Arhiva
Și totuși, DECIZIILE CCR POT FI REVIZUITE
CCR se face vinovată de un lung șir de abuzuri. Unul din ele este că, în luna mai, a emis un comunicat de presa foarte agresiv în care sustine, absolut halucinant, că deciziile sale „nu sunt supuse procedurii revizuirii”. Practic, indirect, CCR își declară SUVERANITATEA în România..
Pur și simplu CCR se consideră licuriciul suprem din țara asta, comunicatul respectiv situând-o deasupra a orice, incusiv a poporului, încălcând astfel chiar Art 2 al Constituției care spune:
ARTICOLUL 2 SUVERANITATEA
(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.
(2) Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.
Într-un articol publicat de site-ul Actual24 la data de 7 mai 2020 sub semnătura Ioanei Hurdea, domnul Judecător Cristi Danileț contrazice infailibilitatea CCR cu argumente juridice.

CRISTI DANILEȚ
Judecător
„Zice CCR astazi, intr-un comunicat de presa, ca hotararile sale nu pot fi revizuite. Eu zic ca trebuie sa ne asumam greselile si sa le indreptam. Si exista o cale. Iat-o:
– art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea CCR: ‘Procedura jurisdictionala prevazuta de prezenta lege se completeaza cu regulile procedurii civile, in masura in care ele sunt compatibile cu natura procedurii in fata Curtii Constitutionale. Compatibilitatea se hotaraste exclusiv de Curte’.
Sa ne amintim ca ministrul justitiei a propus revocarea sefului DNA. Presedintele statului a refuzat. Guvernul a contestat la CCR. CCR a spus ca Kovesi trebuie data afara ca asa vrea ministrul, iar Presedintele trebuie sa execute asta, actul sau neputand fi apoi cenzurat in justitiei. Presedintele a semnat revocarea. Or, CEDO a spus ieri ca au fost incalcate drepturile lui Kovesi. CCR are ocazia sa indrepte situatia, reconsiderandu-si practica. Asta pentru ca ceea ce spune CEDO e obligatoriu pentru CCR, conform art. 11 si 20 din Constitutie.
Apropo, avem un exemplu: anul trecut CC Moldova a dat niste decizii, apoi a recunoscut ca a gresit, si-a revizuit hotararile dupa care judecatorii si-au dat demisia” – a scris dl. Danileț pe contul dânsului de Facebook.
Declarația domnului judecător apărea în contextul emiterii de către CCR a unui comunicat de presă în care susținea absolut halucinant că solicitarea Președintelui Iohannis de a-și revizui decizia în cazul Kovesi în acord cu hotărârea CEDO era o „atingere extrem de grava adusa independentei Curtii Constitutionale si a judecatorilor sai”. Cred că trebuie precizat că nu toti judecatorii CCR au fost de acord cu aceasta poziție a Curtii. Decizia nu a fost luata cu unanimitate de voturi.
În continuare:
COMUNICATUL INTEGRAL AL CCR
Avand in vedere Hotararea Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) din 5 mai 2020, pronuntata in cauza Kovesi impotriva Romaniei, Plenul Curtii Constitutionale a Romaniei, cu majoritate de voturi, face urmatoarele precizari:
1. Desi comentariile din spatiul public au promovat ideea incalcarii de catre Curtea Constitutionala a dreptului la un proces echitabil al doamnei Kovesi si a invalidarii Deciziei Curtii Constitutionale nr.358/2018, se constata ca CEDO nu a efectuat un control cu privire la rationamentul juridic si solutia pronuntata de Curtea Constitutionala. De altfel, nici nu avea competenta sa o faca.
2. Hotararea CEDO a stabilit incalcarea dreptului la un proces echitabil prin raportare la un cadru juridic distinct, anterior si fara legatura cu cel analizat prin decizia Curtii Constitutionale. Acest cadru juridic se refera la aspecte pur legale, reglementate prin Legea nr.303/2004 privind statutul judecatorilor si procurorilor, si nu la cel vizat prin decizia Curtii Constitutionale, respectiv art.94 lit.c) si art.132 alin.(1) din Constitutie.
3. In decizia mentionata Curtea Constitutionala a decis cu caracter general obligatoriu si pentru viitor care sunt raporturile constitutionale intre ministrul justitiei si Presedintele Romaniei, precum si natura actelor acestora, in procedura revocarii procurorului-sef al Directiei Nationale Anticoruptie (DNA) in baza unei atributii prevazute de Constitutie. Decizia astfel pronuntata nu poate fi cenzurata de nicio alta autoritate.
4. Doamna Kovesi nu a fost parte si nici nu putea fi parte in procedura de solutionare a conflictului juridic de natura constitutionala prevazuta de art.146 lit.e) din Constitutie, care vizeaza exclusiv raporturile dintre autoritatile publice cu privire la exercitarea competentelor lor constitutionale, si nicidecum judecarea unor raporturi juridice care implica persoane fizice. De altfel, in toate legislatiile statelor care prevad in competenta curtilor constitutionale solutionarea conflictelor de competenta dintre autoritatile publice, instantele constitutionale nu analizeaza drepturi si libertati fundamentale.
5. Asadar, Curtea Constitutionala nu putea sa incalce dreptul la un proces echitabil al unei persoane fizice pentru simplul motiv ca in procedura in fata Curtii Constitutionale s-a examinat un alt aspect care a vizat, in mod exclusiv, competentele autoritatilor publice.
6. In discursul lor public, autoritatile publice, si anume Presedintele Romaniei si prim-ministrul Guvernului, folosesc argumente/ motive incomplete si inexacte, fara a corobora natura, continutul si obligatiile rezultate din cele doua acte jurisdictionale [Decizia Curtii Constitutionale si Hotararea CEDO], ceea ce pune la indoiala comportamentul constitutional loial al autoritatilor publice la adresa Curtii Constitutionale.
7. In spatiul public sunt transmise unele informatii care nu prezinta problema de drept in ansamblul sau. Curtea Constitutionala recomanda citirea celor doua hotarari cu buna-credinta si comentarea acestora pe baza argumentelor juridice cuprinse in cele doua hotarari.
8. Deciziile Curtii Constitutionale sunt general obligatorii si nu sunt supuse procedurii revizuirii, bucurandu-se de autoritate de lucru judecat.
9. Indemnarea publica la revizuirea deciziilor Curtii Constitutionale este o atingere extrem de grava adusa independentei Curtii Constitutionale si a judecatorilor sai.
10. Legiuitorului ii revine obligatia de a da curs Hotararii CEDO, in masura in care devine definitiva, prin identificarea solutiei legislative corespunzatoare in considerarea cadrului juridic vizat de aceasta hotarare, si nu a celui vizat prin Decizia Curtii Constitutionale nr.358/2018.
Judecătorul Cristi Danileţ, membru C.S.M. avertizează: “Dacă Justiţia nu poate fi controlată prin acţiuni de intimidare, prin presiune media ori atacuri politice, se va încerca modificarea legislaţiei”
Judecătorul Cristi Danileţ, membru C.S.M. avertizează:
“Dacă Justiţia nu poate fi controlată prin acţiuni de intimidare,
prin presiune media ori atacuri politice, se va încerca modificarea legislaţiei”
Se anunţă un an cu mize mari. Numirea preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – care, în ultima vreme, prin sentinţele date, i-a năucit pe unii şi, prin dosarele pe care le are pe rol şi care se apropie de final, creează panică în rândul altora, toţi sus-puşi. Numirea procurorului general al României şi a procurorilor-şefi ai D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. Modificarea Constituţiei, care ar putea conferi, şi formal, independenţă procurorilor, ceea ce, în concepţia unora, sună periculos de-a dreptul. Un rol important îl joacă, în toate aceste faze, C.S.M. Să fie ăsta motivul pentru care această instituţie, de fapt, membri ai săi au devenit, peste noapte, personaje indezirabile, cărora li se cere revocarea pe motive care fie nu au tangenţă cu legea, fie nu pot fi argumentate coerent? Ce spune, însă, despre aceste lucruri judecătorul Cristi Danileţ, membru al C.S.M., devenit şi el persona non-grata? Multe. Concluzia este, de fapt, un avertisment: „Dacă Justiţia nu poate fi controlată prin acţiuni de intimidare, prin presiune media ori atacuri politice, se va încerca modificarea legislaţiei”.
“Dezbaterea pe statutul procurorului a fost o diversiune”
Domnule Danileţ, de ce „fierb” C.S.M.-ul şi Justiţia – cel puţin asta este impresia din exterior –, după alegerea în funcţie a doamnei Oana Schimdt-Hăineală?
Pentru că, după ce ani de zile a fost ales în funcţia de preşedinte un judecător, acum a surprins pe mulţi faptul că un procuror a fost ales în această funcţie. Dar Constituţia permite ca preşedintele C.S.M. să fie ales şi din rândul procurorilor. Cu toate acestea, mai mulţi judecători au dezvoltat pe forumurile magistraţilor o reacţie negativă faţă de o astfel de alegere, pe considerentul că un procuror nu ar avea acelaşi statut ca un judecător sau că doamna Hăineală nu ar fi suficient de indicată pentru această funcţie.
Din acest mediu informal au pornit apoi solicitările de revocare a unor membri C.S.M. Sincer, nu m-am aşteptat la o procedură de revocare desfăşurată într-un termen aşa de scurt. Dar, până la urmă, este nemulţumirea unor judecători faţă de activitatea unor membri C.S.M. Plenul va analiza dacă procedura de revocare a fost respectată. Legea spune că poţi cere, după o anumită procedură, revocarea pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor de membru C.S.M.
A fost legală, la câteva zile de la alegere, solicitatea de revocarea preşedintelui C.S.M., în condiţiile în care nu a apucat să-şi desfăşoare activitatea?
Revocarea doamnei Hăineală a fost cerută, la două săptămâni după alegeri, chiar de către unii membri ai C.S.M. Dar acest lucru, după cum ştiţi, a fost respins cu majoritate de voturi. Din acel moment, nimeni nu mai are nici măcar dreptul moral să ridice vreo problemă de legitimitate a preşedintelui de anul acesta al C.S.M.
Au fost voci care au afirmat că numirea ei nu ar fi fost legală…
Numirea este constituţională, fără doar şi poate. Dar, repet, schimbându-se această „cutumă” cu numirea unui judecător la şefia C.S.M., mai mulţi judecători au spus că nu ar fi adecvat ca preşedintele C.S.M. să fie un procuror. Este de reţinut că în hotărârile de revocare nu se menţionează acest lucru, deci dezbaterea declanşată pe statutul procurorului a fost o diversiune.
După părerea mea, este un an extrem de important, în care avem de numit preşedintele la Înalta Curte, avem de numit procurorul general al României, procurorii-şefi ai D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., avem de făcut faţă unei revizuiri a Constituţiei şi consider că este indicat ca preşedintele C.S.M. să fie o persoană care a dovedit că poate fi activă în spaţiul public. Iar doamna Hăineală este una dintre persoanele care s-au remarcat vara trecută, prin acele reacţii împotriva unor acţiuni nepermise ale unei părţi a clasei politice care au pus în pericol statul de drept.
“Regret confuzia între apărarea în spaţiul public a unor valori civice şi reacţiile politice”
V-aţi retras din cursa pentru un loc de vicepreşedinte al C.S.M. De ce?
Legea spune că, dacă preşedinte al C.S.M. este un judecător, vicepreşedinte trebuie să fie un judecător. Şi invers. Anul acesta, având un preşedinte procuror, ne-am înscris iniţial pentru postul de vicepreşedinte doi judecători: doamna Alina Ghica şi eu. Însă, până să se decidă asupra candidaturii noastre, au fost declanşate procedurile de revocare din C.S.M. a mea şi a doamnei Ghica. Deci, atâta vreme cât se pune în discuţie statutul meu de membru C.S.M., mi s-a părut de bun simţ să nu mai candidez la funcţia de vicepreşedinte.
Ce motive concrete au fost aduse ca argument la solicitările de revocare a dumneavoastră din C.S.M., atât din partea instanţelor, cât şi a Uniunii Naţionale a Judecătorilor şi a Asociaţiei Magistraţilor din România?
Motivele adunărilor generale sunt exprimate general, insuficient pentru a afla eu sau alţii ce a nemulţumit pe o parte însemnată a colegilor mei. Nu mi se impută în concret o anumită acţiune, o anumită faptă, o anumită declaraţie. Opinia mea este că unii au fost nemulţumiţi de faptul că am votat cu un procuror la conducerea C.S.M., iar alţii că am avut mai multe reacţii publice, începând cu vara anului trecut, declaraţii care au generat dezbateri aprinse în media. Motiv pentru care au spus că sunt declaraţii politice. Or, eu cred în acele reacţii şi doar regret confuzia între apărarea în spaţiul public a unor valori civice şi reacţiile politice.
Mi se pare o poziţie cel puţin interesantă venită dintre voci ale celei de-a treia Puteri în stat. Adică, dacă aperi statul de drept, independenţa Justiţiei, respectarea ideii de separaţie a puterilor în stat şi iei poziţie faţă de abuzurile îndreptate împotriva acestora se numeşte că interferezi cu o zonă sau alta a politicului?
Eu sunt convins că nu. Ba, mai mult, eu ca magistrat sunt obligat de Codul Deontologic să promovez şi să susţin supremaţia legii şi a statului de drept. În plus, C.S.M. este obligat de Constituţie să fie garantul independenţei Justiţiei. Or, atunci când Justiţia este afectată la nivelul declaraţiilor politice, reacţiile noastre cele mai adecvate trebuie să fie tot publice. Altfel nu ai cum să reacţionezi şi, în orice caz, ar fi total ineficient.
E adevărat că judecătorii nu sunt obişnuiţi cu astfel de tipuri de reacţie. Eu practic am intrat în contradicţie cu politicieni în spaţiul public, lucru care este normal să sperie şi poate chiar să trezească dezaprobare. De regulă, discuţiile nu se poartă de la politician la membru C.S.M. sau de la politician la judecător, ci de la instituţie politică la instituţie juridică. Ei, evenimentele de astă-vară, desfăşurându-se foarte rapid, au impus reacţii individuale ale unor membrii din C.S.M. Şi atunci, intrând în acest tip de dezbatere, unii judecători au catalogat drept reacţii politice declaraţiile mele. În realitate, ele au fost constante de-a lungul anilor şi au privit strict atenţionarea – e adevărat că acum foarte vocală, dar numai aşa a dat roade – a politicului cu privire la necesitatea respectării independenţei justiţiei ca valoare supremă într-un stat democratic.
“În statele în care procurorii sunt controlaţi politic, Justiţia nu este eficientă şi egală pentru toţi”
Potrivit ministrului Justiţiei, procurorii nu sunt independenţi şi nu fac parte din puterea judecătorească…
Interesant… În legea noastră scrie că Parchetele sunt independente de orice autoritate, că procurorii sunt independenţi în soluţiile adoptate şi cred că nimeni nu pretinde că procurorii fac parte din Puterea judecătorească. Ci ei fac parte din Puterea judiciară – sintagmă care acoperă atât judecătorii, cât şi procurorii.
În Europa s-a constatat că, în statele în care procurorii sunt controlaţi politic, Justiţia nu este eficientă şi egală pentru toţi. Trendul european este ca procurorul să aibă un statut similar cu al judecătorului, chiar dacă până în final independenţa procurorului nu este identică cu cea a judecătorului. Mie, ca judecător, nu poate să-mi dea nimeni ordin, eu nu duc sentinţa mea la confirmare la nimeni. Eu dau o hotărâre care poate fi contestată apoi prin căile de atac. La procurori, datorită sistemului piramidal în baza căruia e organizat Ministerul Public, e normal ca şeful lor ierarhic să aibă o implicare în ancheta care se desfăşoară, însă ordinele trebuie date în scris şi să fie în conformitate cu legea. Aici e diferenţa între procurori şi judecători. În rest, cariera unuia este identică cu a celuilalt: suntem magistraţi care absolvim aceeaşi facultate, acelaşi Institut de pregătire a magistraţilor, avem acelaşi tip de promovare în funcţie, urmăm aceeaşi carieră, avem acelaşi salariu. Ceea ce diferă este numirea conducerii la Înalta Curte faţă de conducerea Ministerului Public. Conducerea Î.C.C.J. este numită de preşedintele ţării la propunerea C.S.M., pe când conducerea Parchetului General, a D.N.A.-ului şi a D.I.I.C.O.T.-ului este numită de preşedintele ţării, la propunerea ministrului Justiţiei, cu avizul consultativ al C.S.M. Cred că dacă, în ceea ce priveşte procurorii, din Constituţie ar dispărea acea sintagmă “sub autoritatea ministrului Justiţiei”, nu ar mai fi niciun motiv să păstrăm acea propunere din partea ministrului pentru numirea în funcţiile de conducere ale Ministerului Public. Sau, dacă nu se renunţă la acest aspect, cred că e necesar ca avizul C.S.M. să fie unul conform.
“Politicienii vor să controleze Justiţia, pe orice cale”
Urmărind problemele penale pe care le au mulţi membri ai Puterii, urmărindu-le reacţiile, directe, indirecte, instituţionale, care nu fac decât să încerce să-i protejeze de răspundere penală, urmărind stadiul în care au ajuns dosarele, multe la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu cumva “bătălia” asta pe C.S.M., acum, are de fapt o altă miză – şi anume, numirea preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi chiar modificarea Constituţiei?
Eu nu m-aş gândi chiar aşa de departe. Cert este că în C.S.M. am avut o problemă în legătură cu formarea unei opinii convergente în ceea ce priveşte conducerea de anul acesta a C.S.M. Nu aş pune neapărat neînţelegerea asta a noastră în legătură cu scena politică. Este adevărat, însă, că politicienii vor să controleze Justiţia, pe orice cale. Justiţia îi sperie ca urmare a dosarelor care se instrumentează împotriva unor oameni politici, a unor oameni de afaceri, interlopi puternici, oameni care, până de curând, erau consideraţi de neatins.
Dacă Justiţia nu poate fi controlată prin acţiuni de intimidare, prin presiune prin intermediul mass-media ori atacuri politice, se va încerca modificarea legislaţiei. Sunt diverse iniţiative – aproape în fiecare an avem câte o iniţiativă a unui parlamentar – prin care se încearcă afectarea statutului procurorilor, al judecătorilor şi, posibil, al membrilor C.S.M. Revizuirea Constituţiei poate fi un moment în care să se repună pe tapet independenţa Justiţiei, statutul magistraţilor, componenţa C.S.M., aspecte pe care, de altfel, unii politicieni le-au şi anunţat în mod expres.
Consider însă că problema din C.S.M., cu privire la numirea conducerii, este o chestiune internă, administrativă, în care politicul nu ar fi trebuit să interfereze. Dar a făcut-o – începând cu ministrul Justiţiei, care a avut declaraţii nepermise cu privire la conducerea C.S.M., până la premier care, cu o zi-două înainte, aproape că dădea dispoziţii cine să fie ales şi cine să nu fie ales în C.S.M.
Iar în ceea ce priveşte intenţiile politicienilor de modificare a legislaţiei noastre, cu siguranţă, şi societatea civilă, şi magistraţii trebuie să fie extrem de atenţi pentru a se vedea în ce măsură modificările propuse respectă sau nu independenţa Justiţiei. Căci dacă aceasta nu este respectată, eu aştept o coalizare a societăţii civile şi, eventual, respingerea de către populaţie, la referendum, a proiectului de revizuire.
“Sintagma «procurorul acţionează sub autoritatea ministrului Justiţiei» ar trebui eliminată din Constituţie”
Puterea a anunţat că, în câteva zile, vor începe discuţiile pentru modificarea Constituţiei. C.S.M. i s-a cerut punctul de vedere?
Doar în 2011, când preşedintele ţării a propus un proiect de revizuire a Constituţiei, am fost consultaţi şi ne-am exprimat punctul de vedere. Erau câteva articole care interesau în mod expres Justiţia şi C.S.M. şi chiar am criticat negativ anumite propuneri. Nu ştiu acum ce proiect se va dezbate în Parlament. Nu am fost contactaţi oficial, dar suntem pregătiţi să ne implicăm în orice dezbatere. De altfel, pe componenta de justiţie doar C.S.M., Curtea Constituţională şi asociaţiile profesionale ale magistaţilor pot spune în ce măsură modificările preconizate sunt admisibile sau nu.
Raportându-ne la Constituţia în vigoare – că despre proiectul din 2011 nu mai vorbeşte nimeni –, ce trebuie schimbat, din punctul dumneavoastră de vedere?
Să scoatem şi formal procurorul de sub autoritatea ministrului Justiţiei. Este menţinută, din 1991, acea sintagmă “procurorul acţionează sub autoritatea ministrului Justiţiei”, şi tot timpul este interpretată în defavoarea independenţei Justiţiei. Ea ar trebui eliminată din Constituţie. În rest, dacă nu se atinge nimeni de C.S.M., de componenţa şi rolul său, nu avem alte propuneri de modificare a legii fundamentale. Poate dacă se gândeşte reformarea componenţei Curţii Constituţionale, atunci să se includă şi reprezentanţi ai noştri – până la urmă, C.C.R. rezolvă conflicte între Puteri, dar nimeni din Puterea judiciară nu este reprezentat acolo.
“Sunt pentru pentru libertatea presei, însă orice libertate are limite”
Ce înseamnă o instituţie vulnerabilizată de campanii mediatice fără acoperire? Ce presupune o Justiţie timorată de pe urma unor astfel de atacuri mediatice succesive, virulente?
Din start vă spun că sunt pentru libertatea de exprimare şi pentru libertatea presei. Însă orice libertate are limite: ea nu poate încălca un drept sau o altă libertate. Sunt lucruri care nu pot fi făcute publice de către presă, cum ar fi aspectele ce ţin de siguranţa naţională sau nişte date cu caracter personal. Dacă un jurnalist ia cunoştinţă de astfel de secrete ori date confidenţiale şi le dezvăluie public, poate răspunde civil sau chiar penal. De asemenea, Convenţia Europeană ocroteşte dreptul la imagine, viaţa privată, demnitatea persoanelor, iar acestea sunt chiar limite ale libertăţii de exprimare.
În România, din cauza evoluţiei societăţii, a eliminării insultei şi calomniei din Codul Penal şi datorită dezvoltării puternice a unor trusturi de presă, au început să apară aceste campanii mediatice îndreptate împotriva unor instituţii ale Statului. Iniţial s-a justificat că, în baza transparenţei şi responsabilităţii, ar fi vorba de dezvăluirea unor abuzuri ale instituţiilor. În scurt timp am văzut cu toţii că, în baza unor interese meschine, era vorba de a pune presiune asupra oamenilor din instituţii.
În postura aceasta s-au aflat Curtea Constituţională, A.N.I., C.S.M., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, D.N.A. Instituţiile astea funcţionează în baza unor legi, dar se bazează şi pe o anumită legitimitate, pe încrederea populaţiei.
În momentul în care există o campanie mediatică împotriva unui om, nu toţi reacţionează la fel. Suntem mulţi care avem verticalitate, dar sunt şi unii care, în timp, devin mai vulnerabili, poate nu pot fi veşnic curajoşi şi dispuşi să fie “carne de tun”. Iar astfel de campanii sunt menite să-i timoreze, să-i preseze, să-i ameninţe. Un judecător se simte extrem de inconfortabil în momentul în care, cu o zi înainte de a pronunţa o soluţie într-un caz important, dosarul său este disecat public, dar mai ales dacă se vede terfelit în media, judecat pe aspecte de moralitate, de viaţă privată, nu neapărat de viaţă publică, de funcţie.
În Occident, nu se admite un astfel de atac. Orice formă de presiune, de ameninţare, de imixtiune în Justiţie sunt aspru sancţionate, indiferent din partea cui vin, că vorbim despre oameni politici, nepolitici sau de presă. Chiar există state unde astfel de comportamente sunt catalogate drept infracţiuni.
Atacurile care s-au dus împotriva unor membri ai C.S.M. au avut menirea să dezvăluie publicului presupuse partipris-uri politice sau anumite aspecte de viaţă privată care i-ar face în ochii publicului cel puţin imorali pe cei vizaţi. Campaniile acestea împotriva C.S.M. au avut şi un alt efect. Apariţia repetată a subiectului pe anumite televiziuni nu a convenit judecătorilor. Sistemul de justiţie este, în general, alcătuit din judecători cărora nu le place publicitatea de niciun fel. Or, în momentul în care ajungi tu, procuror sau judecător, să devii subiect de campanie mediatică, acest lucru generează o mişcare de repulsie. Poate aşa se şi explică multe dintre hotărârile adunărilor generale ale membrilor C.S.M. În orice caz, pentru mine este o lecţie.
Să vorbim şi despre judecătorii de la Înalta Curte care soluţionează, zilele acestea, dosare importante, de mare corupţie, cu oameni importanţi. Fiecare dintre magistraţii aceştia sunt luaţi în parte şi “tocaţi” pe anumite televiziuni. Probabil, cineva îşi închipuie că, batjocorindu-i, insultându-i, speculând diverse relaţii ale lor, îi poate influenţa în soluţiile pe care le dau. Eu nu cred că se întâmplă aşa ceva. Dar dacă într-o zi o să se întâmple? Înseamnă că această campanie şi-a atins scopul. Înseamnă că, mâine, cine conduce un trust media poate conduce, de fapt, Justiţia. Şi, iată, am descoperit un nou mod de control al Justiţiei, nu cel politic, cel mediatic.
Control mediatic, generat de controlul politic…
Da, pentru că o parte a media a fost preluată de politic. Spuneam însă că sunt adeptul libertăţii presei. Dar presa trebuie să fie liberă inclusiv de factorul politic. Pentru că aşa cum cetăţenii îşi doresc o Justiţie independentă, tot aşa, cetăţenii trebuie să-şi dorească o presă liberă, în care jurnalistul să fie liber să scrie articolele pe care le consideră necesare, nu să scrie la comandă. Şi mai ales să nu fie obligat să semneze, odată cu contractul de angajare – aşa cum se întâmplă azi la unele trusturi care coboară în derizoriu ideea de presă –, renunţarea la clauza de conştiinţă, ori să îşi asume obligaţia de a nu ataca conducerea trustului cât timp este angajat al instituţiei şi chiar ulterior. Or, asta înseamnă că tu, ca şi jurnalist, nu poţi scrie liber, ci devii un umil servitor al unor interese din mediul de afaceri, din mediul politic. În momentul respectiv, nu mai vorbim despre jurnalişti liberi. De fapt, acesta nu mai este jurnalism, ci propagandă de joasă speţă sau chiar terorism mediatic, menit să dezinformeze în mod ordinar, să manipuleze masele şi să distrugă vieţi, la propriu. Aşa cum, având judecători timoraţi, politic sau mediatic, putem spune că nu mai avem Justiţie independentă, ci Justiţie la comandă sau Justiţie cumpărată. Adică, injustiţie.
Cum vedeţi rezolvarea acestei probleme, adusă acum în discuţie şi de ultimul raport MCV, care practic a tras un semnal de alarmă faţă de o problemă ridicată, acasă, încă de acum trei ani, în Strategia Naţională de Apărare?
La starea actuală a unei părţi a presei, eu cred că ne e clar tuturor că autoreglementarea nu a dat rezultate. Pentru că noi avem coduri deontologice care nu sunt cunoscute şi aplicate, avem organisme deontologice doar pe hârtie, avem un C.N.A. care, în momentul de faţă, are membrii numiţi politic, ceea ce s-a dovedit că nu este tocmai adecvat, căci prin incapacitatea sa de a lua măsuri ferme, când s-ar fi impus, a încurajat de fapt perpetuarea comportamentului ilegal al unor oameni de presă. Şi, oricum, dacă pentru audio-vizual există un organism care ar trebui să regleze calitatea emisiunilor din perspectiva discutată mai sus, pentru presa scrisă chiar nu există niciun fel de reguli. De aceea, cred că este necesară o reglementare nu pentru a cenzura presa – nici vorbă –, ci pentru stabilirea statutului jurnalismului, pentru a explicita scopul libertăţii de exprimare şi a dezvolta limitele acestei libertăţi. Să reţinem că a fi jurnalist nu înseamnă a scrie ce vrei, despre cine vrei şi când vrei, încălcând alte drepturi expres ocrotite de lege. Pentru că presa e o activitate de interes public şi publicul are dreptul la o presă sănătoasă, responsabilă.
Autor: Melania CINCEA
Surse: