Archive

Archive for the ‘Tristeţi’ Category

Odihnește-te în pace, Simona Catrina …

Simona Catrina a s-a stins … 

Avea doar 49 de ani

Numai de-a naibii am să trăiesc, am să înot prin Iad şi am să ies la suprafaţă, am să mă trezesc din orice comă, am să îndur orice. Am să arăt că Dumnezeu e mai puternic decât o satană deplorabilă, care, fiindcă se simte o legumă, atacă murdar. Tipic“, aşa şi-a anunţat jurnalista cititorii că a fost diagnosticată cu cancer mamar, într-un text publicat pe revistatango.ro.

DUMNEZEU SĂ O ODIHNEASCĂ !

Vizita lui Jim Gillis

7 Octombrie 2016 Lasă un comentariu

14100296_10154460501949941_8375968139465187163_n“Cred că a fost un om mult mai remarcabil decât au bănuit vreodată membrii familiei lui și prietenii intimi. Avea o imaginație aprinsă, vie, de soiul acelora care fac treabă spontan, și o fac bine, cu ușurință și grație, fără nici o pregătire prealabilă, construind o poveste pe măsură ce aceasta se desfășoară, fără să-i pese încotro se îndreaptă, bucurându-se de fiece găselniță ce-i trece prin minte și nesinchisindu-se dacă povestirea se va încheia într-un mod satisfăcător și scânteietor sau nu se v-a încheia deloc. Jim se născuse umorist și încă unul foarte priceput. Când îmi amintesc cât de inspirate erau improvizațiile lui de amator, am convingerea că ar fi putut deveni o stea de primă mărime, dac-ar fi fost descoperit și s-ar fi exersat câțiva ani cu condeiul în mână. Un geniu nu prea are șansa de a se descoperi pe sine însuși și e puțin probabil să fie descoperit de prietenii săi apropiați; de fapt, ca să vorbim mai pe șleau, cred că e cu neputință ca un geniu – cel puțin un geniu literar – să fie descoperit de prietenii săi apropiați; aceștia sunt atât de aproape de el, încât nici nu-l pot vedea în adevăratele lui proporții, nu-și pot da seama că între ei și el există o deosebire considerabilă. Într-un cuvânt, nu-l pot vedea în perspectivă – or numai în perspectivă poate fi percepută deosebirea dintre el și ceilalți membri ai cercului lor limitat.” 

Fragmentul de mai sus este din autobiografia lui Mark Twain și este o cugetare despre bunul său prieten Jim Gillis, după ce i-a parvenit vestea morții acestuia. Mi-a părut o descriere atât de potrivită pentru Gyuri Pascu, încât am avut senzația că Gyuri a fost odată Jim Gillis, cel mai bun prieten al lui Mark Twain. Și că i-a demonstrat lui Mark Twain că a avut dreptate în ceea ce-l privea.

sursa micdavinci.wordpress.com


Categorii:Gânduri, Personalităţi, Tristeţi Etichete:, ,

Ioan Gyuri Pascu a murit …

26 Septembrie 2016 Lasă un comentariu

Ioan Gyuri Pascu a murit … avea 55 de ani …

Dumnezeu să îl odihnească în pace…

ioan-gyuri-pascu

 

… restul sunt doar vorbe.

Categorii:Tristeţi Etichete:

Pianoforte

20 Septembrie 2016 Lasă un comentariu

if16

Larisa închise ochii si îşi dori să fie la festivalul din piazza Malborghetto di Tasso sau la cel din Parco Lambro din Milano. Îşi imagina lumea perfectă ca o comă, o evadare pentru totdeauna în realitatea virtuală. Să poţi fi mereu în cele mai fericite clipe, să modelezi aşa cum îţi doreşti evenimentele! Pentru o clipă îşi simţi inima bubuind de dragoste şi mâinile lui Fabri pe umerii ei, protejând-o în oceanul de oameni care cântau refrenul melodiei lor. Inspiră adânc şi clipa de ameţeală trecu.

Îşi îndreptă spatele, privi ecranul laptopului şi chicoti. Maică-sa, ghid turistic, o purtase după ea prin toată lumea, dar deşi neglija şcoala, cumva găsea peste tot un pian la care Larisa să exerseze. Pentru că, îi explica mama, tatăl ei era un pianist celebru iar Larisa, fară dubiu, îi moştenise talentul. Ce e drept, semănau ca două picături de apă, fotografiile atestau asta, iar Larisa luase locul întâi la un concurs de creaţie şi la unul de interpretare, cu o fugă de Mozart, Kyrie din Recviem.

Începu să scrie. Degetele îi alergau fin pe taste, pe fruntea înclinată îi căzu o şuviţă scăpată din codiţa blondă. Era concentrată, uşor transfigurată şi unghiile îi atingeau melodic tastele, ca Impromptu Op.90 N.4 a lui Schubert într-o interpretare a lui Rubinstein.

Pagină după pagină, modificări de articole, ordonanţe, legi şi norme metodologice prindeau viaţă şi se grăbeau să influenţeze destine. La Monitorul Oficial R.A. excelența și implicarea erau întotdeauna răsplătite şi erau oferite angajaților pachete de beneficii atractive, adecvate nevoilor lor precum și un mediu de lucru excelent.

sursa micdavinci.wordpress.com


Actorul George Alexandru de la Teatrul Nottara a decedat … DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ !

Sâmbătă, 2 Ianuarie 2016, actorul George Alexandru a decedat la spitalul Fundeni din Bucureşti.

A jucat trei decenii la Teatrul Nottara.  A apucat să vadă cum Teatrul Nottara a fost evacuat deoarece clădirea nu avea avizele necesare funcţionării.

„Din  păcate, a apucat să trăiască plecarea noastră din Teatrul Nottara. A trăit intens plecarea noastră. Am hotărât să-l depunem în foaierul principal. A jucat treizeci de ani în Teatrul Nottara”, a declarat directoarea Teatrului Nottara, Marinela Ţepuş.

DUMNEZEU SĂ-L ODIHNEASCĂ

CRUCE
George Alexandru

George Alexandru 

n. 21 noiembrie 1957, București – d. 2 ianuarie 2016

Filmografie:

  • Ecaterina Teodoroiu (1978)
  • Ultima noapte de dragoste (1980)
  • Dreptate în lanțuri (1983)
  • Masca de argint (1985)
  • Noi, cei din linia întâi (1985) – slt. Horia Lazăr
  • Figuranții (1987)
  • François Villon – Poetul vagabond (1987)
  • Drumeț în calea lupilor (1988)
  • Rezervă la start (1988) – Simion
  • Mircea (1989)
  • Cenușa păsării din vis (1989)
  • Coroana de foc (1990)
  • Escu (1990) – film TV
  • Drumul câinilor (1991)
  • Cezara (1991)
  • Cum vă place? (1992) – film TV
  • Înnebunesc și-mi pare rău (1992)
  • Balanța (1992) – Securist
  • Rămânerea (1992)
  • Chira Chiralina (1993)
  • Vulpe – vânător (1993)
  • Polul Sud (1993)
  • Începutul adevărului (Oglinda) (1994)
  • E pericoloso sporgersi (1994) – Dinu Staroste
  • Asfalt Tango (1995) – Intrusul
  • Huntress: Spirit of the Night (1995) – străinul din tren
  • Punctul zero (1996)
  • Omul zilei (1997)
  • Triunghiul Morții (1999)
  • Faimosul paparazzo (1999)
  • În fiecare zi Dumnezeu ne sărută pe gură (2001)
  • Dulcea saună a morții (2003) – Mustețea
  • Milionari de weekend (2004) – Merțanu’
  • Sindromul Timișoara – Manipularea (2004)
  • Băieți buni (serial TV, 2005) – Igor
  • Un espresso (2005) – Asasinul
  • Happy End (2006) – tatăl Danei
  • La urgență (serial TV, 2006) – Moș Crăciun
  • Cu un pas înainte (serial TV, 2008) – Nelu Coadă
  • Supraviețuitorul (2008) – Uri
  • Nunta mută (2008)
  • Casanova, identitate feminină (2008)

 

Categorii:Tristeţi Etichete:,

Crima de la Clubul „Colectiv” …

31 Octombrie 2015 Lasă un comentariu

Au avut o singură vină. Erau tineri şi doreau să se distreze cu exuberanţa tinereţi. Atât!

Din cauza indolenţei, a lipsei de respect faţă de siguranţa celorlalţi şi a unei dorinţe nemăsurate de a face bani cu orice preţ a unora ei au murit mult prea tineri.

Dumnezeu să-i odihnească !

 Dumnezeu să-i odihnească

Erau tineri cu poftă de viaţă. Doreau doar să se distreze la Clubul „Colectiv” cu toată exuberanţa tinereţii lor.

Aveau visuri, credeau că au viaţa înainte.

Unii au murit, alţii vor avea sechele pentru perioade lungi sau chiar pentru toată viaţa.

Buretele folosit ca fonoizolaţie şi o sursă de foc este o adevărată bombă incendiară.

O încăpere cu o singură uşă utilizabilă, fonoizolată cu burete şi fără siteme pentru stingerea automată a incendiilor deoarece patronilor nu le pasă decât de banii lor şi deloc de siguranţa celorlalţi, în care se folosesc artificii, tixită cu sute de oameni, poate foarte uşor să să fie definită ca o cameră de execuţie.

Acolo pot ucide focul, monoxidul de carbon, panica, imposibilitatea de a ieşi în timp util.

Ceea ce s-a întâmplat la Clubul „Colectiv” a fost crima.

O crimă de care se fac vinovaţi, patronii, administratorii, cei care au lăsat să funcţioneze locul fără a avea autorizaţiile necesare, cei care trebuiau să controleze ce se întâmplă acolo şi să vadă dacă totul e în regulă.

Toţi trebuie condamnaţi fără întârziere pentru crimă deoarece indolenţa, lipsa de responsabilitate faţă de viaţa celor care veneau la clubul respectiv şi dorinţa de a face bani cu orice preţ investind cât mai puţin, au ucis.

Această prezentare necesită JavaScript.

OARE DE CE UITĂM UNEORI SĂ FIM OAMENI ?

1 Septembrie 2015 2 comentarii

Pe siteul Monicăi Iacob Ridzi apare un articol deznădăjduit şi extrem de şocant …

În numele deţinuţilor care sunt bolnavi şi nu au dreptul de a se trata aşa cum trebuie doamna Ridzi cere pentru aceştia … dreptul de a fi condamnaţi la moarte …

Poate sunt vinovaţi cei aflaţi după gratii .. poate unii nu… un lucru e cert. În România pedeapsa cu moartea a fost abolită.

Oare a împiedica pe cineva să îşi trateze cum trebuie bolile de care suferă nu e o formă de condamnare la moarte? Şi nu una rapidă, prin împuşcare, spânzurare sau cu injwecţie letală cu una mult mai chunuitoare … prin boală …

Nu pot să nu îmi amintesc de Cazul Ţundrea, un nefericit care a picat ca musca în lapte şi din cauza că un procuror dorea să dea bine rezolvând acest caz a stat la închisoare 15 ani bătuţi pe muche. La capătul lor s-a dovedit că era nevinovat. Prea târziu, omul a făcut un cancer care l-a ucis…

Oare chiar e nevoie ca din cauza unor, vezi Doamne, principii de la care nu facem rabat, să lăsăm nişte oameni să moară?

Chiar dacă cineva a furat, tot am rămâne… a nu-i întinde o mână de ajutor şi a-l lăsa să moară ca un câine o fi o chestie care înnobilează? Nu cred …

Oare de ce uităm în unele cazuri ce trebuie să fim înainte de a orice? Să fim oameni?

Citiţi articolul publicat pe siteul doamnei Ridzi … poate, după aceea, staţi cinci minute şi vă puneţi măcar câteva întrebări…

Dacă se poate, în faţa oglinzii ...

Monica Iacob RidziCondamnaţi la moarte


În România s-a reintrodus pedeapsa cu moartea.

  Cer public legalizarea ei.
  Pentru toţi deţinuţii bolnavi.
  În special pentru cei cu infracţiuni economice, care nu reprezintă pericol pentru societate şi nu au antecedente penale, dar care au primit pedepse mai mari decât violatorii şi criminalii recidivişti.
   De ce să mai cheltuie statul bani cu deţinuţii bolnavi, care au nevoie de tratamente, transport, spital, analize, investigaţii, regim alimentar, etc., dacă sfârşitul, în funcţie de cât rezistă fiecare, e acelaşi: moartea?
  Deţinuţii bolnavi nu pot fi nici măcar reeducaţi, pentru că, bolnavi fiind, nu pot participa la activităţile socio-educative. Prin urmare, scopul pedepsei privative de libertate, anume reeducarea, nu poate fi atins.
  Deţinuţii bolnavi nu pot fi nici eliberaţi condiţionat, mai repede, pentru că fiind inapţi medical, nu pot munci, prin urmare nu pot obţine nici zile câştig. Mai repede sunt eliberaţi din penitenciare criminalii şi violatorii sănătoşi, care muncesc. Duminică, 16 august 2015, o ştire la televizor anunţa că un deţinut bolnav din penitenciarul din Craiova a murit. Pe noi, cei din penitenciare, aceste informaţii nu ne surprind, pentru că deţinuţi bolnavi mor, în fiecare săptămână, sau chiar mai des, în anumite penitenciare.
  Noi, cei care suntem bolnavi, ne întrebăm: “Oare voi fi eu următorul? Cât voi mai rezista?“.
  Am aflat, de la televizor, că deţinutul care a murit era un om de afaceri din Craiova. Fusese condamnat pentru o infracţiune economică, în februarie 2014 şi urma să fie eliberat peste o lună. Era în evidenţa penitenciarului ca suferind de mai multe afecţiuni cronice. Din păcate, organismul lui a cedat, după un an şi jumătate de detenţie. Dumnezeu să-l odihnească!
   In esenţă, dacă suferi de boli cronice, în penitenciar este imposibil să respecţi recomandările medicilor, pentru a nu îţi agrava afecţiunile. Sfârşitul este acelaşi, pentru toţi cei care suferă de boli cronice: moartea.
  Dacă ar fi fost acasă şi ar fi putut respecta recomandările medicilor, omul de afaceri din Craiova ar fi fost în viaţă în acest moment.
  După un an şi jumătate de detenţie, de chin şi suferinţă, acest om a murit. Copiii lui au rămas fără tată, soţia fără spijin, familia în suferinţă cumplită. Era condamnat pentru o infracţiune economică si nu avea nici antecedente penale. Stau şi mă întreb, cei care l-au condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, ştiind ce afecţiuni are, dorm liniştiţi acum? Oare câţi oameni trebuie să mai moară în penitenciarele din România ca să-şi îndrepte cineva privirea şi spre acest sistem? Câte procese trebuie să mai piardă România la CEDO, câţi bani trebuie să mai plătescă românii despăgubiri deţinuţilor, ca să aibă curaj oamenii politici să iasă din zona discursului populist şi să ia o decizie si să decongestioneze penitenciarele din România, să facă loc pentru violatori şi criminali şi să-i lase acasă pe cei bolnavi, care nu reprezintă un pericol pentru societate, ca să-şi trăiască ultimele zile, luni sau cât le mai dă Dumnezeu, alături de copii, de familie?
  Vi se pare că românii trăiesc mai bine dacă deţinuţii bolnavi mor în penitenciare? Că justiţia este mai credibilă? Că statul de drept este mai puternic? Dacă statul cheltuie bani să ţină în penitenciare oameni bolnavi, fără antecedente penale, care nu reprezintă un pericol pentru societate? De ce să nu-i lăsăm, ca în alte ţări din UE, să ispăşescă pedeapsa la domiciliu, să-i îngrijească familia? De ce să le plătim noi, din bani publici, transportul de la penitenciar la spital, uneori zilnic pentru chimioterapie, proceduri medicale, investigaţii si tratamente?
  Ştiţi că sunt deţinuţi care săvârşesc infracţiuni, intenţionat, pentru a ajunge într-un penitenciar şi a fi duşi cu maşina la spital pentru investigaţii şi tratamente, care se fac cu prioritate pentru deţinuţi, în timp ce ceilalţi bolnavi aşteaptă pe holurile spitalelor?
  Cele mai mari sume de bani se cheltuie în penitenciare cu paza, transportul, cazarea, investigaţiile şi tratamentele miilor de deţinuţi bolnavi.
  Nu ar fi mai bine să contribuim la creşterea pensiilor, salariilor sau alocaţiilor copiilor noştri cu aceşti bani? Sau să renovăm câteva spitale? Sau penitenciarele? Pentru că, în acest moment, şi deţinuţii sănătoşi se îmbolnăvesc din cauza condiţiilor de detenţie.
  Mă întreb când şi cine sau dacă va avea cineva curajul să facă ceva şi pentru sistemul penitenciar din România. Pentru că, de exemplu, nu sunt suficienţi bani pentru a plăti orele suplimentare ale angajaţilor penitenciarelor, dar se cheltuie foarte mulţi bani cu deţinuţii bolnavi. Care ar putea fi lăsaţi acasă, dacă nu au săvârşit fapte cu violenţă şi nu reprezintă un pericol concret pentru societate. Astfel, nu ar mai fi nevoie de suplimentarea fondurilor pentru penitenciare. Cu economiile făcute se pot suplini lipsurile actuale.
  Administraţia Naţională a Penitenciarelor este aproape de colaps. Sistemul penitenciarelor este subfinanţat, penitenciarele suprapopulate. Deţinuţi stau, de multe ori, câte 2 în pat. Condiţiile sunt greu de suportat, atât pentru deţinuţi cât şi pentru angajaţii penitenciarelor. Angajaţii sunt insuficienţi, faţă de nevoile sistemului, iar bani pentru plata orelor suplimentare nu sunt. Departamentele socio-educative din penitenciare, cele care ar trebui să se ocupe de reeducarea tuturor deţinuţilor, funcţionează în regim de avarie. Personalul angajat în aceste departamente este insuficient şi, oricâte ore suplimentare ar lucra, le este imposibil să facă faţă. Întreg sistemul penitenciar funcţionează în regim de avarie.
  De exemplu, la Spitalul Penitenciar Jilava este un singur psiholog şi sunt aproximativ 350 de bolnavi, internaţi permanent.
  Fiecare zi în penitenciar este o luptă pentru supravieţuire, este un chin, o suferinţă greu de descris, pe care, cei care au puterea, se tem să o curme. Pentru un om care suferă de boli cronice grave, condamnarea cu executare înseamnă condamnarea la moarte.
  Îmi amintesc acum cuvintele părintelui Arsenie Boca care spunea că: “Omul care poate să facă binele şi nu-l face, este o fiinţă josnică.” Constat că sunt multe “fiinţe josnice” în România, pentru că nu au curajul să ia decizii. Se tem. Normal ar fi să ne temem doar de Dumnezeu. Aceasta ar fi o Românie normală în care cu toţii ne-am dori să trăim. O Românie cu mai puţini oameni nevinovaţi în penitenciare, dupa grave erori judiciare sau abuzuri, o Românie în care oamenii politici nu se întrec în discursuri populiste, despre independenţa justiţiei, întărirea statului de drept sau lupta împotriva corupţiei, dând exemple de luptă împotriva corupţiei oameni care nici nu au fost acuzaţi de fapte de corupţie, o Românie în care drepturile oamenilor să fie respectate, o Românie în care oamenii să aibă curaj să vorbească, curaj să ia decizii.

Autor: Monica Iacob Ridzi

Sursa: monicaridzi.ro

Data publicării: 01.09.2015

%d blogeri au apreciat asta: