Arhiva

Posts Tagged ‘Andrei Pleşu’

SIMONA IONESCU: „Dan Puric vrea să pună ordine în țară. Împreună cu grupul său – „NOI”. Noi, ăștilalți, neafiliații, suntem băgați în țarcul pe care Dan Puric a scrijelit „EI” … ”

Când ziceam că Dan Puric ar trebui dus la un cabinet psihiatric şi tratat de paranoia mi s-a reproşat că m-am tâmpit…

Nu l-au internat, boala a avansat, autosuficienţa sa netratată se pare că a ajuns să îl facă să se creadă deţinătorul Adevărului Absolut… Evident, singurul deţinător …

Puric

* * * * *

Mimați prost, de data aceasta, domnule Dan Puric! Nu vorbiți de șobolanii Securității, că iar rezultă că vă uitați în oglindă! O să credem că i-ați cunoscut prea bine!

Simona Ionescu

Simona Ionescu

Dan Puric vrea să pună ordine în țară. Împreună cu grupul său – „NOI”. Noi, ăștilalți, neafiliații, suntem băgați în țarcul pe care Dan Puric a scrijelit „EI”. Ca să ne fie clar că suntem în război fratricid.

 Zice Dan Puric în debutul emisiunii lui Rareș Bogdan: „În fața unei dezordini premeditate se răspunde cu ordine premeditată, în fața materiei organizate nimeni nu stă. Mărturisirile noastre publice fac parte din faptul că NOI trebuie să facem curățenie în țara asta, nu EI. Prin aceste atitudini, NOI trebuie să facem ordine în țară, nu ne fac EI nouă ordine! Peste ordinea morală a acestui neam nu trece nimeni”.

Păi, hai să facem ordine, domnule Dan Puric! Vă atenționez de la început că suntem apropiați ca vârstă, deci am trăit sub aceeași Românie, și cu bune, dar mai ales rele, deci mentalul și senzorialul nostru cognitiv se întrepătrund în punctele esențiale. Nu ne cântărim aici naționalismul fiecăruia, fiindcă scopul emisiunii de la Realitatea Tv nu a fost acesta, ci unul mult mai pământean, cu ancore bine înfipte în interesul financiar, ceea ce nu-i rău dacă, pentru a-ți atinge scopul, nu te cațeri pe spinarea altuia ca să te vezi tu după gard și, odată ajuns sus, să țipi că ăla peste care te-ai urcat este un nenorocit. Așa ai procedat dumneata, domnule Puric, cu Evenimentul zilei, în emisiunea impasibilului Rareș Bogdan, joi seara. Ca să-ți motivezi demersul intervenției, pentru că îți era teamă să te lupți cu procurorii în toiul unei anchete penale, iar publicului trebuia să-i dai totuși un sac de box, un vinovat de serviciu, ai introdus în monolog ziarul. În mod diversionist.

Citind transcrierea emisiunii (mulțumesc, Monitoring Media!), ca să mă conving că ceea ce-mi transmiseseră oamenii care au văzut în direct cum Dan Puric „pișcă” Evenimentul zilei, am descoperit lesne motivul pentru care „v-ați cerut” în platoul lui Rareș Bogdan alături de Pavel Chirilă de la clinica Polisano. „Rațiunea mea de a veni aici este de a discuta despre un caz exponențial. Este vorba de domnul Mircea Tudor”, ați dezvăluit publicului, ațâțat inițial cu originala propagandă naționalistă, marca Dan Puric. Și împotriva căreia n-am niciun reproș, deoarece trăim într-o țară în care acum ne putem exprima liber opiniile. Doar că ele, opiniile, trebuie să conțină Adevăr, nu Miniciună!

Ca să înțelegeți de ce mă supără derapajul lui Dan Puric la adresa EVZ, am să redau fragmentul în care actorul își expune clar motivul pentru care a vrut să apară la televizor, precum și atacul de tip securistic asupra ziarului, ca să explice (cui, procurorilor?) de ce se bagă într-o anchetă penală. Domnule actor, stimabile regizor pe care team apreciat mereu pe scena Teatrului Național, exprimă-ți revolta, vino cu Adevărul Tău, dar nu bălăcări un ziar și niște jurnaliști care n-au făcut nicio investigație de presă împotriva prietenilor dumitale, vânzând minciuni și calomniând. „Eu am venit aici dintr-o datorie morală- zice Dan Puric. Cel mai frumos lucru în lumea asta este fidelitatea și libertatea omului. Din fidelitate vizavi de valori am venit aici. Nu am venit să apăr condiția cuiva sub nici o formă, pentru că ea devine partinică și devine suspectă. Eu am venit aici să vorbesc despre un adevăr care este călcat în picioare. Eu sunt aici pentru țara în care m-am născut și de care sunt mândru și pentru prietenul meu Mircea Tudor.(…) Mircea Tudor prin natura lui face parte din familia celor care au îmbunătățit viața oamenilor. Indiferența statului român față de invenția lui Mircea Tudor este una de tip comunist. Dacă Mircea Tudor este arestat, ce câștigă statul român și ce pierde statul român? Și dacă peste 10 ani se dovedește că Mircea Tudor este total nevinovat și că aceastăteribilă invenție, la nivel mondial unică, ar fi adus statului român un câștig fabulos se poate da în judecată DNA pentru atac și subminarea economiei naționale. Reversul există?”

OK, dați în judecată procurorii DNA, luați-vă cu ei de piept, înfigeți pumnalul cuvintelor în pieptul statului român pentru indiferența de care dă dovadă, dar de ce trebuie să vă motivați atacul invocând că o faceți din cauza ziarului care are ca politică editorială ascultarea tuturor părților implicate? Am să vă dau imediat răspunsul, dar acum vreau să le ofer cititorilor posibilitatea să citească „panseul” intelectual prin care caracterizați un ziar și niște jurnaliști care fac presă curată de 24 de ani. Dan Puric: „Și atunci popândăii și castrații ăia de la Evenimentul zilei au sărit pe mine și au început să zică că fac afaceri cu biata mea carte de 20 de lei. Niște securiști de brotăcei de closet care au început să scrie prin toată presa. Știu foarte bine că mi-ați luat apărarea (n.r. – Rareș Bogdan) și chiar m-a impresionat. Dar eu vă spun, suntem sub mâna lor. De ce? Pentru că aici am declinat și am afirmat niște principii de dragoste de țară și atunci șobolanii de serviciu ai Securității, securiștii, pentru că nu putem jigni aparatul de securitate, securiștii ăștia notorii plus Securitatea ocultă atacă și impietează orice valoare, acel colectiv de oameni remarcabili”.

Nu, domnule Puric, nu v-ați supărat pe EVZ pentru „biata carte de 20 de lei”, pentru că EVZ n-a scris niciodată că faceți afaceri cu cărți. Dumneata te-ai supărat foarte tare pentru că am prezentat , fără nicio influență, scandalul pe care l-ai avut cu Andrei Pleșu, la sfârșitul anului trecut, scandal care a făcut deliciul presei prin acuzațiile reciproce pe care vi le-ați adus. Și vă mai stăm în gât și creier pentru că ne considerați vinovați de eșecul lui Marian Munteanu în PNL, amicul de idei și doctrină. Mimați prost, de data aceasta, domnule Dan Puric! Nu vorbiți de șobolanii Securității, că iar rezultă că vă uitați în oglindă!

Autor: Simona Ionescu

Sursa: evz.ro 

Data publicării: 27 iunie 2016

ANDREI PLEŞU: „Consumatorul dezbaterilor noastre de presă (mai cu seamă cele televizate) va observa că și azi „realizatorii“ lor pendulează, ca ton, între miliție și procuratură. „

11 februarie 2016 Lasă un comentariu

Presa acum 75 de ani, şi azi

Andrei Pleșu
În 1937, în revista Vremea, Constan­tin Noica a publicat un articol despre gazetăria epocii, reluat, ulterior, în Eseuri de Duminică. Articolul dovedește că presa noastră era, încă de‑a­tunci, „eternă și fascinantă“. Cum e și astăzi. Cîteva pasaje din textul tînărului autor (avea 28 de ani cînd le-a scris) mi se par semnificative. Toate se referă la dimensiunea războinică a stilului gazetăresc, socotită de „profesioniști“ drept marcă distinctivă a meseriei lor, justificată și prin așteptările cititorilor. „…Cu toții simțim“ – spune Noica – „care anume sînt articolele ce prind pe cititor. (…) Articolele care prind cel mai mult – care nu se cer, poate, dar care se gustă – sînt cele care lovesc (…), care acuză“ „Așadar să acuzăm, de aceasta e vorba în primul rînd! (…) Avem, fiecare, ceva polițienesc în noi. Exercițiul a cărui însărcinare ne‑o luăm cel mai lesne este descoperirea vinovatului și denunțarea lui. Libertatea noastră de a scrie nu vrea să însemne decît libertatea noastră de a acuza.“

Consumatorul dezbaterilor noastre de presă (mai cu seamă cele televizate) va observa că și azi „realizatorii“ lor pendulează, ca ton, între miliție și procuratură. Atacul a căpătat însă o componentă nouă, despre care nu se vorbește în articolul lui Constantin Noica: voluptatea. Și moderatorii, și invitații savurează aproape obscen „racilele“ pe care le denunță. Se bucură, vizibil, că pot semnala încă o mizerie, încă o gafă, încă un viciu funcțional. Îmi pot imagina cum se convoacă reciproc pentru a pune de o nouă bălăcăreală, de o nouă sîrbă demolatoare. „Facem una mică astă-seară la noi în studio?“ – sună, probabil, invitația. „Vin toți ai noștri: și cutărică, și cutărică, și cutărică. Hai să le mai dăm una peste bot nenorociților ăstora!“ Și toți vin ca la o petrecere. Se lăfăie, pofticioși, în deriziune, trăiesc intens șansa de a lovi fără riscuri, ba chiar cu unele beneficii. Atmosfera generală e veselă. Nu mai e vorba de o slujbă publică, destinată să lămurească în vreun fel pe privitor. E vorba de un simpatic chef intim, de un „noi între noi“, în care toți cei prezenți sînt de la bun început de acord unii cu alții și emit sentințe previzibile, combinînd indignarea feroce cu circul. Tipul acesta de spectacol și-a creat, deja, publicul lui: dacă citești forum-urile anonimilor care se bulucesc în coada unor articole de ziar, descoperi că motivația celor mai mulți e plăcerea de a scuipa gros, de  a împroșca, din subterană, cu aceleași, răsuflate, dejecții: te fac „porc“ și scriu „te-am“ într-un cuvînt. Dar, mai ales, au „trăiri“, „se distrează“, își arată mușchii, umorul și apetențele metafizice. E „cool“, e „fun“, e „super“. Viața are, dintr-odată, haz și sens. Ca o emisiune „tare“ de televiziune… (Mi s-a întîmplat, de altfel, să întîlnesc, pe forum, un nume care, de la o vreme, s-a instalat, fălos și anost, „pe sticlă“. O binevenită „ștergere a diferențelor“ dintre pivniță și mansardă!)

Atacul ca mod de viață produce însă, atacatorului însuși, oarecari daune colaterale. Iată un alt fragment din Noica: „…dacă e lipsit de un excelent echilibru moral, cel care scrie nu e rareori ispitit (…) să se îndeletnicească atît de mult cu alții și cu alte lucruri, încît să uite de sine și de ale sale“. În plus – adaugă filozoful – nimeni nu înțelege mai puțin ce se întîmplă în jurul său decît cel care lovește. Iar neglijența de sine și perceperea strîmbă a lumii nu pot fi premisele unei gazetării de calitate.

Autor: Andrei PLEŞU

Sursa: Dilema veche 

ANDREI PLEŞU: ” … ar fi nedrept să spunem că, în afară de Noica şi de ce era în jurul lui, cultura românească era, cum a spus odată Ioan Petru Culianu şi nu am fost de acord cu el, o Siberie. ”

27 octombrie 2015 Lasă un comentariu

   Atunci când o talentată jurnalistă cum este Melania Cincea, cu mare respect față de cititorii săi și față de menirea ei ca jurnalist, intervievează o personalitate de talia lui Andrei Pleșu, nu poate să iasă decât un interviu remarcabil.

Andrei Pleșu

Andrei Pleşu: „Sunt exasperat de modul în care arată şcoala românească”

Melania CinceaCând, din postura de jurnalist, îl ai ca intervievat pe Andrei Pleşu, e dificil să te opreşti doar asupra câtorva teme de discuţie. Pentru că Andrei Pleşu electrizează cititorul, (tele)spectatorul, scriind şi vorbind despre teme profunde, abordate prin prismă filosofică, cu aceeaşi lejeritate cu care realizează, cu un umor tonic, contagios, veritabile radiografii ale societăţii româneşti.

Am luat ca puncte de reper ale discuţiei pe care am avut-o dialogurile cu Gabriel Liiceanu, proiectele sale viitoare, frumuseţile uitate ale vieţii, pe care şi le permite acum sau după care încă tânjeşte, prezenţa îngerilor în viaţa sa, a noastră, dar şi vieţuirea într-un timp incult şi agresiv, reversul succesului de public ori atacurile verbale de care are încă parte, prin raportarea sa, ca intelectual public, la fostul preşedinte Traian Băsescu.

***

Deşi am avut scrupulul de a nu monopoliza pe termen indefinit scena, am continuat să primim reproşul că am încălecat samavolnic ambianţa culturală”

Domnule Andrei Pleşu, Humanitas a anunţat lansarea, luna viitoare, a Dialogurilor de duminică. O introducere în categoriile vieții. Care va reuni cele 18 dialoguri pe care le-aţi avut cu domnul Gabriel Liiceanu, în emisiunea „50 de minute cu Pleșu și Liiceanu”. De ce aţi renunţat la ea?

Adevărul e că puteam continua, nu am avut niciun fel de oprelişti. A fost dorinţa noastră să nu mergem mai departe pentru că, sincer vorbind, o prestaţie săptămânală de aproape o oră, pe teme destul de grele, a sfârşit, după câteva luni, prin a ne obosi. Ne-am gândit că e bună o pauză. De altfel, acoperisem deja un repertoriu destul de cuprinzător de subiecte şi ne-am spus că se impune „o haltă de ajustare”.

În plus, sunt de părere că nu e bine să te eternizezi pe „micul ecran”. Până la urmă, lucrurile se banalizează, intră într-un fel de rutină şi cred că nu şade bine să devii un „meniu” obligatoriu, o voce „indispensabilă”. Amuzant este că, deşi am avut scrupulul de a nu monopoliza pe termen indefinit scena, am continuat să primim reproşul că am încălecat samavolnic ambianţa culturală, că suntem băieţii răi care nu-i lasă pe tineri să se manifeste, că suntem conservatori, reacţionari, retrograzi şi, mai ales, exclusivişti: vrem să fim peste tot, vrem să evacuăm orice urmă de creativitate care nu ne aparţine. Pe scurt, nu ne iubim decât pe noi.

A te iubi pe tine însuţi nu e neapărat rău. Dimpotrivă – aşa ne învaţă discursurile de dezvoltare personală…

Mie personal nu prea îmi iese. Părerea mea despre mine este, sincer vorbind şi fără cochetării, modestă. Numai eu ştiu tot ce trebuie ştiut despre mine. Nu am motive să fiu euforic.

Lăsând la o parte cârcotelile unuia sau ale altuia, articolele dumneavoastră şi ale domnului Liiceanu fac un număr record de accesări, unele devin chiar virale. La fel, apariţiile dumneavoastră la televizor au o mare priză. Deci, sunteţi ceruţi de public.

Şi pe noi ne bucură să vedem că există încă un ecou al prezenţei noastre, dar dorinţa noastră nu este să umplem scena. Am fi bucuroşi să vedem apărând o nouă generaţie de tineri de valoare, iar noi să putem să ne asociem succesului lor. De altfel, această generaţie nouă există deja, numai că cei care sunt mai zgomotoşi şi mai resentimentari nu sunt şi cei mai performanţi.

 

„Ideea că noi suntem un fel de apariţii colaterale în drumul public al lui Traian Băsescu e jenantă”


Aţi fost, de nenumărate ori, ţinta unor atacuri verbale violente, care includ o gamă largă de imprecaţii. Ceea ce, deduc, înseamnă că reprezentaţi un pericol. Pentru ce sau pentru cine?

Vă spun sincer că nici eu nu ştiu şi nu înţeleg. Nu suntem angajaţi politic şi nu avem iniţiativa unor răfuieli agresive cu alţii. De regulă, alţii declanşează ofensiva. Ceea ce ni se reproşează este că suntem băsişti, ceea ce e ridicol. Şi, de altfel, nedemocratic. De ce ar deveni cap de acuzare o opţiune politică? Pe de altă parte, ideea că ne-am risipit, halucinaţi, în ample texte „omagiale”, că am defilat braţ la braţ cu preşedintele Băsescu, că am fost „curtea” lui fidelă şi patetică e o fumigenă. În plus, cred că toţi trei (Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici şi Gabriel Liiceanu – n.a.) am fost inventaţi înainte de Traian Băsescu şi sper să supravieţuim carierei lui politice. Ideea că noi suntem un fel de apariţii colaterale în drumul public al lui Traian Băsescu e jenantă.

Vă mărturisesc, fără să dau nume, că am întrebat odată un tânăr prieten care era şi el, tangenţial, implicat într-un grup de bombănitori, cu ce am reuşit să-l enervăm atât. Mi-a spus foarte cinstit şi l-am apreciat pentru asta: „Domnule Pleşu, mă oftic. Dacă domnul Patapievici sau domnul Liiceanu face o conferinţă, se umple sala. Dacă o fac eu, vin 15 inşi.” I-am spus: „Îmi pare rău, dar nu e vina noastră. Fă ceva care să atragă lumea. Nu se poate să te superi pe partenerul de viaţă publică, dacă ţie nu-ţi iese formula.”. Şi apoi succesul de public nu e, neapărat, o garanţie de posteritate. Există inşi hiperdotaţi în meseria lor, care n-au dimensiune histrionică, n-au vocaţia comunicării la rampă. Asta nu le micşorează valoarea. Nu e igienic să vrei ce nu-ţi stă în fire.

Cunosc personal oameni de primă mână, oameni de mare anvergură, cum este, de exemplu, Andrei Cornea, care n-au, după părerea mea, aureola publică pe care ar merita să o aibă. Andrei Cornea este un om extrem de bine pregătit, e şi un excelent gazetar, un excelent filolog, un mare traducător – acum a scris şi un roman remarcabil. Este un fenomen. Ei, cu toate acestea, nu are tipul de „carismă” care să-l aducă în atenţia publicului larg, aşa cum ar merita. Aici intră în joc destine, naturi, amprente stilistice care nu pot fi „regizate” din afară. Şi, oricum, idolatrizarea unui succes conjunctural nu e decât o proastă investire a orgoliului.

 

„Atmosfera din şcolile noastre formează un fel de băieţi veseli care trăiesc la suprafaţă, în mod euforic”


Referindu-se la Constantin Noica, domnul Horia Roman Patapievici afirma, la un moment dat, că, „într-un timp incult şi agresiv, Noica a practicat o sihăstrie a culturii”. Trăim şi noi acum, sub alte forme, un timp incult şi agresiv. La ce antidot ar trebui să recurgem?

O uşoară corectură: ar fi nedrept să spunem că, în afară de Noica şi de ce era în jurul lui, cultura românească era, cum a spus odată Ioan Petru Culianu – şi nu am fost de acord cu el –, o Siberie. Nu, au existat şi atunci mari poeţi, mari scriitori, mari artişti. Dacă a existat o anumită tensiune, era una între literaţi şi filosofi – filosofii nu le acordau destulă atenţie literaţilor, iar aceştia simţeau că ceilalţi au, uneori, un tip de ecou care le ştirbeşte lor nimbul public. Am avut însă mulţi oameni de cultură care au „rezistat” miraculos nu pentru că regimul era tolerant, ci împotriva regimului, adică au rezistat tenace restricţiilor, limitelor, presiunilor.

Revenind la întrebare, acum, lucrurile sunt altfel colorate. Nu am decât un răspuns: ambianţa „incultă şi agresivă” are ca sursă lipsa educaţiei. Eu sunt exasperat de modul în care arată şcoala românească, începând de la cursul primar şi terminând cu facultatea, dar mai ales şcoala generală. Pentru mine, acolo este explicaţia derapajelor noastre sociale şi culturale şi acolo ar putea fi soluţia. Dar îmi pare rău să o spun, atmosfera din şcolile noastre, atât cât o pot eu percepe, incluzându-i şi pe profesori – care, sigur, au salarii mici, nu au prestigiul pe care l-ar merita – este o atmosferă care nu formează oameni întregi, oameni cu deprinderi culturale, ci formează un fel de băieţi veseli care trăiesc la suprafaţă, în mod euforic. Sunt, e adevărat, şi excepţii. Cunosc tineri excepţionali, dar meritul e mai mult al lor, al eforturilor lor, al opţiunilor lor intime decât al mediului care i-a format.

CV Andrei Pleşu

Andrei Pleşu s-a născut în 1948, la Bucureşti.

A absolvit Facultatea de Arte Plastice, Secţia de istoria şi teoria artei. A obţinut doctoratul în istoria artei la Universitatea din Bucureşti, cu teza Sentimentul naturii în cultura europeană.

Lector universitar (1980 – 1982) la Academia de Arte Plastice, Bucureşti, unde a predat cursuri de istorie şi critică a artei moderne româneşti.

Profesor universitar de filozofie a religiilor, la Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti (1991 – 1997).

Este fondator şi director al săptămânalului de cultură Dilema (ulterior Dilema veche), fondator şi preşedinte al Fundaţiei Noua Europă, rector  al Colegiului Noua Europă (1994 – 2014), membru al World Academy of Art and Science şi al Académie Internationale de Philosophie de l’Art, dr. phil. honoris causa al Universităţii „Albert Ludwig”, din Freiburg im Breisgau şi al Universităţii Humboldt din Berlin, Commandeur des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d’Honneur.

Scrieri: „Călătorie în lumea formelor”, Meridiane, 1974; „Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană,” Univers, 1980, Humanitas, 1992; Francesco Guardi, Meridiane, 1981; „Ochiul şi lucrurile”, Meridiane, 1986; „Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului”, Cartea Românească, 1988, Humanitas, 1994 (trad.: franceză, germană, suedeză, maghiară, slovacă); „Jurnalul de la Tescani”, Humanitas, 1993 (trad.: germană, maghiară); „Limba păsărilor”, Humanitas, 1994; „Chipuri şi măşti ale tranziţiei”, Humanitas, 1996, Eliten – Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin – New York, 2001; „Despre îngeri”, Humanitas, 2003 (trad.: franceză, maghiară, germană, engleză, polonă); „Obscenitatea publică”, Humanitas, 2004; „Comèdii la Porţile Orientului”, Humanitas, 2005; „Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri”, Humanitas, 2006; „Note, stări, zile”, Humanitas, 2010; „Despre frumuseţea uitată a vieţii”, Humanitas, 2011; „Faţă către faţă”, Humanitas, 2011; „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, Humanitas, 2012; „Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri”, Humanitas, 2013; „O idee care ne suceşte minţile” (în colaborare cu Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici, Humanitas, 2014; numeroase studii şi articole în reviste româneşti şi străine.

Sursă CV: Editura Humanitas

„Atunci când îmi «iese» un text, mă bucur, dar nu mă simt responsabil că-mi iese”

Comèdii la porţile Orientului este un volum în care surprindeţi în radiografii clare România „fără fard, cea dezbrăcată de sclipici şi livrată cu toate scrântelile, ezitările, boacănele, excesele şi abdicările ei postdecembriste”. Sunt aproape zece ani de la editarea sa. Nu v-aţi gândit la o ediţie adăugită, ca să întregiţi tabloul acestor ani?

E drept că am scris şi după 2004, câte două articole pe săptămână – ceea ce, mărturisesc, mă cam epuizează şi, din păcate, îmi lasă puţin timp pentru proiectele proprii. Editura mi-a propus să continuăm şi nu am decât să fac, împreună cu ei, o selecţie a acestor texte. Am, însă, o mică rezervă. Una vanitoasă. Printre reproşurile care mi se aduc îl regăsesc şi pe acela că scot, preponderent, cărţi de articole. Pe de altă parte, asta-i situaţia, există şi cariera de publicist.

Dar sunt eseuri – excepţionale şi ca fond, şi ca formă – care se recitesc cu plăcere după ani de la publicarea iniţială. În plus, nu toată lumea le-a parcurs atunci şi mai sunt noile generaţii care nu aveau cum să le citească la vremea lor. Şi care, dacă sunt interesate, îşi pot forma mai simplu o opinie faţă de ceea ce a fost, citind eseuri adunate într-o carte, decât colindând arhive ori navigând în imensitatea internetului.

Sunt bucuros de perspectiva asta şi va trebui să trec peste vanitate şi să fac ceea ce mi s-a dat să fac. Trebuie să vă spun, apropo de imaginea mea despre mine, că, atunci când îmi „iese” un text, mă bucur, dar nu mă simt responsabil că-mi iese. Unui om care are anumite dexterităţi îi ies anumite lucruri. Dar nu e meritul lui. Cum nu e meritul unei femei frumoase că e frumoasă. Dacă începi să faci din asemenea reuşită un început de statuie, eşti prost situat şi-ţi pierzi talentul.

„Omul este o fiinţă de interval”

Sunteţi la o reeditare a tratatului dumneavoastră de angelologie, Despre îngeri. Cum s-a născut interesul pentru acest subiect?

S-a născut înainte de 1989, pe vremea când eram la Tescani şi când, în mod paradoxal, m-am simţit foarte liber – eram izolat, nu-mi suna telefonul – şi puteam să-mi văd de lucrurile care îmi plăceau, fără să am, atunci, nicio perspectivă asupra viitorului şi asupra acestei cărţi. Nu-mi puteam imagina, la vremea respectivă, că voi putea publica o carte despre îngeri.

Punctul de pornire a fost o temă pe care o aveam mai dinainte, una din temele dominante ale metabolismului meu intelectual: tema intervalului. Eu cred că omul este o fiinţă de interval, cred că etica este o disciplină a intervalului – cum te situezi într-un spaţiu care e mereu în mişcare. Aşa că mi-am pus problema aceasta şi în privinţa îngerilor. Mi-am spus că noi lucrăm, de obicei, „la două capete”, oamenii de o parte, Dumnezeu, de partea cealaltă. Or, între aceste capete, există un interval – cel puţin aşa ne spune teologia –, există lumea îngerilor. O lume care face „naveta”: ia rugăciunile oamenilor şi le duce către Dumnezeu, ia gândurile divine şi le distribuie către oameni. Îngerii sunt nişte comunicatori, nişte transmiţători, nişte ambasadori. Pentru că Angelos asta înseamnă: ambasador, trimis.

Deci, m-a preocupat ce fac fiinţele astea intermediare, care e zona lor, cu ce se  ocupă, cum arată. Pe reflecţiile astea, am pornit cercetarea.

Scrieţi, în acest volum, că „s-a spus mereu că îngerii sunt «dublul» ceresc al omului. Suntem mereu însoţiţi de «modelul» nostru, de portretul nostru îmbunătăţit.”. Dumneavoastră i-aţi simţit prezenţa?

Răspunsul e nu. Nu în mod evident. Am ghinionul să fiu preocupat de domenii care nu-mi fac niciun semn, nu-mi dau niciun brânci. Sau există şi varianta că mi se fac asemenea semne, iar eu nu le percep ca atare sau nu le înţeleg.

Cred că prezenţa dublului ceresc nu e o prezenţă de tip „camaraderesc”, în sensul curent: nu stă cu tine la masă, nu merge cu tine la plimbare – este o prezenţă discretă, dar permanentă şi bănuiesc că multe din lucrurile care ni se întâmplă sunt „sub control”. Adică, depind de instanţe care încearcă să armonizeze şi să determine anumite evoluţii. Iar eu mă las manipulat…

De altfel, majoritatea dintre noi nu percepem prezenţa acestui dublu ceresc, cum îl numiţi. De ce credeţi că suntem opaci?

Pe măsură ce trece timpul, suntem tot mai opaci la lucrurile care nu se văd. Apoi, pentru că binele, spre deosebire de rău, e mult mai discret. Răul e „spectaculos”. Adică, se întâmplă să simţi că e un drăcuşor prin preajmă, dar un înger, mai puţin. De ce? Pentru că îngerul, ca şi Creatorul lui, nu vrea să abuzeze de libertatea noastră. Răul te invadează, te confiscă. Îngerul vrea să participi în mod liber la opţiunile şi la viaţa ta. Din cauza asta, intervenţia lui nu este agresivă, spectaculoasă. Îmi pot imagina că, atunci când procedăm greşit, el suferă împreună cu noi, e trist când vede în ce hal suntem, cum ne purtăm. Dar contez pe faptul că, la Judecata de Apoi, ne va ţine partea…

„Există un fel de vampirizare care, ca ambalaj, seamănă a preţuire”


„Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri”,
scrieţi în volumul Despre frumuseţea uitată a vieţii. De ce frumuseţi uitate ale vieţii vă bucuraţi acum?

Am crezut că, pe măsură ce mă retrag, voi fi mai liber. Anul trecut m-am şi pensionat de la institutul unde lucram şi m-am gândit: gata, începe viaţa! Ei, nu. Toată lumea se gândeşte că sunt, în sfârşit, liber şi pot fi abordat.

Mă plâng mereu – deşi, probabil, e şi vina mea – că există un fel de vampirizare care, ca ambalaj, seamănă a preţuire, dar care, la bază, e de multe ori, mult mai meschină. M-a sunat, de exemplu, cineva de la Sindicatul benzinarilor şi mi-a spus că fac o petrecere, întrebându-mă dacă nu aş vrea să vin eu să le-o deschid. Sau m-a sunat o doamnă care s-a recomandat: „Sunt cutare, nu aveţi cum să mă cunoaşteţi, sunt persoană fizică. Am un bun prieten care vă citeşte şi, peste două săptămâni, o să fie ziua lui. Îi oferim o masă şi m-am gândit să veniţi şi dumneavoastră, să-i facem o surpriză.”

Deci, ideea este că eşti utilizabil, că eşti un fel de ingredient „picant”. Nimeni nu se gândeşte dacă ai timp, energie sau, pur şi simplu, chef pentru asemenea „prestaţii”, dacă nu ai şi tu proiecte personale, pe care ai dreptul să le împlineşti. Rezultatul e că gâfâi. Nu pot livra non-stop.

Mă bucur, însă, de unele întâlniri cu prietenii. Prietenia e o dimensiune uitată a vieţii, din păcate. Apoi, mi s-a întâmplat să mă bucur de câţiva tineri pe care îi văd evoluând. Îmi place să mă gândesc la unele întrebări pe care le am de ani de zile şi la care, probabil, nu o să am răspuns, dar a cădea pe gânduri e, în sine, o plăcere. În rest, sunt încă în stare să mă bucur de un vin bun, de o prezenţă agreabilă, feminină dacă se poate, dar nu sunt un vicios, cred, şi nici un mare consumator.

Ceea ce însă îmi lipseşte în mod acut este sentimentul libertăţii proprii. E, de altfel, o boală generalizată, vorba cea mai frecventă în convorbirile noastre fiind „Sunt ocupat”. Am uitat cu toţii că a fi ocupat înseamnă a nu fi liber, a trăi exact atât cât ţi se dă de trăit, Or, asta e ucigător şi pentru minte, şi pentru suflet, şi pentru sănătate. Eu sunt ocupat, încă sunt prea ocupat. Aş vrea să nu mai fiu aşa ocupat, să nu mai fiu „ghişeu”.

Pentru a mă încuraja, Horia Patapievici mi-a semnalat, la un moment dat, un pasaj foarte amuzant din Isaiah Berlin: „Mă simt, uneori, intelectualul-taxi”. Pe mine, atitudinea asta mă irită.

Doamnei care m-a invitat pe post de Florin Salam, la petrecerea prietenului, i-am spus: „Nu vă daţi seama că stric petrecerea? Nimeni nu o să se mai simtă bine, când apar eu proţap acolo, la masă. Ei nu mă ştiu. Eu nu-i ştiu. Faceţi un deserviciu tuturor.” Şi doamna a început să plângă. Nu înţelegea. Şi asta e o problemă. Raporturile între oameni s-au modificat atât de masiv, atât de mult s-a schimbat felul de a fi, ideea despre politeţe, despre maniere, încât unii nu înţeleg ce-ai cu ei dacă îi respingi. Nu mai există ideea că sunt lucruri care se fac şi lucruri care nu se fac. Acum, orice se face.

 

„Vreau să scriu o carte despre destin”

Care sunt proiectele la care lucraţi?

Am în cap o carte şi sper să reuşesc să fac ceva. O carte despre destin. Nu o gândesc ca pe o carte de tip tratat, am renunţat de mult să mai promit soluţii definitive – şi cred, de altfel, că cititorul de azi nu mai are timp să citească 300 – 400 de pagini, pe o anume temă. Deci, vreau să scriu o carte care să fie făcută din fragmente. Adică, vreau să citesc cât pot pe tema asta, să reflectez liber şi să fac comentarii. Şi pe urmă să adun aceste note, poate repartizate pe câteva rubrici mari, într-un volum, astfel încât cititorul să poată deschide cartea şi să o frunzărească, destins. Trebuie să admitem că şi modul de a citi s-a schimbat în ultimul timp, ca efect al internetului. Vreau să mă strecor printre breşele încă existente ale acestei „noutăţi” şi să ofer o carte încă „digerabilă”…

Autor:   

Articolul a fost publicat pe:

timpolis.ro

putereaacincea.ro

Data publicării pe ambele siteuri:

26 octombrie 2015

ANDREI PLEŞU: „… M-am opus intrării URSS în Afganistan. Nu înţeleg, deci, cum se face că, la zece ani după Revoluţie, în România, apar atît de multe opţiuni „panslaviste“: pro-ruseşti şi pro-sîrbe. „

12 septembrie 2014 Un comentariu

Dreptul de intervenţie

Sînt de părere că unele fragmente dintr-un interviu pe care mi l-a luat domnul Bogdan Chirieac în 1999, cînd eram ministru de Externe (vezi Adevărul, nr. 2744/1999) sînt, prin analogie, destul de actuale. Dumneavoastră ce credeţi? Dacă mă înşel, luaţi textul de mai jos ca pe o simplă pagină de memorialistică.

Andrei Pleșu(…)Domnule ministru, cine este în opinia dumneavoastră „comunitatea internaţională“ în numele căreia se face intervenţia în Iugoslavia?

Pînă la această oră este vorba de NATO, care înseamnă 19 ţări, şi de Uniunea Europeană. De asemenea, trebuie să ne gîndim la votul Consiliului de Securitate, unde doar Rusia, China şi Namibia au votat în favoarea rezoluţiei care cerea încetarea intervenţiei NATO în Iugoslavia. 

Vi se pare că Rusia şi China nu reprezintă mare lucru pentru „comunitatea internaţională“?

Dumneavoastră vi se pare că UE şi NATO reprezintă mai puţin decît Rusia şi China?

Credeţi că este normal să se poată interveni într-un stat independent şi suveran, confruntat cu o problemă de secesiune internă, fără acordul Naţiunilor Unite?

Prin votul Consiliului de Securitate, eu cred că există şi acordul Naţiunilor Unite.

Dar nu a existat acordul Naţiunilor Unite atunci cînd s-a început atacul!    

A existat rezoluţia 1199, care nu excludea intervenţia în forţă în anumite cazuri. Tipul de regim politic din Iugoslavia, în care şeful face ce vrea cu supuşii lui, fără nici o sancţiune internaţională, va trebui să dispară în lumea de mîine.

Ce se va întîmpla dacă în Irlanda de Nord, de exemplu, s-ar hotărî că o anumită minoritate etnică sau religioasă nu are toate drepturile respectate?

Toată lumea va trebui să se supună respectării drepturilor omului.

Să ne aşteptăm deci şi la o intervenţie a NATO pentru respectarea drepturilor kurzilor din Turcia?

Problema kurdă e de altă natură decît problema drepturilor kurzilor din Turcia. Pe de altă parte, recunosc că NATO adoptă măsuri diferite de la un tip de criză la altul.

Credeţi că precedentul Iugoslaviei se poate repeta şi în alte state ale „zonei gri“?

Eu aş vrea să vă întreb: dacă în ’80 sau ’85, aliaţii ar fi intervenit militar în România pentru a-l da jos pe Ceauşescu, aţi fi considerat că ar fi fost un lucru bun?

Debarcarea lui Ceauşescu ar fi fost salutară. Dar eu vă întreb, dacă László Tökés se alege peste două luni lider al UDMR şi pretinde că drepturile minorităţii maghiare în România nu sînt respectate, credeţi că intervenţia NATO în România ar fi un lucru bun?

László Tökés nu s-a ales deocamdată nici în parohia lui. Vă reamintesc declaraţia ambasadorului Rosapepe (Ambasador al Statelor Unite în România la data respectivă – n.m., A.P.): „România ar trebui să fie un model pentru Kosovo pentru că a soluţionat în chip modern o problemă pe care Iugoslavia n-a putut-o soluţiona.“ (…)

Domnule ministru, credeţi că ONU mai are vreun rost?

Sigur că da. Vedeţi declaraţia lui Kofi Annan împotriva atrocităţilor din Kosovo.

Consideraţi, deci, că un stat sau un grup de state poate oricînd să atace pe oricine crede de cuviinţă?

Domnule Chirieac, eu, făcînd parte din generaţia mea, sufăr, poate, de un anumit blocaj mental. Eu am apreciat intrarea SUA în Vietnam şi am deplîns ieşirea lor de acolo. M-am opus intrării URSS în Afganistan. Nu înţeleg, deci, cum se face că, la zece ani după Revoluţie, în România, apar atît de multe opţiuni „panslaviste“: pro-ruseşti şi pro-sîrbe. (…) 

Sursa: Andrei PLEŞU

Sursa: dilemaveche.ro

Critic deci exist

13 octombrie 2012 2 comentarii

Logo (b)arca lui goE

Există un site  (b)Arca lui goE b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC care preia cu copy-paste un articol. Ăsta: Andrei Pleşu: Iubire şi idolatrie.Faptul că l-a luat de aici de pe blog (nu e nimic rău sau bine în asta) rezultă din comentariul ulterior articolului… (Se poate vedea și adus cu copy-paste și în fotocopie în stânga) Interesant, nici nu știu dacă e enervant sau plictisitor, este comentariul ulterior articolului (de acolo am dedus că l-a luat de pe acest blog) Sursa (n.b. asa cum este pomenita la Romanica Blues ar fi) : Blog de veghe – blogul Nicoletei Savin – 😉 n.b. Sursa ??? Halal sursa! Mai mult tranzitie. Textul de mai sus, luat, pre-luat si re-luat intr-un numar incredibil de ori si feluri, de exemplu AICI la Romanica Blues ori AICI – la Nicoleta Savin, printr-un minimal copy-pasete cu ghilimele SI chiar si AICI – la Nicoleta Lazar DAR, a vazut lumina zilei întâiasi data pentru prima oara in premiera, la originea lui originala, AICI – in Dilema Veche unde a si fost consemnata atingerea dintre cele doua spirite pereche intrupate in doi eseisti diferiti. La  locatia respectiva au fost consemnate si unele comentarii inca disponibile publicului larg, din care spicuim: … blablabla Observ că tipul face adevărate ”săpături” ca omul care n-are ce face… Legat de acel ”Hala sursă”, într-adevăr, din punctul meu de vedere în ceea ce privește articolul respectiv siteul Nicoletei Savin ESTE  SURSA  deoarece de acolo l-am adus…  L-aș ruga pe criticăciosul autor al articolului de pe Arca lui Goe  să se uite puțin acolo de unde l-am adus. Nu se precizează nicăieri faptul că este un import. Drept să spun, la momentul publicării nu știam că a fost publicat în Dilema veche. Poate din cauza faptului că nu am cont acolo cum nu au mulți, deci nu pot citi respectivul articol la fața locului. Am aflat mai târziu, dar existând condiția de creare de cont pe siteul respectiv pentru a putea fi citite articolele nu am considerat că ar avea vreun sens publicarea lui ca sursă. (Ar fi fost și o chestie forțată). Aș vrea să știu ceva … de unde știe criticăciosul că pe siteul Nicoletei Savin articolul nu e publicat cu acceptul autorului? Lucrul ar face astfel ca siteul Nicoletei Savin să fie pe același palier cu Dilema.  Nici nu știu dacă trebuie să îi zic vreo două individului pentru insinuarile pe care mi se pare că le regăsesc acolo sau să recitesc definiția bogului (b)Arca lui goE – b-Log anonim, amator si ventrilog al celor fara de blog. Despre NIMIC”… Adică un loc unde se scrie despre Nimic deci nu există nimic de criticat…  Oricum, deocandată consider că trebuie să ne amintim că cel mai deștept cedează… așa că … modest cum sunt… cedez PRECIZARE FINALĂ:  Nu cred că autorulArcaluigoe sau poate simplu, Goe (Armator la (b) arcă 😀 ) trebuie să considere că l-am atacat în vreun fel. Cred că e mai repede o formă de uimire… Oricum, îi mulțumesc pentru faptul că acordă atenție și acestui amărât blog…  🙂 Iar dacă mai găsește chestii care crede că merită atenție, e invitatul meu … 

Elita lu pește (Adevărata elită a murit în temniţele comuniste…Hidra a fătat „elita ” ei)

17 februarie 2012 2 comentarii

[falsele elite]ELITA DRACULUI E… ,,CEVA,,!

 

Cazul Catrinel Pleşu, turnătoare a securităţii comuniste, a picat prost într-un februarie geros, cu proteste de stradă, guvern de formă şi preşedinte de poză. Exact în luna în care ne bucuram de cel care ar fi trebuit să fie în calendar cu numele de Noul Mucenic Valeriu. Adică de un sfânt. Serbam, pe cineva din elita lui Dumnezeu. Pentru că un om de elită este Cineva, aşa cum Valeriu a fost Cineva în închisorile prin care a trecut. Cineva care îşi oferea haina sa, bucata de pâine. Cineva care zidea cu inteligenţa, sfatul şi mărinimia. Cineva care suferea pentru idealurile sale. Cineva care şi-a purtat cu demnitate crucea. Cineva în faţa căruia ţi se face ruşine de viaţa pe care o duci.

Ei bine, în această lună, dracul ne-a prezentat şi el ceva din elita lui. Că, uitasem să vă spun, în timpul comunismului, impostorul cerului a fătat o întreagă elită de impostori, parveniţi, profitori ai tuturor regimului. Spre deosebire de oamenii din elita lui Dumnezeu care sunt întotdeauna Cineva, indiferent de condiţii, ei bine, indivizii din elita dracului sunt întotdeauna ,,ceva,,.

Aşa se face că doamna Catrinel, de care în micimea mea nu am auzit până acum, e soţia lui Andrei Pleşu şi funcţionează în cadrul ICR Viena. Dacă îi iei doamnei aceste două atribute, mă tem că doamna nu prea există, ca elită. Mă tem că doamna este doar o funcţie într-un mecanism, deci ,,ceva,,. Şi nu e singura în situaţia asta de atârnare. Fiecare dintre ei e fiul, fiica, nevasta, nepoata…cuiva. E vorba de un trib! La rândul lui, Andrei Pleşu, soţul căruia îi este agăţată de gât soţia, este şi el prezentat lumii ca ceva, adică fost ministru şi dizident catifelat. Dacă îi iei domnului Pleşu aceste funcţii, rămân nişte cărţulii. Nu discut aici opera domnului Pleşu. Cert este că omul are ceva, adică o cultură şi un limbaj învăluitor. Le citesc şi le uit. Nu zidesc! Rămân doar cu impresii. Or, o carte scrisă de cineva din elită ar trebui să mă bulverseze, să-mi schimbe viaţa, să-mi fie cărămidă de zidire. Să nu o uit în veci! Cartea lui Pleşu, o turtă cu prune, un vin de masă! Şi lucrul este valabil pentru toţi din elita din care face parte. Pentru că oamenii din ,,elita,, comunistă şi post-comunistă au fost făcuţi elite, sunt o elită funcţională, sunt funcţii. Nu au fost născuţi să fie elite! Asta este drama lor. Că, nici vii, nici morţi, nu impresionează pe nimeni!

Adevărata elită a murit în temniţele comuniste. O parte din ei au înviat cu Hristos, în Împărăţia lui Dumnezeu. Şi de atunci nu s-a mai născut nici o elită. Hidra a fătat ,,elita ,, ei pe care a cocoloşit-o, a hrănit-o, a cocoţat-o în fruntea lumii şi… a semnat contract cu ea. Nu că ar fi pus mare preţ pe turnătoriile lor, ci aşa, de sanchi-balamale, de amorul hârtiilor, să îi aibă şi ea la mână cu ceva. Ei bine, cum binele dracului este întotdeauna o linguriţă din hazna în poleiană aurită, când tangalache a pierdut puterea politică şi-a luat contractele cu el. Nu putea să le lase întregii ţări la Arhivele Naţionale. Şi-a făcut arhivă personală şi circ naţional la CNSAS. Că ştia ce copchii a cocoloşit la sân, că toţi îi seamănă. Au limba despicată. Şi din haznaua aia, de dragul dramei populare şi pasionat de adevărul lui, ne mai uimeşte din când în când cu câte o hârtiuţă. Şi poporul zice: Oauuu! Vai, până şi cutăreasca…! Uitând că cutăreasca era şi ea ceva acolo. Nu era …Cineva!

Ei, bine, întâmplarea asta cu oameni mărunţei, pălării mari şi scaune înalte, îmi confirmă mie cât de mare este Valeriu Gafencu şi că opinia lui de a se opune regimului comunist până la moarte a fost întemeiată. Un regim care a produs asemenea indivizi este o catastrofă. Valeriu a avut dreptate! Şi îmi explică încă o dată cine şi de ce se opune canonizării lui. Şi îmi indică şi un timp, că ,,mult nu va mai fi,,!

P.S. Cacofoniile sunt lăsate intenţionat. Fac parte din întâmplare.

Autor: Mihai Beltechi

Sursa: Cronici Geruliene (super blog 🙂 )

Andrei PLEŞU: Caragiale printre noi

12 februarie 2012 Lasă un comentariu

PRECIZARE:

Acest articol mi-a fost sugerat de Deutchebrak

Caragiale printre noi

E anul Caragiale. E, iarăşi şi iarăşi, ţara lui Caragiale. Răsfoind, deunăzi, formidabila antologie alcătuită de Dan C. Mihăilescu (I.L. Caragiale despre lume, artă şi neamul românesc, Humanitas, 1994), am găsit, cum mă aşteptam, o sumedenie de „actualităţi“. Îmi face plăcere să le împărtăşesc cititorilor. (Paginile sînt indicate după ediţia amintită.) 

„Am zis odată şi o mai repetăm: între cele mai mari neplăceri ale vieţii omeneşti este desigur şi polemizarea cu minţi radicale, care pe lîngă lipsa de judecată se mai bucură şi de darul relei credinţe.“ (p. 40) 

„Eu nu cer de la orator să mă lumineze – îi pretind să mă-ncălzească. Oratorul trebuie să vină la tribună fioros ca un leu, şi cînd o striga odată Fraţilor! să mă facă pe mine, fratele lui, să sar din loc. El n-are nevoie să spună nimic de la tribună; dar trebuie să mă-nfierbînte; să mă asude; să nu-mi dea pas să mai judec; să mă aiurească, să mă clatine fără a mă lăsa să răsuflu; să-mi dea creierul de pereţii capului prin salturi enorme de propoziţii, chiar ilogice, chiar absurde, stupide dacă e nevoie, numai să fie calde şi spontanee, pînă m-o năuci, pînă m-o face să scrăşnesc din dinţi şi să strig ca un turbat: sus poporul!

Iată ce înţeleg eu prin orator. S-a pierdut astăzi, din nenorocire, această şcoală mare; «Jos reacţiunea! jos ciocoii! sus libertatea, egalitatea şi fraternitatea! sus boborul!»

Şi la glasul amicilor boborului, boborul, ridicînd reteveiul, simbolul suveranităţii sale, izbucnea, la aderesa vampirilor care-i sugeau sudoarea şi sîngele, în imprecaţiuni naţionale de se cutremura catapeteasma circului…“ (pp. 33-34)

„Luaţi o jumătate de afirmare a unui ziar opozant şi amestecaţi-o bine cu o jumătate de dezminţire a unuia guvernamental – iată o reţetă adeseori bună pentru a afla adevărul“. (p. 60) 

„Noi, românii, sîntem o lume în care, dacă nu se face ori nu se gîndeşte prea mult, ne putem mîndri că cel puţin se discută foarte mult.“ (p. 80) 

„Partidele politice, în înţelesul european al cuvîntului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau nouă de clasă şi, prin urmare, pe programe de principii şi idei, nu există în România.“ (p. 95) 

„Într-o ţară ca a noastră, unde cînd afirmi ceva nu ţi se cer şi dovezi, unde spiritul public nu are nici un element serios de control mai ales asupra luptelor ivite pe tărîmul ştiinţei de stat, reaua credinţă este de multe ori o bună temelie pentru clădirea unei frumoase reputaţiuni. Ca să treci drept cel mai curat n-ai decît să ponegreşti cu ori fără drept pe alţii; ca să te crează lumea om cinstit şi de treabă, n-ai decît să ocărăşti şi să osîndeşti în vileag purtarea altora, chiar dacă dînşii au o bună purtare şi mai ales în cazul acesta. Dacă vrei să înşeli lumea, a zis un filozof, înşeal-o gros, că subţire nu ţi se prinde. E mult numai pînă să-ţi faci o reputaţie frumoasă, şi în urmă poţi fără griji să săvîrşeşti însuţi păcatele de care osîndeai odată pe alţii buni nevinovaţi.“ (p. 81) 

„Elementele de succes: măgulirea tuturor ideilor şi formulelor populare, pe care oricine le aplaudă automatic, sau prin imitaţie, precum: tinerimea română, economia română, femeia română, ţăranul român, muncitorul român, regatul român şcl., şcl. – în genere fraza goală, declamaţia şarlatanească, lătrătura patriotică, naţională, română – cu un cuvînt, moftul…“ (p. 96) 

„Multe am învăţat de cînd trăiesc în mijlocul Europei civilizate – unde e dreptate la tribunale fiindcă este şi pe stradă – şi între toate una mai ales, că omul trebuie să spună europeneşte, nu greco-ţigăneşte, ceea ce crede.“ (p. 106) 

„M-am exilat şi atîta tot. Aerul aici îmi prieşte, sunt mulţumit cu ai mei şi nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sînt virtuţi, iar munca şi talentul viţii demne de compătimit.“ (p. 105)

Autor: Andrei PLEŞU 

Sursa: dilemaveche.ro

Articol aparut în Dilema veche, nr. 416, 2-8 februarie 2012

Andrei Pleşu: Iubire şi idolatrie

2 decembrie 2011 3 comentarii

“Primesc de la un cititor pe nume Valentin Stângă următoarea întrebare: „Cum disting ca spectator (dar şi ca trăitor, când e  cazul)  între iubire şi idolatrie? Ce anume îl separă pe omul îndrăgostit de omul idolatru?“.

Domnul Stângă gândeşte viguros şi scrie excelent. Îi mulţumesc pentru dificila întrebare şi sunt flatat că mă crede apt să lămuresc lucrurile. Nu sunt. În viteza unui simplu editorial pot încerca doar să mai fac câţiva paşi pe drumul analizei infinite inaugurate de el.

Mi se pare esenţial să observăm că între îndrăgostit şi „obiectul“ iubirii sale avem de-a face cu o specie de continuitate. Cei doi sunt în acelaşi plan: planul comunicării împărtăşite, al unei emotivităţi omogene, al unui afect în permanentă mişcare de la unul la altul. Iubirea se exprimă, adesea, ca indistincţie. Treci neîncetat în celălalt şi celălalt trece neîncetat în tine. E vorba, cu alte cuvinte, de un ritual al participării. Al participării reciproce. Te regăseşti, clipă de clipă, în cel care se regăseşte în tine. Duci apropierea până la identificare. Transformi diferenţa în complementaritate şi stricta cunoaştere în recunoaştere.

Idolatria stabileşte între idolatru şi idol un cu totul alt raport. Nu unul de continuitate, ci unul de ruptură. Idolul e o expresie a distanţei. E necontenit deasupra şi departe. Idolatrul îl priveşte cu o extatică teroare şi adoptă spontan un ritual al obedienţei.

În vreme ce partenerii unui act de iubire coexistă în acelaşi teritoriu, sau îşi construiesc un teritoriu al lor, idolul şi idolatrul nu trăiesc în aceeaşi lume. Cel dintâi e un conglomerat de putere, cel de-al doilea – un conglomerat de dependenţă. Idolatrul nu speră şi nu îndrăzneşte să urce la nivelul idolului său. La fel, idolul nu-şi pune problema să coboare la nivelul celui care îi oficiază cultul. Idolul nu se întrupează. Nu stă la masă cu vameşii şi cu păcătoşii, nu se lasă ucis de netrebnicii lumii. E suveran,rece, invulnerabil.

Într-un cuplu de îndrăgostiţi, nu există, în mod normal, relaţii de subordonare. Când unul dintre parteneri devine dominator, când apare ideea unei ierarhii a calităţilor, cuplul e în pericol. Iubirea impune amândurora un comportament slujitor. Fiecare se dedică celuilalt, fiecare se simte bine să fie în serviciul partenerului.

Idolatria e, dimpotrivă, slujire unilaterală. Idolul nu spală niciodată picioarele idolatrului. Faimoasa iubire curtenească nu era scutită de un anumit halou de idolatrie, cu pasiunea ei pentru „madonizarea“ femeii, cu echivalareaconstantăa îndrăgostirii cu „vasalitatea“. Rezultatul era un soi de destrupare trăită trupeşte.

Dar îndrăznesc, domnule Stângă, să suspectez niţeluş de idolatrie şi imaginea dvs. despre „femeia iubită“: „mântuită de accesoriu, de penumbre incomode“.

Nu ne putem îndrăgosti de statui. De esenţe. De lumini incoruptibile.

Idolatria, cum ştim, înseamnă şi a lua un lucru drept altceva decât este. Faţă de idolatrie, iubirea e un miracol de realism: ea celebrează fiinţe vii, nu fantasme.

Diferenţa dintre omul îndrăgostit şi omul idolatru? E totuna cu diferenţa dintre dialog şi poruncă. Dintre entuziasm şi frică.

Mă opresc deocamdată aici. Pentru continuare, vă dau întâlnire peste 20-30 de ani.”

Sursa: Blog de veghe – blogul Nicoletei Savin

Sabina Fati: Cum se foloseşte Crin Antonescu de Liiceanu şi Pleşu

20 octombrie 2011 6 comentarii

Cum se foloseşte Crin Antonescu de Liiceanu şi Pleşu

Autor: Sabina Fati

 

Liderul liberalilor ar vrea să fie luat în seamă de Gabriel Liiceanu sau de Andrei Pleşu, într-o perioadă în care singurii săi interlocutori sunt prietenii de la PSD.

Crin Antonescu îşi imaginează că devine mai credibil sau mai important în faţa activului său de partid dacă vorbeşte dispreţuitor despre Liiceanu sau Pleşu. Crede că primarii liberali se vor uita la el ca la un adevărat intelectual dacă-l văd capabil să se ia la harţă cu marii cărturari, iar cota sa de important lider al PNL va creşte şi mai mult.

 

Crin Antonescu s-a întâlnit cu aleşii locali ai formaţiunii pe care o conduce şi, cum nu avea la îndemână nici lista cu priorităţile Partidului Naţional Liberal pentru 2012, nici strategia pentru alegerile de anul viitor şi nici planul pentru a ieşi cu faţa curată din alianţa cu PSD-ul lui Iliescu şi cu PC-ul lui Felix, s-a gândit să le vorbească despre Gabriel Liiceanu şi despre Andrei Pleşu. În acest fel putea împuşca doi iepuri dintr-o lovitură: tovarăşii săi de drum nu vor fi dezamăgiţi că liderul lor nu are nici o viziune despre viitorul partidului, iar intelighenţia de dreapta va reacţiona la manierele sale de majordom înfuriat.

 

Preşedintele PNL traversează o criză de inspiraţie care-i scoate la iveală autonomia intelectuală restrânsă, discursul acrit şi izolarea politică în care se află. Antonescu i-a înlăturat pe liberalii care au dus bătăliile partidului în ultimii ani, l-a dat la o parte pe Dinu Patriciu, principalul susţinător financiar al formaţiunii şi, o dată cu ei, a aruncat peste bord şi moştenirea doctrinară a Brătienilor, ca pe un lest care-l incomoda în noile sale legături cu socialiştii.

 

Tot ce i-a rămas după ce a scăpat de bagajul istoric al PNL este inamicul de moment: Traian Băsescu. Nu poate vorbi despre altceva, nu doar fiindcă este obsedat şi dominat de actualul preşedinte, ci mai ales pentru că nu are alte preocupări, iar consilierii lui fie nu sunt luaţi în seamă, fie nu sunt în stare să-i furnizeze alte subiecte. De aceea, în faţa Ligii aleşilor locali din PNL s-a răţoit la Gabriel Liiceanu şi la Andrei Pleşu: „Nu au curaj să protesteze la mitocăniile cele mai odioase pe care cineva care e şef al statului le face la adresa istoriei”.

 

Crin Antonescu era din nou revoltat că Traian Băsescu l-a jignit pe Rege, dar pledoaria sa nu era în favoarea ultimului monarh al României, ci împotriva celor doi „intelectuali ai preşedintelui”. Frustrat că în afară de Zoe Petre nu are şi el „intelectualii lui” pe care să-i pună la butonieră când iese în lume, preşedintele PNL vorbeşte ca şi cum ar fi fost proaspăt trezit din somn şi nu ştie că Andrei Pleşu a scris două texte împotriva lui Traian Băsescu şi că, în plus, Traian Băsescu l-a pus la punct, avertizându-l că n-ar vrea să spună public „lucruri care să nu-i placă lui Pleşu” despre perioada în care acesta era consilier la Cotroceni.

 

Chiar înainte să fie atacat, Gabriel Liiceanu a glosat în treacăt despre Crin Antonescu atunci când a vorbit despre cea mai recentă carte a lui Andrei Pleşu, „Faţă către faţă. Întâlniri şi portrete”, explicându-i liderului liberal că „n-ar exista” fără portretul din acest volum. În viziunea lui Pleşu, Antonescu este „un Rică Venturiano care se joacă de-a Vlad Tepeş” sau un „profesoraş surescitat”, în vreme ce pentru Liiceanu politicianul liberal este o realitate care nu există. Liderul liberal încearcă să-şi facă reclamă prin înfierări de tip stalinist, fără să ia în calcul posibilitatea ca experimentul său la conducerea PNL să se termine prost.

 

 

Sursa: românialiberă.ro

 http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/cum-se-foloseste-crin-antonescu-de-liiceanu-si-plesu-241652.html

Consecvenţa lui Pleşu

29 iulie 2011 3 comentarii

Andrei Pleşu, fost consilier prezidenţial crede că:  „…pragmatismul notoriu al presedintelui l-a facut sa simta rapid ca da foarte bine sa fie inconjurat de intelectuali”, insa acesta „nu are niciun fel de respect si de simpatie umana pentru oamenii de carte”.

„Nu uita cum a castigat el primele alegeri. Cand a castigat impotriva lui Nastase, intelectualii sunt cei care l-au votat si, in general, micul procent de oameni care erau, in principiu, din categoria anti-Nastase, anti-Iliescu. Astia, in general, erau intelectuali. Atunci a aparut normal ca el sa mizeze pe astia, desi nu este sigur ca e convingerea lui intima ca sunt utilizabili”, a afirmat Andrei Plesu, intr-un interviu postat pe blogary.ro http://www.blogary.ro/2011/07/interviu-andrei-plesu-partea-i/#comment-42555,  citat de Mediafax.
„Deci cine isi imagineaza ca el a spus: Ma, mie imi trebuie niste baieti fini, oameni cititi, iar atunci ii aleg pe cutare si pe cutare… Nu! El a spus: Mie mi-ar trebui sa ies pe scena anturat de o echipa care sa sune frumos la ureche, ceea ce a si facut, dar e important sa stim ca n-a facut-o fiindca iubeste cultura si pe intelectuali. Experienta mea personala cu el este ca el nu are niciun fel de respect si de simpatie umana pentru oamenii de carte. El, in sinea lui, are un hohot de ras cand se gandeste la baietii astia”, a mai spus  Plesu.
Andrei Plesu a fost numit consilier prezidential in decembrie 2004  si a demisionat din functie in mai 2005: „Pe mine, cand eram acolo – dau doar exemplul asta – cand avea intâlniri, ma prezenta in felul urmator: Si el e domnul Plesu – cred ca ti-am mai spus -… e un geniu. Era atata bascalie in aceasta maniera… Lasa ca era o grosolanie, tehnic vorbind. Cand te intalnesti cu unul prima oara in viata, care e sef de stat sau e ministru, nu-i spui: ti-l arat p-asta, ridica cinci kile si vorbeste patru limbi”.

Bravo dom’ Pleşule. Consecvent până în fundul genomului…

Am văzut că Gâdea deja îţi toarnă soclul statuii. Probail că şi Felix îşi caută carnetul de cecuri. Probabil vei găsi şi mata un locşor călduţ pe la Intact alături de Sobaru sau învăţătoarea aia cu greva foamei că am văzut că gagica s-a apucat de interviuri…

 Bravo… 

%d blogeri au apreciat: