Arhiva

Posts Tagged ‘Dan Cristian Turturică’

DAN CRISTIAN TURTURICA: ” … începând cu acest an, politicienii care tresar de câte ori le bate cineva la uşă ar trebui să abandoneze definitiv speranţa că vor scăpa în curând de rapoartele MCV. „

8 septembrie 2013 Lasă un comentariu

Un nou raport pentru neliniştea mafiei politice

Dan TurturicăUn document extrem de important va fi lansat în această toamnă, iar consecinţele sale politice şi economice vor fi semnificative. Va cântări greu în atingerea obiectivului strategic de a intra în spaţiul Schengen şi va deveni un element de referinţă esenţial în toate analizele pe care se vor fundamenta deciziile marilor companii de a investi în România. Este vorba de Raportul anticorupţie al Uniunii Europene.

Decizia realizării unui astfel de raport a fost luată de Comisia Europeană în urmă cu doi ani, fiind motivată de nevoia de a institui un mecanism de monitorizare constantă a eşecurilor şi vulnerabilităţilor pe care le înregistrează toate cele 28 de ţări membre în combaterea corupţiei.

Deşi la noi a trecut aproape neobservată, iniţiativa instituirii unui astfel de raport este, în acelaşi timp, o veste bună şi o imensă oportunitate pentru România. O veste bună deoarece răspunde într-un mod constructiv frustrărilor şi criticilor politicienilor români care se foloseau de rapoartele Mecanismului de Cooperare şi Verificare în domeniul Justiţiei, impus doar României şi Bulgariei după aderare, pentru a-şi justifica retorica naţionalistă şi antieuropeană prin autovictimizare.

De acum înainte, nu doar noi şi bulgarii vom mai explica de ce avem atât de puţini oficiali de rang înalt condamnaţi pentru corupţie, de ce parlamentarii luptă din răsputeri împotriva legilor integrităţii sau de ce statul nu impune reguli mai stricte pentru combaterea clientelismului în achiziţiile publice. Toate ţările membre ale UE o vor face. Inclusiv cele care ne dau, de ani buni, lecţii de moralitate şi bune practici în combaterea corupţiei, dar nu sunt în stare nici măcar să-şi oblige politicienii să-şi declare averile.

Practic, începând cu acest an, politicienii care tresar de câte ori le bate cineva la uşă ar trebui să abandoneze definitiv speranţa că vor scăpa în curând de rapoartele MCV. Nu vom scăpa de ele, ci, în cel mai bun caz, vom rămâne cu varianta, poate un pic mai „lejeră“, a rapoartelor UE anticorupţie. La fel ca toate celelalte ţări membre, de altfel, care de abia acum vor fi luate la puricat aşa cum noi am tot fost, din fericire, de aproape şapte ani încoace.

De ce din fericire? Păi, să o luăm invers. Dacă am fi avut un MCV şi la Transporturi, sigur am fi avut de trei ori mai multe autostrăzi decât astăzi. Dacă am fi avut un MCV la Agricultură, sigur nu importam azi 80% din fructele şi legumele pe care le consumăm. Dacă am fi avut un MCV la Finanţe, sigur dimensiunile evaziunii ar fi fost mai mici şi nu am fi ajuns la o datorie externă atât de mare şi la o dependenţă totală de sprijinul instituţiilor financiare internaţionale. Dacă nu am fi avut MCV-ul pe Justiţie, în schimb, Adrian Năstase nu ar fi fost condamnat niciodată şi nici lui Voiculescu nu i-ar tremura izmenele că o să facă echipă cu Gigi Becali la campionatul de table de la Poarta Albă.

Exact în extinderea „MCV“-ului la nivelul întregii Uniuni Europene stă oportunitatea imensă a României. Câtă vreme am fost evaluaţi doar noi şi bulgarii, toate deficienţele şi neajunsurile constatate în funcţionarea justiţiei ne individualizau negativ într-un mod dramatic. Pentru că absenţa unei monitorizări la nivelul întregii Uniuni dădea impresia că în toate celelalte ţări justiţia funcţionează impecabil. Implicit, lăsa să se vadă doar distanţa imensă care ne desparte pe noi şi pe bulgari de nişte ţinte ideale, nu şi unde ne situăm în comparaţie cu nivelul real, nu doar cu cel dezirabil, al funcţionării justiţiei în Europa.

Concret, domeniile unde în continuare progresele sunt lente sau chiar inexistente vor continua să ne aducă critici, iar presiunea benefică exercitată de la Bruxelles pentru corectarea lor nu va dispărea. În schimb, evoluţiile pozitive pe care le-am înregistrat cu mari eforturi în alte zone vor căpăta o şi mai mare vizibilitate, pentru că vor fi puse în oglindă cu performanţele mai slabe ale altor ţări membre.

Pentru prima oară de la aderare, de fapt, ni se oferă şansa de a ne echilibra, fără artificii propagandistice, imaginea în zona justiţiei printr-o raportare complexă, pe fiecare domeniu în parte, la performanţele concrete, nu doar la cele ideale, ale fiecărei ţări din Uniunea Europeană.

Există o singură condiţie pentru ca România să profite de pe urma acestei oportunităţi: progresele înregistrate să fie dominante, iar neajunsurile, în special cele din domeniile critice, cum ar fi domnia legii sau echilibrul puterilor în stat, să nu coboare sub sub nivelul critic.

Din păcate, aşa cum arată în acest moment capitolul dedicat României din Raportul anticorupţie al UE, bilele albe şi negre se amestecă până la confuzie, iar integritatea, unul din domeniile care ar putea înclina balanţa astfel încât raportul să fie predominant pozitiv, se află în continuare sub observaţie, deşi termenul rămas până la finalizarea documentului se măsoară în săptămâni.

Cel mai probabil, raportul va începe prin a menţiona îngrijorările exprimate în raportul MCV din iulie 2012 privind atacarea fundamentelor statului de drept care a acompaniat încercarea de demitere a lui Traian Băsescu, dar şi concluzia raportului MCV din ianuarie 2013, potrivit căreia România a implementat mai multe, dar nu toate recomandările Comisiei privind restabilirea domniei legii şi a independenţei justiţiei.

Strategia naţională anticorupţie 2012-2015 se bucură de apreciere, singura observaţie negativă ar putea fi că ea nu a fost însoţită de o estimare bugetară privind costurile pe care le presupune implementarea ei eficientă.

Alte două domenii în care evaluarea ar putea conţine şi elemente pozitive şi negative ţine de avertizorii de integritate şi de corupţia la frontiere. În cazul primilor, este de apreciat existenţa unei legislaţii dedicate, dar ar putea fi criticate deficienţele în implementare şi mai ales slaba protecţie de care se bucură cei ce semnalează abuzuri sau fapte de corupţie în instituţiile în care lucrează.

Cât priveşte corupţia la frontiere, ar putea fi remarcate ofensiva din 2011, când peste 200 de poliţişti de frontieră şi vameşi au fost trimişi în judecată, dar şi faptul că această investigaţie a scos la iveală un nivel extrem de ridicat de penetrare a acestor instituţii de către reţelele mafiote, ceea ce ridică mari semne de întrebare despre potenţialul lor de a se achita de misiune în perspectiva aderării la spaţiul Schengen.

Un domeniu la care am putea primi o bilă neagră fără echivoc priveşte activitatea de lobby, deoarece nici până astăzi nu există vreo reglementare care să oblige funcţionarii publici să raporteze contactele cu agenţii de lobby.

DNA şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sunt candidatele evidente pentru evaluări exclusiv pozitive. Nu vor fi trecute cu vederea faptul că în ultimii şapte ani confirmările date de instanţe pe dosarele întocmite de procurorii DNA au crescut constant, ajungând azi la aproape 90%, şi nici statisticile care atestă condamnările lui Adrian Năstase, a lui Relu Fenechiu, a opt parlamentari, a unui secretar de stat, a 26 de primari, viceprimari şi prefecţi, a 50 de directori din diverse companii naţionale şi a 60 de funcţionari din instituţii cu atribuţii de control. Cel puţin cazurile Năstase, Fenechiu, Apostu şi Becali ar putea fi exemplificate în detaliu, ca studii de caz.

Toate aceste rezultate nu ar fi fost posibile fără contribuţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în a cărei evaluare vor fi prinşi, cel mai probabil, atât anii în care dosarele de mare corupţie trenau, iar judecătorii şi le pasau de la unii la alţii încercând să scape de răspundere, dar şi mandatul actualului preşedinte, Livia Stanciu, în care dinamica condamnărilor a crescut spectaculos.

Din analiza contribuţiei instanţelor inferioare la combaterea corupţiei nu vor putea lipsi comparaţia, defavorabilă lor, cu rezultatele Înaltei Curţi şi imperativul alinierii la performanţele acesteia.

Cel mai probabil, nu va rămâne nesancţionat faptul că numirile procurorilor nu s-au făcut pe baza unui concurs, care, deşi nu era cerut de lege, ar fi adus transparenţă şi credibilitate într-o zonă a interacţiunii dintre politic şi justiţie privită cu maximă suspiciune de cetăţeni. Dar nu vor trece neobservate nici performanţa Laurei Codruţa Kövesi şi nici cazurile instrumentate sau finalizate în ultimele luni, care demonstrează că DNA şi-a păstrat, cel puţin până acum, incisivitatea şi independenţa faţă de toate partidele.

O a treia instituţie a cărei activitate va primi, foarte probabil, numai aprecieri pozitive este Agenţia Naţională de Integritate, confirmând astfel şi concluziile singurului institut de sondare a opiniei publice specializat pe percepţia instituţiilor de stat, care atestă că românii au mai multă încredere în DNA şi ANI decât în Parlament şi Preşedinţia României. În antiteză, vor fi menţionate numeroasele şicane şi obstrucţii prin care Parlamentul şi aleşii locali au încercat şi încearcă să-i blocheze activitatea.

Este greu de crezut că va rămâne neconsemnată reaua credinţă de care au dat dovadă parlamentarii ce s-au opus punerii în aplicare a deciziilor ANI prin care s-a constatat incompatibilitatea unor aleşi rămase definitive prin sentinţe judecătoreşti. În special votul dat de senatori pentru ca Mircea Diaconu să-şi păstreze mandatul de parlamentar, împotriva sentinţei Înaltei Curţi, care confirmase decizia de incompatibilitate emisă de ANI, va fi un foarte potrivit studiu de caz.

Cea mai importantă secţiune în capitolul dedicat României este legată tot de ANI, deoarece se referă la corupţia aferentă achiziţiilor publice, tema numărul unu, de fapt, a Raportului anticorupţie al UE. Preocuparea privind modul în care se cheltuiesc fondurile europene şi banii publici, în general, în toate ţările comunitare a fost principalul motiv care a determinat Comisia Europeană să ceară elaborarea sistematică de rapoarte anticorupţie la nivelul întregii Uniuni.

Parte din oportunitatea pe care o are România pentru a-şi echilibra în bună măsură imaginea proastă în materie de corupţie vine din faptul că are în pregătire un sistem de verificări ex-ante ale posibilelor conflicte de interese în domeniul achiziţiilor publice, care ar putea deveni un model de bune practici pentru întreaga Uniune Europeană.

Este vorba de acel sistem informatic ultraperformant despre care scriam în urmă cu două luni că „se anunţă a fi cea mai comprehensivă arhivă de informaţii despre funcţionarii publici şi demnitarii statului român şi care va semnala în mod automat când o rudă de până la gradul doi a unei persoane cu o funcţie de decizie într-o instituţie sau într-o comisie de licitaţie va participa la o procedură. Instantaneu, sistemul informatic va emite avertismente de integritate către şefii instituţiilor implicate, care vor fi obligaţi să raporteze, tot prin intermediul aceluiaşi program, dacă au fost luate măsurile necesare pentru a preîntâmpina conflictul de interese. În caz contrar, sistemul va sesiza în mod automat instituţiile competente pentru investigarea conflictului de interese“.

Angajamentul statului român de a realiza acest proiect, avansat chiar şi pentru multe democraţii consolidate din Europa Occidentală, va fi cu siguranţă consemnat şi în Raportul anticorupţie al UE. Iar dacă întregul context actual al urmăririi cazurilor de conflicte de interese în domeniul achiziţiilor publice va fi cu siguranţă trecut la bile negre, din cauza lipsei de performanţă a instituţiilor mandatate să vegheze la corectitudinea achiziţiilor publice, sistemul de control ex-ante propus de ANI va fi consemnat ca un important pas înainte făcut de statul român pentru eradicarea corupţiei cu fonduri europene, pentru început, şi a celei cu bani publici, ulterior.

Argumentele folosite în Raportul UE vor fi, probabil, asemănătoare celor din ultimul raport MCV: gestionarea de către Agenţia Naţională de Integritate a acestui proiect va asigura o implementare uniformă şi sistematică a sa, cu condiţia ca statul să aloce resursele necesare şi să capaciteze toate celelalte instituţii care trebuie să colaboreze pentru punerea sa în aplicare.

Din păcate, în timp ce Raportul UE va consemna promisiunea statului român de a duce la bun sfârşit acest proiect, care va deveni un punct de referinţă chiar şi pentru ţări avansate, la fel de tranşant va fi sancţionată ofensiva parlamentarilor şi aleşilor locali, care pun presiune pe ANI, pe Ministerul Justiţiei şi pe Guvern, în ansamblu, pentru a modifica legea care le interzice să facă parte din consiliile de administraţie ale regiilor autonome de interes local.

Chiar dacă premierul Victor Ponta a declarat pe 20 august că „în viitor nu mai intră nimeni în consiliile de administraţie ale regiilor autonome“, reafirmându-şi intenţia de a nu da satisfacţie armatei de aleşi locali care îl ameninţă că nu îl vor susţine în alegerile prezidenţiale de anul viitor, primul Raport UE pe anticorupţie va reţine, cel mai probabil, doar că această chestiune trebuie ţinută sub atentă observaţie.

Dacă nu va exista o mişcare fermă din partea lui Victor Ponta în următoarele săptămâni în această problemă, raportul se va închide în coadă de peşte, iar România va rata şansa de a puncta în zona integrităţii. Şi în nici un caz nu vom putea da vina pe raportori.

Câtă vreme baza de activişti din teritoriu a USL continuă să preseze pentru o nouă restrângere a capabilităţilor ANI, iar lideri precum Liviu Dragnea şi Crin Antonescu par mai degrabă că îi încurajează, nimeni nu poate lua de bun angajamentul că Agenţiei i se vor oferi instrumente de luptă şi mai performante şi i se va permite să lovească decisiv în complexul politico-mafiot care îşi ia partea leului din fiecare contract pe bani publici.

Din păcate, suntem la un pas să ratăm ocazia de a demonstra, cu fapte, că în anumite domenii nu doar că nu trebuie să ni se mai dea lecţii, ba chiar că îi putem învăţa noi pe alţii ce trebuie să facă un stat pentru a închide portiţele corupţiei, folosind cele mai evoluate sisteme informatice. Şi încă o dată se dovedeşte că rămânem prizonierii celor a căror lăcomie patologică şi prostie crasă condamnă România la subdezvoltare.

Autor: DAN CRISTIAN TURTURICA

Sursa: romanialibera.ro

 

Dan Cristian Turturică: Revoluţia din ianuarie a înfrânt! Începe circul

27 ianuarie 2012 Lasă un comentariu

Revoluţia din ianuarie a înfrânt! Începe circul

Oricât s-ar strădui televiziunile de ştiri să pună lupa pe mitingurile din Piaţa Universităţii pentru a ni le prezenta drept o nouă revoluţie, tristul adevăr este că numărul celor ce ies în stradă pentru a sancţiona puterea pentru motive cât se poate de întemeiate scade pe zi ce trece. Iar ce rămâne în urma lor este un spaţiu public dominat, ca şi până acum, de apatie sau, şi mai rău, de manipularea politică menită să ne convingă că atât timp cât schimbăm feţele puterii nu mai este nevoie să schimbăm şi metehnele ei şi că aceiaşi activişti care au năruit ţara în trecut o vor salva în viitor.

De ce este trist? Pentru că, aşa cum am spus de nenumărate ori, România are nevoie ca de aer de cetăţeni care atunci când politicienii sau funcţionarii publici îşi bat joc de ei să nu întoarcă şi celălalt obraz. Să riposteze ferm, civilizat şi gradual, printr-o mulţime de metode care în democraţiile consolidate au devenit rutină, iar dacă puterea continuă să-i ignore, să nu le fie lene sau teamă să iasă în stradă şi să-i ceară demisia. În absenţa acestui tip de comportament civic, puterea, orice putere şi orice politician, va tinde să abuzeze.

Însă este vital ca presiunea sănătoasă a cetăţenilor neînregimentaţi politic să nu fie exercitată doar din când în când, atunci când se umple paharul – aşa cum a fost revolta împotriva modului incalificabil prin care preşedintele României l-a obligat să demisioneze pe unul dintre puţinii profesionişti care au făcut ceva remarcabil în reformarea instituţională a domeniului sănătăţii -, ci permanent şi asupra tuturor nivelurilor de autoritate.

Şi atunci când este numit un ministru incompetent sau mânjit, şi atunci când este schimbată o procedură de atribuire de contracte publice pentru a face un cadou firmelor clientelare, şi atunci când justiţia trenează cu anii rezolvarea unui mare dosar de corupţie, şi atunci când un şef de consiliu judeţean cheltuieşte milioane pe focuri de artificii şi chermeze, şi atunci când un primar intră cu buldozerele în clădiri de patrimoniu, ignorând deciziile justiţiei, şi atunci când partidele nominalizează candidaţi electorali sub standardele minimale de pregătire şi moralitate.

Marele avantaj al acestui tip de atitudine este că pune permanent în discuţie principiile pe care se fundamentează relaţia dintre cetăţeni şi cei ce îi conduc, modul în care ele sunt respectate sau încălcate şi creează un spaţiu de arbitraj al comportamentului şi soluţiilor politice. Însă, pentru ca „vocea străzii” să promoveze binele public, şi nu interesele vreunui partid sau ale unei categorii sociale sau profesionale, neutralitatea faţă de jocurile partidelor şi chiar ale sindicatelor este esenţială.

Din păcate, confiscarea politică din ce în ce mai evidentă a protestelor din toată ţara nu doar de către USL şi sindicate, ci chiar şi de către putere, care îşi infiltrează oamenii pentru a bruia mesajele „Jos Băsescu!” şi „Jos guvernul!” cu unele de-a dreptul hilare, este pe cale să anuleze şansa de renaştere a mişcărilor civice care să oblige întreaga clasă politică, dar şi funcţionarii publici la o reevaluare profundă a comportamentului lor. Iar de pierdut vom pierde, ca de obicei, tot noi. Iată de ce.

Cel mai încântat de acapararea Pieţei Universităţii de către opoziţie şi sindicate, începută făţiş după mitingul USL de joi, va fi, paradoxal, Partidul Democrat Liberal. O dată cu politizarea definitivă a protestelor, inclusiv cu sprijinul strident al unor organizaţii neguvernamentale arondate USL, PDL se va putea reîntoarce la retorica pe care a folosit-o ca să respingă şi protestele din trecut, bazată pe idei pe cât de simple, pe atât de valide: „Ce cădere morală au să ne ceară nouă renunţarea la putere Victor Ponta, Crin Antonescu, Dan Voiculescu, Ion Iliescu, Adrian Năstase, Relu Fenechiu, Radu Mazăre, Varujan Vosganian, Victor Hrebenciuc şi toată cohorta lor de activişti îmbătrâniţi în rele, acuzaţi în sute şi sute de dosare de corupţie, printre care singurele figuri luminoase şi promiţătoare sunt cele ale lui Nicu Bănicioiu, Robert Negoiţă şi Tudor Chiuariu?!”.

Sau: „Cum pot să ne acuze pe noi că am sărăcit România când am ajuns să fim nevoiţi să tăiem salariile, pensiile şi ajutoarele sociale datorită cheltuielilor uriaşe şi inutile pe care le-au făcut când erau ei la putere?!”.

Sau: „Cu ce drept pretind ei că apără interesele poporului când în campania prezidenţială din 2009 i-au vândut lui Ioan Niculae Ministerul Economiei pe 1 milion de euro?! Dacă ieşea preşedinte candidatul lor, astăzi românii ar fi plătit gaze mai scumpe pentru ca Niculae să le ia mai ieftin!”.

Cu astfel de replici pot răspunde uşor atacurilor politice ale USL. Le-ar fi însă incomparabil mai greu să explice unor protestatari neînregimentaţi politic de ce reducerea salariilor şi ajutoarelor sociale nu a fost dublată şi de o reducere pe măsură a cheltuielilor statului, de ce în continuare se atribuie contracte publice fără licitaţie, de ce nu renunţă la politizarea administraţiei, de ce nu îşi dau demisia din partid chiar şi şefii din PDL care i-au promovat şi susţinut pe miniştrii şi primarii cercetaţi pentru corupţie, de ce nu au fost date sancţiuni interne pentru încălcarea codului etic sau de ce au reînnoit în 2010 contractele de furnizare de energie electrică pentru băieţii deştepţi.

Dar şi USL are de câştigat din plecarea adevăratei societăţi civile din Piaţă. În absenţa ei, nu va mai exista nimeni care să-i oblige prin forţa a zeci de mii de voci incolore politic să explice care este strategia lor anticorupţie şi, dacă au una, cum se explică susţinerea pe care i-o acordă lui Adrian Năstase, sau mitingul de susţinere organizat de PSD în apărarea baronului de Argeş, Constantin Nicolescu.

Şi ce garanţii oferă că atunci când vor veni la putere nu vor pune pumnul în gură procurorilor anticorupţie, cum au făcut cu înverşunare înainte de 2005, şi că nu vor încerca din nou să anihileze Agenţia de Integritate. Şi ce credibilitate au aceste garanţii date la presiunea străzii, în condiţiile în care în Parlament, zi de zi, ei militează pentru blocarea tuturor instrumentelor anticorupţie adoptate cu greu, la presiunea Occidentului.

Şi de unde vor lua bani pentru măririle de salarii şi pensii pe care le promit. Şi dacă vor aplica criterii de integritate în selectarea candidaţilor cu care se vor prezenta la alegeri. Şi, dacă vor fi aplicate, ce rol vor mai juca în partide toţi cei acuzaţi de corupţie. Şi de ce a fost nevoie să ceară condamnarea României în Parlamentul European, în condiţiile în care o astfel de rezoluţie ar avea consecinţe grave asupra ţării, iar derapajele democratice din România, deşi existente, nu se compară, ca gravitate, cu cele din Ungaria. Şi dacă sunt dispuşi, în schimb, să condamne violenţele comise în urmă cu 22 de ani, în aceeaşi Piaţă a Universităţii, şi pentru care părintele spiritual al USL, Ion Iliescu, poartă o răspundere majoră.

Chiar şi Traian Băsescu are de câştigat. Este mult mai uşor să se răţoiască la USL atunci când vine vorba de reforma în Sănătate, reproşându-le, pe bună dreptate, că nici PSD, nici PNL nu au îndrăznit nici măcar să se atingă de SISTEMUL de căpuşare a banilor din medicină, când s-au aflat la putere, decât să răspundă la alte întrebări, cu adevărat incomode, cum ar fi:

Cum a putut să-şi imagineze că va reuşi să securizeze un sprijin popular pentru o reformă atât de dificil de implementat şi care va lovi greu în interese financiare cifrate la miliarde de euro, pornind un război împotriva lui Raed Arafat, singurul om care are la activ o victorie instituţională majoră împotriva anchilozatului SISTEM medical românesc?

Cum a putut să-şi imagineze că va convinge o ţară care suferă şi plăteşte un preţ enorm pentru incompetenţa şi corupţia administraţiei medicale că îi vrea binele forţând demisia unuia dintre foarte puţinii profesionişti care, cu o tenacitate extraordinară, a pus la respect această administraţie? Care a reuşit să o determine în decursul a 20 de ani să îşi retragă tentaculele birocratice şi lacome din sistemul de urgenţă. Care a determinat deja o reformă, o minirevoluţie, într-un SISTEM care până acum a făcut KO toţi politicienii, specialiştii şi societatea civilă care au încercat să-l oblige să se schimbe, să devină responsabil şi să dea socoteală pentru birul pe care îl pune pe vieţile noastre.

Avea nevoie Traian Băsescu de un personaj pe care să-l demonizeze pentru a lansa dezbaterea pe tema proiectului în aşa fel încât să-şi asigure susţinerea populară? Dacă da, nu putea alege mai neinspirat decât a făcut-o. De ce nu a început prin a înfiera cu nume, prenume, sume şi stenograme armata de firme conduse din umbră de mari securişti care au sifonat miliarde de euro din 1990 încoace prin comerţul cu medicamente la preţuri umflate? Sau nu ştie SRI şi, implicit, nici preşedintele, în detaliu, care sunt marile aspiratoare de bani din bugetul Sănătăţii?

Nu ar fi fost ele ţinta perfectă pentru lansarea unui proiect care este, implicit, şi unul justiţiar atâta vreme cât una dintre cauzele majore ale crizei din Sănătate este furtul calificat? Bineînţeles că da. Motiv pentru care rechemarea târzie şi nesinceră a lui Raed Arafat este insuficientă. Pentru a demonstra bună-credinţă este obligatoriu să ia în colimator adevărata mafie din Sănătate, indiferent de conexiunile ei în lumea pe care o cunoaşte foarte bine, a foştilor securişti. La „Ghici, ghicitoarea mea, care fost generalul DIE care a făcut peste un miliard de euro în ultimii 20 de ani din vânzarea de citostatice…” ne interesează să aflăm răspunsul.

A fost clar încă de anul trecut că alegerile din 2012 vor reduce semnificativ şansele de a mai construi ceva pe direcţiile prioritare de dezvoltare. Însă protestele de până acum şi cele ce vor urma le împing spre zero. Pentru că politizarea lor le va goli de întrebări fundamentale – motivul este simplu, nici unul dintre partidele româneşti nu are răspunsuri convingătoare la ele şi cu atât mai puţin soluţii – şi le va direcţiona spre tipul de revendicări populiste la care activiştii sunt gata să răspundă prin promisiuni, chiar şi fără acoperire.

Uşor, uşor, tot dialogul social va reintra în matca lui tradiţională, cu partide care nu vor face un efort sincer de a propulsa o nouă generaţie de politicieni, dar care în schimb se vor întrece în declaraţii demagogice, cu lideri sindicali care vor încerca să profite, ca în fiecare an electoral, prin obţinerea de creşteri salariale pentru cei ce îi reprezintă, chiar dacă asta înseamnă o îndatorare şi mai mare a ţării.

Cei ce vor avea de pierdut din eşecul coagulării unei mişcări de protest apolitice vom fi tot noi. Pentru că zarva acuzelor şi reproşurilor politice va acoperi din nou vocile firave şi izolate care vor pune, fiecare din colţul ei, întrebările cu adevărat esenţiale ale României:

Cum continuă reforma statului? De unde găsim resurse financiare pentru a investi şi a ne dezvolta, în condiţiile în care împrumuturile sunt din ce în ce mai scumpe? Cum poate fi primenită rapid şi consistent clasa politică? Dar magistratura? Prin ce instrumente poate fi accelerată lupta anticorupţie? Care ar trebui să fie ţintele pe termen lung ale României? Suntem dispuşi să facem sacrificii în continuare pentru a ne alătura clubului european condus de Germania sau mai bine luăm o pauză, ne tragem sufletul şi mai vedem?

Autor: DAN CRISTIAN TURTURICA

Sursa: România Liberă

Război cu săbii de lemn

3 iunie 2011 4 comentarii

Război cu săbii de lemn

Autor: Dan Cristian Turturică

Disputa iscată în jurul programului economic propus de Uniunea Social Liberală este ridicolă. Ifosele liderului PSD Victor Ponta – care consideră că menţinerea unei cote maxime de impozitare de 16% „este o evoluţie importantă a mea, personală” – şi criticile PDL-ului – care ne spune ce ar face dacă ar veni la guvernare, de parcă nu ar fi deja acolo – seamănă cu ciorovăiala a doi doctori, aflaţi la căpătâiul unui bolnav de cancer, care nu se înţeleg pe ce parte să-i facă freza: pe stânga sau pe dreapta.

Cancerul societăţii româneşti este evaziunea fiscală. Toate analizele economice făcute în ultimii ani, fie de analiştii BNR, ai FMI sau ai Serviciului Român de Informaţii, spun acelaşi lucru. Suma de bani pe care statul nu o încasează din afacerile economiei subterane este colosală! Bugetul public pierde anual din impozitele, taxele şi accizele neplătite de firmele care operează în ilegalitate sau semilegalitate aproape 80 de miliarde lei. În condiţiile în care suma lipsă din bugetul de pensii a fost anul trecut de 10 miliarde lei, cea din bugetul de şomaj de 2,5 miliarde lei, iar cea din bugetul asigurărilor de sănătate de 4,15 miliarde, este evident că şi o diminuare relativ modestă a proporţiilor economiei negre sau gri ar atenua măcar câteva dintre problemele ţării cu impact social major.

Chiar şi cei mai pesimişti analişti sunt de acord că recuperarea a 10 miliarde lei din banii care se scurg anual printre degetele statului este o ţintă cât se poate de realistă chiar şi pentru o administraţie delăsătoare precum cea a noastră, iar efectul pentru sănătatea finanţelor publice ar fi cât se poate de benefic. Cu aceşti bani în contul său, şi nu pierduţi printre containerele din portul Constanţa şi camioanele cu ţigări nevămuite, Guvernul ar fi putut evita, de exemplu, tăierile de pensii care au isterizat anul trecut milioane de români.

Miza combaterii evaziunii fiscale nu este însă doar colectarea unor sume mai mari pentru acoperirea cheltuielilor bugetare, ci chiar creşterea economică. Criza a făcut ca lupta pentru atragerea investiţiilor străine să devină şi mai aprigă. Şansele României de a face faţă competiţiei cu alte state din zonă şi de a atrage proiecte majore scad dramatic exact din cauza climatului toxic pe care îl degajă reţelele mafiote ce prosperă în paradisul fiscal mioritic şi a concurenţei neloiale a afaceriştilor oneroşi şi a funcţionarilor publici care îi protejează.

Nu doar investiţiile străine sunt descurajate, ci şi cele autohtone. Un român cu iniţiativă care ar vrea să deschidă o fabrică se va gândi de două ori înainte dacă nu cumva este mai rentabil să importe decât să producă. Merită să te iei la trântă cu birocraţia, să înfrunţI problemele unei economii private aflate încă în faza de acumulare primitivă dacă aceeaşi marfă o poţi lua din import, la acelaşi preţ sau poate chiar mai bun, cu ajutorul vameşilor? Se va gândi şi dacă are vreo şansă să pună pe piaţă un produs la un preţ la fel de bun ca şi concurentul său, ştiind că acesta şi-a diminuat costurile cu ajutorul inspectorilor fiscali. Explicaţia pentru numărul mic de români care se încumetă să îşi deschidă propriile afaceri trebuie căutată şi printre consecinţele evaziunii fiscale şi ale corupţiei, care distorsionează regulile concurenţei şi anulează măsurile protecţioniste fireşti pe care şi le ia un stat pentru a sprijini economia locală. Distrugerea barierelor comerciale sănătoase ne transformă într-o naţiune captivă, de consumatori dependenţi de iniţiativele şi inventivitatea altora.

Pentru toate motivele de mai sus, nici un program economic nu merită luat în serios dacă nu conţine şi un capitol consistent dedicat strategiei de combatere a evaziunii fiscale. Dacă ea lipseşte de pe agenda tuturor partidelor sau, în cel mai bun caz, înşiră doar declaraţii sforăitoare, fără măsuri concrete, este pentru un motiv foarte simplu: evaziunea fiscală a fost politică neoficială de stat în timpul tuturor guvernărilor de până acum.

Banii proveniţi din aceste afaceri constituie capitalul negru din care se plătesc bonusurile murdare ale politicienilor, ale funcţionarilor de stat, ale poliţiştilor, procurorilor, judecătorilor şi ofiţerilor de informaţii corupţi. Până ce sursa lor nu va dispărea, orice încercare de a asana societatea este sortită eşecului. Degeaba declanşezi campanii anticorupţie şi bagi la zdup sute de vameşi sau poliţişti de frontieră dacă nu elimini cauza sistemică. Atât timp cât filonul de aur pătat nu va fi astupat vor exista în permanenţă şi mâini disperate să înhaţe o bucăţică. Pentru asta însă situaţia trebuie înţeleasă corect, iar efectele nu trebuie confundate cu cauza.

Punctul de plecare al evaziunii îl reprezintă reglementările legale şi deciziile administrative date de politicieni sau de către funcţionari publici numiţi şi sprijiniţi politic. De la legi strâmbe, care omit intenţionat posibilitatea unui control serios, până la ordine verbale, dar care sunt mai respectate decât o lege: nu scanaţi containerele; nu controlaţi tirurile cu ţigări; închideţi ochii la circuitul de acte false prin care se derulează operaţiunile de export-import de cereale.

Aceste decizii nu sunt rezultatul unor iniţiative individuale, izolate, luate în biroul X sau Y, de funcţionarul Z sau W. Dacă ar fi aşa, cifrele evaziunii nu ar fi atât de mari. Pentru că, dacă ar fi decizii individuale, ar avea caracterul aleatoriu al hoţiei de rând. Z are curaj să fure, lui W îi este frică. Z închide ochii la facturile fictive pe care ar trebui să le respingă, Z nu vrea. În vama X, care are un şef fricos, nu se poate trece cu ţigări de contrabandă ca în vama Y, unde şeful este lacom şi bagă în buzunar tot ce prinde.
S-a văzut limpede din stenogramele discuţiilor interceptate de procurori că lucrurile nu stau aşa. Nu exista nici o diferenţă între vama X şi vama Y. În toate vămile în care au reuşit să pună aparatură de interceptare se fura la fel. Existau şi proceduri clare şi unitare – o situaţie miraculoasă pentru administraţia română, care nu îţi răspunde niciodată la fel dacă întrebi doi funcţionari diferiţi; care nu procedează niciodată la fel în două speţe identice.

În vămi exista şi practică unitară, exista şi onestitate – au fost rare cazurile în care funcţionarii nu şi-au respectat promisiunile faţă de cei de la care au primit şpagă; procentul de rateuri este probabil similar cu cel al faptelor de corupţie în ţările dezvoltate.

Dovadă şi mercurialul şpăgilor, agreat şi respectat cu sfinţenie de ambele părţi. „Clienţii” ştiau exact cât au de plătit, în funcţie de tipul şi volumul mărfurilor pe care le băgau în ţară. Asta îi scutea de cele mai enervante biruri suplimentare pe care statul le pune pe cetăţeni: timp şi nervi consumaţi degeaba. Sistemul paralel de colectare le oferea tot ceea ce sistemul oficial le refuza: disciplină şi punctualitate, eficienţă şi seriozitate. Culmea schizofreniei este că ambele măşti ale statului se găseau pe feţele aceloraşi oameni.

Ce îl face pe un funcţionar public să fie acru cu cetăţeanul umil, care vine la el cu basca în mână, dar care nu cere nici un favor şi care nu aşteaptă nimic în plus de la omul statului decât să aplice legea? Ce îl face să fie mieros cu cetăţeanul sigur pe el, care îi cere să încalce legea în schimbul unei sume de bani? Evident, cointeresarea, banii pe care îi câştigă de la cel pe care îl „serveşte”, dar şi stabilitatea şi siguranţa mecanismului care i-a distribuit cele două roluri.

Atâţia oameni implicaţi, atât timp, rutina minuţios executată, coabitarea perfectă cu superiorii ierarhici, rateurile (a se citi arestările) atât de rare nu spun altceva decât că încurajarea evaziunii fiscale şi tolerarea corupţiei sistemice au fost, de fapt, politică neoficială de stat. Chiar dacă nu există un act publicat în Monitorul Oficial care să o ateste, Legea Corupţiei Instituţionalizate a fost legiferată prin asumarea tacită a lipsei de răspundere faţă de cetăţeni de către o armată de oficiali care nu doar că au închis ochii la practicile subalternilor, dar le-au validat şi încurajat prin faptul că au pretins şi au primit la rândul lor banii murdari rezultaţi din ele.

Ce aflăm astăzi despre cum se lucra în vămi este valabil şi pentru modul în care funcţionează mecanismele evaziunii fiscale în comerţul cu produse petroliere, alcool, tutun, cereale, legume şi fructe, produse alimentare, lemn, materiale de construcţii şi, în general, cam tot ce poate fi vândut pe bani. Aceeaşi logică a vameşilor o aplică şi alţi funcţionari din Ministerul de Finanţe, Garda Financiară, Poliţie şi multe alte instituţii care ar trebui să constituie filtrele principale pentru ca statul să obţină partea ce i se cuvine din orice activitate economică.

Toate aceste informaţii sunt cunoscute în detaliu până la cel mai înalt nivel al autorităţilor statului. Şi nu de azi, de ieri. Cu toate acestea, primul pas spre o strategie naţională de combatere a evaziunii şi corupţiei care o face posibilă a fost făcut abia în urmă cu un an. Pe 28 iunie 2010, CSAT a decis să formeze echipe interinstituţionale pentru a coordona eforturile în această direcţie.

Arestările care au loc din februarie încoace sunt rezultatele noii strategii. Care nu sunt de neglijat. În ciuda reacţiilor politice care încearcă să minimalizeze importanţa paşilor făcuţi în destructurarea reţelelor de corupţie de la graniţe, este evident că SISTEMUL a primit o lovitură fără precedent. Din păcate, nu este suficient.

Aceasta este şi concluzia primului episod dintr-o serie de articole de investigaţie pe care „România liberă” le va publica periodic, începând de luni, despre evaziunea fiscală din principalele domenii economice.

Mergând pe urmele comerţului ilegal cu produse petroliere, reporterii ziarului nostru au descoperit nu doar dimensiunea colosală a reţelei de firme-fantomă care fac tranzacţii fictive cu combustibili pentru a evita plata accizelor şi a TVA, ci şi faptul că ea se întinde şi în ţările vecine. Foarte interesant este şi că procurorii care au luat-o în vizor au ajuns la firmele unor afacerişti cu legături solide la vârful tuturor partidelor şi chiar a unui fost general SRI. Cu toţii sunt suspectaţi că au jucat un rol important într-un tip de afacere care prejudiciază anual bugetul statului cu nu mai puţin de două miliarde de euro.

Informaţiile aflate de „România liberă” reprezintă încă o dovadă că întreaga operaţiune a ajuns la o răscruce. Dacă ofensiva nu loveşte nici de această dată rădăcinile sistemului, oamenii arestaţi săptămâna trecută vor fi înlocuiţi rapid cu alţii după chipul şi asemănarea lor.

Cei ce i-au numit pe primii vor avea grijă ca şi noua garnitură să le servească interesele la fel de conştiincios, după ce va trece iureşul justiţiar. Iar în România el niciodată nu a ţinut mai mult de câteva luni.

Pentru ca lucrurile să se schimbe în profunzime este nevoie ca anchetele judiciare să fie dublate de schimbări de legi, de proceduri fiscale şi de mecanisme de lucru. Fiecare act de evaziune fiscală are ca fundament o reglementare strâmbă sau ambiguă a statului, o portiţă care permite funcţionarilor să interpreteze legea în interesul „clientului”. Dacă ele nu vor fi închise, SISTEMUL le va folosi din nou, în cel mai scurt timp.

Esenţiale sunt şi schimbările politice. Dacă mecanismele de partid prin care sunt numiţi şi protejaţi demnitari precum Laurenţiu Mironescu nu vor fi abandonate, reluarea caruselului corupţiei în instituţiile aflate acum sub anchetă este doar o chestiune de timp.

De asemenea, este vital să fie lărgit cercul de vinovaţi şi să nu scape nepedepsiţi cei ce creează premisele corupţiei. Cel care a luat decizia ca în portul Constanţa containerele să nu fie scanate este mult mai vinovat decât vameşul care s-a folosit de această situaţie şi a cerut 1.000 de dolari ca să nu controleze un container cu adidaşi. Iar partidul şi politicienii care au tolerat decizia omului numit de ei ca aceste containere să nu mai fie scanate sunt de 1.000 de ori mai vinovaţi decât oricare dintre funcţionarii arestaţi pentru corupţie.

Şi nu în ultimul rând, dacă aceste decizii administrative sunt luate de directori numiţi politic, care încalcă legea şi pentru că ştiu că vor fi apăraţi de cei ce i-au numit, răspunderea morală pentru faptele lor trebuie să revină şi partidului, şi politicienilor care i-au sprijinit.

Când o să vedem un partid politic asumându-şi o astfel de vinovăţie sau sancţionându-şi liderii pentru greşelile cu efecte dezastruoase ori pentru ilegalităţile comise de oamenii susţinuţi de ei, o să ştim că lucrurile chiar s-au schimbat în România. Până atunci, nu ne rămâne decât să asistăm la războiul cu săbii de lemn al programelor economice.

Data: publicării: 4 Iunie 2001

Sursa: România Liberă.ro

http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/razboi-cu-sabii-de-lemn-227316-pagina2.html#top_articol

Categorii:Presă Etichete:

Dan Cristian Turturică: De ce se teme Antonescu de diasporă

21 mai 2011 4 comentarii

De ce se teme Antonescu de diasporă

Autor: Dan Cristian Turturică

Agresivitatea pe care o manifestă Crin Antonescu atunci când se opune introducerii votului prin corespondenţă nu vine din teama că opţiunile alegătorilor români din străinătate ar putea fi fraudate, aşa cum a declarat recent.

Acuzaţiile pe care i le aduce ministrului de Externe, Teodor Baconschi, cum că ar pregăti o masivă operaţiune de deturnare de voturi în favoarea PDL, depunerea unei moţiuni de cenzură împotriva sa, dar şi cererea de instituire a unei comisii parlamentare de anchetă pe acest subiect nu reprezintă nimic mai mult decât o diversiune. Una care să mascheze teama sa şi a colegilor din USL de un rezultat care ar reflecta şi în 2012 un fenomen demonstrat deja cu ocazia tuturor alegerilor anterioare: că diaspora votează masiv cu partidul sau candidatul pe care îl consideră cel mai de dreapta, care face cele mai mari eforturi pentru a desprinde România de trecut, de dictatura nomenclaturii care a supravieţuit executării lui Ceauşescu şi a urmaşilor ei.

Din 1990 încoace, voturile diasporei s-au dus preponderent spre Ion Raţiu, Radu Câmpeanu, PNŢ-CD, PNL, Convenţia Democrată, Emil Constantinescu, Mugur Isărescu, Alianţa D.A., Traian Băsescu şi PDL. Cum i-au identificat românii din străinătate pe aceştia ca fiind cei mai demni de încredere? Au fost sau sunt partidele şi candidaţii de mai sus cu adevărat de dreapta? Unii da, unii nu. Au fost însă, în mod cert, cei pe care i-au perceput ca fiind cei mai anticomunişti şi anti-SISTEM din tot ce au avut la dispoziţie pe buletinele de vot.

Când nu au avut candidaţi autentici de dreapta, au aplicat şi ei, ca şi mulţi alţii din ţară, regula răului cel mai mic. Şi-au coborât aşteptările până într-acolo încât i-au votat pe cei mai puţin legaţi de trecut şi cu disponibilitatea pur teoretică cea mai mare de a se schimba şi de a împinge România spre viitor. Pentru asta, au închis ochii şi la trecutul multora – la faptul că unii au fost activişti de partid, iar alţii informatori sau chiar ofiţeri ai Securităţii, au trecut şi peste faptele lor de corupţie, mergând de multe ori doar pe instinct. Au ascultat de un al şaselea simţ care le spunea că, atunci când vor trage linia, cei pe care i-au ales vor fi făcut un pic mai mult bine decât rău. Şi ei s-au înşelat de câteva ori, însă în majoritatea cazurilor au ales bine. Mai bine decât mulţi dintre cei de acasă. Cei pe care i-au votat (cu excepţia lui Ion Iliescu în confruntarea cu C.V. Tudor din 2000) s-au dovedit a fi cei mai puţin dispuşi la golănii monumentale, la a fura fără limite, la a trăda interesele naţionale, la a vinde tot şi pe noi toţi pe un preţ de nimic. În cel mai rău caz, cei pe care au pus ştampila s-au înscris undeva în apropierea mediei de incompetenta şi iresponsabilitate a clasei politice româneşti.

Însă şi dacă au mai greşit, şi dacă au avut şi au încă incertitudini asupra cui ar putea face bine, într-un punct esenţial nu au greşit niciodată: Ştiu cu precizie cine a făcut şi ar putea face în continuare răul cel mai mare, dacă li s-ar da din nou ocazia. Nasul acestei categorii aparte de români pentru criptocomunişti, pentru corupţie fără limite, pentru demagogie, pentru populism deşănţat şi pentru ticăloşie patologică este infailibil. Din acest punct de vedere, scorurile foarte bune obţinute de Băsescu şi de PDL cu ocazia ultimelor alegeri, de exemplu, sunt mult mai puţin relevante decât procentele infime pe care le-au obţinut din 1990 încoace toţi cei care nu s-au dezis niciodată, câtuşi de puţin, de casta hrăpăreaţă.

Când trăieşti înconjurat de decizii raţionale, aşa cum se întâmplă cu mulţi români din diaspora, printre oameni care ştiu că nu pot depăşi o anumită limită pentru că vor suporta consecinţele, în ţări unde politicienii chiar îşi dedică activitatea, în marea lor majoritate, unor proiecte în folosul comunităţii, devii şi mai puţin tolerant cu aberaţiile liderilor din ţară. Când te afli într-o sală de concert unde instrumentiştii respectă partitura, cu atât mai tare te enervează gălăgia dizarmonică ce răzbate de alături. Pentru că ai termen de comparaţie.

Până la urmă, poate asta îl şi irită pe Crin Antonescu. Că ar putea să se trezească şi el, şi Voiculescu, şi Ponta că trebuie să convingă încă vreo câteva milioane de români care au termen de comparaţie. Care, pentru că văd şi trăiesc zilnic consecinţele acţiunilor unor politicieni responsabili, cu atât mai puţin ar înghiţi explicaţiile jenante ale unuia care încearcă să-i convingă că, odată ales, un parlamentar nu are obligaţia nici de a fi prezent la dezbateri şi nici de a avea iniţiative legislative, că astea sunt pentru trupeţii politicii, nu pentru liderii de partid – Antonescu s-a aflat oricum întotdeauna la coada acestui clasament, nu doar de când este preşedintele PNL. Aşa cum nu îi vor recunoaşte nici autoritatea morală de a formula acuzaţii de corupţie la adresa adversarilor şi de a se tângui că ţara este jefuită când partenerul său numărul 1 este Dan Voiculescu – poate cea mai reprezentativă figură a SISTEMULUI.

Românii din străinătate sunt printre cei mai puţin vulnerabili la manipulare. Când toată viaţa asculţi doar lălăielile unor lăutari de duzină, este uşor să uiţi că muzica poate fi cântată şi altfel decât fals. Dar în clipa în care auzul ţi se obişnuieşte cu muzica de calitate, cu greu mai poţi suporta improvizaţiile după ureche ale unor amatori plini de ifose.

Crin Antonescu a înţeles încă de la alegerile din 2009 că, indiferent cât de feciorelnic, liberal, democrat şi prooccidental ar încerca să pară, există un segment al României pe care nu o să-l convingă niciodată. Majoritatea compatrioţilor care trăiesc deja în Occident nu îi vor susţine pe aliaţii celor care în ultimii 20 de ani şi-au dedicat viaţa misiunii de a ţine România departe de Occident. Nu vor înghiţi minciuna că unul care s-a făcut frate cu Dan Voiculescu şi stirpea pesedistă chiar poate ajuta România să scape de influenţa unora ca Dan Voiculescu, Ion Iliescu şi progeniturile lor. Şi îl vor ştampila cu acelaşi procent minuscul cu care i-au înfierat pe toţi cei care s-au zbătut din răsputeri să păstreze această ţară la periferia continentului pentru a o conduce precum nişte şefi de ghetou.

Panica preşedintelui PNL vine din faptul că, odată adoptată legea care le va permite celor ce trăiesc în străinătate să-şi exercite votul trimiţându-l prin poştă, fără să se mai deplaseze sute sau mii de kilometri până la cel mai apropiat centru electoral, opţiunile lor intransigente vor cântări semnificativ mai mult decât până acum. Atât de mult încât ar putea înclina decisiv balanţa. Şi nu în favoarea lor.
În 2009, la turul doi al prezidenţialelor, când a fost atins recordul de participare la secţiile din străinătate, au votat 150.000 de oameni. Începând cu 2012, votul prin corespondenţă ar putea creşte participarea la peste un milion. Şi nu pentru că asta şi-a propus ministrul de Externe, ci pentru că este o cifră derivată din totalul de trei milioane de români care trăiesc peste hotare. Dintre aceştia, mai bine de o treime nu au votat niciodată din cauza distanţei care îi desparte de secţiile electorale.

Procentual, milionul de voturi se poate traduce, în funcţie de prezenţa la vot din ţară, într-o influenţă cuprinsă între 10% (raportat la numărul de alegători care au participat la turul doi al prezidenţialelor din 2009) şi 20% (raportat la prezenţa la vot de la europarlamentare) din scorul final. Aceste procente îi provoacă insomnii lui Antonescu. Ele pot spulbera visele electorale ale USL, fără a fi nevoie de nici o fraudă.

Este suficient să aplicăm procentele obţinute în mod tradiţional de dreapta, din 1990 încoace, la prezenţa care s-ar putea atinge după introducerea votului prin corespondenţă şi se observă că distanţa dintre USL şi PDL se micşorează vizibil. Pentru că da, parţial nemeritat, PDL se identifică în ochii multora cu un partid de dreapta.

Şi nu din cauza apartenenţei la Partidul Popular European, ci pentru că se află la dreapta stângii româneşti. La dreapta PSD-ului şi mai nou, în mod evident, la dreapta PNL-ului. La dreapta celor care au făcut prea puţin pentru a da puteri depline economiei private, care au cocoloşit un stat incompetent şi obez, care în plină criză au criticat cu un populism deşănţat toate încercările de reducere a cheltuielilor publice.

Nu trebuie decât să ne uităm la toate ieşirile publice ale lui Antonescu din ultimii doi ani, la promisiunile fără acoperire de creştere a salariilor şi pensiilor şi devine evident de ce PDL, şi nu PNL, este privit ca fiind cel mai de dreapta partid românesc. Şeful PNL ştie foarte bine de unde vine acest handicap al partidului său şi, pentru că nici măcar nu mai încearcă să-l recupereze, preferă să anuleze vocea celor care îi amintesc de el. Încă de acum câteva luni, Antonescu a lansat un atac împotriva diasporei, declarând că ar fi oportună condiţionarea voturilor din străinătate de plata a cel puţin unui impozit în ţară. O declaraţie care arată limpede că alianţa din care face parte nu de fraudarea voturilor se teme, ci chiar de voturile de peste hotare. Şi care, pe deasupra, încearcă să arunce în derizoriu valoarea sprijinului pe care cei ce muncesc în afară îl dau economiei naţionale, prin miliardele de euro pe care le trimit anual acasă.

Şi nu doar liberalii au trecut la atac, ci şi partenerii din PSD. Spaima că voturile diasporei le-ar putea strica încă o dată jocurile i-a îndemnat pe social-democraţi să trimită o scrisoare penibilă preşedintelui Comisiei Europene, în care au solicitat „Comisiei de la Veneţia să nu avizeze favorabil proiectul de lege privind votul prin corespondenţă deoarece, în caz contrar, vom fi martorii unei imense nedreptăţi cauzate de frauda pe care actuala putere o pregăteşte pentru alegerile parlamentare din 2012 şi prezidenţialele din 2014″.

Răspunsul lui Barosso a fost pe măsură: „Regret să vă informez că nu este posibil pentru Comisie să intervină în această problemă”.

Miza implicării şi mai puternice a românilor din străinătate în alegerile politice din ţară nu stă atât în cantitatea de voturi, ci în calitatea lor. Marea majoritate a celor care au ales să emigreze, chiar şi temporar, fac parte din categoria oamenilor puternici ai României.

Cine a petrecut măcar câteva luni muncind în afară ştie cât de greu este să trăieşti printre străini, chiar şi atunci când ai un serviciu bun şi un salariu pe măsură. Decizia de a te dezrădăcina şi a te transplanta într-o altă cultură preusupune tărie de caracter. Presupune curajul de a-ţi lua destinul în propriile mâini, de a accepta faptul că nu trebuie să aştepţi de la nimeni să îţi dea nimic pe degeaba, că totul trebuie cucerit, uneori cu mâinile goale. Cei care au făcut-o, la fel ca şi întreprinzătorii şi profesioniştii din ţară, sunt cei ce s-au scuturat de condiţia de asistat social, care refuză să depindă de mila statului. Cel mai important, sunt oameni care nu se mai mulţumesc cu puţin, care au ales să facă pasul decisiv de la condiţia de supravieţuitor la cea de învingător. Peste tot în lume, în orice moment din istorie, astfel de oameni au contribuit determinant la tot ce a însemnat progres. Ei sunt cei ce împing lumea înainte. A nu le oferi românilor care fac parte din această categorie, indiferent unde trăiesc şi muncesc într-un moment al vieţii, toate condiţiile pentru a putea influenţa destinul ţării lor echivalează cu a submina în modul cel mai iresponsabil cu putinţă şansele noastre de a evolua.

Ofensiva Uniunii Social-Liberale împotriva diasporei este un nou puseu de violenţă dintr-o lungă serie de agresiuni, care a început în primele zile după Revoluţie, atunci când cei ce fugiseră din ţară în timpul lui Ceauşescu erau respinşi de urmaşii acestuia cu sloganul „ei nu au mâncat salam cu soia”. Ulterior, numeroşi români care au ales să emigreze au făcut-o din cauza situaţiei economice şi sociale create de politicile iresponsabile promovate de partidele care au preluat moştenirea ideologică şi logistică a PCR.

Mulţi dintre politicienii care astăzi doresc să-i împiedice, prin menţinerea unor limitări birocratice, să voteze în număr mare sunt aceiaşi care au izolat România în anii ’90, care au frânat desprinderea de comunism şi ieşirea din subdezvoltare. Sunt cei care i-au împins să-şi găsească împlinirea departe de casă. Iar acum nu vor altceva decât să le definitiveze exilul.

Publicat: 20 Mai 2011

Sursa: România liberă.ro

http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/de-ce-se-teme-antonescu-de-diaspora-225976.html#top_articol

%d blogeri au apreciat: