Archive

Archive for the ‘Puncte de vedere’ Category

România, o țară anapoda, în coadă de pește …

5 Septembrie 2016 Lasă un comentariu

În țara asta a noastră, frumoasă dar, din păcate, încă locuită, totul pare a merge anapoda, ascunderea mizeriei sub covor devenind un adevărat sport național.

Vedem cum, când undeva se întâmplă un cutremur sau niște inundații care produc presei o fericire direct proporțională cu numărul de victime se deschid niște discuții de au senzația că de mâine se va trece la consolidarea construcțiilor deteriorate și la construirea de diguri…
Dacă e secetă discuțiile se axează pe asta … parcă de mâine vezi boborul la făcut instalații de irigare … Nțțț, nici vorbă, totul rămâne la nivel de discuții, singura chestie cu care ne alegem fiind elociința cu care tot felul de personagii ne prezintă motivele pentru care aceste probleme nu s-au putut rezolva, unii din ei fiind, de fapt, în trecut sau chiar în prezent, ”la butoane” unde doar să pocnească din degete și să se rezolve treaba, dar ne spun că dacă ar ajunge iar în acele funcții treaba ar fi ca și rezolvată…

Vedem cum, o bucată de autostradă se scufundă pentru că un anumit candidat la Președinție trebuia să apară la tv tăind panglica, a făcut presiuni și nu s-a mai pregătit cum trebuie terenul, cum se scot alți bani, se reface, dar nimeni nu ajunge în cătușe …

Mai vedem și cum, un președinte ales se dovedește a fi obținut o casă folosind acte false din câte zice Justiția care i-o confiscă sau cum tot felul de granguri obțin titlul de doctor prezentând lucrări care sunt niște plagiat, doctorate de pe urma cărora profită și obțin poziții în sociatate, fără ca cineva să pronunțe ”fals și uz de fals” …

Vedem de asemenea cum, în cazul Hexy Pharma s-a vorbit de peste 20.000 de morți în spitale … oameni care nu ar fi trebuit să moară, dar au murit din cauza infecțiilor nosocromiale. Nimeni nu vorbește de crimă (chiar de crimă în masă, există lagăre germane în care au murit mai puțini oameni), chiar de crimă în masă… Ba, mai mult, au apărut unii care spun fie că acei dezinfectați nu erau diluați, ba că, deși erau diluați, erau totuși eficienți. Deci acei oameni or fi murit pentru că aveau cineștie ce fetiș în acest sens …

Îmi vine acum în minte o poveste din vremea gripei aviare din vremea când era Năstase premier. O poveste despre care presa din Alba a vorbit mult.

La Sântimbru exista o întreprindere avicolă destul de renumită. Întreprindere serioasă, cu clientelă solidă creată în timp, Avicola Sântimbru se trezește cu o suspiciune de infectare. La vreo doi trei kilometri mai spre Alba Iulia apare o întreprindere cu același profil despre care, zicea lumea, l-ar avea între acționari pe premierul de la acea vreme.

De la Avicola Sântimbru se trimit probe la Londra … sau măcar așa se supune. Rezultatele ar fi urmat să apară după vreo lună. Nu apar … de fapt nu cred că au apărut nici până acum. La nivel de zvon se spune că probele respective nu ar fi fost trimise la Londra niciodată, făcându-se tam-tam în presa locală… nu prea mare, dar suficient încât să … se tragă un semnal de alarmă.

De asemenea, tot la nivel de zvon, oameni care au lucrat acolo ar spune că ei nu au văzut nimic ce să le fi putut sugera că păsările ar fi mai bolnave decât altădată.

Păsările sunt sacrificate, bolnave sau nu și clienții se mută la vecinii privați…

Nimeni nu a făcut vreodată o anchetă cât de cât în acest sens.

Ce o fi adevărat, ce nu, habar nu am, cert e că Avicola Sântimbru intră în faliment și se închide, cealaltă, cea unde se spunea că ar fi Adrian Năstase acționar prosperă …

Cred că se poate vorbi de sute, dacă nu de mii de cazuri terminate în coadă de pește, de fapt în favoarea … cuiva…

Oare de ce rămân nerezolvate astfel de chestiuni?

Să fie oare vorba de faptul că dacă aceste cazuri, mai mult sau mai puțin importante, ar arăta de ce România e în starea în care e? Ar revela cine sunt vinovații pentru distrugerea economiei? Pentru dispariția a milioane de locuri de muncă?

Să fie oare vorba de cei prea mulți care nu pot justifica primul milion de euro ?

Oarecum la subiect, Andrei Pleșu are două nedumeriri legate de modul halucinant în care sunt tratate două chestiuni, una, cea a plagiatului lui Victor Viorel Ponta și alta, cea a rezultatelor dezastruoase obținute de sportivii români la Jocurile Olimpice de la Rio …

Andrei Pleșu

Două nedumeriri despre lumea românească de azi

  1. Plagiatul ca problemă metafizică. Pînă mai ieri, credeam că ştiu ce e acela un plagiat. Credeam, în consecinţă, că orice om cu educaţie minimală, capabil să citească şi să compare două texte puse în paralel, are instrumentarul necesar pentru a stabili dacă se află sau nu dinaintea unui caz de plagiat.

Pe scurt: dacă în dreapta scrie „Cobori în jos luceafăr blînd, alunecînd pe-o rază…“ , iar dedesubt apare semnătura „Mihai Eminescu“, iar în stînga vezi scris acelaşi text, dar, de data acesta, semnătura e „Gigi”, e limpede că Gigi l-a plagiat pe Eminescu. În ce mă priveşte, am văzut cu ochii mei, în mai multe ziare, pagini din doctoratul lui Victor Ponta, alături de pagini din lucrări ale altora (nemenţionaţi ad locum): erau identice. Şi nu e vorba de cîteva asemenea pagini, ci de o cifră cuprinsă între 85 şi 130.

 Într-o primă etapă, Ponta însuşi recunoştea 30, cu precizarea stupefiantă că, faţă de volumul întregii sale lucrări, e vorba chiar de o „performanţă”. Au urmat scene groteşti: Liviu Pop şi Ecaterina Andronescu solidari, milităreşte, cu şeful lor, desfiinţări de comisii inapte, chipurile, să afle „adevărul” şi înfiinţări de comisii noi, gata sa conteste evidenţa, lamentaţiile împricinatului, ba făcîndu-se de rîs cu declaraţia că „pe vremea lui” nu existau încă ghilimele, ba înfierînd, cu o tenacitate nevrotică, o cohortă de adversari – mafioţi, stalinişti, securişti, sorosişti, băsişti – manevraţi cu toţii de nevoia sadică de a discredita un opozant politic de anvergură cosmică etc.) În capul meu, a înfiinţa comisii de „experţi“ care să „analizeze“ în ce măsură „Cobori în jos luceafăr blînd…“ e un vers aparţinînd lui Gigi sau lui Eminescu e o gugumănie. La fel, a invita mari specialişti care să „discearnă“ între două sau mai multe pagini identice, cînd aceeaşi operaţiune se poate face cu orice elev de şcoală generală. Şi totuşi, pe măsură ce trece timpul, realizez că ceea ce mi se părea un fapt limpede, la îndemîna oricărei minţi normale, e un mister, o evanescentă problemă metafizică, o subtilitate iniţiatică. Gabriel Oprea nu crede nici el că a plagiat. Dacă mă-ntrebaţi, eu nu-l cred copt încă nici pentru un bacalaureat temeinic, dar nu mai ştiu, şi, oricum, n-am avut în mînă proba anvergurii lui academice. O fi cum zice el. Acum e, pe tapet, cazul Tobă. Sincer vorbind, cineva care crede că „Apud“ e prenumele unor autori citaţi, ca atare, într-o bibliografie (că, să zicem, numele lui Titu Maiorescu se pune la litera A, căci îl cheamă, nu-i aşa, Apud Titu Maiorescu), e încă departe de o calificare doctorală. Dar iată că trei specialişti găsesc argumente (destul de suprarealiste) care să-l dezvinovăţească pe dl. ministru. Am vrut să aflu mai multe despre fiecare, ca să pricep cît de sus pot plasa dînşii „ştacheta exigenţei”.

Despre doi dintre ei (Veronica Mihalache şi Cristian Niţă) n-am reuşit să aflu nimic. În schimb, am citit cu atenţie un CV al dlui Claudiu Ţupulan. Ei bine, dl. Ţupulan ne comunică, între altele, la rubrica „competenţe şi abilităţi” că e foarte priceput în materie de „gîndire analitică şi sintetică”. Vă daţi seama? Omul e blindat cînd e vorba de activitate cerebrală. Ar fi putut adăuga şi alte înzestrări, în aceeaşi zonă, de pildă că poate gîndi şi repede şi încet, că lucrează la fel de bine şi cu emisfera stîngă şi cu cea dreaptă a creierului său, că se descurcă şi divergent şi convergent etc. Una peste alta, suntem asiguraţi că dl Ţupulan are ca „abilitate” principală capacitatea de a gîndi, pe care noi, pînă acum, o socoteam distinctivă pentru homo sapiens în genere… Pe de altă parte, dl Ţupulan e sincer: ne asigură, în acelaşi CV, că are un „spirit de echipă“ dezvoltat. Asta lămureşte, oarecum, lucrurile: nu priceperea tehnică, nu „gîndirea analitică” şi nici cea „sintetică” vor fi fost instrumentele cu care a cercetat acuzaţiile aduse dlui Tobă, ci vigurosul său „spirit de echipă”, însoţit de „obiectivitate şi exigenţă” (alte calităţi pentru care expertul nostru se felicită). 

Toate exemplele de mai sus dovedesc, cu asupra de măsură, că, dintr-o infracţiune oarecum banală, uşor decelabilă, amendată încă de pe băncile liceului ca înşelătorie prin „copiere“, plagiatul a devenit o taină, un indescifrabil machiaverlîc politic, o „stafie“ care bîntuie România pe multiple paliere. Trebuie scris un tratat sibilinic despre plagiat. Care, evident, să fie plagiat ulterior de oricine vrea să ajungă în posturi de încredere…

  1. După marea competiţie de la Rio, mai tot românul deplînge criza sportului în patria noastră. N-am venit acasă decît cu cinci medalii amărîte. De ce? E simplu. Sportivii noştri n-au condiţii. Domeniul e subfinanţat, ceea ce duce la condiţii precare de antrenament, la „subţierea” echipamentelor, la unele „politizări” contraproductive ş.a.m.d. Nu mă dau competent în materie, dar mărturisesc că nu prea înţeleg tipul acesta de explicaţii. Eu, din marginea mea, aveam impresia că sportul înseamnă, esenţialmente, două lucruri: aptitudine fizică (şi psihică) + efort intens şi disciplinat. Talentul fără pregătire asiduă nu ajunge, dar nici sîrguinţa pregătirii fără înzestrare specială. Pe de altă parte există ceea ce se cheamă „sportivitate”, adică eleganţa de a şti să pierzi, respectiv de a recunoaşte, fără parapon, valoarea adversarului. Îmi pot imagina, fără efort, că un om, sau o echipă, pot fi, la un moment dat, în cădere de formă, că există, în chip inanalizabil, generaţii de sportivi mai dotaţi sau mai norocoşi decît cei ai altor generaţii. În definitiv, nu poţi livra, anual, campioni din categoria Nadia Comăneci sau Ilie Năstase. Dar ideea că dacă nu cîştigi tot timpul, dacă randamentul la mondiale nu e cel dorit, dacă traversezi o pasă mai şubredă în planul performanţei sportive, trebuie căutaţi „vinovaţi” (evident la guvern, la „şefi”, la „antrenori” etc.) mi se pare cam infantilă. Adică dacă mănîncă bătaie un boxer autohton e de vină Cioloş! Şi dacă Patzaichin a fost un mare sportiv, meritul e al lui Ilie Verdeţ şi al lui Nicolae Ceauşescu. Da, nu stăm prea bine financiar şi economic!. Avem „subfinanţări” în sănătate, în educaţie, în transporturi. Avem şi în sport. Dar nu suprafinanţarea a fost atu-ul Nadiei Comăneci. Ci geniul ei înnăscut, tenacitatea ei exemplară, steaua ei bună… 

 După capul meu, ca să ai o excelentă condiţie fizică, să te antrenezi stăruitor şi să învingi în luptă, nu îţi trebuie o susţinere financiară de nivelul unui spital, al unei şcoli, sau al unei autostrăzi. Cînd Steaua a pierdut meciul cu Manchester City, nu finanţarea a fost problema, ci prestaţia jenantă a echipei noastre. Asta e! Să ne concentrăm pe o mai bună evoluţie viitoare şi pe o „recoltă” mai bună de sportivi. Altfel, vom ajunge să adoptăm modelul Kim Jong Un: cine vine acasă fără medalie e trimis la munca de jos, în mină, capată o raţie de mîncare hipo-calorică şi e mutat într-o locuinţă de tip baracă! La noi, fiind democraţie, putem în plus să cerem căderea guvernului…

Autor: 

Andrei Pleşu Andrei Pleşu
Sursa:

adevarul.ro

TEREZA – BRÎNDUŞA PALADE: „Ţările cu un trecut totalitar au de multe ori asemenea figuri literare sau intelectuale “şchioape”…..În România, cel puţin, istoria recentă a naţionalismului de tip legionar este una complicată. „

În loc de motto:

Libertatea de exprimare este un barometru al Democraţiei. Îngrădirea libertăţii de exprimare este unul semnele faptului că democraţia este în suferinţă. 

Mai grav decât îngrădirea libertăţii de exprimare nu este decât înţelegerea deviantă a acestui concept, când calomnia e înţeleasă drept dezvăluire şi înjurătura drept gem literar.

O democraţie nu poate fi sănătoasă decât dacă libertatea de exprimare este una echilibrată, fără îngrădiri şi fără devianţe.

Tereza-Brindusa Palade

Unde ne oprim? ”Giganții șchiopi” și cenzura libertății de exprimare

În 1936, după apariţia romanului lui Céline Moarte pe credit, ce conţinea inovaţii stilistice de natură să revoluţioneze naraţiunea modernă, nimeni altul decît Sartre elogia valoarea acestei proze non-conformiste. Céline era deja, în acel moment, cunoscut în Franța ca un autor cu un stil narativ ”rebel”, datorită romanului său anterior Călătorie la capătul nopţii(1934). Cîţiva ani mai tîrziu, profilul său fascist şi colaboraţionist, manifestat în celebrele sale pamflete anti-semite, avea să se contureze mai definit și, în 1950, avea să ducă la o condamnare in absentia pentru activităţile sale pro-naziste din timpul ocupaţiei.

Cu toate că nu s-a dezis niciodată de credinţele sale anti-semite şi, după război, a devenit un negaţionist, Céline a fost totuşi reabilitat ca figură literară în Franţa post-belică. Admirația estetică față de romanele sale nu a dispărut, în tabăra criticilor, din cauza dezacordului cu vederile sale politice. Unii exegeți contemporani, cum este americanul Milton Hindus, îl recunosc chiar ca pe un ”gigant șchiop”. Deși, pentru mulți cititori oripilați de pamfletele sale rasiste, termenul ”gigant” este inaplicabil, din cauza eșecului lui Céline de a percepe umanitatea evreilor, el rămîne totuși un scriitor de referință, chiar dacă, desigur, controversat.

Ţările cu un trecut totalitar au de multe ori asemenea figuri literare sau intelectuale “şchioape”. Este firesc, de aceea, ca eroizarea lor, de pildă prin instalarea statuilor lor în locuri publice sau prin denumirea de străzi şi instituţii cu numele lor, să fie pusă în discuție. Pe de altă parte, obiectivarea tuturor admiratorilor “giganţilor şchiopi” ca inamici publici poate risca să meargă pînă la excese și demonizări arbitrare. Ar trebui oare ca toţi admiratorii lui Eliade să fie consemnaţi pe o listă neagră? Sau ar fi indicat ca toţi “discipolii” lui Noica, mari şi mici, să fie marcaţi cu un “semn al fiarei” apocaliptice?

Cunosc bine un discipol al lui Constantin Noica care este, în contextul acestei discuţii, o figură cel puţin paradoxală. Evreu din Iaşi, cu o istorie de familie care include trauma Pogromului din iunie 1941. Un om de cultură şi un filosof de marcă. Politic, cu valori şi atitudini “de stînga”. Ei bine, acest om apără răspicat, cu orice prilej, memoria fostului său mentor de reducționisme politice de genul “a fost un naţionalist de extremă dreaptă” şi s-a temut de la bun început că aplicarea Legii Holocaustului (de altfel, deficitară în privința normelor de aplicare) ar putea merge atît de departe.

E vorba, într-un limbaj logic, de argumentul “pantei alunecoase” (slippery slope). Intelectuali majori ca Eliade, Noica şi Vulcănescu sau scriitori precum Vintilă Horia și Radu Gyr au avut într-adevăr devieri de extremă dreaptă, ce se cuvin recunoscute istoriografic, cu consecința că eroizarea lor prin statui şi denumiri stradale devine foarte problematică. Ne întrebăm, totuşi, unde ne oprim. Devine orice admiraţie publică pentru un “gigant şchiop”, fie el filosof, poet sau prozator, în sine blamabilă? Ne pierdem umorul şi ne transformăm într-un tribunal inchizorial care cercetează de erezie toate opiniile şi aprecierile exprimate public?

În România, cel puţin, istoria recentă a naţionalismului de tip legionar este una complicată. A existat, cum se ştie, un “trend naţionalist de dreapta” în inima Securităţii, perpetuat şi după 1990. Ioan-Petru Culianu i-a recunoscut existenţa şi a plătit scump curajul de a spune cu voce tare ce gîndea despre acest subiect. A existat astfel o ideologie naționalistă a Securităţii chiar în timpul lui Ceaușescu: naţional-comunismul. Ea a împrumutat clişee legionare şi a valorificat bogatul “patrimoniu” xenofob al fascismului în scopul legitimării comunismului românesc. În sine, a fost mai curînd un hibrid ideologic: rodul inovaţiei şi adaptării textului la context. Naţional-creştinismul de tip legionar este, prin comparaţie, o ideologie vetustă.

În plus, chiar sus-numitele figuri intelectuale “de dreapta” nu sînt chiar atît de previzibile. Cercetarea lui Eliade asupra religiilor arhaice şi a practicilor şamanice inspiră studii ce merg de la Misterele din Eleusis pînă la misticismul narcoticelor. Aşa cum arată Andrei Oişteanu în Religie, politică şi mit (2014), nu doar cercetătorii conservatori ai religiilor bazate pe venerarea prezenţei sacrului, ci şi căutătorii hippie ai extazului narcotic din anii ’60 (și ei discipolii lui Eliade la Divinity School, Universitatea din Chicago), valorifică intuiţii prezente în opera lui Eliade.

Desigur, se cuvine să admitem că libertatea de exprimare trebuie să aibă unele limite. Dar întrebarea este, din nou, unde ne oprim. De pildă, putem decide că exprimarea publică explicită a urii de rasă, gen, religie sau etnie ar trebui să fie sancţionată. Nu însă, probabil, şi satira, arta sau literatura care conţin critici sau ”aluzii subversive” implicite sau disimulate, de tipul Versetelor satanice. Nu și exercițiile de admirație publică față de ”giganți șchiopi” care nu sînt motivate prin aderarea la ”discursul lor instigator”. Acestea pot fi, desigur, comentate sau criticate public. Dar cenzurarea lor totală poate naşte monştri.

Atmosfera de suspiciune malignă produsă de sentimentul că orice atitudine publică admirativă față de ”giganți” culturali cu vederi politice discutabile poate fi sancționată rigid ca “ură bigotă” de către o poliţie a gîndirii ce “veghează permanent” nu este, desigur, respirabilă. Cred că ar trebui să ne mulțumim cu sancțiunile la adresa urii explicite, exprimate fără echivoc de A împotriva unei categorii B, pentru a nu aluneca în asemenea derive. În caz contrar, riscăm să instituim un neplăcut spirit al terorii asupra gîndirii şi exprimării, ce este, de altfel, straniul numitor comun al iacobinilor, fundamentaliştilor islamici, Inchiziţiei şi poliţiei politice din regimurile totalitare.

Tereza-Brindusa Palade

Autor:  Tereza-Brîndusa Palade

Sursa: contributors.ro

TUDOR CHIRILĂ: ,, Visul omenirii e un căcat ”

18 Octombrie 2015 Lasă un comentariu

Am avut deosebita onoare să găsesc pe blogul lui Tudor Chirilă un articol pe care l-aş categorisi de la excepţional în sus, un articol în care cred că autorul îşi pune mirat  întrebarea necristalizată „Când ne-am dezumanizat în halul ăsta?”

Nici nu ştiu dacă articolul este un act de revoltă a unui suflet plin de candoare şi de o sensibilitate rarisimă în lumea brutal de materialistă şi mânată de resorturile unui egoism dezumanizant, sau e vorba doar de o uimire năucitoare pentru revelaţia lipsei de empatie în care ne bălăcărim.

Tudor pare a-şi centra demersul pe drama unui inocent absolut, un copil prin la graniţa dintre lumi incompartibile care se refuză una pe alta şocant de explicit, pe de o parte o lume care se apără cu garduri de sârmă ghimpată şi  grăniceri cu chipuri de cauciuc, pe de altă parte o lume dezumanizată, manipulată în inepţia ei de de concepte religioase exacerbate de farisei ai religiei lor.

Şi mai e o lume, a celor care privim din spatele computerului ca la un film deranjaţi că nu vede bulina pentru „interzis minorilor” fără a ne întreba dacă nu cumva ar trebui să ematizăm cumva cu drama unor fugari din calea câinilor războiului, nişte fugari care, instinctiv aproape,  fug spre acolo unde li se pare că văd o rază de Soare unde să trăiască omeneşte.

Căutăm scuze mai mult sau mai puţin absurde, ne oripilăm atunci când un individ îl împuşcă pe leul Cecil în Africa ori când un altul îşi bate cu sălbăticie calul după ce şi-a dizolvat minţile în alcool de proastă calitate.

Cu un cinism de care nu credeam că suntem capabili nu ne pasă, însă, de drama multor mii de oameni care au plecat de acasă lăsând tot ce aveau pentru a-şi salva viaţa din ameninţată de tăvălugul unui război ilogic, purtat cu, pentru şi în numele unor  concepte de ev mediu întunecat.

Nu ne pasă că acele mulţimi sunt formate din oameni cae suferă, se bucură se întristează, urăsc şi iubesc ca şi noi.

Nu… de fapt nici nu cred că îi considerăm pe de-a-ntregul oameni care au şi ei dreptul să trăiască omeneşte. Sunt arabi, sunt musulmani, deci sunt altfel … ceva ce nu putem defini şi nici nu ne interesează, nu îi cunoaștem dar ne temem de ei …

Uităm că până acum un sfert de veac şi „de-ai noştrii” îşi riscau viaţa şi treceau frontiera. Uităm că pentru cei din vest „ai noştrii” veneau dintro lume cenuşie, comunistă şi puteau fi trimişi ai unor servicii secrete care să le amenţinţe lor bunăstarea.

Şi totuşi ei ne primeau …

De fapt ce dorim să apărăm? Un vis despre o lume a bunăstrării, ni se spune… Un vis care e doar frumos poleit, dar puturos în esenţă …

Un vis pe care îl visează un beţiv care,  pe o stradă obscură într-un oraș de povincie, se împleticește pe drumul spre casă sprijinindu-se de ulucile unui gard la baza căruia vomită.

 Şi asta pentru deoarece, cum spune Tudor Chirilă: „Visul omenirii e un căcat.”

Aş mai dori să spun un singur lucru.

Şi anume că, prin  contrast cu sensibilitatea de care musteşte articolul lui Tudor există o mare mulţime de răspunsuri scrise dând cu copita în tastatură, parcă, de nişte vite scăpate dintr-un grajd în care până acum s-au bălăcit în propriile fecale împuţite …

De fapt, cred că este posibil ca mulţi dintre noi nu să se fi dezumanizat ci să nu fi fost oameni niciodată …

Tudor Chirilă

Visul omenirii e un căcat 

Când ştii că visu-acesta cu moarte se sfârşeşte,
Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi
Oricât ai drege-n lume – atunci te oboseşte
Eterna alergare… ş-un gând te-ademeneşte:
Că vis al morţii-eterne e viaţa lumii-ntregi.
Mihai Eminescu – Împărat și proletar.
* * * * *

Un bărbat ține în brațe un copil în fața unui gard de sârmă ghimpată. Nu este singur, alți bărbați, femei, copii formează un grup de câteva zeci de persoane. Bărbatul ăsta, însă, are o corporalitate aparte. Parcă tremură, între momentele în care își mai saltă băiețelul ca să prindă o poziție mai comodă. Un tată pirpiriu. Obosit. Speriat. Și slab sau slăbit. Și ochii de vulpe surprinsă în bătaia farurilor caută iscoditori o soluție. Dincolo de gard sunt grănicerii bulgari. Sau macedoneni. Sau unguri. Sunt grănicerii. Și bărbatul ăsta care-și saltă copilul din ce în ce mai greu știe că n-are multe soluții. Dacă ar fi fost singur s-ar fi descurcat. Un salt disperat peste gard, un umăr în grămada care forțează intrarea în Europa. Noi privim la laptop. Și distribuim. Apoi schimbăm ferestrele și ne vedem de viață. Și avem probleme. Și problemele noastre sunt cele mai mari chiar dacă nu ne ținem copiii în brațe lângă garduri de sârmă ghimpată sau grăniceri cu chipuri de cauciuc. Avem probleme în universurile noastre mici. Suntem nefericiți că nu iubim cât am putea, nu găsim slujba ideală, salariul corect, înțelegere colegială, empatie. Lipsește empatia în România. Suntem nefericiți cu ratele noastre la bănci și blazările noastre familiale. Ne smiorcăim în capcanele pe care ni le-am organizat singuri și suntem dezamăgiți de cursurile de yoga. Au promis echilibru și ne-am luat țeapă. Plătim taxe cu ochii cârpiți de somn și suntem furați de politicieni pe care nu reușim să-i schimbăm. Statul e contra noastră. Sistemul e corupt și nimic nu se poate schimba. Ne-au intrat în sânge vorbele astea. Suntem fataliști și nefericiți. Vacanțele sunt obositoare, familiile gălăgioase, nu găsim liniște, grătarul nu mai e ce-a fost, e o obligație. Obligația de a fi bucuros. Fumăm iarbă. Iarba ne deprimă și asta ne dă speranță. Speranța că vom depăși starea asta de căcat. Am și uitat de unde vine starea asta. Mocirla călduță. Avem probleme. Suntem bolnavi într-un sistem bolnav și arată din ce în ce mai rău. Nu sunt orizonturi. Soarele răsare din spatele unor clădiri mizerabile. Cultura e la pământ. Reforma nu mai vine. Nici aia agrară, nici aia culturală. Cercurile sunt mai vicioase ca niciodată. Amantele nu-și mai fac datoria. Candoarea e futilă. Nici nu mai căutăm. Visele sunt prefabricate. Tebuie doar să le bagi în cuptor și să citești instrucțiunile. Suntem nefericiți planificat. Planificat e și eșecul. Avem probleme mari, create pe tiparul universurilor noastre mici. Universul meu, problema mea. Ca o manea cool. Dar e ceva fals în toată suferința asta atât de reală. E o notă disonantă care se înalță deasupra orchestrei. Avem probleme, dar EXISTĂ acoperiș deasupra capetelor noastre, în cele mai multe cazuri, seara, când ne întoarcem acasă. Și mai există vecinul mizerabil a cărui viață e posibil să meargă mai bine ca a noastră și asta ne dă putere. Și toti oamenii ăștia din jurul nostru care ne fac viața amară, cu care înotăm în rahatul ăsta mizerabil din care nu ne scoate nici Osho și nici Tolle, toți nemernicii ăștia, s-au născut aici și vorbesc aceeași limbă cu noi. Și acoperișul și vecinii și nemernicii sunt notele disonante care dau în vileag falsul nefericirilor noastre.

Știm asta pentru o secundă când deschidem laptopurile și ne uităm la bărbatul pirpiriu care-și ține în brațe băiețelul în fața gardului de sârmă ghimpată. Durerea lor e perfectă, e rotundă, cercul este închis pentru totdeauna. Disperarea nu e burgheză. Acoperișul nu există, nu mai sunt nici vecinii, nimeni nu mai vorbește aceeași limbă. Bărbatul cu ochi iscoditori de vulpe așteaptă o breșă în gardul de sârmă ghimpată, una prin care să-și strecoare copilul obosit și speriat și apoi să fugă cu el în brațe către lumea civilizată care comentează pe forumuri despre eșecul Europei. Mulți dintre bunicii noștri au cunoscut exodul și noi știm că și-au târât bătrânețile privind în gol, nu e cale de întoarcere, nu te mai vindeci niciodată când îți părăsești casa și părinții și totul. Știm asta despre bunicii noștri, dar asta e viața trebuie să închidem laptopurile și să ne jelim nefericirile. Copilul privește chipurile de cauciuc și vede bulanul plesnind ochii de vulpe. Nu l-a atins pe el, măcar atât, doar tata e lovit, dar tata zâmbește către mine, înseamnă că nu e chiar atât de rău, dacă tata zâmbește, unde o să dormim în noaptea asta, când o să dormim, iar m-am scăpat pe mine, ce bine că tata nu simte, o să miroasă în curând, mi-e foame, nu mai vreau să merg pe jos, niciodată n-aș mai merge atâta pe jos, mi-e dor de mama, n-am voie să întreb de mama, mama când vine tată, bine tata, tac, nu mai zic nimic. 

Europa deschide laptopurile și privește atinsă drama băiețelului de la gard, e frig noaptea în Ungaria sau Macedonia, dar laptopurile se închid, și noi avem problemele noastre, e ordine în suburbie, copiii și parcurile și utilitățile, serviciile sociale, doar n-o să ne trezim cu ăștia aici la noi pe verandă, nu? Europa e mare, cineva ar trebui să aibă grijă de ei, noi avem problemele noastre, am muncit mult pentru liniștea asta de după orele 22, în Elveția nu rulează motociclete noaptea, e dramatic, dar toți băiețeii ăștia fără mame, cu tați cu ochi de vulpe, ăștia nu se integrează și n-o să muncească și o să fure de la ai noștri, n-are nimeni nevoie de asta, un val de delincvenți.

La Anița Nandriș Cudla, țăranca din Bucovina, mă gândesc acum. La trenurile siberiene care au dus-o cu doi copii departe de casă. 20 de ani de coji de cartofi, barăci insalubre cu bârne lipsă și ger rusesc. Și luminile alea bolnave pe care nu le ștergi în veci. Și s-a întors Anița și nimic nu mai era cum a fost. Nici casa, nici amintirile, nimic. Și atunci unul din băieți se duce înapoi în Siberia, în năpastă, ca să muncească pentru o nouă casă. Anița a fost dintre noi și durerea ei zbiară din fiecare pagină. Neamul nostru nu e străin de deportare, dar nici natura noastră de uitare. Și uităm. Tata mi-a spus că bunicul nu s-a vindecat niciodată după ce au fugit din Basarabia. 

Am ajuns și noi să privim detașat refugiații. Printre picături, printre nefericirile noastre burgheze. Închidem laptopurile și ne declarăm de stânga sau de dreapta. Soluții la cafea. Poate că băiețelul a ajuns undeva în Germania sau poate e doar într-un lagăr în Austria. Alt gard, altă sârmă.Poate face pe el noaptea. Poate își visează casa. Sau poate e undeva mai bine. Nu știu cum să închei. Probabil am să închid și eu laptopul. Undeva într-un birou cu vedere panoramică niște siluete gârbovite încă (cred că) împart lumea. Pe o stradă obscură într-un oraș de povincie un bețiv se împleticește spre casă. Se sprijină de ulucile unui gard. Vomită. Visul omenirii e un căcat. 

Autor: Tudor Chirilă

Sursa:  tudorchirila.blogspot.ro

Data publicării: MIERCURI, 26 AUGUST 2015

P.S. Dacă se va întâmpla ca Tudor Chirilă să nimerească aici aș dori să îi transmit un mesaj:

Felicitări Tudore, au scris un articol care poate fi considerat un fel de balsam bun de pus pe rănile sufletului, răni făcute de urâțenia și răutatea lumii… Mulțumesc

LIMBI CU TUŞĂ GOASĂ TRASE MOAŞTELOR UNUI TRIBUN CARE NU A LUAT NICIODATĂ DESTUL RUDOTEL

16 Septembrie 2015 Lasă un comentariu

Dialog real …

– Ai auzit că a murit Vadim Tudor?

– Am auzit, să fie sănătos …

Corneliu Vadim Tudor a murit.

Dumnezeu să-l odihnească şi să-l ierte dacă poate …

Doliu (1)

Corneliu Vadim Tudor

  1. Moartea lui Vadium Tudor a scos la iveală un lucru Românii sunt bolnavi rău de Sindrom Stockholm. Cu cât cinea a fost mai abitir de către Vadim în mizeriile lui media (România Mare şi Tricolorul), cu atât acum limbile pe care i le trage sunt mai apăsate.
  2. Oare Vadim Tudor nu ar trebui îngropat cu fundul în sus pentru a putea doritorii să îi tragă în moaşte limbile admirative şi după ce va fi băgat la „conservă” în loc cu linişte şi verdeaţă. Altfel se face acum o înghesuială teribilă…

Corneliu Vadim Tudor a fost adulat de unii, detestat de alţii şi considrat un măscărici care întotdeauna uita să ia destul Rudotel.

Cum a fost cu adevărat? Dumnezeu şau dracu ştie…

Indiferent cum în considera cineva, Corneliu Vadim  Tudor a fost un individ care nu putea trece neobservat.

Personal îl detestam pentru trecutul lui de lingău al familiei dictatorului Ceauşescu, radio Europa Liberă îl numea „poetul casei Ceauşescu” şi asta fără să greşească.

În 1989, atunci când Ceauşescu a fugit Vadim Tudor, ca orice laş veritabil, căuta un loc unde să se ascundă de teamă că dacă îl vor găsi revoluţionarii şi îl vor beli. Probabil, fiind Crăciun, deja se visa pe un platou cu mărul în gură şi legume în jur.

Au trecut acele zile şi a căutat o modalitate de a se afirma… a ales naţionalismul paranoind. Nu putea să stea în afara jocului politic dintr-un motiv foarte logic, el însuşi se considera vinovat de adularea familiei Ceauşescu.

A făcut un partid, a făcut câteva publicaţii şi s-a apucat să facă ce ştia că prinde la „turmă”. Scuipa venin şi arunca noroi în toată lumea… asta ştia să facă foarte bine.

Personal nu sunt destul de ipocrit încât să spun că jelesc moartea „măreţului tribun”, dar nici destul de mitocan încât să mă bucur …

Din punctul meu de vedere Corneliu Vadim Tudor a trăit cu 25 de ani mai mult decât trebuia… Atât…

JIGODIILE IPOCRITE

Cumea este că acum, după ce a dat colţul, unele lepre la fel de veritabile ca şi Vadim s-au apucat să îi treagă nişte limbi cu tuşe grosiere de-a dreptul.

Aproape că ai senzaţia că în curând vor începe demersurile de sanctificare a lui, sculptorii îi vor face bustul şi-l vor pune între Mihai Viteazul şi Ştefan cel Mare, sau între Mihai Eminescu şi Ion Minulescu, iar ziua morţii lui Vadim ar urma să fie declarată drept Ziua Naţional a Limbincurismului şi a Ipocriziei Mioritice.

Am rămas absolut stupefiat când cineva a zis că trebuie acum să îl vorbim de bine pe Vadim Tudor, după ce l-or îngropa avem vreme să „aruncăm cu noroi în el”, de parcă ar fi rău să arunci cu noroi într-un gunoi al istoriei.

Un adevărat teatru de prost gust, cu o ipocrizie care depăşea de departe bunul simţ a fost jucat de nişte jigodii care, mirabil, nu sunt la puşcărie încă, indivizi ca Dumitru Dragomir, Codrin Ştefănescu, Marius Marinescu, Flori Condurăţeanu au dat un adevătar spectacol de ipocrizie jelindu-l pe Vadim cam cum şi-ar jeli căţelul călcat de o maşină…

A fost un  spectacol absolut sinistru…

Cam la fel de sinistru pe cum este spectacolul care se desfăşoară acum, când scrie aceste rânduri la Antena 3…  Alessandra Stoicescu, arborând o  mutră cam la fel de întunecată de parcă i-ar fi decedat vibratorul aflat în funcţiune este la fel de tristă cum erat Mircea Badea şi Mihai Gâdea când Varanul, stăpânul lor, a intrat acolo unde îi e locul pentru un deceniu din care va face doi-trei ani,  nu mai conteneşte să mimeze durerea (evident, cu excepţia momentelor când camera ajunge la ea pe neaşteptate şi îşi reprimă fără prea mult succes adresat complice unuia sau altuia dintre invitaţi).

Dar asta nu mă miră, în fond, la cât rahat se mănâncă la Antena 3 teatrul jalnic din aceste zile este un fel de respiro … şi pe deasupra sincer sau nu, deplâng moartea cuiva care chiar a murit şi de care îşi vor aminti cam cu aceeaşi pioşenie cu care îşi vor amiti de D.Voiculescu după ce va muri. Rar, dar puternic…

Ce mă uimeşte este faptul că Irina Petraru, jurnalista de la B1TV (cea care a înlocuit-o pe Mădălina Puşcalău atunci când Cătălin Striblea a înlocuit-o pe Sorina Matei pentru că au refuzat să se alinieze frumos în noua echipă de scuipători de flegme şi lingători de buci la comandă. Aceasta, cu o nesimţire demnă de o cauză mai bună, aproape că ar fi vrut să îşi decoreze studioul cu o poză mare a lui Vadim …

Ce nu m-a uimit este graba cu care fostul securist, Patriarhul Daniel s-a grăbit să îşi trimită regretele eterne familiei lui Vadim Tudor.  În fond, cânva ambii erau colegi întru servirea Securităţii…

Cred că există doi oameni care sunt chiar datori să îi aducă lui Vadim omagii.

Gigi Becali pentru că a fost scos din puşcărie de Vadim şi dus la Bruxelles unde, cot la cot au făcut de râs ţara asta…

Un alt îndatorat este Ion Iliescu. Pentru că, mirabil sau nu, Vadim Tudor l-a făcut preşedinte a doua oară.

Scenariul a fost simplu. Ca Iliescu să ajungă  preşedinte al României era nevoie de cineva şi mai detestat decât el. Astfel, PDSR-ul de la acea vreme l-a ajutat pe ascuns pe Vadim să ajungă î turul doi eliminând ceilalţi candidaţi (aproape oricare din ceilalţi l-ar fi învins pe Iliescu). În turul doi, PDSR a lansat zicerea „Din  două rele, alegeţi răul cel mai mic”.

S-a creat atunci o adevărată fobie anti Vadim, o coaliţie formată din   media de la acea vreme, diaspora, partidele politice au creat o halucinantă alianţă temporară, fie că vorbim de partidele istorice, fie că vorbim de PDSR şi alte partide neocomuniste create din foşti securişti şi foşti comunişti.

Pur şi simplu Vadim era pericolul public numărul 1.

Ar fi multe de spus despre Vadim Tudor şi despre felul în care l-am perceput eu, dar  credcă e mai bine să încerc o scurtă biografie pe atât de neutră pe cât am să pot.

SCURTĂ BIOGRAFIE NEUTRĂ A JIGODIEI

Corneliu Vadim Tudor s-a născut la Bucureşti la data de 28 noiembrie 1949 şi a murit tot la Bucureşti pe 14 septembrie 2015.

În 1971 a a absolvit Facultatea de Filosofie, în perioada 1978–1979 a urmat la Universitatea din Viena un curs de istorie, ca bursier „Herder”, devenind doctor în istorie.

Înainte de 1989  Vadim Tudor a fost un apropiat al lui Eugen Barbu şi a lucrat la revista acestuia „Săptămâna”, fiind membru al PCR, din septembrie 1980 până la 5 iunie 1989, când, din cauza unor motive „politice, culturale şi personale”, şi-a depus carnetul PCR şi legitimaţia de ziarist pe adresa lui Nicolae Ceauşescu.

În Martie, ’90 înfiinţează revista „România Mare”, unde ocupă postul de redactor şef, a înfiinţat şi revista Tricolorul, pe care a folosit-o de-a lungul timpului ca armă media pentru a ataca politicieni, ziarişti şi alte persoane publice.

Împreună cu Eugen Barbu înfiinţează Partidul România Mare, un  partid de naţionalist, partid pe care l-a reprezentat în Parlament în mai multe legislaturi, din 1992 până în 2008. Este ales preşedinte al partidului (din 20 iunie 1991, reales în martie 1993 şi în noiembrie 1997).

Corneliu Vadim Tudor este senator de Bucureşti, ales la 27 septembrie 1992 şi la 3 noiembrie 1996. A fost secretar al Biroului Permanent al Senatului României (octombrie 1992 – noiembrie 1996).

În noiembrie 1996 a candidat la Preşedinţie, obţinând 4,72% din voturi.

CÎn total a candidat de cinci ori la preşedinţie, cel mai bun rezultat îl obţine în 2000. Câştigă în primul tur 3.178.293 de voturi. Intră în al doilea tur de scrutin, avându-l drept contracandidat pe Ion Iliescu.

În  2000,  Vadim Tudor a fost ales senator pe listele PRM Bucureşti pentru Senat, iar în vara anului 2009, acesta obţine mandat în Parlamentul European.

Lovitură dură pentru Vadim, pe 15 iunie 2013, reprezentanţii din 24 de organizaţii judeţene ale PRM au votat revocarea lui Vadim Tudor de la conducerea partidului, dar Tribunalul Bucureşti a decis  să fie repus în funcţia de preşedinte.

În anul 2014 tribunul a candidat din nou la preşedinţie, situânduse pe ultimele locuri.

În traiectoria sa politică Vadm Tudor a fost discipolul scriitorului Eugen Barbu şi era cunoscut prin prin izbucnirile sale temperamentale, cu caracter extremist-naţionalist, combinate cu retorica politcă dură, atât în publicaţiile sale, cât şi în apariţiile pe scena publică.

Spiritul său revarşard a determinat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării să-l amedeze cu 3000 de lei pe Vadim pentru că a numit-o „prostituată” în repetate rânduri pe fosta candidată la parlamentare Anca Cârcu. În aprilie 2008 Tribunalul Bucureşti a decis ca acesta să-i plătească daune de 1.000 de lei şi să publice sentinţa în două publicaţii: Tricolorul şi România Mare.

Vadim Tudor a publicat 32 de cărţi, volume de poezie şi publicistică, unele editate în franceză, engleză şi arabă, şi a scris piese de teatru.

Tribunul a fost acuzat de promovarea unui discurs antisemit, cu accente rasiste, s-a opus Legii lustraţiei, înfiinţării CNSAS şi Legii Ticu, precum şi condamnării comunismului în Parlamentul României, fiind singurul care a făcut opoziţie cu ocazia prezentării raportului comisiei prezidenţiale, în decembrie 2006.

* * *

Absolut uimitor mi se pare un articol publicat de domnul profesor  Ioan Coja pe siteul dânsului personal  la data 11.12.2011

PRECIZARE (pe care o voi posta şi la finalul articolului importat de pe siteul domnului profesor Coja):

Având în vedere că, deşi la finalul articolului există un link spre un site de unde ar fi importat domnul profesor articolul îmi iau libertatea de a-l considera pe dumnealui drept autorul articolului. Asta deoarece nu precizează că ar fi vorba de un alt autor deşi  la adresa respectivă există un site închis de autor.

Dacă domnul profesor va preciza că nu dumnealui este autorul articolului voi face precizarea respectivă.

Domnul profesor Ion Coja, după cum mărturireşte chiar dumnealui a colaborat la publicaţiile lui C.V.T., “Tricolorul” şi “România Mare”. Autorul vorbeşte nici mai mult, nici mai puţin de prostia lui Corneliu Vadim Tudor, dar şi despre:

„Cascadele de injurii obscene, dezgustătoare şi nesusţinute de nici un fel de argumente pertinente, cu care-i potopeşte, practic, pe toţi oamenii publici din România, listele cu homosexualii din viaţa noastră politică (a publicat odată una în care n-a uitat pe nimeni, din nici un partid: Traian Băsescu, Adrian Năstase, Victor Ponta, Mădălin Voicu, Crin Antonescu, Călin Popescu Tăriceanu, Ludovic Orban, Gyorgy Frunda şi mulţi, mulţi alţii) …” , precum şi despre “ …buletinele medicale” care descriau simptomele aşa-zisului cancer de care suferă Traian Băsescu (leşinuri, hemoragii nazale puternice, paralizii temporare etc., care, de multe ori, necesitau, chipurile, intervenţia nu ştiu căror vrăjitoare aduse de Elena Udrea) şi pe care, cu încrederea lui oarbă şi naivă în “informatorii” săi confidenţiali (însărcinaţi, probabil, în realitate, să-şi bată joc de el), le-a publicat luni de-a rîndul în “Tricolorul” şi “România Mare …”.

Domnul profesor Coja vorbeşte şi de laşitatea „tribunului”. O „…probă a laşităţii “tribunului” este incredibila sa atitudine din aprilie 2011, cînd cei trei consilieri municipali ai PRM din primăria capitalei, Victor Iovici, Nicuşor Stan şi Adrian Roşeţi, au votat, în şedinţa Consiliului General de joi, 14 aprilie, în favoarea referendumului propus de Elena Udrea, pe atunci prezumtivă candidată la primăria Bucureştiului, prin care aceasta urmărea desfiinţarea actualelor sectoare şi creşterea prerogativelor primarului general….”

Iată articolul:

Adevarata față a lui Corneliu Vadim Tudor

În perioada noiembrie 2010 – mai 2011, am scris la “Tricolorul” lui Corneliu Vadim Tudor. Veneam de la revista “Naţiunea”, cel mai longeviv săptămînal din România, înfiinţat în 1990 de Iosif Constantin Drăgan. În octombrie 2010, înainte de a fi resuscitată de fostul ei redactor-şef şi de unul din colegii săi, “Naţiunea” îşi încetase apariţia din motive financiare, iar eu, profitînd de faptul că, la un moment dat, mi-a fost reprodus în “Tricolorul” un articol din hebdomadarul respectiv, i-am trimis o scrisoare lui Vadim, fără să-l cunosc cîtuşi de puţin (adresa lui figura în mai toate jurnalele, în cadrul diverselor hotărîri judecătoreşti publicate cu ocazia finalizării proceselor “tribunului”), întrebîndu-l dacă nu vrea să mă lase să scriu la ziarele lui şi precizînd în mod expres că n-am nici un fel de pretenţii, financiare sau de altă natură, singura mea dorinţă fiind aceea de a protesta, atît cît mă duc pe mine mintea şi talentul, împotriva criminalului şi dictatorialului regim portocaliu. A fost de acord şi, timp de vreo lună şi jumătate, am colaborat bine. Apoi, Vadim a fost de părere că scriu foarte bine şi m-a “promovat” editorialist, cu articolele publicate mereu pe prima pagină. Cu ocazia acestei “promovări”, însă, colaborarea noastră s-a deteriorat radical, căci “tribunul” a început (probabil din “grijă” pentru textele ce urmau să apară permanent pe pagina I) să-mi modifice articolele de cea mai stupidă şi nejustificată manieră. Am înţeles curînd că modificările cu pricina (nu de ordin ideatic, ci exclusiv stilistic) nu au nici o altă raţiune în afară de orgoliul său nemăsurat, de pamfletar şi scriitor minuscul, care se crede uriaş şi care, din această postură, se simţea obligat să-şi lase amprenta ineptă pe tot ceea ce scriam, căci nu putea admite că textele mele, de tînăr jurnalist, erau perfecte şi nu trebuiau atinse de pixul lui negru, sursă de “corecturi” tembele şi absolut nemotivate. Cunoscîndu-i infatuarea şi grobianismul, l-am suportat cîteva luni, apoi i-am trimis o nouă scrisoare, în care am îndrăznit să abordez chestiunea, rugîndu-l, pe cel mai politicos ton din lume, să-mi publice articolele fără modificări, ca la începutul colaborării noastre, şi precizînd din nou că nu-i cer NIMIC, nici bani, nici funcţii în partid, nici vreo slujbă cine ştie unde, singura mea dorinţă fiind aceea de a lua atitudine împotriva regimului care duce România în prăpastie, aşa cum făcusem şi pînă atunci, în articole extrem de dure, chiar violente, semnate permanent cu numele meu real – îndrăzneală fără precedent la “Tricolorul” sau “România Mare”, unde, de regulă, cu cît textele sînt mai dure, cu atît sînt mai anonime sau semnate cu pseudonime. Răspunsul – de care, de altfel, nu m-am îndoit nici o clipă şi care, în condiţiile menţionate, scoate perfect în evidenţă aroganţa meschină şi micimea sufletească a “tribunului” – a fost încetarea colaborării dintre noi. În cele ce urmează, vreau să descriu adevărata faţă a lui Corneliu Vadim Tudor, aşa cum am cunoscut-o pe parcursul relaţiei noastre profesionale şi prin intermediul manifestărilor lui publice.

Ce m-a şocat cel mai tare la Vadim, după ce am început să-l cunosc mai bine, a fost prostia lui, în sensul cel mai strict al termenului. Nu intenţionez sub nici o formă să-l împroşc pe preşedintele PRM cu injurii josnice şi neargumentate, în propriul lui stil, dar pur şi simplu nu există alt cuvînt. Personal, am avut posibilitatea de a contempla această prostie în toată plenitudinea ei, cu ocazia modificărilor despre care am vorbit mai sus, aduse de “tribun” articolelor mele, sub pretextul că le “îmbunătăţeşte”. Modificările astea denotau o asemenea neghiobie şi atîta încrîncenare în a strica nişte texte reuşite şi în a coborî, astfel, nivelul general al ziarului, încît mă uluiau, pur şi simplu! Exemplele ar putea fi nenumărate şi unele mai hilare şi mai jenante decît altele, dar, pentru că ele nu constituie subiectul exclusiv al acestui articol şi pentru a nu-i plictisi pe cititori, nu voi cita decît cîteva, dintre cele mai grăitoare. Astfel, titlul “Puterea poporului”, pus unui editorial în care exprimam ideea că, până la alegerile parlamentare din 2012, singurul care poate schimba starea de lucruri existentă în România este poporul, acelaşi popor care a ieşit în stradă în decembrie 1989, a fost schimbat în infantilul, dar mai agresivul “Numai furia populară îl poate răsturna pe golanul Băsescu”. Alt titlu – “Prostia unchiului Sam” – ,  în care analizam conţinutul cablogramelor trimise de ambasadorul SUA la Washington, cu prilejul suspendării lui Traian Băsescu din funcţia de preşedinte al republicii, precum şi gafele comise de Statele Unite în general, în mai toate ţările în a căror politică internă s-au amestecat, a fost înlocuit cu banalul “Americanii nu înţeleg realităţile din România”, care nu acoperea decît parţial conţinutul articolului, dar, în mod sigur, nu din deferenţă faţă de yankei, căci, cu doar cîteva zile înainte, cu ocazia “execuţiei” lui Osama Ben Laden, Vadim însuşi scrisese şi a semnase, în “Tricolorul”, un articol în care vorbea despre “infantilismul”, “aberaţiile”, “minciunile” şi “nivelul” intelectual scăzut al americanilor şi al preşedintelui lor, Barack Obama. Finalul unui editorial satiric, intitulat de mine “Noi date istorice despre împăratul Traian, Elena din Troia şi Dacia Felix” (în care era vorba, bineînţeles, despre Traian Băsescu, Elena Udrea şi ura obsesivă a preşedintelui împotriva lui Dan Voiculescu), a fost modificat prin adăugarea unei ultime fraze, fără nici cea mai mică legătură cu restul textului, care spunea ceva despre foştii curteni cu sex incert ai împăratului, ce intonau un imn de slavă în amintirea tiranului mort: “Noi sîntem uslaşii lui Traian” (aberaţie flagrantă, căci “uslaşii” – membrii USL – sînt, evident, opozanţii lui Băsescu, nu “curtenii” lui); în conformitate cu acest final absolut cretin, formula citată a fost utilizată şi ca titlu, în locul celui ales de mine. Închei suita exemplelor cu articolul intitulat “Cîinii de pază ai javrei ordinare (II)“, căci era urmarea unui editorial anterior, în care-i analizam, în ordine alfabetică, pe principalii jurnalişti băsişti din România şi scriam despre ei că, din cîini de pază ai democraţiei, au devenit cîinii de pază ai şefului statului. Ei bine, titlul menţionat a fost schimbat în “Lacheii din presă”, ceea ce a rupt orice continuitate cu precedentul articol, făcîndu-i, probabil, pe cititorii care parcurseseră primul text, să se întrebe de ce, fiind vorba, evident, de o continuare, cel de-al doilea nu poartă acelaşi titlu, iar pe cei care nu-l parcurseseră şi care, din noul titlu, nu-şi puteau da seama că este vorba despre o a doua parte, să se întrebe de ce am început trecerea în revistă a “lacheilor” abia de la litera “L” (Ioana Lupea), omiţîndu-i pe Horia Alexandrescu, Grigore Cartianu, Ion Cristoiu, Emil Hurezeanu ş.a. Cred că faza asta, cu schimbarea titlului unui articol care este continuarea altuia, este unică în presa mondială şi că nici un patron de ziar n-a mai fost vreodată atât de neghiob încât să-şi dea singur stângu-n dreptul, băgându-şi cititorii-n ceaţă de bunăvoie şi nesilit de nimeni!!!

Dar, dincolo de toate aceste modificări de ordin “stilistic” şi de multe altele, Vadim a operat în textele mele şi unele “corecturi gramaticale”, la fel de prosteşti. Astfel, ori de cîte ori am folosit cuvîntul “putere” (cu sensul de “putere politică”, desigur), el a înlocuit “p”-ul mic cu unul mare, ca şi cum ar fi fost vorba de un nume propriu, greşeală pur şi simplu grosolană (celebrul lingvist român Alexandru Graur are un articol cît se poate de edificator în acest sens). În alt loc, în care scriam ceva despre “televiziunea publică”, a înlocuit, de asemenea, “t”-ul mic cu unul mare. De altfel, aşa stau lucrurile în cazul tuturor textelor publicate în “Tricolorul”: ori de cîte ori apar, în mijlocul unor propoziţii, cuvinte ca “planetă”, “televiziune”, “conferinţă de presă”, “istorie”, “mare” (este vorba despre întinderea de apă) etc., ele sînt tipărite cu iniţiale majuscule, ca şi cînd ar fi vorba despre nume proprii (?!). Cuvîntul “mase” este tipărit invariabil cu doi “s” (ca pe vremea stalinismului!), ba chiar, la un moment dat, într-un articol scris chiar de sine, dar nesemnat, în propoziţia: “Îţi dăm, noi, o sugestie”, “maestrul” a încadrat subiectul – “noi” – între virgule, separîndu-l atît de predicat, cît şi de complementul direct!!! Toate aceste greşeli de scriere (căci nu sînt altceva) demonstrează cît se poate de clar că, în ciuda vastelor şi incontestabilelor lui cunoştinţe în materie de istorie şi de literatură, Corneliu Vadim Tudor nu este un adevărat om de cultură, aşa cum îi place atît de mult să se pretindă, ci doar un individ care a acumulat multe informaţii în anumite domenii, dar care nu ştie să le folosească şi care habar n-are să scrie corect limba română; dacă nu sînt însoţite şi de o oarecare inteligenţă nativă, cunoştinţele înmagazinate în cutia craniană nu te fac om de cultură.

În afara stricăciunilor inepte aduse articolelor mele, însă, prostia crasă a lui Corneliu Vadim Tudor reieşea şi reiese din întreaga sa manieră de a face presă, care-l defineşte, fără drept de apel, ca pe un bezmetic, lovit de streche şi lipsit de orice raţiune. Cascadele de injurii obscene, dezgustătoare şi nesusţinute de nici un fel de argumente pertinente, cu care-i potopeşte, practic, pe toţi oamenii publici din România, listele cu homosexualii din viaţa noastră politică (a publicat odată una în care n-a uitat pe nimeni, din nici un partid: Traian Băsescu, Adrian Năstase, Victor Ponta, Mădălin Voicu, Crin Antonescu, Călin Popescu Tăriceanu, Ludovic Orban, Gyorgy Frunda şi mulţi, mulţi alţii), insistenţa ridicolă cu care apără “drepturile” cîinilor vagabonzi, pînă şi în discursurile ţinute în Parlamentul European (total nepotrivită pentru un politician care se pretinde serios şi se vrea “tribunul” unei naţii), sondajele de opinie halucinant de ireale, pe care numai un retardat le poate crede, care situează PRM-ul pe locul doi în preferinţele electoratului, iar pe preşedintele său pe locul întîi, cînd, în realitate, partidul de zbate sub pragul electoral necesar pentru a intra în Parlament, “buletinele medicale” care descriau simptomele aşa-zisului cancer de care suferă Traian Băsescu (leşinuri, hemoragii nazale puternice, paralizii temporare etc., care, de multe ori, necesitau, chipurile, intervenţia nu ştiu căror vrăjitoare aduse de Elena Udrea) şi pe care, cu încrederea lui oarbă şi naivă în “informatorii” săi confidenţiali (însărcinaţi, probabil, în realitate, să-şi bată joc de el), le-a publicat luni de-a rîndul în “Tricolorul” şi “România Mare”, pînă cînd chiar şi el şi-a dat seama că preşedintele nu mai moare odată şi a fost nevoit să le sisteze – toate acestea, deci, arată limpede, în afară de “calitatea” lui umană, şi coeficientul de inteligenţă extrem de scăzut al lui Vadim, care practică un jurnalism inferior chiar şi celui de tip OTV.

Şi pentru că un om prost se comportă ca atare în toate împrejurările vieţii, “tribunul” ne dovedeşte cît îl duce minte şi prin prestaţiile lui televizate, pe parcursul cărora “face politică”. Pentru că omul acesta (deşi cred că mă hazardez, numindu-l “om”) n-a avut niciodată nici cel mai mic program politic, “ideile” sale rezumîndu-se la “patriotismul” de operetă (Samuel Johnson, scriitor englez din secolul al XVIII-lea, spunea că “Patriotismul este ultimul refugiu al unei lichele”), la înjurarea din gros a maghiarilor (nu că nu ar merita-o) şi a adversarilor politici de orice culoare şi la datele istorice sau citatele din oameni celebri, înşirate ca mărgelele pe aţă, fără nici cea mai mică legătură cu subiectul emisiunilor la care participă, numai şi numai pentru a se da în stambă, cu disperarea neamului prost care ţine cu tot dinadinsul să arate că şi-a depăşit condiţia socială şi “a-nvăţat carte”, cum se spune, şi care, pentru asta, vomită de-a valma toate cunoştinţele îngurgitate într-o viaţă (pînă şi anul, luna, ziua şi ora la care s-a născut Adolf Hitler!), mai întrebîndu-i din cînd în cînd pe cei prezenţi în studiou, cu un surîs de toată jena, suficient şi încîntat de sine, întipărit pe faţa buhăită: “Păi ce faci, cutare, nu iei notiţe?”. Acelaşi procedeu – datele istorice şi citatele vomitate aiurea pe masa din platou – este folosit, de multe ori, şi cu un alt scop decît cel de a se da mare şi a se legitima ca uriaş om de cultură: acela de a-şi masca incompetenţa crasă vis-a-vis de problemele reale cu care se confruntă ţara şi românii şi la care orice om politic demn de acest nume ar trebui să aibă un răspuns. Ţin minte, de pildă, că, recent, acum cîteva luni, invitat la emisiunea “Subiectiv” de pe Antena 3, realizată de Răzvan Dumitrescu, şi întrebat de amfitrion ce măsuri concrete ar lua el pentru a redresa economia naţională, dacă ar fi preşedintele republicii, Corneliu Vadim Tudor, pus evident în încurcătură de această întrebare, a bătut cîmpii copios, în stilul său caracteristic, afirmînd ritos că, pînă la urmă, România va ieşi din criză, că poporul nostru a avut întotdeauna o mare putere de regenerare şi argumentîndu-şi spusele cu exemplul situaţiei critice în care s-a aflat guvernul ţării în timpul primului război mondial, cînd a fost nevoit să abandoneze Bucureştiul în mîinile germanilor şi să se refugieze la Iaşi, ceea ce, pînă la urmă, n-a împiedicat săvîrşirea României mari!

O altă trăsătură de caracter a lui Vadim este laşitatea. Este arhicunoscut sistemul de apărare pe care-l foloseşte “tribunul”, ori de cîte ori cineva se plînge că a fost calomniat în publicaţiile sale: pretinde că nu el a scris textul respectiv (întotdeauna anonim sau semnat cu un pseudonim, fireşte) şi că, mai mult decît atît, nici măcar n-a avut cunoştinţă de publicarea lui, căci “un patron de ziare nu poate şti chiar tot ce se publică în jurnalele sale”. L-am auzit de nenumărate ori rostind această frază, în cadrul apariţiilor lui televizate, iar un profesor pe care l-am avut în facultate, Victor Ernest Maşek, azi dispărut, ne-a povestit odată, mie şi colegilor mei, că, întîlnindu-l pe liderul PRM într-un loc public, cu nu mai ştiu ce ocazie, l-a întrebat de ce a scris despre el, în “România Mare”, că este “cavalerul de Curlanda al lui Andrei Pleşu” (aluzie la o închipuită relaţie homosexuală între cei doi), iar Vadim i-a dat acelaşi răspuns: “Nu am scris eu articolul cu pricina şi nici n-am ştiut de publicarea lui”. Or, ca fost colaborator la “Tricolorul”, eu ştiu cît se poate de bine că scuza aceasta este o minciună ordinară şi că nimic nu se publică în ziarele “tribunului” fără ca acesta să-şi dea acordul explicit şi să întreprindă “corecturile” de rigoare; nu o dată, domnul Dumitru Avram, redactor-şef de facto la “Tricolorul” şi un om extrem de cumsecade, mi-a cerut să-i trimit textele mele pînă cel tîrziu la ora 17.00, căci în jurul orei 18.00 “vine şefu’, ca să vadă ziarul”, înainte de-a se tipări. Şi-apoi, chiar dacă n-aş fi la curent cu acest lucru, stilul vadimian de împroşcare cu lături este inconfundabil şi perfect recognoscibil, astfel încît orice negare devine de prisos. 

O altă probă a laşităţii “tribunului” este incredibila sa atitudine din aprilie 2011, cînd cei trei consilieri municipali ai PRM din primăria capitalei, Victor Iovici, Nicuşor Stan şi Adrian Roşeţi, au votat, în şedinţa Consiliului General de joi, 14 aprilie, în favoarea referendumului propus de Elena Udrea, pe atunci prezumtivă candidată la primăria Bucureştiului, prin care aceasta urmărea desfiinţarea actualelor sectoare şi creşterea prerogativelor primarului general. Că acei trei consilieri n-au votat cum au votat de capul lor, este la mintea cocoşului, în condiţiile-n care ştiut este că, în PRM, nimeni nu cutează să mişte-n front fără ordinul expres al lui Vadim, iar Iovici, Stan şi Roşeţi au votat toţi trei la fel, ca la o poruncă. În plus, tot atunci a părăsit partidul Codrin Ştefănescu, indignat de poziţia adoptată de PRM în Consiliul General al Municipiului Bucureşti, atitudine pentru care l-a învinuit în mod public pe Vadim, despre care a spus că “face opoziţie doar de formă”, că “în realitate este sluga lui Traian Băsescu” şi că “nu e un justiţiar, aşa cum vrea să pară, ci un fariseu”. Responsabilitatea liderului PRM în votul dat de consilierii săi este, deci, mai mult decît evidentă, iar motivele care l-au determinat să acţioneze astfel sînt, probabil, strîns legate de panica manifestă care l-a cuprins atunci cînd a fost dat în judecată pentru scandalul pe care l-a făcut cu ocazia evacuării sale din sediul central al partidului, sub acuzaţiile de obstrucţionare a justiţiei şi de ultraj adus unui magistrat aflat în exerciţiul funcţiunii, pentru care riscă nişte ani buni de închisoare; altfel spus, Vadim a încercat un “troc” cu PDL-ul: eu vă dau referendumul, voi mă lăsaţi în libertate. Dar opinia publică a ghicit imediat tot acest joc, şi-a dat perfect seama, asemenea lui Codrin Ştefănescu, că “tribunul” însuşi şi-a pus consilierii din primăria capitalei să voteze pentru referendumul Elenei Udrea, astfel încît Corneliu Vadim Tudor a început să-şi piardă cu repeziciune şi bruma de popularitate care-i mai rămăsese. Atunci, în disperare de cauză, preşedintele PRM s-a lepădat, pur şi simplu, de consilierii sus-numiţi, sub pretextul mincinos că ar fi acţionat singuri, bălăcărindu-i în comunicate de presă şi sancţionîndu-i “în conformitate cu prevederile statutului”, într-un acces de o laşitate şi de o josnicie fără precedent, care se confundă cu ticăloşia!

Tot ca un laş s-a comportat Corneliu Vadim Tudor şi atunci cînd, după cum am scris şi mai sus, s-a trezit dat în judecată pentru scandalul monstru pe care l-a făcut cu ocazia evacuării PRM din sediul său central, scandal inutil, pînă la urmă, în condiţiile-n care, într-un final, “tribunul” nu şi-a dezminţit reputaţia de clovn şi s-a lăsat dus “din grijă pentru căţeluşii” săi, bruscaţi, vezi Doamne, de poliţiştii şi jandarmii prezenţi la faţa locului. Atunci, cu prilejul acelui scandal, printre multe alte gesturi “eroice”, Vadim i-a azvîrlit executorului judecătoresc Paula Şomîldoc un pahar cu apă în plină figură. Pe urmă, după ce s-a văzut încolţit de justiţie, a minţit în mod repetat, evident, din laşitate, că intenţia lui a fost să arunce conţinutul paharului respectiv peste capul Paulei Şomîldoc, nu în faţa acesteia, dar şi-a calculat greşit mişcarea! Nu vreau să discut aici dacă întregul comportament adoptat de Vadim în afacerea evacuării a fost sau nu corect (pot să înţeleg revolta, în faţa unei decizii nedrepte), ţin doar să scot în evidenţă laşitatea acestui individ jalnic, care, după ce comite anumite gesturi, refuză să le recunoască şi să şi le asume bărbăteşte, minţind, de cea mai penibilă manieră, că, de fapt, a vrut să facă altceva, dar nu i-a ieşit! 

Şi pentru că tot a venit vorba de minciunile vadimiene, să mai amintim una: “tribunul” se laudă non-stop că e creştin şi se bate-n piept cu credinţa lui, arătînd camerei de luat vederi, ori de cîte ori are ocazia, “Noul testament”, cu care umblă permanent la piept. Ceea ce nu vrea el să spună, iar de către alţii s-a spus mult prea rar, este că, de fapt, e un apostat, care a renegat credinţa ortodoxă strămoşească (el, “marele patriot”!), pentru care au luptat Mircea cel Bătrîn, Ştefan cel Mare, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul şi atîţia alţi eroi ai acestui neam, şi s-a afiliat unei secte dubioase şi obscure, ai cărei membri îşi spun “creştini după Evanghelie”. De aici şi înjurăturile cu care l-a împroşcat pe blîndul patriarh Teoctist, pe vremea cînd trăia, incluzîndu-l chiar, alături de regele Mihai şi de Ion Iliescu, într-un discurs ţinut în Parlament, în categoria “celor trei bătrîni care terorizează România”  (sic!) şi care trebuie să se retragă din viaţa publică (ceea ce nu l-a împiedicat, totuşi, mai tîrziu, la înmormîntarea lui Teoctist, cu acel cameleonism scîrbos ce-l caracterizează şi cu acea disponibilitate de-a pupa unde a scuipat, specifică neamurilor proaste, să-l elogieze într-o cuvîntare). Dar hai să zic că apartenenţa lui la secta “creştinilor după Evanghelie” i-o trec cu vederea; la urma urmelor, mulţi sectanţi sînt buni creştini şi oameni cumsecade, chiar dacă nu aparţin unei biserici oficiale. Chiar şi aşa, însă, Vadim nu se poate numi “creştin”, căci doctrina lui Isus ne învaţă să fim umili, buni şi iubitori, iar el este un ins de un orgoliu monstruos şi de-o răutate rar întîlnită, care insultă pe toată lumea, folosind cele mai abjecte formule, şi face rău pe unde poate, lovindu-şi adversarii şi colaboratorii care îndrăznesc, uneori, să aibă alte păreri decît ale sale. Este atît de meschin şi de impotent sufleteşte omul ăsta, încît sentimentele lui “creştineşti” se limitează la cîinii vagabonzi, pentru care a dezvoltat o adevărată şi ridicolă obsesie.

Continuu portretul moral al lui Corneliu Vadim Tudor cu două trăsături care merg mînă-n mînă: megalomania şi apucăturile dictatoriale. Scriitorului acestuia mărunt şi ziaristului acestuia obscur şi dubios, pe care istoria literaturii îl va încadra în categoria poeţilor minori, iar istoria presei în cea a jurnaliştilor de scandal, acestui fost poet de curte al lui Nicolae Ceauşescu, care-l pupa cu rîvnă-n fund pe “geniul Carpaţilor” şi proslăvea “frumuseţea”  (sic!) sau “nobleţea sufletească” a consoartei acestuia, în versuri simpliste, aproape naive – “E Elena Ceauşescu,/ Suflet nobil şi vibrant,/ Mamă bună, om politic/ Şi prestigios savant./ Înţeleaptă-i este fapta,/ Năzuind spre viitor,/ Tot cu cinste sta în dreapta/ Marelui conducător.” – ,  i s-a-nfipt în creier ideea falsă că este genial, pe toate planurile – literar, jurnalistic, politic… – şi nu mai tolerează nici un sfat şi nici o părere contrară, de la nimeni, comportîndu-se şi acţionînd cum îl taie pe el capul, fără să-şi dea seama că, astfel, se face permanent de rîs şi-şi dă cu stîngu-n dreptul. De aceea au plecat din partidul lui, sătui să facă sluj în faţa unei nulităţi autogonflate, sau i-a dat el afară pe toţi oamenii de valoare – Corneliu Ciontu, Mihai Lupoi, Lucian Bolcaş, Codrin Ştefănescu ş.a. – ,  rămînînd cu un singur acolit mai notoriu, dar deloc apreciat, Marius Marinescu-”Bideu”.

Iată-l, deci, pe adevăratul Corneliu Vadim Tudor, în toată “splendoarea” lui: prost, laş, ticălos, fals creştin, meschin, rău, megaloman, tiran… Aproape că-mi vine să-i spun “monstru”, dar cuvîntul este prea mare pentru el. Vadim nu are nici măcar anvergura necesară unui monstru. Este doar un biet măscărici, un om incompetent şi mic, veşnic candidat la funcţia supremă în stat, pe care o ratează de fiecare dată cu succes, şi care, de cînd a-nfiinţat partidul, n-a fost în stare să convingă mai mult de şapte procente din electorat, ba chiar, la alegerile din toamna anului 2008, n-a mai reuşit nici măcar să bage PRM-ul în Parlament. Degeaba urlă el isteric, după fiecare tur de scrutin în care-o ia din nou în barbă, că a fost “furat ca-n codru”, că nu-l crede nici dracu’: toate eşecurile suferite de PRM (şi, de cînd există, partidul ăsta n-a avut decît eşecuri) i se datorează lui. Românii îl percep pe Vadim aşa cum este şi puţini, foarte puţini îi acordă încrederea lor. Corneliu Vadim Tudor este un balast pentru partid, o ghiulea pe care PRM-ul o trage după el. De aceea, iniţiativa Organizaţiei de Tineret a Partidului România Mare, de a se distanţa de “tribun” şi a-i cere să părăsească şefia partidului, mi se pare binevenită şi lucidă. Iar marea masă a partidului trebuie să urmeze neîntîrziat exemplul Organizaţiei de Tineret, dacă vrea ca PRM-ul să evite distrugerea totală şi să intre-n Parlament, la alegerile de anul viitor. Daţi-l jos pe Corneliu Vadim Tudor din fruntea PRM, înainte să fie prea tîrziu!!! Ce-aveţi de pierdut, oameni buni? În Parlament nu mai sînteţi, sediu central nu mai aveţi… Mai jos decît v-a tras “tribunul”, nu puteţi ajunge! Sancţionaţi-l! Dacă sînteţi uniţi şi curajoşi, nu vă poate face nimic!

sursa: http://luptadeclasa.wordpress.com

Articol importat de pe:

 Siteul personal al domnului profesor Ioan Coja

Data publicării: 11.12.2011

PRECIZARE :

Având în vedere că, deşi la finalul articolului există un link spre un site de unde ar fi importat domnul profesor articolul îmi iau libertatea de a-l considera pe dumnealui drept autorul articolului. Asta deoarece nu precizează că ar fi vorba de un alt autor deşi  la adresa respectivă există un site închis de autor.

Dacă domnul profesor va preciza că nu dumnealui este autorul articolului voi face precizarea respectivă.

NARCISA IORGA: ” În afara plebisciturilor pentru adoptarea Constituției, singurul validat prin prezența cetățenilor români cu drept de vot a fost referendumul din 2009.”

27 Ianuarie 2015 Lasă un comentariu

300… Iohannis și referendumul din 2009. Pe scut sau sub scut?

Deși nici Ioahnnis nu e Leonidas, nici Cotroceniul nu e Termopile, președintele României are două variante de ieșire, mâine, din întâlnirile pe care le-a convocat cu partidele politice care au grupuri parlamentare. Dacă iese pe scut, ar putea spera la aclamările ”poporului suveran”. Dacă iese sub scut, va fi adulat de partidele politice care au ignorat sistematic referendumul din 2009. Ce va alege președintele României?

Narcisa IorgaArticolul 2 din Constituția României arată că ”suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită (…) şi prin referendum”. În afara plebisciturilor pentru adoptarea Constituției, singurul validat prin prezența cetățenilor români cu drept de vot a fost referendumul din 2009. Cele două întrebări de pe buletinele de vot au fost limpezi:

  • Sunteți de acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România?
  • Sunteți de acord cu reducerea numărului de parlamentari la maximum 300 de persoane?

PNL și PSD au dus campanii vehemente de negare a necesității și chiar legalității organizării acestui referendum. Patru ONG-uri s-au alăturat politicienilor. Pro Democrația și Agenția de Monitorizare a Presei l-au contestat chiar și în instanță, dar au pierdut. CNA a refuzat să permită o campanie de informare a publicului asumată de Institutul pentru Politici Publice. În ciuda tuturor acestor piedici, răspunsul ”poporului suveran” a fost cât se poate de limpede: aproape 78 la sută dintre cei prezenți la vot, adică 6.740.213 cetățeni români au fost de acord ca România să aibă un parlament unicameral. Pentru reducerea numărului parlamentarilor la maximum 300 de persoane au votat aproape 90 la sută dintre participanții la referendum, adică 7.765.573 persoane. Ce au înțeles politicienii? Ce au vrut!

În ciuda acestui vot popular masiv, PNL a menținut în Parlament un proiect de lege pe care-l inițiase subit, în chiar campania pentru referendum și care prevedea reducerea numărului de senatori cu vreo 40, iar a numărului de deputați cu 100. Proiectul a fost însușit și de către PSD. Liderii Crin Antonescu și Victor Ponta au desconsiderat permanent faptul că referendumul a fost validat de prezența la vot, asociindu-l doar cu o obsesie a președintelui Traian Băsescu.

În vara fatală 2012, PNL și PSD unite în tăvălugul USL asupra statului de drept, adoptă legea votului uninominal, care ignora referendumul din 2009: ”Nimeni nu susţine acest lucru”, declara Victor Ponta. Altfel spus, ”poporul suveran” e un nimeni. Legea e contestată la Curtea Constituțională de către PDL. Curtea o găsește neconstituțională, tocmai din cauză că nu a ținut cont de rezultatul referendumului din 2009. Motivarea dată acestei decizii este prima de o claritate incontestabilă cu referire la obligativitatea rezultatului referendumului în deciziile legislativului de a modifica legea alegerilor Parlamentului.

Ce spune Curtea Constituțională:

”Referendumul, indiferent de caracterul său – decizional sau consultativ – cum este cazul referendumului naţional din anul 2009, reprezintă o modalitate de exercitare a suveranităţii naţionale.(…) Spre deosebire de referendumul decizional, referendumul consultativ produce un efect indirect, în sensul că necesită intervenţia altor organe, de cele mai multe ori a celor legislative, pentru a pune în operă voinţa exprimată de corpul electoral.

Această interpretare se întemeiază şi pe principiul loialităţii constituţionale (…), principiu care, în această materie, impune ca autorităţile cu competenţe decizionale în domeniile vizate de problematica supusă referendumului (în cazul de faţă Parlamentul) să ia în considerare, să analizeze şi să identifice modaliăţi de punere în practică a voinţei exprimate de popor. O altă viziune asupra efectelor referendumului consultativ l-ar reduce pe acesta la un exerciţiu pur formal, un simplu sondaj de opinie”.

Ce spun partidele astăzi, la cinci ani după referendum:

PSD a depus la Senat, acum câteva zile, un alt proiect de lege de reducere a numărului de parlamentari la 380, organizați în două Camere. Ignoră, în continuare, referendumul. Victor Ponta declara ieri că va propune la întâlnirea de la Cotroceni un sistem electoral de tip german (sic!), cu 300 de deputați plus minorități și maximum 110 senatori. Adică 430 de parlamentari și două Camere. Sateliții PSD, printre care și minoritățile, nu vor susține altceva decât partidul magnet.

PNL nu amintește nimic despre referendum, ci doar că susţine reducerea semnificativă a numărului de parlamentari şi „împiedicarea ca pe cale artificială, din cauza efectelor legii electorale, acest număr de parlamentari să crească în urma alegerilor”. Mai volubil decât Mihai Voicu, care a prezentat public mandatul PNL pentru discuțiile de la Cotroceni, Ludovic Orban afirmă că PNL va susține parlament bicameral, 100 de senatori și 300 de deputați, sistem de vot mixt, jumătate pe liste, jumătate uninominal. PDL și-a pierdut vocea în marele PNL. Nu suflă o vorbă despre referendumul din 2009, pe care l-a susținut.

Președintele Klaus Iohannis nu a invitat la consultări PMP, singurul partid care a susținut în campania prezidențială a Elenei Udrea respectarea rezultatului referendumului din 2009. Pe Monica Macovei, nici atât! Ea nu are nici măcar partid, dar Iohannis a promis public că-i va respecta cele zece condiții pentru care i-a obținut sprijinul în turul al doilea, printre acestea fiind și următoarea: ”Să organizați în 2015 un referendum național pentru eliminarea imunității parlamentarilor, miniștrilor și a președintelui, iar partidele care vă susțin să acționeze pentru ca voința exprimată a cetățenilor să fie transpusă în legislație și în noua Constituție”.

Iohannis are ocazia să dea mâine o lovitură de imagine. Dacă va solicita partidelor să respecte suveranitatea poporului exprimată prin referendum, va reuși să dea, cu adevărat, un semnal important. Indiferent de candidatul pe care l-au votat în noiembrie, cetățenii activi din punct de vedere electoral nu și-au schimbat opinia față de referendumul din 2009. Iohannis ar reuși să arate că într-adevăr are forța de a coagula forțele politice în jurul unui interes comun, care este și public: respectarea voinței poporului. Lipsa de detalii în declarațiile oficiale de ieri ale liderilor PNL, cu privire la mandatul cu care merg la Cotroceni, ar putea pregăti terenul unei declarații în sensul acesta din partea președintelui Iohannis.  Asta ar însemna ieșirea pe scut.

Dacă întâlnirea de mâine se va solda cu afirmații plate, generale, cum că se impune reducerea numărului de parlamentari, că partidele cu grupuri parlamentare  vor face și vor drege, dar fără referiri la voința poporului suveran, înseamnă că Iohannis iese sub scut. Să fii sub scut nu înseamnă neapărat că ești învingător.

Autor: Narcisa Iorga

Sursa: evz.ro

Je ne suis pas Charlie … Excusez-moi … je ne suis pas assez hypocrite

11 Ianuarie 2015 4 comentarii

Legat de atentatul de la redacţia  Charlie hebdo consider că este vorba de o crimă abominabilă care nu trebuie să se mai repete, ceea ce s-a întâmplat arată unde duce extremismul de orice fel, în cazul în discuţie, extremismul religios.

Sunt stupefiat, nu atât de amploarea   pe care au luat-o reacţiile la acest atentat, cât despre faptul că se leagă aceste atentate într-o aşa măsură de dreptul la liberă exprimare.

Văd că oameni politici importanţi, presa, o mare mulţime de oameni îşi exprimă extrem de indignaţi, oprobiul faţă de încălcarea dreptului la liberă exprimare, drept fundamental în democraţie.

În virtutea respectivului drept, precum şi a dreptului de a avea propria viziune asupra a cea ce e întâmplă, mă consider îndreptăţit  să spun:

 „Eu nu sunt Charlie pentru că nu sunt destul de ipocrit”

Je ne suis pas CHARLIE

A reduce totul la încercarea atentatorilor de a le băga celor de la publicaţia  Charlie hebdo pumnul în gură mi se pare un lucru cel puţin la fel de sinistru ca şi atentatul însuşi sau ca şi acel anunţ al Preşedintelui  SUA când zicea că Iraq-ul trebuie pus cu botul pe labe pentru că are arme chimice care pun în pericol siguranţa poporului american…

Eu n-am văzut nici până azi o armă chimică găsită în Irak şi nu cred că cineva a văzut cineva măcar una de sămânţă. Văd însă un puternic interes al SUA faţă de petrolul de acolo, mai precis, faţă de controlul asupra lui, văd cum din vistieria umplută de poporul american s-au scurs mii de miliarde de dolari, fără ca acesta să reacţioneze. 

Probabil acum urmează să asistăm la crearea unei puternice forţe care va încerca să zdrobească ISIS … evident, bălind cu gândul  controlului asupra petrolului din subsol.

Nu am fost, nu sunt şi nu voi fi niciodată de acord cu terorismul. Aşa că nici nu se pune problema să aprob în vreun fel acest atentat sau oricare altul. Detest însă, cu toată fiinţa mea, manipularea de orice fel.

De asemenea nu îmi permit să fiu destul de arogant încât să fac o analiză aprofundată a motivelor care au dus la atentatul de la  Charlie hebdo.

Nici pe departe nu pot să cred că înainte de publicarea acelor caricaturi de care se tot vorbeşte era totul frumos şi cu floricele.

Nu, acele rahaturi de caricaturi, prost realizate din punct de vedere artistic şi tehnic şi cu un mesaj care pare a se adresa fie unor retardaţi, fie unora nu prea duşi pe la şcoală, nu sunt o chestiune care trebuie ruptă din context.

E doar încă o etapă a unui război de uzură care durează de secole, un război care este expresia ciocnirii a două civilizaţii.

Fie că ne place sau ba, istoria omenirii mai consemnează şi alte ciocniri ale civilizaţiilor. Una din aceste ciocniri a fost, spre exemplu, ciocnirea dintre civilizaţia europeană  cea băştinaşă din America, ciocnire care a dus la anihilarea celei de-a doua.

Mai putem aminti şi ciocnirile  dintre civilizaţia europeană şi celelalte civilizaţii întâlnite de coloniştii europeni fie prin Asia, Africa, Australia ori cineştie ce insule mai mult sau mai puţin îndepărtate.

Orice sistem religios are propietatea de a modela după chipul şi asemănarea sa societatea care la generat sau unde ajunge dominant. 

Fără prea mari eforturi putem observa că Islamul este o religie cu o jumătate de mileniu mai tânără decât Creştinismul.

Ne oripilăm când vedem extremişti musulmani care ucid în numele Islamului, ne îngrozim la gândul că numitul Stat Islamic, de fapt ceea ce s-ar numi Califatul, o forţă suprastatală care ar adunda toate forţele din lumea islamică la un loc.

Am  văzut decapitări, vedem cum se doreşte aplicarea stricto sensu a Şariei.

Șaria (în arabă:شريعة – Shari’a) este denumirea unei legislații socotită islamică şi este insprată pe de-o parte din prescrierile Coranului, conform tradiției istorice (sunită sau șiită) și în cadrul acestei tradiții, conformă tradițiilor juridice majoritare ale fiecărei țări (pentru sunism malechită, șarifită, hanafită sau oahabită iar pentru șiism alevită, alauită, isnașarită, druză, ibadită, ismaelită sauzaidită);  pe de altă parte din Sunna (tradiție inspirată din povestirile despre viața profetului Mahomet și a tovarășilor săi, povestiri denumite Hadith). Șaria se constituie în secolele VII și VIII e.n., odată cu extinderea califatului Omeiad, primul stat islamic din lume.

Poate nu ar fi cazul să ne oripilăm, totuşi, prea tare de modul de manifestare a Islamului. Cam aceleaşi tendinţe expansioniste le manivesta şi Creştinismul. 

Cu ce au fost mai bune Cruciadele care încercat aducerea teritoriului Ţării Sfinte sub control european? Cu ce au mai buni fost mult adulaţii nobili pe care îi vedem în tablouri îmbrăcaţi în armură şi declaraţi eroi pentru felul în care au luptat la cruciade faţă de cei pe care azi îi numim terorişti? Au ucis mult mai mulţi oameni vinovaţi doar de faptul că nu erau creştini decât nemusulmani ucid teroriştii de  ieri, de azi şi foarte probabil de mâine…

Cu ce este mai rea Şaria decât ceea ce făcea tribunalul religios numit Inchiziţie. Aceasta inventa vrăjitoare apoi, într-un spectacol care azi ne-ar părea absolut grotesc numit proces, le ucidea prin ardere pe rug. Groaznică şi spectaculoasă moarte. Mult mai groaznică şi mai spectaculoasă decât decapitările care ne îngrozesc.

Le cerem musulmanilor să se comporte civilizat, adică după nişte norme pe care noi le considerăm bune uitând că atunci când Creştismul avea vârsta Islamului ne comportm în esenţă la fel.

Islamul încă nu a zdrobit o civilizaţie, Creştinismul a anihilat orice urmă a civilizaţiei Maia găsite în America fără a avea nici cea mai mică jenă.

Ne lăudam cu superioritatea noastră, deci trebuie să ne impunem valorile, aşa cum făcea în antichitate Imperiul Roman, cel care a impus Europei valorile sale, valori pe care nici măcar nu le-a generat, acestea fiind de fapt luate grosso modo de la greci. uităm însă că de exemplu cifrele pe care le folosim sunt cifre arabe.

Poate nu ar trebui să mai  încercăm să ne impunem valorile noastre nu doar la noi acasă ci peste tot unde ajungem. Or fi  bune valorile democraţiei … nu zic … sunt urmarea unor procese lungi şi de multe ori dureroase.

Nici valorile islamului nu au apărut peste noapte … are şi Islamul valorile lui seculare.

Cât despre faptul că  atentatul  de are am vorbit este scos din context, ca să revin la ciocnirea dintre Islam şi Creştinism, la războiul dintre lumile generate de fiecare, cred că ar trebui să ne amintim  de Imperiul Otoman şi de multele ciocniri pe care noi  şi alte ţări creştine le-am avut cu ei. Şi Imperiul Otoman dorea să impună valorile Islamului.

Nu se poate vorbi de faptul că atentatele (cel de la Charlie hebdo, cel asupra Gemenilor New York-ezi, cel din Bulgaria de acum câţiva ani  sau altele) au ca ţintă doar blocarea libertăţii de exprimare. 

Aşa cum s-a lovit în sensibilităţile lor ei, la rândul lor au lovit nu odată în sensibilităţile noastre. Şi ai au publicat caricaturi în presa de acolo care jigneau Creştinismul. Au jignit America arzându-i drapelul şi spunând tot felul de porcării despre Preşedinţii Americi  indiferent cum se numeau.

 Nu pot să mă declar Charlie pentru că se comite o mare porcărie scoţând în evidenţă doar problema libertăţii de exprimare.

Nu pot să mă declar Charlie atâta timp cât, am pe platforma Facebook, care se vrea un simbol al libertăţii de exprimare, un cont blocat pentru că în paranoia lui, cuiva i s-a părut că ceea ce am distribuit încălca grav regulamentul şi administratorii platformei pur şi simplu nu au creat un mod în care să explici despre ce este vorba, cam cum făcea Inchiziţia, dacă cineva te acuza de ceva, te ardeau pe rug fără a te putea apăra cu adevărat.

Nu pot să mă declar Charlie, pentru că nu sunt destul de ipocrit ca să văd paiul din ochiul altuia şi să nu văd paiul din ochiul meu.

Chiar dacă nu mă pot declara Charlie, nu am cum să fiu de acord cu crimele la care se dedau teroriştii şi să nu doresc din tot sufletul ca cei car le-au făcut să fie pedepsiţi la un loc cu cei care i-au manipulat şi i-au determinat să ucidă. 

Da.. asta e în esenţă … nu pot să mă declar Charlie, pentru că nu sunt destul de ipocrit …

%d blogeri au apreciat asta: