Pianoforte

---

Larisa închise ochii si îşi dori să fie la festivalul din piazza Malborghetto di Tasso sau la cel din Parco Lambro din Milano. Îşi imagina lumea perfectă ca o comă, o evadare pentru totdeauna în realitatea virtuală. Să poţi fi mereu în cele mai fericite clipe, să modelezi aşa cum îţi doreşti evenimentele! Pentru o clipă îşi simţi inima bubuind de dragoste şi mâinile lui Fabri pe umerii ei, protejând-o în oceanul de oameni care cântau refrenul melodiei lor. Inspiră adânc şi clipa de ameţeală trecu.

Îşi îndreptă spatele, privi ecranul laptopului şi chicoti. Maică-sa, ghid turistic, o purtase după ea prin toată lumea, dar deşi neglija şcoala, cumva găsea peste tot un pian la care Larisa să exerseze. Pentru că, îi explica mama, tatăl ei era un pianist celebru iar Larisa, fară dubiu, îi moştenise talentul. Ce e drept, semănau ca două picături de apă, fotografiile atestau asta, iar Larisa luase locul întâi la un concurs de creaţie şi la unul de interpretare, cu o fugă de Mozart, Kyrie din Recviem.

Începu să scrie. Degetele îi alergau fin pe taste, pe fruntea înclinată îi căzu o şuviţă scăpată din codiţa blondă. Era concentrată, uşor transfigurată şi unghiile îi atingeau melodic tastele, ca Impromptu Op.90 N.4 a lui Schubert într-o interpretare a lui Rubinstein.

Pagină după pagină, modificări de articole, ordonanţe, legi şi norme metodologice prindeau viaţă şi se grăbeau să influenţeze destine. La Monitorul Oficial R.A. excelența și implicarea erau întotdeauna răsplătite şi erau oferite angajaților pachete de beneficii atractive, adecvate nevoilor lor precum și un mediu de lucru excelent.

sursa micdavinci.wordpress.com

---

Ca un fir de iarbă

---

Greu, greu. Efectiv e aproape imposibil să nu cazi în ispita indignării. Să nu incepi să te agiţi cu pumnii strânşi şi să înjuri în dreapta şi-n stânga ca un nebun. Să nu invoci toate forţele supranaturale şi să nu-ţi doreşti să vină odată nenorociţii ăia de alienşi ca să scoată lumii din cap toate religiile şi cutumele. Să nu îţi doreşti anarhia totală, deşi e clar că e cea mai mare tâmpenie pe care ţi-ai putea-0 dori. Să vizualizezi cele mai cumplite palme pe care le-ai trosni ălora care te fură, apoi te jupoaie şi pun sare pe tine şi pe munculiţa ta. Să nu te enervezi când şoseaua rulează o zi întreagă intre câmpuri virane, lăsate în paragină, uscate drob sau pline de spini şi scaieţi deşi lângă ele şerpuiesc râuri pline cu peşte. Să nu îi baţi pe ăia care nu-s în stare să înfingă o vargă în pământ şi taie copacii crescuţi de-aiurea, neplantaţi de nimeni. Să nu te scârbească mizeria  duhnitoare a celei mai distructive şi leneşe specii. Din care faci parte. Eşti nebunul, furiosul, neputinciosul, naivul. Ai nevoie de ajutor specializat. Ca să te integrezi. Să vizualizezi frumuseţea  care mocneşte în fiecare grăunte de pământ, forţa cu care viaţa explodează în cele mai imposibile circumstanţe. Miracolul  tăcut al naturii. Mirosul ei proaspăt. Valurile care aduc comori. Misterul catralioanelor de stele care luminează noaptea. Painea fierbinte şi mâncarea aburindă. Paharul cu broboane reci. Felul în care trosneşte pepenele înainte să se deschidă roşu zaharisit. Cele două fete care vorbesc  şoptit pe bancă. Cei doi băieţi care repară un scuter. Mingea care se rostogoleşte pe alee, spre niciunde. Răcoarea parfumată a lenjeriei de pat. Oftatul epuizat cu care aluneci în neant.

sursa micdavinci.wordpress.com

---

 

Simbiotul

   De mult timp am convingerea că-n mine doarme un monstru care atunci când se trezeşte mă determină să fac lucruri nebuneşti. Mulţi ar fi îngrijoraţi, poate, de pornirile astea, s-ar ruşina şi ar avea mustrări de conştiinţă, s-ar corecta şi ar face schimbări radicale. Dar mie îmi produc o stare indescriptibilă de bucurie, simpla amintire îmi smulge un rânjet fericit şi mă binedispune. Şi asta încă din copilărie, cu timpul doar mi-am perfecţionat metoda, nici un moment nu m-am gândit să inhib entitatea asta şi niciodată n-am scăpat vreo ocazie să o las să se manifeste în toată splendoarea. Tentaţia e prea mare şi îmi place simbioza. Dacă nu a existat cu adevărat, acum există.

  Ce poate fi mai plăcut decât să-l priveşti cu consideraţie pe cel care încearcă să te aburească, neştiind ce-l aşteaptă? Să-l laşi să-şi facă ritualul solemn, să-i admiri gestica, argumentele, expresivitatea, momentul în care începe să folosească pluralul la persoana întâi, felul in care cu un fluturat de mâini şi voce tremurătoare şi adâncă dejoacă planurile malefice ale mulţimii cu elementele ei, ceilalţi, ăia şi să-i intăreşti convingerea că persuasiunea lui te-a subjugat? Ador oamenii ăştia, fără ei m-aş plictisi de moarte.

  Dar cel care ar face orice ca să te ajute, chiar să-ţi ţină laptopul cât mergi în echilibru pe coama acoperişului numai ca să-i arăţi că degeaba insistă intr-una că nu poti, deşi niciodată nu ţi-a trecut prin minte să faci asta? Aştia sunt favoriţii mei, în cazul lor chiar reuşesc să simt ceva regrete şi chiar devin o persoană profund morală şi empatică, cu criterii şi idealuri. Temporar.

  Apoi sunt simplii farsori care visează (sau au ghinionul) să-şi încerce măiestria pe spinarea unora cărora nimeni nu le-a pus capac şi în cazurile astea apar transformări absolut remarcabile ale lor. În oameni profund religioşi, cu viziuni şi tot tacâmul.

  Trebuie să mă gândesc la un nume potrivit pentru monstrul meu.

Sursa: micdavinci.wordpress.com

---

Mircea Badea se crede independent …

Uneori păsările din colivie ajung să se creadă libere…

Când se deschide ușa coliviei refuză să plece din colivie pentru că se tem de libertate.

Uneori marionetele se ajung să se creadă independente …

Când li se rup ațele care îi manipulau, refuză să stea în picioare de teamă să nu cadă.

La fel și Mircea Badea repetă tot timpul că este independent…  dacă i s-ar rupe sforile ar cădea la pământ ca o cârpă.

M-am întristat …