajutat de un mănunchi de oameni vrednici pe care suferințele nu i-au descurajat, drumul lui Maniu și Mihalache , peste un hău de patruzeci și cinci de ani, plin cu osemintele martirilor care au înfruntat cumplita viitură rusă-comunistă; (Partidul Național Țărănesc, cu definiția pe care i-am adăugat-o “Creștin-Democrat” a fost înscris primul, cu nr. 1 la Tribunalul București, în registrul formațiunilor politice); prin eforturi susținute și osteneli necântărite, prin deplasări obositoare și demersuri repetate, am reușit să integrez Partidul în conclavul formațiunilor politice respectate și respectabile ale Occidentului, marcând o prezență europeană cu doi ani înaintea încercărilor oficiale de adeziune la civilizația continentală; am stabilit legături de colaborare cu cele mai importante personalități de decizie din apus și am obținut prețuirea și ajutorul moral și material al acestora. Partidul nostru este în prezent factor important în Uniunea Europeană Creștin Democrată, în Internaționala Creștin Democrată, în Uniunea Partidelor Populare – iar organizațiile noastre speciale(de tineret, muncitori, femei) fac parte din organismele internaționale ale categoriilor respective. Am avut satisfacția de a fi invitat în capitalele occidentale, de a lega dialoguri cu șefii de stat și prim-miniștrii statelor occidentale, cu șefii electivi și exponenții de căpetenie ai țărilor democrate din Europa și Statele Unite. În toate acțiunile întreprinse am militat nu numai pentru interesele subiective ale Partidului pe care-l reprezentam, ci și pentru prestigiul și interesele țării. Am fost întotdeauna mândru de calitatea mea de român, cu toate că mi-am etalat, dintr-o decență explicabilă, patriotismul, nici nu am făcut paradă demagogică de naționalism. Am avut satisfacții și decepții. Îmi pare bine că decepțiile, cauzate de lichelismul, lipsa de loialitate și incorectitudinea unor oameni apropiați nu m-au demoralizat. Permanentele agresiuni fizice și morale ale căror țintă am fost vreme de o jumătate de secol, probabil că mi-au consolidat rezistența și facultatea de a trece, cu oarecare înțelepciune, peste dovezile de ingratitudine și “lucrăturile clandestine” încropite cu vicleșug împotriva mea. Cred că am fost cel mai calomniat om politic din zilele post-revoluționare. Intransigența mea, refuzul compromisurilor anti-morale și fermitatea unor atitudini devotate intereselor țării, nu au făcut casă bună cu practica aproape generalizată a poltroniei, a complexului relei credințe, a corupției și a politicianismului asiatico-oriental. De aceea am fost identificat ca inamic de căpetenie al încercărilor de “restaurare nostalgică a epocii de dinainte de evenimente.” Nu cred că acțiunea viguroasă de demonetizare, întreprinsă pe toate planurile împotriva mea, a dat sau va da rezultate. De altfel, ce le-aș putea reproșa celor pe care însăși existența mea îi proiectează spre băncile acuzării? Reproș îndreptățit aș putea avea doar celor racolați pentru această murdară deprindere, din rândul prietenilor proprii. Dacă până cândva se va face procesul comunismului( înțeleg procesul celor care au contribuit, în concret, la dezastrul țării, rândurile de față ar putea servi ca argument în instanță, în favorul celor încriminați. Anume: oamenii( sau sub-oamenii) care s-au pretat la acțiunile degradante ce li se vor pune în sarcină( teroare, asasinate, torționări, persecuții criminale) nu trebuie să fie pedepsiți, ci internați în ospicii. Din partea-mi i-am iertat pe toți, inclusiv pe cei care m-au chinuit prin toate metodele asiatice de teroare fizică și morală, de toate crimele și păcatele pe care le-au făcut. I-am iertat și pe cei care s-au întrecut într-o condamnabilă competiție a calomniei și defăimării. Sunt oameni cu sufletele corupte, care nu mai pot fi recuperați de societatea onestă a României viitoare. Ispășirea acțiunii lor mercenare se va solda cândva prin remușcări tardive. Cred că am făcut tot ce mi-a stat omenește în putere să îndeplinesc legatul testamentar primit în celula nr. 2 de la Malmaison, în octombrie 1947, de la Iuliu Maniu. ( “ Eu nu voi supraviețui. Voi, care veți scăpa de iadul comunist, aveți datoria să duceți mai departe drapelul glorios al Partidului nostru, în interesul României viitoare! “). Cu sentimentul că am căutat să duc la îndeplinire acest legat, chiar și în condiții deosebit de dificile, îl trec în sarcina generației tinere a Partidului Național Țărănesc Creștin Democrat. Cu credința în Dumnezeu și în viitorul neamului românesc, înainte

Corneliu Coposu

Hemer, noaptea de 24/25 iulie 1994”

 

O legendă: Profesorul Indoleanu

Din profesorul Ioan Indoleanu, care preda Matematică la Facultatea de Mecanică,   nonconformismul a făcut o legendă a Clujului. Cine l-a cunoscut își va aminti de dânsul, aproape cu religiozitate … 

Era un tip senzațional … mare amator de bancuri si tarii …  dupa ’90 a publicat doua culegeri de bancuri intitulate “Cine-a barbierit statuia” si “Viata romantata a lui Bula”… nu știu câți profesori de matematică erau în stare să te pice și pentru o greșală de ortografie sau să te treacă dacă reușeai să faci o glumă bună chiar dacă erai ”lemn” la examen. Era de felul dumnealui un domn: ”Pe dumneata te trec nu pentru că nu ești bou ci pentru că eu sunt un domn” …

Legendele toamnei: Profesorul Indoleanu

Autor: Julius Constantinescu

Partea I

Din pacate, pe profesorul Indoleanu nu l-am cunoscut niciodata. Preda matematici la Facultatea de Mecanica si era cea mai mare legenda a Politehnicii din Cluj (mai mare chiar decit celebrul student Max, care in ’91 abia ajunsese in anul III, desi intrase la facultate pe vremea Beatles-ilor; mai mare chiar decit profesorul Chisalita, cel care m-a invatat ce inseamna matematici speciale cind mi-a facut nota la examen: „10 la primul subiect cu 5 la al doilea fac 14. Impartit la 2, aproape 7. 7 nu pot sa-ti dau, e nota mare”).

Ce il facea atit de popular in Politehnica pe profesorul Indoleanu era faptul ca puteai sa treci examenul la el si fara sa stii nimic (spre deosebire de alti profesori, care impingeau absurdul pina-ntr-acolo incit iti pretindeau sa inveti). Tot ce trebuia era sa faci o poanta pe care el n-o stia, sa inventezi o timpenie la care nici macar pe el nu-l dusese capul (ceea ce, credeti-ma, nu era deloc usor).

Una dintre cele mai celebre examinari ale sale a fost un exercitiu simplu de adunare. Intr-o vara, o loaza care daduse foile goale i-a intins carnetul, pentru binemeritata nota 2. „Uite”, i-a zis Indoleanu, care era intr-o pasa buna, „daca-mi spui cite becuri sint in sala asta, te trec”. Tipul le-a numarat cu atentie si, fericit ca-i cizuse un bilet asa simplu, a rinjit circular: „Opt, dom’ profesor!”. Profesorul Indoleanu a scos un bec din sertar, a rinjit si el circular si i-a comunicat rezultatul examenului: „Sunt noua. Mai incerci la toamna”. In toamna, domnul student nu s-a mai chinuit in banca, s-a prezentat direct cu foile goale: „Dom’ profesor, am invitat problema cu becurile”. „Bravo”, i-a zis profesorul. „Cite sint?”. Domnul student le-a numarat cu grija, a rinjit sigur pe el si a dat raspunsul: „Noua”. Dupa ce l-a invitat sa le numere impreuna, profesorul si-a exprimat ingrijorarea ca-l paste re-re-ul: „Sunt doar opt”. „Si cu asta, dom’ profesor”, a zis loaza, scotind un bec din buzunar, „sint exact noua”. Entuziasmat, profesorul Indoleanu l-a felicitat pentru faptul ca nu pierduse vara degeaba si i-a acordat nota maxima: 5 cu felicitari.

(va urma)

Sursa: sebastianbargau.ro

Câteva din comentariile la acest articol postate pe blogul  sebastianbargau.ro:

Zaoane

”Legenda cu Indoleanu este adevarata, chiar mi-a fost profesor in facultate (Poli Cluj) si abia asteptam ora de mate. Tipu a scos cateva carti cu bancuri si chiar el zicea ca daca ii spunem un banc care nu il stie avem examenul luat.
Mai a existat o faza tare cu un student care a venit imbracat in vanator la examen si Indoleanu l-a intrebat ce e cu costumatia. Raspunsul studentului a fost : „Am venit sa impusc un 5″.
Ei bine , a luat 10.
A fost faza cu toate carnetele aruncate pe geam si care il aduce primu are nota 5.Buluc pe coridor, primu care ajunge are nota 5, la urmatorii 3-4 studenti le trece nota 6, la urmatorii 5 studenti nota 7. Ceilalti mai asteptau la usa cu carnetu in mana sa mai creasca notele.Indoleanu intreaba: Nimeni nu mai vine? Bun, atunci la loc, dati examen.
Si au mai existat multe, pacat ca era cu patima alcoolului si de multe ori era pe holurile facultatii dus de 2 studenti. Placerea cea mai mare era sa-i luam o sticla de vodca Stalinskaia (prefetata lui) si sa il ascultam spunand bancuri. Nu mai stiu nimic de el acuma. Pacat…

Ce e scris mai sus, faza cu boxerul, este tot de la Poli Cluj si este vb de profesorul de electrotehnica (daca nu ma insel) Mandru.”

mikidutza

(postat: 2 iulie 2011 la 00:01)

”Am un prieten care a facut Poli si o alta facultate la Cluj si care imi povestea de Indoleanu, exact aceleasi povesti, cu virgula … As mai adauga una din serie, dar mi se pare ca e prea licentzioasa. Oricum, la un moment dat, prin tineretzea mea tulbure, m-am dus la Libraria Universitatii sa vad ce carti noi au mai aparut. Si, cautand pe acolo, ce gasesc? Indoleanu – o carte cu bancuri. O rasfoiesc, tin minte ca era groasa. In ea, bancuri cu Bula cam fara perdea – dar genul ca se gaseau in carte cuvinte gen p**@ si p*$&@. Vremurile erau mult mai pudice, prin 1998-1999. O las in raft, nu cumpar cartea. Dupa aia, aud o poveste – cica o vecina de-a lui Indoleanu ii cumparase cartea (parca era profesoara in poveste) tot de la aceeasi librarie. A citit-o acasa si s-a oripilat. Apoi s-a intalnit pe strada cu Indoleanu si l-a intrebat – tu ai scris cartea aia de bancuri? Indoleanu, foarte mandru, a scos pieptul in fatza si a zis „Da!”. La care vecina i-a pushcat o palma zdravana. Asta a fost momentul in care, pentru mine, legenda s-a intalnit cu realitatea”

Sunshine

1 iunie 2013 la 20:30

”Am avut onoarea si norocul sa -l am pe D-ul Indolean profesor la Matematici Speciale , anul 1987.Uram sa merg la seminarii, ma scotea la tabla de fiecare data….asa ca am inceput sa mai chiulesc… Si a venit ziua examenului, am alergat intru-un suflet prin Hasdeu cu un coleg sa-i gasim niste tutun fin( semn distinctiv al Dinsului, il „miroseam” ca vine la curs cam cu. 3 min inainte sa ajunga in raza noastr vizuala), sa-l bine dispunem…. si cred ca am reusit…. cind am intrat in sala si m-am apropiat de catedra sa -mi trag biletul , a comentat doar ” ni ce fata faina, unde-ai fost pina acum?…. apropo de prezenta mea la seminarii… In sfirsit, orele se scurgeau, ne luptam cu problemele de pe bilet, puna cind intr-un sfirsit s-a saturat de noi, sa fi tot fost inca vreo 4-6 studenti in sala, cind a zis, gata,treceti-va fiecare 5 in carnet si veniti sa vi le semnez. Cine vrea mai mult, sa vina la toamna.Fostii mei colegi de la sectia UT, care erau anul II in ’87 pot confirma intimplarea.”

Partea a II-a

Se mai povesteste, o, preafericitule cititor, ca profesorul Indoleanu n-avea intr-o zi chef sa tina examenul, asa ca, dupa ce-a intrat in sala si s-a asezat la catedra, in loc sa scoata biletele de examen, a facut o oferta generoasa: „Cine vrea 5, sa vina cu carnetele”. Usor neincrezatori, citiva s-au apropiat, iar profesorul le-a trecut nota. In timp ce se indreptau fericiti spre iesire, profesorul Indoleanu a licitat din nou: „Cine vrea 6, carnetele!”. Citiva studenti pe care ii aranja o nota de 6 s-au ridicat, la rindul lor, iar profesorul Indoleanu a ridicat din nou potul: „Carnetele pentru 7″. Au cedat si multi din aia care trageau la bursa, dar tot nu erau toti. Tocilarii ramineau pe pozitii. „Ok, cine vrea 8, carnetele”. In timp ce aspirantii la o nota de 8 se grabeau cu carnetele, profesorul Indoleanu a ridicat sedinta: „Voi la toamna, ca v-ati intins”.
O alta legenda spune ca, la un examen, profesorul Indoleanu dadea o sansa oricarei loaze, aratindu-i un picior de insecta. Cine putea identifica insecta trecea. Nu reusise nimeni, nu era nici greiere, nici coropisnita, nici libelula, nimic cunoscut. Dupa ce predase foile goale, un student a refuzat sa-si incerce norocul, ba l-a si injurat pe profesor din mers, indreptindu-se spre iesire. Nervos, Indoleanu a inceput sa urle: „Stai asa! Cum te cheama?”. Tipul nu s-a oprit, a iesit din sala, apoi, bagind un picior pe usa, i-a dat cu tifla: „Ghici!”.
Evident, nimeni nu stie cit adevar e in toate aceste povesti, publicate pare-mi-se, la un moment dat, chiar de profesorul Indoleanu, la o editura din Cluj. Ele circula sub forma de legenda in toate orasele universitare ale Romaniei si aproape fiecare universitate are un profesor Indoleanu al ei. Insa, ca orice mituri, si cele cu profesorul Indoleanu au la baza un fapt istoric indiscutabil: la Politehnica, invatatul e ultima dintre variante.

Sursa: sebastianbargau.ro

 

 

 

 

Odihnește-te în pace, Simona Catrina …

Simona Catrina a s-a stins … 

Avea doar 49 de ani

Numai de-a naibii am să trăiesc, am să înot prin Iad şi am să ies la suprafaţă, am să mă trezesc din orice comă, am să îndur orice. Am să arăt că Dumnezeu e mai puternic decât o satană deplorabilă, care, fiindcă se simte o legumă, atacă murdar. Tipic“, aşa şi-a anunţat jurnalista cititorii că a fost diagnosticată cu cancer mamar, într-un text publicat pe revistatango.ro.

DUMNEZEU SĂ O ODIHNEASCĂ !

Vizita lui Jim Gillis

7 octombrie 2016 Lasă un comentariu

14100296_10154460501949941_8375968139465187163_n“Cred că a fost un om mult mai remarcabil decât au bănuit vreodată membrii familiei lui și prietenii intimi. Avea o imaginație aprinsă, vie, de soiul acelora care fac treabă spontan, și o fac bine, cu ușurință și grație, fără nici o pregătire prealabilă, construind o poveste pe măsură ce aceasta se desfășoară, fără să-i pese încotro se îndreaptă, bucurându-se de fiece găselniță ce-i trece prin minte și nesinchisindu-se dacă povestirea se va încheia într-un mod satisfăcător și scânteietor sau nu se v-a încheia deloc. Jim se născuse umorist și încă unul foarte priceput. Când îmi amintesc cât de inspirate erau improvizațiile lui de amator, am convingerea că ar fi putut deveni o stea de primă mărime, dac-ar fi fost descoperit și s-ar fi exersat câțiva ani cu condeiul în mână. Un geniu nu prea are șansa de a se descoperi pe sine însuși și e puțin probabil să fie descoperit de prietenii săi apropiați; de fapt, ca să vorbim mai pe șleau, cred că e cu neputință ca un geniu – cel puțin un geniu literar – să fie descoperit de prietenii săi apropiați; aceștia sunt atât de aproape de el, încât nici nu-l pot vedea în adevăratele lui proporții, nu-și pot da seama că între ei și el există o deosebire considerabilă. Într-un cuvânt, nu-l pot vedea în perspectivă – or numai în perspectivă poate fi percepută deosebirea dintre el și ceilalți membri ai cercului lor limitat.” 

Fragmentul de mai sus este din autobiografia lui Mark Twain și este o cugetare despre bunul său prieten Jim Gillis, după ce i-a parvenit vestea morții acestuia. Mi-a părut o descriere atât de potrivită pentru Gyuri Pascu, încât am avut senzația că Gyuri a fost odată Jim Gillis, cel mai bun prieten al lui Mark Twain. Și că i-a demonstrat lui Mark Twain că a avut dreptate în ceea ce-l privea.

sursa micdavinci.wordpress.com


Categorii:Gânduri, Personalităţi, Tristeţi Etichete:, ,

ANDREI PLEŞU: ” … ar fi nedrept să spunem că, în afară de Noica şi de ce era în jurul lui, cultura românească era, cum a spus odată Ioan Petru Culianu şi nu am fost de acord cu el, o Siberie. ”

27 octombrie 2015 Lasă un comentariu

   Atunci când o talentată jurnalistă cum este Melania Cincea, cu mare respect față de cititorii săi și față de menirea ei ca jurnalist, intervievează o personalitate de talia lui Andrei Pleșu, nu poate să iasă decât un interviu remarcabil.

Andrei Pleșu

Andrei Pleşu: „Sunt exasperat de modul în care arată şcoala românească”

Melania CinceaCând, din postura de jurnalist, îl ai ca intervievat pe Andrei Pleşu, e dificil să te opreşti doar asupra câtorva teme de discuţie. Pentru că Andrei Pleşu electrizează cititorul, (tele)spectatorul, scriind şi vorbind despre teme profunde, abordate prin prismă filosofică, cu aceeaşi lejeritate cu care realizează, cu un umor tonic, contagios, veritabile radiografii ale societăţii româneşti.

Am luat ca puncte de reper ale discuţiei pe care am avut-o dialogurile cu Gabriel Liiceanu, proiectele sale viitoare, frumuseţile uitate ale vieţii, pe care şi le permite acum sau după care încă tânjeşte, prezenţa îngerilor în viaţa sa, a noastră, dar şi vieţuirea într-un timp incult şi agresiv, reversul succesului de public ori atacurile verbale de care are încă parte, prin raportarea sa, ca intelectual public, la fostul preşedinte Traian Băsescu.

***

Deşi am avut scrupulul de a nu monopoliza pe termen indefinit scena, am continuat să primim reproşul că am încălecat samavolnic ambianţa culturală”

Domnule Andrei Pleşu, Humanitas a anunţat lansarea, luna viitoare, a Dialogurilor de duminică. O introducere în categoriile vieții. Care va reuni cele 18 dialoguri pe care le-aţi avut cu domnul Gabriel Liiceanu, în emisiunea „50 de minute cu Pleșu și Liiceanu”. De ce aţi renunţat la ea?

Adevărul e că puteam continua, nu am avut niciun fel de oprelişti. A fost dorinţa noastră să nu mergem mai departe pentru că, sincer vorbind, o prestaţie săptămânală de aproape o oră, pe teme destul de grele, a sfârşit, după câteva luni, prin a ne obosi. Ne-am gândit că e bună o pauză. De altfel, acoperisem deja un repertoriu destul de cuprinzător de subiecte şi ne-am spus că se impune „o haltă de ajustare”.

În plus, sunt de părere că nu e bine să te eternizezi pe „micul ecran”. Până la urmă, lucrurile se banalizează, intră într-un fel de rutină şi cred că nu şade bine să devii un „meniu” obligatoriu, o voce „indispensabilă”. Amuzant este că, deşi am avut scrupulul de a nu monopoliza pe termen indefinit scena, am continuat să primim reproşul că am încălecat samavolnic ambianţa culturală, că suntem băieţii răi care nu-i lasă pe tineri să se manifeste, că suntem conservatori, reacţionari, retrograzi şi, mai ales, exclusivişti: vrem să fim peste tot, vrem să evacuăm orice urmă de creativitate care nu ne aparţine. Pe scurt, nu ne iubim decât pe noi.

A te iubi pe tine însuţi nu e neapărat rău. Dimpotrivă – aşa ne învaţă discursurile de dezvoltare personală…

Mie personal nu prea îmi iese. Părerea mea despre mine este, sincer vorbind şi fără cochetării, modestă. Numai eu ştiu tot ce trebuie ştiut despre mine. Nu am motive să fiu euforic.

Lăsând la o parte cârcotelile unuia sau ale altuia, articolele dumneavoastră şi ale domnului Liiceanu fac un număr record de accesări, unele devin chiar virale. La fel, apariţiile dumneavoastră la televizor au o mare priză. Deci, sunteţi ceruţi de public.

Şi pe noi ne bucură să vedem că există încă un ecou al prezenţei noastre, dar dorinţa noastră nu este să umplem scena. Am fi bucuroşi să vedem apărând o nouă generaţie de tineri de valoare, iar noi să putem să ne asociem succesului lor. De altfel, această generaţie nouă există deja, numai că cei care sunt mai zgomotoşi şi mai resentimentari nu sunt şi cei mai performanţi.

 

„Ideea că noi suntem un fel de apariţii colaterale în drumul public al lui Traian Băsescu e jenantă”


Aţi fost, de nenumărate ori, ţinta unor atacuri verbale violente, care includ o gamă largă de imprecaţii. Ceea ce, deduc, înseamnă că reprezentaţi un pericol. Pentru ce sau pentru cine?

Vă spun sincer că nici eu nu ştiu şi nu înţeleg. Nu suntem angajaţi politic şi nu avem iniţiativa unor răfuieli agresive cu alţii. De regulă, alţii declanşează ofensiva. Ceea ce ni se reproşează este că suntem băsişti, ceea ce e ridicol. Şi, de altfel, nedemocratic. De ce ar deveni cap de acuzare o opţiune politică? Pe de altă parte, ideea că ne-am risipit, halucinaţi, în ample texte „omagiale”, că am defilat braţ la braţ cu preşedintele Băsescu, că am fost „curtea” lui fidelă şi patetică e o fumigenă. În plus, cred că toţi trei (Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici şi Gabriel Liiceanu – n.a.) am fost inventaţi înainte de Traian Băsescu şi sper să supravieţuim carierei lui politice. Ideea că noi suntem un fel de apariţii colaterale în drumul public al lui Traian Băsescu e jenantă.

Vă mărturisesc, fără să dau nume, că am întrebat odată un tânăr prieten care era şi el, tangenţial, implicat într-un grup de bombănitori, cu ce am reuşit să-l enervăm atât. Mi-a spus foarte cinstit şi l-am apreciat pentru asta: „Domnule Pleşu, mă oftic. Dacă domnul Patapievici sau domnul Liiceanu face o conferinţă, se umple sala. Dacă o fac eu, vin 15 inşi.” I-am spus: „Îmi pare rău, dar nu e vina noastră. Fă ceva care să atragă lumea. Nu se poate să te superi pe partenerul de viaţă publică, dacă ţie nu-ţi iese formula.”. Şi apoi succesul de public nu e, neapărat, o garanţie de posteritate. Există inşi hiperdotaţi în meseria lor, care n-au dimensiune histrionică, n-au vocaţia comunicării la rampă. Asta nu le micşorează valoarea. Nu e igienic să vrei ce nu-ţi stă în fire.

Cunosc personal oameni de primă mână, oameni de mare anvergură, cum este, de exemplu, Andrei Cornea, care n-au, după părerea mea, aureola publică pe care ar merita să o aibă. Andrei Cornea este un om extrem de bine pregătit, e şi un excelent gazetar, un excelent filolog, un mare traducător – acum a scris şi un roman remarcabil. Este un fenomen. Ei, cu toate acestea, nu are tipul de „carismă” care să-l aducă în atenţia publicului larg, aşa cum ar merita. Aici intră în joc destine, naturi, amprente stilistice care nu pot fi „regizate” din afară. Şi, oricum, idolatrizarea unui succes conjunctural nu e decât o proastă investire a orgoliului.

 

„Atmosfera din şcolile noastre formează un fel de băieţi veseli care trăiesc la suprafaţă, în mod euforic”


Referindu-se la Constantin Noica, domnul Horia Roman Patapievici afirma, la un moment dat, că, „într-un timp incult şi agresiv, Noica a practicat o sihăstrie a culturii”. Trăim şi noi acum, sub alte forme, un timp incult şi agresiv. La ce antidot ar trebui să recurgem?

O uşoară corectură: ar fi nedrept să spunem că, în afară de Noica şi de ce era în jurul lui, cultura românească era, cum a spus odată Ioan Petru Culianu – şi nu am fost de acord cu el –, o Siberie. Nu, au existat şi atunci mari poeţi, mari scriitori, mari artişti. Dacă a existat o anumită tensiune, era una între literaţi şi filosofi – filosofii nu le acordau destulă atenţie literaţilor, iar aceştia simţeau că ceilalţi au, uneori, un tip de ecou care le ştirbeşte lor nimbul public. Am avut însă mulţi oameni de cultură care au „rezistat” miraculos nu pentru că regimul era tolerant, ci împotriva regimului, adică au rezistat tenace restricţiilor, limitelor, presiunilor.

Revenind la întrebare, acum, lucrurile sunt altfel colorate. Nu am decât un răspuns: ambianţa „incultă şi agresivă” are ca sursă lipsa educaţiei. Eu sunt exasperat de modul în care arată şcoala românească, începând de la cursul primar şi terminând cu facultatea, dar mai ales şcoala generală. Pentru mine, acolo este explicaţia derapajelor noastre sociale şi culturale şi acolo ar putea fi soluţia. Dar îmi pare rău să o spun, atmosfera din şcolile noastre, atât cât o pot eu percepe, incluzându-i şi pe profesori – care, sigur, au salarii mici, nu au prestigiul pe care l-ar merita – este o atmosferă care nu formează oameni întregi, oameni cu deprinderi culturale, ci formează un fel de băieţi veseli care trăiesc la suprafaţă, în mod euforic. Sunt, e adevărat, şi excepţii. Cunosc tineri excepţionali, dar meritul e mai mult al lor, al eforturilor lor, al opţiunilor lor intime decât al mediului care i-a format.

CV Andrei Pleşu

Andrei Pleşu s-a născut în 1948, la Bucureşti.

A absolvit Facultatea de Arte Plastice, Secţia de istoria şi teoria artei. A obţinut doctoratul în istoria artei la Universitatea din Bucureşti, cu teza Sentimentul naturii în cultura europeană.

Lector universitar (1980 – 1982) la Academia de Arte Plastice, Bucureşti, unde a predat cursuri de istorie şi critică a artei moderne româneşti.

Profesor universitar de filozofie a religiilor, la Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti (1991 – 1997).

Este fondator şi director al săptămânalului de cultură Dilema (ulterior Dilema veche), fondator şi preşedinte al Fundaţiei Noua Europă, rector  al Colegiului Noua Europă (1994 – 2014), membru al World Academy of Art and Science şi al Académie Internationale de Philosophie de l’Art, dr. phil. honoris causa al Universităţii „Albert Ludwig”, din Freiburg im Breisgau şi al Universităţii Humboldt din Berlin, Commandeur des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d’Honneur.

Scrieri: „Călătorie în lumea formelor”, Meridiane, 1974; „Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană,” Univers, 1980, Humanitas, 1992; Francesco Guardi, Meridiane, 1981; „Ochiul şi lucrurile”, Meridiane, 1986; „Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului”, Cartea Românească, 1988, Humanitas, 1994 (trad.: franceză, germană, suedeză, maghiară, slovacă); „Jurnalul de la Tescani”, Humanitas, 1993 (trad.: germană, maghiară); „Limba păsărilor”, Humanitas, 1994; „Chipuri şi măşti ale tranziţiei”, Humanitas, 1996, Eliten – Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin – New York, 2001; „Despre îngeri”, Humanitas, 2003 (trad.: franceză, maghiară, germană, engleză, polonă); „Obscenitatea publică”, Humanitas, 2004; „Comèdii la Porţile Orientului”, Humanitas, 2005; „Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri”, Humanitas, 2006; „Note, stări, zile”, Humanitas, 2010; „Despre frumuseţea uitată a vieţii”, Humanitas, 2011; „Faţă către faţă”, Humanitas, 2011; „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, Humanitas, 2012; „Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri”, Humanitas, 2013; „O idee care ne suceşte minţile” (în colaborare cu Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici, Humanitas, 2014; numeroase studii şi articole în reviste româneşti şi străine.

Sursă CV: Editura Humanitas

„Atunci când îmi «iese» un text, mă bucur, dar nu mă simt responsabil că-mi iese”

Comèdii la porţile Orientului este un volum în care surprindeţi în radiografii clare România „fără fard, cea dezbrăcată de sclipici şi livrată cu toate scrântelile, ezitările, boacănele, excesele şi abdicările ei postdecembriste”. Sunt aproape zece ani de la editarea sa. Nu v-aţi gândit la o ediţie adăugită, ca să întregiţi tabloul acestor ani?

E drept că am scris şi după 2004, câte două articole pe săptămână – ceea ce, mărturisesc, mă cam epuizează şi, din păcate, îmi lasă puţin timp pentru proiectele proprii. Editura mi-a propus să continuăm şi nu am decât să fac, împreună cu ei, o selecţie a acestor texte. Am, însă, o mică rezervă. Una vanitoasă. Printre reproşurile care mi se aduc îl regăsesc şi pe acela că scot, preponderent, cărţi de articole. Pe de altă parte, asta-i situaţia, există şi cariera de publicist.

Dar sunt eseuri – excepţionale şi ca fond, şi ca formă – care se recitesc cu plăcere după ani de la publicarea iniţială. În plus, nu toată lumea le-a parcurs atunci şi mai sunt noile generaţii care nu aveau cum să le citească la vremea lor. Şi care, dacă sunt interesate, îşi pot forma mai simplu o opinie faţă de ceea ce a fost, citind eseuri adunate într-o carte, decât colindând arhive ori navigând în imensitatea internetului.

Sunt bucuros de perspectiva asta şi va trebui să trec peste vanitate şi să fac ceea ce mi s-a dat să fac. Trebuie să vă spun, apropo de imaginea mea despre mine, că, atunci când îmi „iese” un text, mă bucur, dar nu mă simt responsabil că-mi iese. Unui om care are anumite dexterităţi îi ies anumite lucruri. Dar nu e meritul lui. Cum nu e meritul unei femei frumoase că e frumoasă. Dacă începi să faci din asemenea reuşită un început de statuie, eşti prost situat şi-ţi pierzi talentul.

„Omul este o fiinţă de interval”

Sunteţi la o reeditare a tratatului dumneavoastră de angelologie, Despre îngeri. Cum s-a născut interesul pentru acest subiect?

S-a născut înainte de 1989, pe vremea când eram la Tescani şi când, în mod paradoxal, m-am simţit foarte liber – eram izolat, nu-mi suna telefonul – şi puteam să-mi văd de lucrurile care îmi plăceau, fără să am, atunci, nicio perspectivă asupra viitorului şi asupra acestei cărţi. Nu-mi puteam imagina, la vremea respectivă, că voi putea publica o carte despre îngeri.

Punctul de pornire a fost o temă pe care o aveam mai dinainte, una din temele dominante ale metabolismului meu intelectual: tema intervalului. Eu cred că omul este o fiinţă de interval, cred că etica este o disciplină a intervalului – cum te situezi într-un spaţiu care e mereu în mişcare. Aşa că mi-am pus problema aceasta şi în privinţa îngerilor. Mi-am spus că noi lucrăm, de obicei, „la două capete”, oamenii de o parte, Dumnezeu, de partea cealaltă. Or, între aceste capete, există un interval – cel puţin aşa ne spune teologia –, există lumea îngerilor. O lume care face „naveta”: ia rugăciunile oamenilor şi le duce către Dumnezeu, ia gândurile divine şi le distribuie către oameni. Îngerii sunt nişte comunicatori, nişte transmiţători, nişte ambasadori. Pentru că Angelos asta înseamnă: ambasador, trimis.

Deci, m-a preocupat ce fac fiinţele astea intermediare, care e zona lor, cu ce se  ocupă, cum arată. Pe reflecţiile astea, am pornit cercetarea.

Scrieţi, în acest volum, că „s-a spus mereu că îngerii sunt «dublul» ceresc al omului. Suntem mereu însoţiţi de «modelul» nostru, de portretul nostru îmbunătăţit.”. Dumneavoastră i-aţi simţit prezenţa?

Răspunsul e nu. Nu în mod evident. Am ghinionul să fiu preocupat de domenii care nu-mi fac niciun semn, nu-mi dau niciun brânci. Sau există şi varianta că mi se fac asemenea semne, iar eu nu le percep ca atare sau nu le înţeleg.

Cred că prezenţa dublului ceresc nu e o prezenţă de tip „camaraderesc”, în sensul curent: nu stă cu tine la masă, nu merge cu tine la plimbare – este o prezenţă discretă, dar permanentă şi bănuiesc că multe din lucrurile care ni se întâmplă sunt „sub control”. Adică, depind de instanţe care încearcă să armonizeze şi să determine anumite evoluţii. Iar eu mă las manipulat…

De altfel, majoritatea dintre noi nu percepem prezenţa acestui dublu ceresc, cum îl numiţi. De ce credeţi că suntem opaci?

Pe măsură ce trece timpul, suntem tot mai opaci la lucrurile care nu se văd. Apoi, pentru că binele, spre deosebire de rău, e mult mai discret. Răul e „spectaculos”. Adică, se întâmplă să simţi că e un drăcuşor prin preajmă, dar un înger, mai puţin. De ce? Pentru că îngerul, ca şi Creatorul lui, nu vrea să abuzeze de libertatea noastră. Răul te invadează, te confiscă. Îngerul vrea să participi în mod liber la opţiunile şi la viaţa ta. Din cauza asta, intervenţia lui nu este agresivă, spectaculoasă. Îmi pot imagina că, atunci când procedăm greşit, el suferă împreună cu noi, e trist când vede în ce hal suntem, cum ne purtăm. Dar contez pe faptul că, la Judecata de Apoi, ne va ţine partea…

„Există un fel de vampirizare care, ca ambalaj, seamănă a preţuire”


„Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri”,
scrieţi în volumul Despre frumuseţea uitată a vieţii. De ce frumuseţi uitate ale vieţii vă bucuraţi acum?

Am crezut că, pe măsură ce mă retrag, voi fi mai liber. Anul trecut m-am şi pensionat de la institutul unde lucram şi m-am gândit: gata, începe viaţa! Ei, nu. Toată lumea se gândeşte că sunt, în sfârşit, liber şi pot fi abordat.

Mă plâng mereu – deşi, probabil, e şi vina mea – că există un fel de vampirizare care, ca ambalaj, seamănă a preţuire, dar care, la bază, e de multe ori, mult mai meschină. M-a sunat, de exemplu, cineva de la Sindicatul benzinarilor şi mi-a spus că fac o petrecere, întrebându-mă dacă nu aş vrea să vin eu să le-o deschid. Sau m-a sunat o doamnă care s-a recomandat: „Sunt cutare, nu aveţi cum să mă cunoaşteţi, sunt persoană fizică. Am un bun prieten care vă citeşte şi, peste două săptămâni, o să fie ziua lui. Îi oferim o masă şi m-am gândit să veniţi şi dumneavoastră, să-i facem o surpriză.”

Deci, ideea este că eşti utilizabil, că eşti un fel de ingredient „picant”. Nimeni nu se gândeşte dacă ai timp, energie sau, pur şi simplu, chef pentru asemenea „prestaţii”, dacă nu ai şi tu proiecte personale, pe care ai dreptul să le împlineşti. Rezultatul e că gâfâi. Nu pot livra non-stop.

Mă bucur, însă, de unele întâlniri cu prietenii. Prietenia e o dimensiune uitată a vieţii, din păcate. Apoi, mi s-a întâmplat să mă bucur de câţiva tineri pe care îi văd evoluând. Îmi place să mă gândesc la unele întrebări pe care le am de ani de zile şi la care, probabil, nu o să am răspuns, dar a cădea pe gânduri e, în sine, o plăcere. În rest, sunt încă în stare să mă bucur de un vin bun, de o prezenţă agreabilă, feminină dacă se poate, dar nu sunt un vicios, cred, şi nici un mare consumator.

Ceea ce însă îmi lipseşte în mod acut este sentimentul libertăţii proprii. E, de altfel, o boală generalizată, vorba cea mai frecventă în convorbirile noastre fiind „Sunt ocupat”. Am uitat cu toţii că a fi ocupat înseamnă a nu fi liber, a trăi exact atât cât ţi se dă de trăit, Or, asta e ucigător şi pentru minte, şi pentru suflet, şi pentru sănătate. Eu sunt ocupat, încă sunt prea ocupat. Aş vrea să nu mai fiu aşa ocupat, să nu mai fiu „ghişeu”.

Pentru a mă încuraja, Horia Patapievici mi-a semnalat, la un moment dat, un pasaj foarte amuzant din Isaiah Berlin: „Mă simt, uneori, intelectualul-taxi”. Pe mine, atitudinea asta mă irită.

Doamnei care m-a invitat pe post de Florin Salam, la petrecerea prietenului, i-am spus: „Nu vă daţi seama că stric petrecerea? Nimeni nu o să se mai simtă bine, când apar eu proţap acolo, la masă. Ei nu mă ştiu. Eu nu-i ştiu. Faceţi un deserviciu tuturor.” Şi doamna a început să plângă. Nu înţelegea. Şi asta e o problemă. Raporturile între oameni s-au modificat atât de masiv, atât de mult s-a schimbat felul de a fi, ideea despre politeţe, despre maniere, încât unii nu înţeleg ce-ai cu ei dacă îi respingi. Nu mai există ideea că sunt lucruri care se fac şi lucruri care nu se fac. Acum, orice se face.

 

„Vreau să scriu o carte despre destin”

Care sunt proiectele la care lucraţi?

Am în cap o carte şi sper să reuşesc să fac ceva. O carte despre destin. Nu o gândesc ca pe o carte de tip tratat, am renunţat de mult să mai promit soluţii definitive – şi cred, de altfel, că cititorul de azi nu mai are timp să citească 300 – 400 de pagini, pe o anume temă. Deci, vreau să scriu o carte care să fie făcută din fragmente. Adică, vreau să citesc cât pot pe tema asta, să reflectez liber şi să fac comentarii. Şi pe urmă să adun aceste note, poate repartizate pe câteva rubrici mari, într-un volum, astfel încât cititorul să poată deschide cartea şi să o frunzărească, destins. Trebuie să admitem că şi modul de a citi s-a schimbat în ultimul timp, ca efect al internetului. Vreau să mă strecor printre breşele încă existente ale acestei „noutăţi” şi să ofer o carte încă „digerabilă”…

Autor:   

Articolul a fost publicat pe:

timpolis.ro

putereaacincea.ro

Data publicării pe ambele siteuri:

26 octombrie 2015

Simfonia Romanica Blue

28 decembrie 2014 Lasă un comentariu

Altele erau comparatiile pe care le cautam.
Altele trebuiau sa fie rezultatele , conform astreptarilor mele.
Nu am reusit sa gasesc o nisa, sa ies din perdeaua de fum, sa schimb tonalitatea….
Va recomand spre analiza urmatorul articol , aparut in 17/04/2013 ani intr-un magazin istoric si politic, sub semnatura theophyle si totodata, va intreb, ce s-a schimbat? 

De ce nu iesim din bucla asta temporala?

foggynight

Ce s-a schimbat ?

Vânzări politice – […] În ianuarie 1925, Iuliu Maniu a adresat partidelor de opoziţie un nou apel de a se uni pentru a pune capăt dominaţiei liberale şi a „reinstaura un regim democratic în România” [ un fel de USL, daca doriti] Argetoianu [un om inteligent si abil de o rautate proverbiala, asemanatoare cu cea a lui Felix Varanu’ zilelor noastre] l-a convins pe Iorga să accepte fuziunea cu PNR, folosind cu mare abilitate „arta linguşirii”. Iorga se pregătea să plece la Paris, când Argetoianu i-a cerut o 17-04-13-P_8întrevedere înainte de plecare. Au discutat despre literatură, despre Sofocle şi dramele scrise de Iorga, care nu se bucurau de prea mare succes la public. Argetoianu a recitat din memorie pagini întregi din dramele lui Iorga, spre încântarea acestuia. La despărţire, Argetoianu i-a spus: „A, era să uit, domnule profesor. Dumneata pleci pentru mai multă vreme. Nu crezi că ar fi bine să dai cuiva, în care ai mai multă încredere, delegaţia de a trata fuziunea cu domnul Maniu?” Răspunsul a venit pe loc: „Dar se înţelege. Iată, să-ţi dau o delegaţie în scris; ai din partea mea depline puteri”. A doua zi, Argetoianu s-a prezentat la Maniu. Trei zile mai târziu, pe 8 martie 1925, fuziunea dintre cele două partide a fost ratificată, iar Nicolae Iorga a devenit co-preşedinte al partidului. Divergenţele de opinie au fost determinate de fuziunea cu Partidul Ţărănesc, ceea ce l-a determinat pe savantul român să îşi reînfiinţeze vechea formaţiune pe 28 septembrie 1926, sub denumirea de Partidul Naţional. Această hotărâre n-a fost urmată de o activitate politică şi organizatorică corespunzătoare, astfel încât partidul său a rămas o organizaţie politică minoră. […] Aveti aici sursa pe Politeia Doctrinara.

Nici metodele si nici practicile nu s-au schimbat. Aceleasi aliante, care nu erau bazate pe absolut nimic altceva decat dorinta puterii, satisfacerea  clientelei politice si imbogatire, desi majoritatea erau putred de bogati.  Nu cred ca exista multe figuri politice interbelice mai malefice decat cea a lui Argentoianu. Tizul perfect al lui Voiculescu-Varanu.’ Bineinteles diferenta ar fi la nivel intelectual, lipsa de moralitate a fost insa identica. Traseismul si alipirea de partide cu electorat, fara ca formatiunile pe care le-a condus sa valoreze ceva electoral – Argentoianu. Bineinteles ca m-am distrat copios cand Jurnalul National a publicat amintirile lui, acum cativa ani. Ce ironie!

Traseism. […] După alegerile parlamentare din iunie 1926, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au început negocierile pentru fuziunea Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc. Totul s-a petrecut peste capul lui Argetoianu şi al lui Iorga, fapt ce i-a nemulţumit. Dacă Iorga a decis, la 28 septembrie 1926, să-şi refacă vechiul partid, Argetoianu s-a declarat „independent”. Din acestă calitate, a participat în guvernul condus de Barbu Ştirbey (4 iunie 1927 – 20 iunie 1927) ca ministru al Agriculturii şi Domeniilor, portofoliu pe care îl va păstra şi în cabinetele prezidate de Ionel Brătianu şi Vintilă Brătianu, până la 3 noiembrie 1928.

17-04-13-P_10Argetoianu a gândit că ar putea ajunge el într-o zi preşedintele partidului şi s-a înscris în PNL încă din 1927, declarând că fusese în multe bordeluri, dar acum dorea „să sfârşească într-o casă cinstită”. După trecerea PNL în opoziţie, personalitatea care s-a afirmat cel mai puternic în acest partid a fost I. G. Duca, iar Argetoianu şi-a dat curând seama că nu avea şanse pentru şefia partidului. La începutul lunii iunie 1930, Argetoianu se afla într-o excursie de plăcere pe coasta Dalmaţiei, când a aflat că principele Carol a venit în ţară, fiind proclamat rege la 8 iunie 1930. În prima audienţă, Argetoianu l-a sfătuit pe rege să instaureze un regim de mână forte. Regelui i-a plăcut ce a auzit şi l-a menţinut în cercul sfătuitorilor de taină. În noiembrie 1930, a fost chemat la Sinaia, unde regele i-a dictat un „interviu”, care a apărut în Universul din 30 noiembrie 1930 şi a făcut multă vâlvă, determinându-l pe Vintilă Brătianu să ceară excluderea lui Argetoianu din partid (10 decembrie 1930).

Atitudinea sa de fidelitate faţă de şeful statului, l-a determinat pe acesta să îl folosească în primăvara anului 1931, când a decis să formeze un guvern de „uniune naţională” format din apropiaţii şi susţinătorii regelui. Profitând de criza politică, Carol l-a desemnat prim-ministru pe Nicolae Iorga pe 18 aprilie 1931, deoarece savantul se bucura de un prestigiu ireproşabil în ochii opiniei publice şi în străinătate, ceea ce constituia o „perdea de fum” pentru restul clasei politice. În fapt, regele deţinea puterea indirectă, iar Argetoianu, din funcţia de ministru al Internelor, s-a ocupat de manevrele de culise pentru a asigura succesul guvernului în alegeri. […]  Aveti aici sursa pe Politeia Doctrinara.

Cat de asemanatori sunt majoritatea liderilor politici actuali in comportamentul lor amoral si traseismul “floarea soarelui” in cautarea luminii puterii. Sareau dintr-o caruta in alta fara nici o remuscare, imbatati de licoarea puterii fara limite, intr-o lume fara reguli si fara  justitie, la fel ca cea de astazi. Omul se putea pierde in “sala pasilor pierduti”, daca nu avea suficienti gologani pentru a-si putea cumpara dreptatea si de multe ori chiar libertatea. Credeti ca ceva s-a schimbat? Nici vorba! Ministerul de Interne a fost atunci, ca si acum, ministerul cheie in castigarea alegerilor. Bataliile au fost pierdute mai intotdeauna la nivel MAI si vorba lui Ponta – cine fura mai eficient!

Primul Partid al Poporului a fost infiintat de Alexandru Averescu, mare erou al poporului român, nici un fel de comparatie cu caricatura DD. Averescu a condus armata română spre marile victorii de la Mărăşti şi Oituz în Războiul pentru Întregirea Neamului.

Vanzari si cumparari de partide, si bineinteles traseism. […] Generalul Alexandru Averescu a reprezentat un caz aparte în istoria politică a României. Speculând la maximum nemulţumirile oamenilor după Primul Război Mondial, şi-a întemeiat propriul partid, cu care a reuşit să se impună pe scena politică a primului 17-04-13-P_9deceniu interbelic. În primii ani de după război, s-a creat un adevărat mit în jurul său, ţăranii considerându-l un „Mesia al neamului românesc”. Acesta se va spulbera rapid în timpul guvernărilor sale, când s-a văzut limpede că între imaginaţia colectivă şi realitate este o mare diferenţă. A acceptat influenţa politică dominantă a lui Ion I. C. Brătianu, prin intermediul căruia a ajuns de fiecare dată prim-ministru, iar când a încearcat o oarecare politică guvernamentală de independenţă, fruntaşul liberal l-a „pedepsit” aspru. Astfel, de la alegerile din iulie 1927, când partidul său nu a mai întrunit scorul electoral necesar accederii în Parlament, eroul general Averescu nu a mai avut un cuvânt important de spus în viaţa politică. Aveti aici sursa pe Politeia Doctrinara.

Ce s-a intamplat atunci si ce poate sa se intample si acum? Probleme materiale, aceleasi poate sau si mai grele, dezechilibre sociale grave, coruptie si lipsa unei justitii functionale. Un om providential cu adevarat demn si care a insemnat ceva in istoria tarii este aprope impins de politicienii care intelegeau ca nu mai sunt eligibili. Incearca o reforma, aparand in fata publicului ca un adevarat “mesia.”  Incet, Averescu intelege ca problemele sunt nerezolvabile si ca de fapt este exploatat de cei care nu se mai puteau prezentau in fata publicului. Sabotat,   vandut si tradat se va retrage de pe scena politica. Mare diferenta dintre un mare general si o mare marioneta. Faptele, sperantele, poporul acelasi. Aceasi politicieni si clienti din umbra imping eroi veritabili sau eroi de mucava pentru a linisti poporul prin promisiuni imposibile.

Vom ramane asa pana in clipa cand cineva sau un grup de oameni vor reusi sa scrie  si sa ÎNFAPTUIASCĂ ceva asemanator cu textul de mai jos:

« Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toți oamenii sunt egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viața, Libertatea și căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, Guverne sunt instituite printre oameni, izvorând puterile lor doar din consimțământul celor guvernați, că atunci când orice Formă de Guvernare devine distructivă acestor scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau elimina, și să instituie nouă Guvernare, stabilindu-i fundația pe astfel de principii și organizandu-i puterile în asemenea formă, încât să le pară lor cel mai probabil să producă Siguranță și Fericire. » Formulat probabil de Thomas Jefferson – Declaraţia de independenţă a Statelor Unite ale Americii , 4 iulie  1776.

____________________________________________

Sursa articolului: politeia.org.ro

Marturisesc, initial eram in cautare de citate ale unor mari personalitati politice si artistice , pentru aceleasi conjuncturi. Doream sa sa fac o comparatie, sa arat puncte de vedere si abordari diferite, solutii diferite pentru situatii similare.

Nu exista.

Opiniile tuturor acestor mari personalitati sunt identice, pentru situatii identice. Solutiile, recomandarile, deasemenea. De aceea am decis sa insist asupra unei situatii actuale, care de fapt a fost mereu actuala pe minunatele noastre plaiuri.

„Perdeaua de fum” a devenit o strategie evidenta, e folosita si acum.

Si totusi, nu iesim din bucla asta ….

CLAUDIA BOGHICEVICI: „Nu avem un guvern funcțional, angajații din ministere nu mai știu la ce comenzi să răspundă, iar liderii USL sunt preocupați doar de lupta lor pentru ciolan. „

20 februarie 2014 Lasă un comentariu

Deşi, considerând că USL ne serveşte un  teatru de doi lei încercâd să atragă la alegerile europarlamentare din electoratul de dreapta, nedându-şi seama că acesta nu e chiar atât de retardat ca cel de milogi simpatizanţi şi votaci ai stângii, mă scârbeşte orbanic, iată cî revin asupra subiectului.

Un lucru e clar. Crin Antonescu nu are nici o şansă de a ajunge preşedinte. Dacă USL rămâne întreg (varianta probabilă) PSD va vota cu un candidat  oficial propiu, precum şi cu Sorin Oprescu.

Dacă USL se rupe, Crin Antonescu va fi votat de o parte din simpatizanţii USL, nu de grupul dur format de cei care încă mai sunt admiratori ai PNL-istoric, deoarece Antonescu a călcat în picioare demnitatea de liberal atunci când a legat PNL la remorca PSD şi a PC obligându-şi partidul să inhaleze duhoarea comunistoidă a celor din partidul încă a lui Ion Iliescu şi gazele de maţe stricate a delatorului Voiculescu.

Dacă Antonescu doreşte ca cineva să îl creadă că delimitarea lui şi a escrocilor din  PNL faţă de escrocii din nou nouţa USD (în consecinţă şi faţă de PSD) este una reală , acestaa trebuie să renunţe la declşaraţiile făcute cu ochii cârpiţi pe motive etilice, etnobotanice şi de trezire intempestivă, trebuie să treacă de la nivel declarativ la nivel de fapte…

Iată că pe siteul doamnei Claudia Bogicevici, una din cele mai drăguţe doamne politician dată de spaţiul mioritic (între noi fie vorba, mai are şi uriaşa calitate de a fi ardeleancă de pe malul Mureşului 🙂 ), fost ministru în Guvernul MRU şi actualmente,  coordonatorul portofoliului Muncii și Protecției Sociale în Guvernul Alternativă PDL, a susținut o conferință de presă pentru a condamna iresponsabilitatea și ipocrizia liderilor USL care au transformat România într-o țară neguvernată, iar sloganul ”Dreptate până la capăt” în ”lăcomie până la capăt”.

Claudia Boghicevici”România – a sus drăgălaşa doamnă deputat – este în haos politic și instituțional pentru că la putere avem un guvern iresponsabil care se joacă cu soarta propriilor cetățeni. Nu avem un guvern funcțional, angajații din ministere nu mai știu la ce comenzi să răspundă, iar liderii USL sunt preocupați doar de lupta lor pentru ciolan. PDL nu poate cădea în capcana unei schimbări ipocrite de discurs public din partea liderilor PNL, care mai noi cer imperativ măsuri de dreapta sau renunțarea la legea amnistiei. Aceste repoziționări sunt doar scenete de teatru ieftin din partea unui PNL care a virat de mult la stânga. Adevărata dreaptă este reprezentată de PDL, așa cum a demonstrat-o și succesul vizitei conducerii PDL la Berlin, unde s-a întâlnit cu liderii Uniunii Creștin-Democrate și cu doamna cancelar Angela Merkel, partenerii noștri în familia PPE. PDL, prin președintele Blaga, a cerut liderului PNL Crin Antonescu semnarea alături de PDL a unei moțiuni de cenzură pentru a se delimita ferm de acțiunile guvernului socialist care ține România pe loc.

Ipocrizia liderilor USL este evidentă atunci când ne uităm la cazul salariilor de la ASF. Salariile nesimțite de la ASF sunt doar vârful aisbergului pentru demolarea mitului USL ca putere politică care vrea să facă, nu-i așa, dreptate până la capăt. Scandalul de la ASF dezvăluie toată mizeria și minciuna din spatele USL și distruge definitiv încrederea oamenilor simpli în acest Guvern. PDL s-a opus permanent modului în care a fost gândită această instituție care în mod normal trebuia să debirocratizeze activitatea de supraveghere financiară, nu să o transforme în pușculiță de partid.  PDL și ceilalți colegi din opoziție au strâns semnăturile necesare pentru a organiza o comisie parlamentară privind situația de la ASF”.

Doamna Boghicevici a mai spus că aceeași ipocrizie o caracterizează și pe doamna ministru Câmpeanu, (să-mi fie cu iertare, aici mi se pare o greşală de exprimare. În limba română, termenul „doamnă” se foloseşte la adresa femeilor. La alte animale, fie că e vorba de porcine, ovine, caprine ori bovine, termenul este impropiu folosit)  cea care plângea pe umărul pensionarilor, dar care nu e în stare să explice cum se face că soțul ei a primit gradul I de invaliditate  când ea era director executiv al Casei de Pensii Ilfov.

”Investigațiile jurnalistice au relevat că acest fapt s-a întâmplat într-un mod extrem de suspect, chiar la limita legalității. Sunt multe motive pentru care doamna ministru trebuia să își dea demisia, dar această pată pe care o aruncă asupra întregului sistem de asistență socială nu va putea fi ștearsă decât printr-un act de onoare. ”

Precizare:

Articolul din care am citat se poate

vedea integral pe siteul frumoasei

doamne deputat Claudia Boghicevici:

 boghicevici.ro

%d blogeri au apreciat asta: