Și totuși, DECIZIILE CCR POT FI REVIZUITE

CCR se face vinovată de un lung șir de abuzuri. Unul din ele este că, în luna mai, a emis un comunicat de presa foarte agresiv în care sustine, absolut halucinant, că deciziile sale „nu sunt supuse procedurii revizuirii”. Practic, indirect, CCR își declară SUVERANITATEA în România..

Pur și simplu CCR se consideră licuriciul suprem din țara asta, comunicatul respectiv situând-o deasupra a orice, incusiv a poporului, încălcând astfel chiar Art 2 al Constituției care spune:

ARTICOLUL 2 SUVERANITATEA
(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.

(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.

Într-un articol publicat de site-ul Actual24 la data de 7 mai 2020 sub semnătura Ioanei Hurdea, domnul Judecător Cristi Danileț contrazice infailibilitatea CCR cu argumente juridice.

CRISTI DANILEȚ
Judecător

„Zice CCR astazi, intr-un comunicat de presa, ca hotararile sale nu pot fi revizuite. Eu zic ca trebuie sa ne asumam greselile si sa le indreptam. Si exista o cale. Iat-o:

– art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea CCR: ‘Procedura jurisdictionala prevazuta de prezenta lege se completeaza cu regulile procedurii civile, in masura in care ele sunt compatibile cu natura procedurii in fata Curtii Constitutionale. Compatibilitatea se hotaraste exclusiv de Curte’.

Sa ne amintim ca ministrul justitiei a propus revocarea sefului DNA. Presedintele statului a refuzat. Guvernul a contestat la CCR. CCR a spus ca Kovesi trebuie data afara ca asa vrea ministrul, iar Presedintele trebuie sa execute asta, actul sau neputand fi apoi cenzurat in justitiei. Presedintele a semnat revocarea. Or, CEDO a spus ieri ca au fost incalcate drepturile lui Kovesi. CCR are ocazia sa indrepte situatia, reconsiderandu-si practica. Asta pentru ca ceea ce spune CEDO e obligatoriu pentru CCR, conform art. 11 si 20 din Constitutie.

Apropo, avem un exemplu: anul trecut CC Moldova a dat niste decizii, apoi a recunoscut ca a gresit, si-a revizuit hotararile dupa care judecatorii si-au dat demisia” –  a scris dl. Danileț pe contul dânsului de Facebook.

Declarația domnului judecător apărea în contextul emiterii de către CCR a unui comunicat de presă în care susținea absolut halucinant  că solicitarea Președintelui Iohannis de a-și revizui decizia în cazul Kovesi în acord cu hotărârea CEDO era o „atingere extrem de grava adusa independentei Curtii Constitutionale si a judecatorilor sai”. Cred că trebuie precizat că nu toti judecatorii CCR au fost de acord cu aceasta poziție a Curtii. Decizia nu a fost luata cu unanimitate de voturi.

În continuare:

COMUNICATUL INTEGRAL AL CCR

Avand in vedere Hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) din 5 mai 2020, pronuntata in cauza Kovesi impotriva Romaniei, Plenul Curtii Constitutionale a Romaniei, cu majoritate de voturi, face urmatoarele precizari:

1. Desi comentariile din spatiul public au promovat ideea incalcarii de catre Curtea Constitutionala a dreptului la un proces echitabil al doamnei Kovesi si a invalidarii Deciziei Curtii Constitutionale nr.358/2018, se constata ca CEDO nu a efectuat un control cu privire la rationamentul juridic si solutia pronuntata de Curtea Constitutionala. De altfel, nici nu avea competenta sa o faca.

2. Hotararea CEDO a stabilit incalcarea dreptului la un proces echitabil prin raportare la un cadru juridic distinct, anterior si fara legatura cu cel analizat prin decizia Curtii Constitutionale. Acest cadru juridic se refera la aspecte pur legale, reglementate prin Legea nr.303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor, si nu la cel vizat prin decizia Curtii Constitutionale, respectiv art.94 lit.c) si art.132 alin.(1) din Constitutie.

3. In decizia mentionata Curtea Constitutionala a decis cu caracter general obligatoriu si pentru viitor care sunt raporturile constitutionale intre ministrul justitiei si Presedintele Romaniei, precum si natura actelor acestora, in procedura revocarii procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie (DNA) in baza unei atributii prevazute de Constitutie. Decizia astfel pronuntata nu poate fi cenzurata de nicio alta autoritate.

4. Doamna Kovesi nu a fost parte si nici nu putea fi parte in procedura de solutionare a conflictului juridic de natura constitutionala prevazuta de art.146 lit.e) din Constitutie, care vizeaza exclusiv raporturile dintre autoritatile publice cu privire la exercitarea competentelor lor constitutionale, si nicidecum judecarea unor raporturi juridice care implica persoane fizice. De altfel, in toate legislatiile statelor care prevad in competenta curtilor constitutionale solutionarea conflictelor de competenta dintre autoritatile publice, instantele constitutionale nu analizeaza drepturi si libertati fundamentale.

5. Asadar, Curtea Constitutionala nu putea sa incalce dreptul la un proces echitabil al unei persoane fizice pentru simplul motiv ca in procedura in fata Curtii Constitutionale s-a examinat un alt aspect care a vizat, in mod exclusiv, competentele autoritatilor publice.

6. In discursul lor public, autoritatile publice, si anume Presedintele Romaniei si prim-ministrul Guvernului, folosesc argumente/ motive incomplete si inexacte, fara a corobora natura, continutul si obligatiile rezultate din cele doua acte jurisdictionale [Decizia Curtii Constitutionale si Hotararea CEDO], ceea ce pune la indoiala comportamentul constitutional loial al autoritatilor publice la adresa Curtii Constitutionale.

7. In spatiul public sunt transmise unele informatii care nu prezinta problema de drept in ansamblul sau. Curtea Constitutionala recomanda citirea celor doua hotarari cu buna-credinta si comentarea acestora pe baza argumentelor juridice cuprinse in cele doua hotarari.

8. Deciziile Curtii Constitutionale sunt general obligatorii si nu sunt supuse procedurii revizuirii, bucurandu-se de autoritate de lucru judecat.

9. Indemnarea publica la revizuirea deciziilor Curtii Constitutionale este o atingere extrem de grava adusa independentei Curtii Constitutionale si a judecatorilor sai.

10. Legiuitorului ii revine obligatia de a da curs Hotararii CEDO, in masura in care devine definitiva, prin identificarea solutiei legislative corespunzatoare in considerarea cadrului juridic vizat de aceasta hotarare, si nu a celui vizat prin Decizia Curtii Constitutionale nr.358/2018.

Judecătorul Cristi Danileţ, membru C.S.M. avertizează: “Dacă Justiţia nu poate fi controlată prin acţiuni de intimidare, prin presiune media ori atacuri politice, se va încerca modificarea legislaţiei”

Judecătorul Cristi Danileţ, membru C.S.M. avertizează:

“Dacă Justiţia nu poate fi controlată prin acţiuni de intimidare,

prin presiune media ori atacuri politice, se va încerca modificarea legislaţiei”

Se anunţă un an cu mize mari. Numirea preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – care, în ultima vreme, prin sentinţele date, i-a năucit pe unii şi, prin dosarele pe care le are pe rol şi care se apropie de final, creează panică în rândul altora, toţi sus-puşi. Numirea procurorului general al României şi a procurorilor-şefi ai D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. Modificarea Constituţiei, care ar putea conferi, şi formal, independenţă procurorilor, ceea ce, în concepţia unora, sună periculos de-a dreptul. Un rol important îl joacă, în toate aceste faze, C.S.M. Să fie ăsta motivul pentru care această instituţie, de fapt, membri ai săi au devenit, peste noapte, personaje indezirabile, cărora li se cere revocarea pe motive care fie nu au tangenţă cu legea, fie nu pot fi argumentate coerent? Ce spune, însă, despre aceste lucruri judecătorul Cristi Danileţ, membru al C.S.M., devenit şi el persona non-grata? Multe. Concluzia este, de fapt, un avertisment: „Dacă Justiţia nu poate fi controlată prin acţiuni de intimidare, prin presiune media ori atacuri politice, se va încerca modificarea legislaţiei”.

 

“Dezbaterea pe statutul procurorului a fost o diversiune”

Domnule Danileţ, de ce „fierb” C.S.M.-ul şi Jus­tiţia – cel puţin asta este impre­sia din exterior –, după ale­gerea în func­ţie a doam­nei Oana Schimdt-Hăineală?

Pentru că, după ce ani de zile a fost ales în funcţia de preşe­din­te un judecător, acum a surprins pe mulţi faptul că un procuror a fost ales în această funcţie. Dar Constituţia permite ca preşedin­tele C.S.M. să fie ales şi din rândul procurorilor. Cu toate acestea, mai mulţi ju­de­cători au dezvoltat pe forumu­rile magistraţilor o re­acţie ne­gativă faţă de o astfel de alege­re, pe considerentul că un pro­curor nu ar avea acelaşi statut ca un judecător sau că doamna Hăineală nu ar fi suficient de in­dicată pentru această funcţie.

Din acest mediu informal au pornit apoi solicitările de revo­care a unor membri C.S.M. Sin­cer, nu m-am aşteptat la o pro­cedură de revocare desfă­şurată într-un ter­men aşa de scurt. Dar, până la ur­mă, este nemul­ţumirea unor jude­cători faţă de activitatea unor mem­bri C.S.­M. Plenul va analiza dacă pro­ce­dura de revocare a fost res­pectată. Legea spune că poţi ce­re, după o anumită proce­du­ră, revo­carea pentru neînde­pli­nirea sau îndeplinirea necores­punzătoare a atribuţiilor de membru C.S.M.

 

A fost legală, la câteva zile de la alegere, soli­ci­tatea de revocarea preşe­din­telui C.S.M., în con­diţiile în care nu a apu­cat să-şi desfăşoare acti­vitatea?

Revocarea doamnei Hăi­nea­lă a fost cerută, la două săp­tămâni după alegeri, chiar de către unii membri ai C.S.M. Dar acest lucru, după cum ştiţi, a fost respins cu majoritate de vo­turi. Din acel mo­ment, nimeni nu mai are nici mă­car dreptul moral să ridice vreo problemă de legitimitate a preşe­dintelui de anul acesta al C.S.M.

 

Au fost voci care au afir­mat că numirea ei nu ar fi fost legală…

Numirea este constituţio­nală, fără doar şi poate. Dar, re­pet, schimbându-se această „cu­tumă” cu numirea unui judecă­tor la şefia C.S.M., mai mulţi judecători au spus că nu ar fi adecvat ca preşe­dintele C.S.M. să fie un procuror. Este de reţi­nut că în hotărârile de revo­ca­re nu se menţionează acest lucru, deci dezbaterea declan­şată pe statutul procurorului a fost o diversiune.

După părerea mea, este un an extrem de important, în ca­re avem de numit preşedintele la Înalta Curte, avem de numit pro­curorul general al României, pro­curorii-şefi ai D.N.A. şi D.I.I.­C.O.T., avem de făcut faţă unei revizuiri a Constituţiei şi consider că este indicat ca pre­şedintele C.S.M. să fie o per­soa­nă care a dovedit că poate fi activă în spa­ţiul public. Iar doam­na Hăineală este una dintre persoanele care s-au remarcat vara trecută, prin acele reacţii împotriva unor acţiuni neper­mi­se ale unei părţi a clasei politice care au pus în pericol statul de drept.

 

“Regret confuzia între apărarea în spaţiul public a unor valori civice şi reacţiile politice”

V-aţi retras din cursa pen­tru un loc de vicepre­şe­dinte al C.S.M. De ce?

Legea spune că, dacă pre­şe­dinte al C.S.M. este un jude­cător, vicepreşedinte trebuie să fie un judecător. Şi invers. Anul acesta, având un preşedinte pro­­curor, ne-am înscris iniţial pen­tru postul de vicepreşedinte doi judecători: doamna Alina Ghica şi eu. Însă, până să se decidă asupra candi­daturii noastre, au fost declanşate procedurile de revocare din C.S.M. a mea şi a doamnei Ghica. Deci, atâta vre­me cât se pune în discu­ţie statu­tul meu de membru C.S.­M., mi s-a părut de bun simţ să nu mai can­didez la funcţia de vice­pre­şedinte.

 

Ce motive concrete au fost aduse ca argument la solicitările de revo­ca­re a dumneavoastră din C.S.­M., atât din partea instanţe­lor, cât şi a Uniu­nii Na­ţio­nale a Judecăto­rilor şi a Asociaţiei Ma­gistraţilor din România?

Motivele adunărilor gene­rale sunt exprimate general, insufi­cient pentru a afla eu sau alţii ce a nemulţumit pe o parte însem­nată a colegilor mei. Nu mi se im­pută în concret o anu­mită acţiune, o anumită faptă, o anumită decla­raţie. Opinia mea este că unii au fost nemulţumiţi de faptul că am votat cu un pro­curor la condu­ce­rea C.S.M., iar alţii că am avut mai multe reac­ţii publice, începând cu vara anu­lui trecut, declaraţii care au ge­nerat dezbateri aprinse în me­dia. Motiv pentru care au spus că sunt declaraţii politice. Or, eu cred în acele reacţii şi doar regret confuzia între apărarea în spaţiul public a unor valori civice şi reac­ţiile politice.

 

Mi se pare o poziţie cel puţin interesantă venită dintre voci ale celei de-a treia Puteri în stat. Adi­că, dacă aperi statul de drept, independenţa Jus­­tiţiei, respectarea ideii de sepa­raţie a puterilor în stat şi iei poziţie faţă de abuzu­rile îndreptate îm­­potriva acestora se nu­meşte că interferezi cu o zonă sau alta a po­li­ticului?

Eu sunt convins că nu. Ba, mai mult, eu ca magistrat sunt obli­gat de Codul Deontologic să promo­vez şi să susţin supre­maţia legii şi a statului de drept. În plus, C.S.M. este obligat de Constituţie să fie garantul inde­pendenţei Justiţiei. Or, atunci când Justiţia este afec­tată la ni­velul declaraţiilor politi­ce, reac­ţiile noastre cele mai adec­vate trebuie să fie tot publice. Altfel nu ai cum să reacţionezi şi, în orice caz, ar fi total ineficient.

E adevărat că judecătorii nu sunt obişnuiţi cu astfel de tipuri de reacţie. Eu practic am intrat în contradicţie cu politi­cieni în spa­ţiul public, lucru ca­re este normal să sperie şi poate chiar să trezeas­că dezaprobare. De regulă, discu­ţiile nu se poar­tă de la politician la membru C.­S.M. sau de la politi­cian la jude­cător, ci de la instituţie politică la instituţie juridică. Ei, eveni­mentele de astă-vară, desfă­şu­rându-se foarte rapid, au impus reacţii individuale ale unor mem­brii din C.S.M. Şi atunci, intrând în acest tip de dezbatere, unii jude­cători au catalogat drept reacţii politice declaraţiile me­le. În reali­tate, ele au fost con­stante de-a lungul anilor şi au privit strict aten­ţionarea – e ade­vărat că acum foarte voca­lă, dar numai aşa a dat roade – a politicului cu privire la nece­sitatea respectării indepen­den­ţei justiţiei ca valoare supre­mă într-un stat democratic.

 

“În statele în care procurorii sunt controlaţi politic, Justiţia nu este eficientă şi egală pentru toţi”

Potrivit ministrului Jus­tiţiei, procurorii nu sunt independenţi şi nu fac parte din pute­rea jude­cătorească…

Interesant… În legea noas­tră scrie că Parchetele sunt in­dependente de orice autoritate, că procurorii sunt indepen­denţi în soluţiile adoptate şi cred că nimeni nu pretinde că procurorii fac parte din Pute­rea judecăto­rească. Ci ei fac parte din Puterea judiciară – sintagmă care acoperă atât judecătorii, cât şi procurorii.

În Europa s-a constatat că, în statele în care procu­rorii sunt controlaţi politic, Justiţia nu este eficientă şi egală pen­tru toţi. Trendul european este ca procurorul să aibă un statut similar cu al judecătorului, chiar dacă până în final indepen­den­ţa procurorului nu este iden­tică cu cea a judecătorului. Mie, ca judecător, nu poate să-mi dea nimeni ordin, eu nu duc sen­tinţa mea la confirmare la ni­meni. Eu dau o hotărâre care poate fi contestată apoi prin căile de atac. La procu­rori, da­torită sistemului pira­midal în baza căruia e orga­nizat Minis­terul Public, e normal ca şeful lor ierarhic să aibă o implicare în anche­ta care se desfăşoară, însă ordinele trebuie date în scris şi să fie în conformitate cu legea. Aici e diferenţa între procurori şi judecători. În rest, cariera unuia este iden­tică cu a celuilalt: suntem ma­gistraţi ca­re absolvim ace­eaşi facultate, acelaşi Institut de pregătire a magistraţilor, avem acelaşi tip de promo­vare în funcţie, ur­măm ace­eaşi carieră, avem ace­laşi salariu. Ceea ce diferă este numirea conducerii la έnal­ta Curte faţă de conducerea Mi­nisterului Public. Condu­cerea Î.C.C.J. este numită de preşe­dintele ţării la propu­nerea C.­S.M., pe când con­du­cerea Par­chetului Gene­ral, a D.N.A.-ului şi a D.I.I.­C.O.T.-ului este numi­tă de preşedintele ţării, la propu­nerea ministrului Justiţiei, cu avizul consultativ al C.S.M. Cred că dacă, în ceea ce priveş­­te pro­curorii, din Constituţie ar dispă­­rea acea sintagmă “sub auto­ritatea ministrului Justiţiei”, nu ar mai fi niciun motiv să păs­trăm acea pro­punere din par­tea ministrului pentru numirea în funcţiile de conducere ale Ministeru­lui Public. Sau, dacă nu se renunţă la acest aspect, cred că e necesar ca avizul C.­S.M. să fie unul conform.

 

“Politicienii vor să controleze Justiţia, pe orice cale”

Urmărind problemele penale pe care le au mulţi membri ai Puterii, urmărindu-le reacţii­le, directe, indirecte, institu­ţionale, care nu fac decât să în­cerce să-i protejeze de răs­pun­dere penală, urmărind stadiul în care au ajuns dosarele, mul­­te la Înalta Curte de Ca­saţie şi Justiţie, nu cumva “bă­tălia” as­ta pe C.S.M., acum, are de fapt o altă miză – şi anu­me, nu­mi­rea preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Jus­tiţie şi chiar modificarea Con­stituţiei?

Eu nu m-aş gândi chiar aşa de de­parte. Cert este că în C.S.M. am avut o problemă în legătură cu formarea unei opinii convergente în ceea ce priveşte conducerea de anul acesta a C.S.M. Nu aş pune neapărat neînţelegerea asta a noastră în legătură cu scena politică. Este adevărat, însă, că politicienii vor să controleze Justiţia, pe orice cale. Justiţia îi sperie ca urmare a dosarelor care se instrumentează împotriva unor oameni politici, a unor oameni de afa­ceri, interlopi puternici, oameni care, până de curând, erau consideraţi de neatins.

Dacă Justiţia nu poate fi contro­lată prin acţiuni de intimidare, prin presiune prin intermediul mass-media ori atacuri politice, se va încerca mo­di­ficarea legislaţiei. Sunt diverse iniţia­tive – aproape în fiecare an avem câte o iniţiativă a unui parlamentar – prin care se încearcă afectarea statutului procurorilor, al judecătorilor şi, posibil, al membrilor C.S.M. Revizuirea Consti­tuţiei poate fi un moment în care să se repună pe tapet independenţa Justiţiei, statutul magistraţilor, componenţa C.­S.M., aspecte pe care, de altfel, unii po­liticieni le-au şi anunţat în mod expres.

Consider însă că problema din C.­S.M., cu privire la numirea condu­cerii, este o chestiune internă, adminis­tra­tivă, în care politicul nu ar fi trebuit să interfereze. Dar a făcut-o – începând cu ministrul Justiţiei, care a avut de­claraţii nepermise cu privire la condu­cerea C.S.M., până la premier care, cu o zi-două înainte, aproape că dădea dispoziţii cine să fie ales şi cine să nu fie ales în C.S.M.

Iar în ceea ce priveşte intenţiile politicienilor de modificare a legislaţiei noastre, cu siguranţă, şi societatea ci­vilă, şi magistraţii trebuie să fie extrem de atenţi pentru a se vedea în ce mă­sură modificările propuse respectă sau nu independenţa Justiţiei. Căci dacă aceasta nu este respectată, eu aştept o coalizare a societăţii civile şi, eventual, respingerea de către populaţie, la refe­rendum, a proiectului de revizuire.

 

“Sintagma «procurorul acţionează sub autoritatea ministrului Justiţiei» ar trebui eliminată din Constituţie”

Puterea a anunţat că, în câ­te­va zile, vor începe discuţiile pentru modificarea Constitu­ţiei. C.S.M. i s-a cerut punctul de vedere?

Doar în 2011, când preşedintele ţării a propus un proiect de revizuire a Constituţiei, am fost consultaţi şi ne-am exprimat punctul de vedere. Erau câteva articole care interesau în mod expres Justiţia şi C.S.M. şi chiar am criticat negativ anumite propuneri. Nu ştiu acum ce proiect se va dezbate în Parlament. Nu am fost contactaţi oficial, dar suntem pregătiţi să ne implicăm în orice dezbatere. De altfel, pe componenta de justiţie doar C.S.M., Curtea Constituţională şi asociaţiile profesionale ale magistaţilor pot spune în ce măsură modificările preconizate sunt admisibile sau nu.

 

Raportându-ne la Constituţia în vigoare – că despre pro­iec­tul din 2011 nu mai vorbeşte nimeni –, ce trebuie schimbat, din punc­tul dumneavoastră de vedere?

Să scoatem şi formal procurorul de sub autoritatea ministrului Justiţiei. Este menţinută, din 1991, acea sintag­mă “procurorul acţionează sub autori­ta­tea ministrului Justiţiei”, şi tot timpul este interpretată în defavoarea inde­pen­denţei Justiţiei. Ea ar trebui eli­minată din Constituţie. În rest, dacă nu se atinge nimeni de C.S.M., de com­ponenţa şi rolul său, nu avem alte pro­puneri de modificare a legii fundamen­tale. Poate dacă se gândeşte reforma­rea compo­nenţei Curţii Constituţio­nale, atunci să se includă şi repre­zen­tanţi ai noştri – până la urmă, C.C.R. rezolvă conflicte între Puteri, dar nimeni din Puterea judiciară nu este reprezentat acolo.

 

“Sunt pentru pentru libertatea presei, însă orice libertate are limite”

Ce înseamnă o instituţie vul­nerabilizată de campanii me­diatice fără acoperire? Ce pre­supune o Justiţie timorată de pe urma unor astfel de atacuri mediatice succesive, viru­len­te?

Din start vă spun că sunt pentru libertatea de exprimare şi pentru libertatea presei. Însă orice libertate are limite: ea nu poate încălca un drept sau o altă libertate. Sunt lucruri care nu pot fi făcute publice de către presă, cum ar fi aspectele ce ţin de siguranţa naţională sau nişte date cu caracter personal. Dacă un jurnalist ia cunoştinţă de astfel de secrete ori date confidenţiale şi le dezvăluie public, poate răspunde civil sau chiar penal. De asemenea, Convenţia Europeană ocroteşte dreptul la imagine, viaţa privată, demnitatea persoanelor, iar acestea sunt chiar limite ale libertăţii de exprimare.

În România, din cauza evoluţiei societăţii, a eliminării insultei şi calom­niei din Codul Penal şi datorită dezvol­tării puternice a unor trusturi de presă, au început să apară aceste campanii mediatice îndreptate împotriva unor instituţii ale Statului. Iniţial s-a justificat că, în baza transparenţei şi responsa­bilităţii, ar fi vorba de dezvăluirea unor abuzuri ale instituţiilor. În scurt timp am văzut cu toţii că, în baza unor interese meschine, era vorba de a pune presiune asupra oamenilor din instituţii.

În postura aceasta s-au aflat Curtea Constituţională, A.N.I., C.S.M., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. Instituţiile astea funcţionează în baza unor legi, dar se bazează şi pe o anu­mită legitimitate, pe încrederea popu­laţiei.

În momentul în care există o cam­panie mediatică împotriva unui om, nu toţi reacţionează la fel. Suntem mulţi care avem verticalitate, dar sunt şi unii care, în timp, devin mai vulnerabili, poate nu pot fi veşnic curajoşi şi dispuşi să fie “carne de tun”. Iar astfel de cam­­panii sunt menite să-i timoreze, să-i preseze, să-i ameninţe. Un judecător se simte extrem de inconfortabil în momentul în care, cu o zi înainte de a pronunţa o soluţie într-un caz impor­tant, dosarul său este disecat public, dar mai ales dacă se vede terfelit în media, judecat pe aspecte de morali­tate, de viaţă privată, nu neapărat de viaţă publică, de funcţie.

În Occident, nu se admite un ast­fel de atac. Orice formă de presiu­ne, de ameninţare, de imixtiune în Justiţie sunt aspru sancţionate, indiferent din partea cui vin, că vorbim despre oa­meni politici, nepolitici sau de presă. Chiar există state unde astfel de com­portamente sunt catalogate drept in­fracţiuni.

Atacurile care s-au dus împotriva unor membri ai C.S.M. au avut meni­rea să dezvăluie publicului presupuse partipris-uri politice sau anumite as­pecte de viaţă privată care i-ar face în ochii publicului cel puţin imorali pe cei vizaţi. Campaniile acestea împotriva C.S.M. au avut şi un alt efect. Apariţia repetată a subiectului pe anumite televiziuni nu a convenit judecătorilor. Sistemul de justiţie este, în general, alcătuit din judecători cărora nu le place publicitatea de niciun fel. Or, în momentul în care ajungi tu, procuror sau judecător, să devii subiect de campanie mediatică, acest lucru gene­rează o mişcare de repulsie. Poate aşa se şi explică multe dintre hotărârile adunărilor generale ale membrilor C.S.M. În orice caz, pentru mine este o lecţie.

Să vorbim şi despre judecătorii de la Înalta Curte care soluţionează, zilele acestea, dosare importante, de mare corupţie, cu oameni importanţi. Fieca­re dintre magistraţii aceştia sunt luaţi în parte şi “tocaţi” pe anumite tele­vi­ziuni. Probabil, cineva îşi închipuie că, batjocorindu-i, insultându-i, speculând diverse relaţii ale lor, îi poate influenţa în soluţiile pe care le dau. Eu nu cred că se întâmplă aşa ceva. Dar dacă într-o zi o să se întâmple? Înseamnă că această campanie şi-a atins scopul. Înseamnă că, mâine, cine conduce un trust media poate conduce, de fapt, Justiţia. Şi, iată, am descoperit un nou mod de control al Justiţiei, nu cel politic, cel mediatic.

 

Control mediatic, generat de controlul politic…

Da, pentru că o parte a media a fost preluată de politic. Spuneam însă că sunt adeptul libertăţii presei. Dar presa trebuie să fie liberă inclusiv de factorul politic. Pentru că aşa cum cetăţenii îşi doresc o Justiţie inde­pen­dentă, tot aşa, cetăţenii trebuie să-şi dorească o presă liberă, în care jurna­listul să fie liber să scrie articolele pe care le consideră necesare, nu să scrie la comandă. Şi mai ales să nu fie obli­gat să semneze, odată cu contractul de angajare – aşa cum se întâmplă azi la unele trusturi care coboară în derizoriu ideea de presă –, renunţarea la clauza de conştiinţă, ori să îşi asume obligaţia de a nu ataca conducerea trustului cât timp este angajat al instituţiei şi chiar ulterior. Or, asta înseamnă că tu, ca şi jurnalist, nu poţi scrie liber, ci devii un umil servitor al unor interese din mediul de afaceri, din mediul politic. În momentul respectiv, nu mai vorbim despre jurnalişti liberi. De fapt, acesta nu mai este jurnalism, ci propagandă de joasă speţă sau chiar terorism mediatic, menit să dezinformeze în mod ordinar, să manipuleze masele şi să distrugă vieţi, la propriu. Aşa cum, având judecători timoraţi, politic sau mediatic, putem spune că nu mai avem Justiţie independentă, ci Justiţie la comandă sau Justiţie cumpărată. Adi­că, injustiţie.

 

Cum vedeţi rezolvarea acestei probleme, adusă acum în dis­cuţie şi de ultimul raport MCV, care practic a tras un semnal de alarmă faţă de o problemă ridicată, acasă, încă de acum trei ani, în Strategia Naţională de Apărare?

La starea actuală a unei părţi a presei, eu cred că ne e clar tuturor că autoreglementarea nu a dat rezultate. Pentru că noi avem coduri deontolo­gice care nu sunt cunoscute şi aplicate, avem organisme deontologice doar pe hârtie, avem un C.N.A. care, în mo­men­tul de faţă, are membrii numiţi po­litic, ceea ce s-a dovedit că nu este toc­mai adecvat, căci prin incapacitatea sa de a lua măsuri ferme, când s-ar fi im­pus, a încurajat de fapt perpetuarea comportamentului ilegal al unor oa­meni de presă. Şi, oricum, dacă pentru audio-vizual există un organism care ar trebui să regleze calitatea emisiunilor din perspectiva discutată mai sus, pen­tru presa scrisă chiar nu există niciun fel de reguli. De aceea, cred că este necesară o reglementare nu pentru a cenzura presa – nici vorbă –, ci pentru stabilirea statutului jurnalismului, pen­tru a explicita scopul libertăţii de expri­mare şi a dezvolta limitele acestei li­bertăţi. Să reţinem că a fi jurnalist nu înseamnă a scrie ce vrei, despre cine vrei şi când vrei, încălcând alte drep­turi expres ocrotite de lege. Pentru că presa e o activitate de interes public şi publicul are dreptul la o presă sănă­toasă, responsabilă.

Autor: Melania CINCEA

Surse:

cristidanilet.wordpress.com

timpolis.ro