Arhiva

Posts Tagged ‘Angela Tocila’

ANGELA TOCILA: Românii și Schengen … vaca, chiloții și inflamarea tărâţei naționale

Românii și Schengenul – vaca și chiloții

angela tocilaCând crezi că le-ai văzut și auzit pe toate, când ești convins că nimic nu te mai poate surprinde, când te resemnaseși să trăiești într-un haos generalizat și singura grijă pe care o mai aveai era a locului unde-ți ții pașaportul, valiza și biletul de avion doar ”dus”, câte-un politician de coada vacii care nu întâmplător ocupă funcția de ministru de externe a țării tale te trăznește în moalele capului spunând că dacă nu suntem primiți în Schengen, România nu mai e interesată de subiect. Așa a hotărât el și capul lui colțuros, vorbind în numele tău și al altor 22-23 milioane de români, pentru că el prin funcția lui, are voie să se substituie voinței unui popor întreg.
România nu mai e interesată de intrarea în Schengen și o spune de pe poziții de forță, în numele aceluiași patriotism de cârciumă care a cuprins populația otevizată, manelizată, semi-analfabetă, aceeași care s-a sufocat de indignare cu ocazia arborării steagului secuiesc pe diverse edificii, garduri sau copaci, aceiași patrioți ce se-nfioară când ascultă ”Așa-i românul” lălăit în crâșmă de vreun tovarăș de pahar, sau ”Treceți batalioane române Carpații” în diferite faze de intoxicație alcoolică.
Ei bine, am niște vești, nu tocmai bune… Românul când se-nveselește, se-mbată ca porcul, își bate nevasta și copiii, doarme prin șanțuri și a doua zi suferă de migrene cumplite. Nici o umbră de patriotism nu mai rămâne după o beție, doar dureri de cap și indispoziții. Românul nu trece Carpații decât să plece-n occident la muncă, în cel mai bun caz. În rest, se duce la furat, la cerșit, la produs, la înșelat, la proxenetism, la dat în cap.
Patriotismul îl încurcă prin străinătate, așa că-l lasă frumușel la păstrare în Vama Nădlac sau Borș. Ca să nu te faci de râs printr-o țară străină, ar trebui să-ți cari patriotismul în spinare peste tot, dar românului i se pare că e de ajuns să pomenească prin străini de râu și ram, de folclor și peisaje și de cele mai frumoase femei din Europa, chiar dacă lumea s-a cam săturat de poveștile noastre, de drumurile desfundate pe care te chinui să ajungi la râu și la ram, de șmecheriile, șmenurile și țepele pe care le iau prin România, de prețurile nerușinate și serviciile proaste, de ospitalitatea obositoare și agasantă cu care speră românii să-și ascundă gunoiul sub preș.
De ce nu ne vor în Schengen? Pentru că, deși nu ne place să recunoaștem, nu merităm. Pentru că suntem un neam de mâna a șaptea, primitiv, needucat, încrezut, batjocoritor, nesimțit. Pentru că noi le știm pe toate și nu ne poate contrazice nimeni. Nimeni nu ne poate învăța nimic, pentru că noi ne-am născut știind tot. Pentru că i-am umplut Europei orașele de cerșetori și hoți, de proxeneți și curve . Pentru că acceptăm salarii de mizerie și muncim la negru. Pentru că nu avem demnitate, nu suntem solidari. Pentru că nu ne suferim între noi, ne sabotăm între noi, ne furăm între noi. Suntem solidari și ne iubim doar la beție, dar regretăm a doua zi când ne doare capul.
Românii au speriat Europa și e de înțeles de ce nu ne vor, de ce cu siguranță regretă că ne-au primit în UE când locul nostru era într-un țarc ca la Zoo. Să vină lumea și să se minuneze că-n secolul 21, undeva la marginea Europei, mai trăiesc și se-nmulțesc oamenii cavernelor. Ce dovadă mai bună că spun adevărul mai vreți, decât că acest popor ”minunat” și-a dat dovada inteligenței, a dorinței de progres, anul trecut pe 9 decembrie? E Titus Corlățean vinovat că vorbește tâmpenii din poziția de ministru de externe? E Ponta vinovat că e prim ministru? E de vină ciobanul Becali că e senator? Sunteți pregătiți să recunoașteți că nulitățile astea n-au nicio vină că sunt la conducerea țării și nu la coada vacii, la sapă sau la târnăcop unde le-ar fi locul?
Dacă nu sunteți pregătiți să acceptați adevărul, rămâneți liniștiți ”la locurili voastri” și primiți ceea ce ”vi se dă”. Vor Ponta , Corlățean și Crin Antonescu să ne lipească la CSI? Câtă vreme nu există opoziție, nu-i împiedică nimic. Și dacă o vor face, fiți siguri că nu de dragul Rusiei, ci de dragul banilor. Și tot de dragul banilor, nu vor ezita nicio secundă să vă vândă engros, atâta vreme cât sunteți priviți doar ca furnizori de taxe la buget. De plecat, nu vom putea pleca toți, iar cei ce pleacă, tot în țară trimit o parte din banii pe care-i câștigă, așa că… Unde e pierderea și cui îi pasă?
Un refren patriotic al epocii ceaușiste spunea că ”noi suntem aici de două mii de ani”… Și vom mai rămâne aici încă două mii de ani, zic eu, în aceeași mocirlă lipicioasă și călduță în care ne scăldăm cu indulgență, autocompătimindu-ne, miorlăindu-ne, căinându-ne că nimeni nu ne vrea, că suntem rățușca cea urâtă a Europei, deși suntem viteji, deștepți, buni, iubitori de pace. Nu ne vrea Schengenul? Dă-l dracului, nu-l mai vrem noi pe el, maica Rusie ne primește oricând cu o vodcă pe masă și cu kalașnikovul la-ndemână, pentru orice eventualitate.

Autor:  Angela Tocila

Sursa: diamonds and rust

Inflamarea tărâţei naţionale

Ne-am dat naibii! Ne-am amintit cât de demni, de bravi erau strămoşii noştri, cum stăteau ei cu pieptul gol în faţa duşmanilor, de sunau trâmbiţele îngerilor singure… Ne-am adus aminte că nu putem sta îngenunchiaţi în faţa Europei care vezi bine, huzureşte şi din banii noştri câştigaţi cu trudă în secole de împilare.

Am urcat demnitatea pe piedestalul cel mai înalt din toată istoria şi-am trimis la televizor arhanghelii răzbunării să pogoare pe infidela, nerecunoascătoarea, profitoarea Europă, invective, fraze sforăitoare, feţe sfidătoare. Căci, ce-ar fi ea Europa fără România, hă? Un fluviu fără deltă, un munte fără vârf, o mare fără valuri.

Toate reproşurile nedrepte care ni s-au adus, toate minciunile cu corupţia, cu lovitura de stat, cu plagiate, cu baroni locali nărăviţi de ani de zile la contracte cu statul, n-au fost decât pretexte să ne ţină Europa în şah, până facem ce vrea ea, până ne îngenunchează pe noi, cei mai drepţi dintre drepţi! Ce, parcă ei n-au corupţii lor? Ce vorbeşti, tată? Păi Germania e cea mai coruptă ţară din lume, s-au găsit nemţălăii să ne judece pe noi? Să vadă paiul din ochiul nostru înlăcrimat de durere în loc să vadă ditamai bârna din ochiu` lor ? Aşa ceva, nu se poate, vă zic eu… Germania ar trebui să tacă până nu deschidem noi gura să spunem ce ştim, aham… 

Dacă stăm şi ne gândim bine, la noi nici nu există corupţie. Şpaga nu poate fi numită corupţie (de exemplu), ci un mijloc de supravieţuire rămas de pe vremea lui Ceauşescu (slăvită fie-i memoria!) când am fost nevoiţi să ne „descurcăm” cu o atenţie, o cafea Alvorada, un plic cu câteva sute şi alte fleacuri. Nici măcar nu-i zicea şpagă, ci „atenţie” şi asta dintr-o sensibilitate întâlnită doar la noi: una la mână, ca să nu supărăm primitorul de şpagă şi doi la mână, să ne simţim şi noi bine c-am făcut o faptă bună. Am dat atenţie cuiva.
Mai departe: ce dacă fiecare-şi face parte de unde lucrează ? Că-şi ia şi el nişte bani de unde nu se vede decât la controale ? Că-şi angajează neamurile ? Păi, ce corupţia sufletului e asta, când ORICINE ar face la fel? Adică nemţii vor să ne spună nouă cu mâna pe inimă că dacă ar primi bani de la stat să facă de exemplu un grajd pentru cai de lasagna, nu şi-ar zugrăvi din ce rămâne casa ? Dacă ar primi bani de la stat sau mă rog, chiar de la Europa, să facă un pod şi-ar rămâne nişte mărunţiş în plus, nu şi-ar face şi ei o căsuţă de vacanţă la munte unde să petreacă clipe de calitate împreună cu familia iubită? Şi dacă un neamţ ajunge director în vreo instituţie de stat, n-ar face tot posibilul să-şi aducă oamenii cei mai de încredere şi exemplific aici : nevasta, fiul, fiica, nepotii, cumnaţii, etc, să lucreze împreună ca într-o mare şi fericită familie? Adică Hans nu are şi el suflet ca şi Gheorghe? Nu-şi iubeşte el familia în aşa fel încât să şi-o ţină aproape? Fugi, domnule de-aici !

Acum c-am demontat aproape toate minciunile şi pretextele Europei care a pierdut ocazia să tacă, mă ocup puţin şi de plagiat, asta până nu iau la puricat toate diplomele Angelei Merkel, ale lui Barroso şi ale Vivianei Reding. Domnul Ponta nu a plagiat ! Ocupat fiind să fie procuror, să închidă hoţi, tâlhari şi criminali, nu mai avea timp de teze şi alte prostii, aşa că a rugat frumos pe cineva să-l ajute, da? Ce-aţi fi preferat? Să rămână criminalii liberi pe străzi în timp ce domnul Ponta scria scârţa-scârţa pe hârtie? 
Domnilor, să fim serioşi! Nu suntem bătaia voastră de joc şi nu suntem la cheremul nimănui, nici măcar al Europei. Suntem demni şi mândri şi dacă mă gândesc bine, poate ar vrea Europa să adere la România, de ce nu? Şi dacă ar face cerere, s-o lăsăm să aştepte nuş`ce rapoarte, să facem fiţe şi figuri, să strâmbăm din nas, s-o amânam până se satură, după care s-o primim aşa, în scârbă, de buni la suflet ce suntem. Să vadă şi ea suferinţa noastră, durerea noastră, chinul ce-am trăit.
Şi dacă tot ne-a umilit şi ne-a trezit demnitatea naţională, patriotismul şi mândria, e bine să-i spunem Europei pe şleau că n-o mai vrem noi, că de fapt n-am vrut-o niciodată, că e o nasoală dar n-am vrut să-i spunem de milă şi mai e şi zgârcită pe deasupra. În plus, dacă dă ceva, ne şi cere socoteală ceea ce nu se face, nu e frumos. Dacă dai ceva, dai şi nu scoţi ochii omului. Şi mai zice de noi că nu suntem civilizaţi, care-am putea să-i dăm lecţii… Huo fă, Europo, naşpeto!

Angela Tocilă este blogger si scriitor. Poți să citești mai multe opinii de acest autor pe: politicstand.com

Autor:  Angela Tocilă

Sursa: evz.ro

Angela Tocila: ”Starea naţiunii la o lună de guvernare şi concluzia firească – O gloată proastă”

Starea naţiunii la o lună de guvernare şi concluzia firească – O gloată proastă

S-a împlinit o lună de… de… să nu-i zici guvernare, că-ţi sparg gura. S-a împlinit o lună de manevre, cam ca la război: s-au săpat tranşee, s-au asigurat poziţii, s-au înarmat trupele şi chiar şi gamelele păreau noi… Un pic lustruite, să nu creadă răcanul că nu e important, ba chiar şi un plus la raţie a primit, că de unde să ştie prostu’, talpa ţării că el va fi primul aruncat în foc, „barem să crape cu burta plină”, şi-au zis ofiţerii.
Abia ce s-au dezmeticit soldaţii mai răsăriţi la minte, dar parcă a fost cam târziu: le căzuse adevărul în cap şi coborâse undeva la ficaţii ăia măcinaţi deja de ura pe care nici măcar nu ştiuseră s-o motiveze. Dacă-i întrebai, se scărpinau în cap lungeau un „ăăăă” ca să câştige timp, înşirau litania cu „păsărică” şi „ţigancă împuţită”, după care se apucau ca din senin să te-njure de mamă, de prescură şi de morţi, de parcă morţii mamei altora se sculaseră din morminte şi-i trimiseseră pe ei să scuipe pe steag şi să dea cu cascheta de pământ.

Prinsese gloata glas de se crezuse buricul pământului… Îşi ţinuse pumnul strâns şi gura schimonosită ca-n imaginile alea vechi de la Revoluţia Culturală din China când poporul chiar credea că în el stă puterea, că toate se petrec după voinţa lui, după creierul lui colectiv, prost şi îndoctrinat de oricine, precum curvele acelea despre care se spune că „numai trenul şi cine n-a vrut, n-a trecut peste ele”. Gloata se umflase de importanţa cu care fusese amăgită că o are, exaltarea revoluţionară o cuprinsese ca o beţie: era invincibilă. Ţipase, cărase sicrie şi cruci, scrisese măscări şi vorbe grele pe cartoane pe care şi le atârnase de gât, răcnise după mâncare, după pâine, abia ridicată de la masa unsă de sarmale şi udă de vin. O trimiseseră alţii de pe la televizor, amăgind-o că ea chiar contează şi ea se dusese proasta de parcă mintea-i fugise de-acasă înaintea ei ca o găină fără cap.

Se trezise într-un sfârşit buimacă şi mahmură, fără să înţeleagă că fusese folosită şi răcnise: „Păi, aştia-s mai răi, eu i-am adus, eu îi alung!” Proasta încrezută cu poalele-n cap bombăne… Îi vine insistent în minte zicala aia cu „ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să ţi se-mplinească”… Se înfurie şi se amăgeşte în gând că poate repara oricând ce tocmai stricase, că face, că drege, că-şi ia sicriul în spinare, pancarta de gât şi sticloanţa-n buzunarul de la piept şi schimbă lumea exact când are ea chef. Biată găină fără cap… alergi buimacă prin viaţă fără să pricepi nimic din ea, dându-ţi ultima suflare la fel de nelămurită ca atunci când ieşiseşi din găoace şi-ai crezut că odată cu tine se schimbă lumea…

Asta e lumea ta, la fel de alienată ca şi tine, de putredă şi proastă. Asta ai vrut, să pieri de satârul promisiunilor mincinoase, pentru că cei pe care i-ai vrut înapoi ştiu foarte bine cât de naivă şi cât de uşor de păcălit eşti. Ştiau că două grăunţe în plus ţi-ar fi de-ajuns, pentru că tu nu ai alte aşteptări de la viaţă decât o guşă plină, flămândo!

Autor: Angela Tocila 

Surse:

Diamonds and rust (blogul Angelei)

Hydepark

Angela Tocila: ”Am hotărât să pornesc iar la drum. În absenţa mea, pică guverne.”

Pentru mine,citirea unui text scris de   Angela Tocila are o savoare specială.

Să facem totul, tovarăşi!

Eram în drum spre Braşov când am simţit un fior pe şira spinării şi m-am cocoşat niţel gândindu-mă că ceva important e pe cale să se întâmple şi nu ştiu ce anume. Am tras pe dreapta şi m-am gândit: să fi căzut dictatorul şi eu n-am aflat pentru că la radio behăia Shakira pe toate posturile? Să fi început pacea mondială fără mine, Doamne păzeşte?
 Intrigată, mi-am coborât cocoaşa şi-am făcut câţiva paşi pe marginea drumului, admirând o turmă de oi păzită de un câine şchiop. Gândurile nu-mi dădeau pace, iar tensiunea era de nesuportat aşa că nu e de mirare că m-am abătut din greşeală de la drum, butonând radioul care insista cu Shakira şi vocea ei enervantă. Abia pe la intrarea în judeţul Cluj, am prins nişte ştiri. Noroc că mă oprisem în parcarea unei pensiuni, lângă obişnuita familie de cocalari prezentă peste tot în ţară, cu gipanul aşezat oblic pe două locuri, blocând un al treilea, când am auzit că guvernul Ungureanu căzuse, iar cel proaspăt fusese stabilit, unde credeţi? Ei bine, pe drumul spre Braşov.

Mi-a revenit fiorul, mi s-a îndreptat cocoaşa, dar m-a luat o durere ciudată de cap, fix în creştet. Un con imaginar al abundenţei se deşertase asupra mea… Mă vedeam robotind ca o furnică în toate cele 1.000.000 de locuri de muncă promise de USL, adunând cu hărnicie roadele muncii mele într-o uriaşă cămară ticsită cu de toate: lapte, brânză, ouă, blană. Periodic, îmi număram ouăle ca nu cumva să le uit numărul, pentru că nu am niciun chef să invit oameni străini să mi le numere ei. 

Pe la Turda m-am pierdut iar, încercând să ghicesc componenţa guvernului. Am cerut indicaţii unui nene cu părul vopsit maro, care galant m-a invitat să dorm la el văzând starea de surescitare în care mă aflam. În timp ce mă dirija dezamăgit de insensibilitatea mea la ospitalitatea specifică românului dezinteresat, am mai avut o revelaţie rezistând tentaţiei răutăcioase de a nu da cu maşina accidental peste nenea: „Bunul simţ a triumfat în sfârşit! De acum înainte, laptele şi mierea vor curge, oamenii vor fi în sfârşit fericiţi, sătui, îmbrăcaţi de la D&G şi orice gospodină îşi va permite o geantă Louis Vuitton.”

A doua zi, ajunsă acasă, am aflat că ne vom permite prima piscină şi din momentul acela, visele mele au început să prindă contur… Luminiţa de la capătul tunelului se apropia tot mai tare, mă învăluia, îmi dădea speranţe. Vuvuzelele sunau duios la Antene şi Realităţi: un fel de hei rup şi să facem totul. Am aplaudat şi am scandat timid Antonescu preşedinte, Ponta prim-ministru, lacrimi de fericire îmi inundaseră faţa. Aveam flash backuri de pe vremea când eram pionieră şi-l aşteptam cu nişte garoafe ofilite pe Ceauşescu în vizită de lucru şi mi-am zis în gând că „asta e ţara pe care o cunosc eu, un pas înainte, zece înapoi… să se modifice, dar să nu se schimbe nimic”. 

Am hotărât să pornesc iar la drum. În absenţa mea, pică guverne.

Autor: Angela Tocila

Sursa: hydepark.ro

Mesaj pentru Angela:  Eu zic să îți faci abonament la tren. România are mare nevoie să îi mai  pice vreo două guverne… 🙂 (Felicitări pentru articol, e remarcabil)

Categorii:Presă Etichete:

Suntem prea buni pentru Schengen!

Nimănui nu-i convine să se culpabilizeze sau măcar să recunoască faptul că de 20 de ani ne victimizăm într-una, aşteptînd un premiu de la divinitate şi trăind cu impresia că lumea ne datorează ceva pentru cei 45 de ani de comunism .
 
În momentul acesta nu ne convine şi ne simţim nedreptăţiţi la nivel naţional dar şi individual de încăpăţînarea Olandei de a ne ţine departe de Schengen pe noi, drepţii şi imaculaţii Europei, care pe unde ne-am dus, am onorat meleagurile străine cu obiceiuri şi tradiţii din Evul Mediu, i-am învăţat cum să facă picnicuri în păduri seculare de pini din vecinătatea Romei printre BMW-uri şi pet-uri de bere, le-am dus manele şi seminţe de floarea soarelui, le-am dus tîrfe şi peştii cei mai calificaţi, capabili să acopere piaţa cu sclave sexuale de toate vîrstele.
 
 Le-am dat hoţi de buzunare mai experţi decît David Coperfield – nişte magicieni în meserie, cerşetori insistenţi, spălători de parbrize, spărgători de case şi violatori. E drept că le-am trimis badantele cele mai ieftine, care au spart piaţa de profil acceptînd salariile cele mai mici şi două farfurii de macaroane pe zi, zugravii şi zidarii cei mai ieftini, aproape gratis. Le-am dat şi boschetari care dorm pe sub poduri sau în barăci din cartoane pe lîngă căile ferate, cîntăreţi în metrou şi şatre de ţigani care s-au stabilit pe unde-au apucat şi le-au permis politicienii locului pentru a-i folosi în campaniile electorale.
 
Desigur, am dat şi ingineri, medici, asistenţi, doar că ei nu se fac remarcaţi, sunt aproape invizibili, iar pentru că nu se ocupă de meseriile tradiţionale ca furtul sau violul, trec neobservaţi şi mulţi dintre ei nu mor de fericire în vecinătatea conaţionalilor lor, ba chiar îndrăznesc să spun că se feresc de ei ca dracul de tămîie.
 
Nu ne place aversiunea străinilor şi ne simţim nedreptăţiţi şi discriminaţi, dar nu ne trece prin cap să ne facem o auto-analiză sinceră urmată firesc de îndreptarea unor năravuri care ne-au făcut indezirabili. O ţinem langa cu ospitalitatea şi bunătatea noastră seculară de popor paşnic şi iubitor, cu hărnicia şi alte basme de adormit copiii, dar ne păstrăm obiceiurile iar străinii n-au decît să se adapteze agresiunii vizuale, auditive (să moară mă-sa cui nu-i place Guţă) şi desigur, doamnelor şi domnilor, la piece de resistence: olfactiv, căci duşul zilnic e un moft, iar romanul dacă nu pute a transpiraţie, mahoarcă şi bere ieftină, nu mai e roman. De fapt, nici nu e, e străin.
 
Ne place sau nu (ştiu sigur că unora nu le place şi mă vor considera a fi ne-patrioată), Europa e sătulă de Greucenii noştri, de hoardele de nesimţiţi şi nespălaţi, manelişti, curve şi proxeneţi, cerşetori şi ţigani la furat, violatori de babe şi copii, tîlhari la drumul mare care i-au invadat atît de la noi, cît şi de la bulgari, că nici ei nu exportă academicieni.
 
Sunt sătui să le strice piaţa muncii chiar şi cei care se duc să lucreze să-şi facă un rost, nimeni în afară de noi, nu munceşte pe atît de puţini bani, iar cu intrarea în Schengen se văd ameninţate şi locurile de muncă mai răsărite şi cred că de asta se ţin atît de fermi pe poziţie olandezii şi nu pentru că ar avea ceva cu noi, neprihăniţii, cinstiţii şi oropsiţii Europei.
 
Romanii vor să trăiască bine în occident, dar cu obiceiurile de acasă: să le murdărească străinilor pajiştile şi pădurile, să le afume curţile, să le dea manele să zacă, într-un cuvînt, să nu respecte nicio regulă, pentru că occidentalii-s proşti, iar romanii sunt şmecheri. Atît de şmecheri încît la întoarcere acasă în Afundaţii din Vale, murdăresc cu creieri, sînge şi măsele şoselele din Ungaria, că-s prea şmecheri să tragă peste noapte la un motel ca să nu adoarmă dracului la volan, prea şmecheri să mănînce civilizaţi la un popas, ci pe marginea şanţului cu burţile dezgolite, în şlapi şi cu difuzoarele BMW-ului la maxim, prea şmecheri să ridice piciorul de pe acceleraţie, prea…
 
Da… Adevărul e că, suntem prea buni pentru Schengen, de-aia nu ne vor!
 

Autor: Angela Tocila

Sursa: Dimonds and rust

Democraţia pe rit nou – modelul românesc

Ca orice roman care a trăit în comunism, îmi amintesc foarte bine de cozile interminabile, pe două-trei rînduri de la alimente şi, cu siguranţă n-am să le uit în veci.
Totuşi, ceva mă deranja infinit mai tare decît orele pierdute rezemînd vitrinele în soare sau frig, mai mult decît umilinţa de a aştepta să cumpăr cu banii mei mîncarea pe care de cele mai multe ori nu aveam posibilitatea să o aleg, ci trebuia să mă mulţumesc cu ceea ce trîntea măcelarul, Stăpînul Cărnii pe cîntar: mă deranja bombăneala laşă, şoptită, cu ochii rostogoliţi prudent în toate direcţiile, a „tovarăşilor de coadă”. 
Nu era chip să te fereşti de ei, de cîrteala mascată, şuierată printre dinţi ţintită cu atenţie în urechea, în ceafa ta, iar în cazul celor în a căror spate stăteai, direct în nasul tău. Şi Doamne, cît îi uram… Nu pentru că nu împărtăşeam aceleaşi nemulţumiri şi frustrări, nu neapărat pentru că majoritatea puţeau de-ţi mutau nasul, că nu aveau minima decenţă să vorbească celuilalt de la o distanţă rezonabilă astfel încît să nu-l împroaşte cu salivă pe toată faţa, ci pentru că odată ce porţile magice ale Măcelăriei, Alimentarei sau Aprozarului se deschideau, toată revolta dispărea ca prin farmec şi intervenea frenezia şi lupta corp la corp, care pe care, să moară mă-ta decît să plîngă mama, datul din coate şi genunchi, călcatul în picioare, ferestre sparte, mame cu copii în braţe zdrobite de pereţi, ţipete şi mugete, înjurături şi nelipsitele pîre la Stăpînul absolut Măcelarul: „Nu-l serviţi pe ăla care s-a băgat în faţă!” 

Odată scăpat cu pachetul de zgîrciuri împuţite gata, dezumanizat în cinci minute de acerbă bătălie la tejghea, de rugăminţi însoţite de priviri încărcate de promisiuni de şpagă înspre Măcelar, omul uita de revoltă. Pe chip i se citea doar fericirea de fi înhăţat o bucată de os cu ceva carne şi grăsime din belşug, iar îndîrjirea din orele de stat la coadă împotriva regimului dispărea pînă la următoarea coadă. 

Avem prostul obicei de a uita însă nu-l avem şi pe cel de a înceta să ne văicărim: nu e democraţie, nu e libertate, nimic nu e destul de bun pentru noi… Ne dorim democraţie cu orice preţ, chiar dacă pentru mulţi e doar un cuvînt lipsit de conţinut, chiar dacă şi mai mulţi îşi bat copiii şi nevestele, sunt nişte mici dictatori în familia lor dar vor egalitate de şanse în afara habitatului, uitînd că ei n-o oferă nici măcar celor cu care trăiesc în casă. 

Din păcate, noi am sărit etape esenţiale în evoluţie: din căruţă la Mercedes, de la poliester la Armani, de la absenţa celor 7 ani de-acasă, la pretenţia de a fi trataţi ca nişte intelectuali cu toate că nu ştim decît să punem etichete, să înjurăm, să acuzăm şi să ne ridicăm poalele-n cap cu orice ocazie şi neapărat în public, clamînd democraţia ca să justificăm anarhia. Democraţia începe în familie… Abia cînd vom pricepe asta cu toţii, vom putea cere respect şi egalitate de şanse în afara casei. 

 Autor: Angela Tocila

Sursa: hydepark.ro

La spart de capete cu bun simţ

16 ianuarie 2012 7 comentarii

Asistăm azi la ceea ce cu ceva timp în urmă ni se promitea şi anume, Revoluţia bunului simţ. Nu l-am vrut de bună voie, ni se-ndeasă acum pe gît cu forţa şi cu ultraşi.

Primii atinşi de bunul simţ sunt jandarmii mîngîiaţi tandru şi atent cu bucăţi din pavaj şi sticle, pentru că organizatorii din umbră n-au putut să-şi egaleze mentorul şi să aducă minerii, aşa că au apelat şi ei la soluţii de moment – golanii de pe stadioane.
Pensionarii, care au fost de la bun început masa de manevră, s-au retras discret de grija protezelor şi au lăsat locul ultraşilor cu feţele acoperite să propovăduiască mai departe bunul simţ.
Nu ştiu ce fac Ponta şi Crin Antonescu, probabil sunt lîngă patul de spital al tătucului lor pe care de data asta, îl doare la propriu în cur şi primesc indicaţii de strategie despre cum se doboară un guvern şi de ce nu, un preşedinte ales democratic.
Între timp, Facebook e sub asediu şi el. O mulţime de postaci revoluţionari şi desigur animaţi de bunul simţ înjură, instigă şi scuipă virtual. Asemeni lor, sunt şi aşa zişii protestatari din Piaţa Universităţii: o masă de manevră excitată de ideea unui fals eroism, a unei false revoluţii, pentru că nu realizează ridicolul situaţiei: sunt la cheremul şi comanda celor care i-au sărăcit şi jefuit timp de 20 de ani.
Minerii aveau un slogan: noi muncin, noi nu gîndim şi o dată cu enunţul acesta, automat aveau o scuză. N-aş vrea să insinuez că protestatarii de azi ar gîndi cu capul lor, voiam doar să sugerez că ăştia nici măcar nu muncesc. 
Regret s-o spun, dar în 20 de ani, n-am avut niciodată o opoziţie atît de lipsită de scrupule, de mizerabilă, într-un cuvînt, JEGOASĂ.
Categorii:Blogosfera Etichete:

Angela Tocila: Cu silă despre sila unora

2 decembrie 2011 10 comentarii

Cu silă despre sila unora

Autor: Angela Tocila

Apreciez sinceritatea pentru că eu sunt un om sincer şi deschis pentru că aşa sunt croită dar şi pentru că mi-e lene să ţin minte o minciună, nu de alta dar minciuna cere mare efort. Ea e ca o plantă care creşte pentru că o uzi mereu, îi schimbi pămîntul, îi pui îngrăşămînt şi te trezeşti că ţi-a umplut casa, a ieşit pe geam în lume, intră la vecini şi nu te mai descurci prin încrengăturile ei.

Cum spuneam, apreciez sinceritatea dar şi spontaneitatea. Îi apreciez pe toţi cei care s-au simţit mîndri că sunt romani fie şi pentru o zi. Unii dintre ei ca şi mine de altfel, au trăit şi vremuri în care nici măcar pentru o zi n-au simţit mîndrie şi nici speranţă că acest lucru se va întîmpla vreodată n-au avut. Dacă patriotismul şi mîndria naţională te ţine doar o zi, e bine şi atîta decît deloc.

Ce nu apreciez însă e miserupismul fals afişat de alţii. Nu e cool să iubeşti Romania, nu e cool să fii patriot şi-ţi pute tot ce e romanesc. Ai pleca din ţară dacă… înşiri motive, dar nu pleci  încă … la urma urmei, ai vrea să munceşti dincolo doctor, avocat, inginer, în nici un caz femeie de serviciu sau bonă. Aştepţi ocazia să te aprecieze cineva de-afară şi pleci negreşit, că Romania n-are nimic pentru tine, başca a ieşit preşedinte unul pe care nu-l suferi că se uită cîş şi zic alţii că ţi-a luat ŢIE ţara. Ei uite, de asta te-ai supărat tu cel mai tare, de-ţi vine să-ţi iei jucăriile şi să pleci: nu e preşedintele tău, în concluzie ţara condusă de el, nu te merită pe TINE care nici nu te-ai obosit să te duci la vot. Ţi-era lehamite şi-atunci, făcuseşi politică cu o seară înainte pînă la 3 dimineaţa şi te scîrbiseşi. Şi nici vodca n-a fost de calitate, cum nimic nu e de calitate în Romania.

Nu pomeneşti de ţara ta decît cînd eşti scîrbit şi eşti destul de des, mai ales cînd vorbeşti cu amicii tăi străini şi le spui cît suferi tu că eşti roman. Cît de nedreaptă a fost dumnezăirea cînd te-a zidit pe pamînt romanesc unde nimic nu merge frate. Nimic nu e cool. Cu siguranţă ai fi meritat să te naşti pe Wall Street moştenitor al unei burse sau de ce nu, direct pe lună de unde ai fi aruncat din cînd în cînd un scuipat pe Romania de ziua ei.

 Tu care eşti a doua generaţie încălţată, ai cărui bunici mai dau cu sapa să-ţi trimită ţie orăşanului scîrbit cartofi şi ceapă şi porc de Crăciun. Ţi-e silă şi de ăla, da-l mănînci că parizerul e scump şi încă stai pe ajutor de şomaj, că doar nu eşti prost să lucrezi în fabrică pentru 10 milioane.

Eşti un zeu, ştiu. Ai şi blog şi acolo îţi verşi sictirul şi sila. Şi ce zi mai bună ai putea găsi decît 1 Decembrie, ziua ţării care nu e cool, are datorii şi pe deasupra nici n-a ales preşedintele pe care-l voiai tu? Te apuci să scrii deşi ţi-e silă de sila ta. Scrii în silă cît de silă ţi-e de sila ta de Romania. Că ea ţi-a făcut. ţi-a dres. Că abia aştepţi să pleci din ea. Şi ca sila să fie perfectă, nici nu răspunzi putorilor ca tine care-s scîrbiţi şi ei să-ţi facă pe plac. Priveşti doar olimpian, ca un zeu al silei de dincolo de monitor cum proştii de romani îşi urează la mulţi ani. Cum se tem să nu fie ridicoli spunînd „te iubesc Romania”.

Tu eşti mai presus de toţi, dar eu ştiu că te va prinde senectutea otrăvit de tine însuţi. Ştiu că peste ani vei călca pe cap o babă fostă cool, fostă scîrbită ca şi tine pe cap la coadă la fasole cu cîrnaţi, tot de Ziua Romaniei. De aceea îţi urez la mulţi ani scîrboşi ca tine, scîrbitule!

Sursa: diamonds and rust– blogul Angelei

Categorii:Blogosfera Etichete:

Incursiune în viitor

27 noiembrie 2011 Lasă un comentariu

Decembrie 2011 – Fostul preşedinte Ion Iliescu se internează în spital în urma unei regretabile greşeli în bucătărie a doamnei Nina, care din cauză că nu mai vede aşa de bine ca pe vremea cînd era UTC-istă, a confundat ceapa cu fasolea cînd i-a preparat tovarăşului consort ceea ce credea dînsa a fi o tocăniţă, drept pentru care maţele foste prezidenţiale au suferit nişte acumulări de gaze burghezo moşiereşti. După 24 de ore de băşini discrete, tovarăşul este eliberat… ăsta… externat.

2015 – Fostul preşedinte Ion Iliescu se internează în spital. Surse din staff-ul medical ne dezvăluie că tovarăşul are uşoare tulburări erectile, dar ne asigură ca nu e nimic grav şi este externat după 24 de ore de investigaţii şi observaţii atente ale organului revoluţionar.

2020 – Fostul preşedinte Ion Iliescu o internează la obstetrică ginecologie pe doamna Nina. Diagnosticul ne loveşte ca o bîtă de miner peste ochi: cistita lunii de miere. Tovarăşul Iliescu respinge aluziile maliţioase cu privire la viaţa sa intimă şi susţine că el şi tovarăşa Nina sunt adepţii cumpătării, de aceea cistitele dînsei au o frecvenţă redusă: cam 1 la 20 de ani. După 24 de ore, cistita prezidenţială este vindecată iar tovarăşa externată pe ieşirea din spate ca să evite  demonstraţia unui grup de doamne PSD-iste care vor s-o linşeze pe motiv că-l oboseşte pe fostul preşedinte.

2021 – Fostul preşedinte Ion Iliescu refuză să se interneze în spital, pe motiv că Geoană a ieşit la pensie şi s-a retras la Dăbuleni, în concluzie, nu mai e cine să-l enerveze. Se internează totuşi a doua zi la neuro, din cauza unei căderi nervoase, din acelaşi motiv. Evident, după 24 de ore părăseşte spitalul, după ce în prealabil a jucat un şeptic pe insigne de pionier cu rezidentul Vadin Tudor.

2050 – Fostul preşedinte Iliescu e puţin deranjat de o apendicită cronică, de o unghie încarnată de pe vremea cînd era secretar la Timişoara şi se internează în spital. Apendicele este extirpat, la fel şi unghia şi sunt pune în formol. Iliescu nu este pus în formol deocamdată şi este lăsat liber după 24 de ore.

Plictisit, o ia pe tovarăşa Nina de cot şi  cu o voce gravă, încărcată de tristeţe  se trezi vorbind: măi dragă tovarăşă de viaţă… în sinergia faptelor şi-n meandrele concretului, am să-ţi mărturisesc ceva ce nu ştii despre mine… Toată viaţa mea m-a durut în cur de toţi  măi dragă, dar nici 24 de ore nu m-am tratat pentru asta.


Later edit: Nu-şi ia dracu’ oamenii lui.

Autor: Angela Tocila

Sursa: diamonds and rust 

Categorii:Haioşenii Etichete:
%d blogeri au apreciat: