Arhiva

Posts Tagged ‘doctor’

Tcholoschooling şi Voiculescugrafie

19 septembrie 2016 Lasă un comentariu

Aţi citit bine, sunt noile trenduri româneşti. Au din ce în ce mai mulţi adepţi, după ce românii au privit cu voioşie nedisimulată show-rile prestate de Dhragnoula cel care învie morţii mai abitir decât Iisus, O.Prea care-i doctorul generalilor sau generalul doctorilor, Mickey Mouse alias copy-paste, Pheerhea cea care urăşte manifestările aberante şi alţii de pe această listă incompletă.

Snobismul românilor l-a iritat teribil pe Dhragnolula, care a explodat de nervi când aceştia au decis că vor vorbi numai în limba tehnocrată, renunţând la valorile strămoşeşti comuniste şi creştine totodată, brandul kitsch al marelui grup de la putere. Ajuns la capătul puterilor în lupta sa cu insolenţa românilor, care nu pot fi educaţi să trăiască decent fără bani, spitale, învăţământ şi justiţie, a cerut ca guvernul să nu mai facă nimic pentru români, riscul fiind ca aceştia să aibă impresia bizară că li se cuvine. Deşi veşnic nemulţumiţii au la discreţie agheazmă şi foiţe pentru pomelnice, ei au hotărât să protesteze continuînd să vorbească limba de neînţeles, total nouă, imposibil de descifrat nici măcar de cei care ascultă telefoanele şi scotocesc în fişierele computerelor atacate de virusul tehnocrat.

Momentan, alfabetul a fost înlocuit de cifre şi termeni ştiinţifici şi asta e ultima distracţie naţională, de departe mai tare decât Pokemon-Go. Sper să apară şi Micul Prinţ tradus în cifre.

sursa micdavinci.wordpress.com


Cum s-a transformat Ponta din „procuror cârlan” în „premier doctor penal”

Deşi deja politicienii penali sunt morţi din punct de vedere politic, iar faptul că încă mai au putere se datorează doar teribilei inerţii balcanice a poporului mioritic ce încă mai populează (din păcate ? ) România.

Victor PontaCred că deja este cât se poate de clar că în ţara asta care, mirabil, încă mai există ceea ce se numeşte „partid” politic este cu totul altceva decât ceea ce se înţelege într-o ţară sănătoasă la cap.

Precizez că prin sintagma „ţară normală la cap” înţeleg orice ţară unde legile sunt respectate până la virgulă iar între cuvintele „politician” şi „penal” este o delimitare destul de bine definită. Spre exemplu Suedia, Danemarca, Olanda, Gemania, Mare Britanie etc.

România este departe de aeastă definiţie. Nici nu se poate altfel de vreme ce avem un  premier în familia căruia cei mai mulţi membrii au probleme cu legea la fel de grave ca şi ale prietenilor lui apropiaţi precum şi liderii partiduluio pe care îl conduce  şi care este  suspect de a fi făcut acte de corupţie pe când era procuror şi deşi este acuzat că l-a promovat pe cel cu care s-a încârdăşit pare cât se poate de normal să fie protejat în faţa Justiţiei de colegii lui  de la Camera Deputaţilor… nu putem vorbi de o ţară sănătoasă la cap atâta vreme cât indivizi votaţi de alegători se dovedesc a fi nişe tălhari  de cea mai pură speţă…. nu putem să nu amintim  de faptul absolut halucinant că cei meniţi să facă legi fie sunt ei înşişi penali condamnaţi cu suspendare, fie sunt cercetaţi penal, fie sunt pur şi simplu protejaţi împotrija Justiţiei … pentru fapre odioase de corupţie …. şi din mult mai multe motive despre care nu merită efortul de a vorbi acum.

La noi prin partid politic se înţelege pe de o parte, o organizaţie piramidală de tip mafiot interesată doar că le ofere membrilor lor cadrul necesar pentru a se putea îmbogăţi rapid din furt. Se mai înţelege şi  o uniune de organizaţii culturale ungureşti care acţionează ca şi un partid politic ajungând să îşi protejeze membrii, în cârdăşie cu ţara mamă oferindu-le acestora protecţie în faţa Justiţiei române, oficialii dâmboviţeni, laşi şi interesaţi ca nu cumva când o fi să aibă neviue să încropească o majoritate să le dea ungurii cu flit.

Ştiu că sună extrem de cinc ceea ce am scris mai sus, dar am şi o veste aproape bună, megaorganizaţiile politico-mafiote de genul actualului PSD sunt şi ele menite dispartiţiei. Întrebarea este când binevenitele decapitări făcute de DNA vor atinge pragul critic, un prag care va determina partidul să îşi elimine singur gunoaiele şi purulenţele.

Trist este că România este „beneficiara” unor înfiorătoare sau cel puţim nefericite recorduri…

Nu demult, prin 2010,era  fâlfâit drept marea speranţă a social-democraţiei româneşti, cel care avea să devină cel mai tânăr premier din istoria ţării. Tânăr sau nu, tot el  ,Ponta fostul procuror, s-a dovedit a fi primul premier în funcţie chemat să dea socoteală pentru fapte de corupţie .. dacă nu ar fi sinistru ar fi haios…

Mulţi se întreabă cum de a fost posibil ca un astfel de individ să ajungă în fruntea guvernului… Evident, e vorba de faptul că acolo a fost pus de organizaţia mafiotă, PSD, dar dacă ne oprim la atât rămânem cam subţiri cu explicaţia.

Cred că pentru un răspuns cât de cât ar trebui să ne uităm dincolo de ‚89.

La un moment dat, lui Ceauşescu i-a venit ideea de a-şi pregăti un urmaş după chipul şi asemănarea lui. Se spunea că îl pregăteşte pe Nicu Ceauşescu, fiul lui, în realitate îl pregătea pe Ion Iliescu… l-a şcolit pe la Şcopaloa de Apă de Ploaie din  Moscova unde acesta s-a bucurat de dresajul sofisticat al KGB, astfel că în momentul  ’89,  aproape natural, puterea a tercut din mâinile regimului Ceauşescu intrat în dizgraţia Moscovei şi „îmbolăvit” împrenă cu sinistra lui savantă  de boală de plumb la Târgovişte.

Închistarea de tip nord-corean  a regimului ceauşist a făcut să se treacă înzille Marii Îngesuieli in Denembrie, la un nou regim, tot comunistoid, dar ceva mai adaptat noului mod în care putea fi acceptat de Vest. Astfel cu arme şi bagaje PCR-ul de plan doi se instalează la putere în ovaţiile bulice ale turmei inepte care, deşi striga Jos Comunismul” „Jos Ceauşescu” nu a observat că Iliescu e un comunist la fel de împuţit ca şi antecesorul lui împuşcat la Târgovişte cel puţi pentru faptul că şi-sa început primul discurs cu: Dragi tovarişi, Dictatorul a întinat nobilele idealuri ale Comunismului…”.

Iliescu a reuşit să scape grupul de plan doi din  PCR o eventuală ghilotină  şi le-a oferit posibilitatea de a se schimba din membrii PCR sau ofiţeri de securitate în capitalişti de ce mai sălbatică speţă

Cu multă răbdare, Ilescu şi-a pregătit şi el urmaşul.  Adrian Năstase.

Tip şcolit, parşiv, şmecher a renunţat aproape pe faţă la acel „sărac şi cinstit” lansat de guruul său  şi a trecut la”bogat, arogant şi de neprins”. Aroganţa pe care i-a adus-o Puterea  la făcut să fie convins că el nu putea fi pus să plătească pentru porcăriile pe care le făcea, avea şi un  exemplu viu, Iliescu nu a plătit pentru modul în care s-a implicat în  Loviluţia din  Decembrie sau în vestitele mineriade. Ba mai mult, nici măcar nu şi-a permis cineva să îl ia la întrebări la modul serios.

Predând la Facultatea de Drept Năstase îşi căta şi al un urmaş, era de bonton… şi l-a găsit.

 Mai tânăr, mai tupeist , fără nici un  fel de scrupule, adaptabil şi cu o dorinţă uriaşă de parvenire, tânărul Victor Ponta era candidatul perfect.

Testul a fost doctoratul plagiat … l-a trecut cu brio, nici când a fost pus în faţa faptului împlinit nu a recunoscut…

L-a şcolit numindu-l şef al Corpului său de Control când a devenit premier…

Ponta, pregătit cum nu se putea mai bine, având profesori de prima mână şi uns cu o mulţime de alifii este propulsat de  Năstase, cu binecuvântarea lui Iliescu şi a mulţimii de barini locali ai PSD, este  îl prpulsat în funcţia de Preşedinte al PSD, trambulina care li se părea perfectă pentru a-l propulsa mai departe, în funcţia de Preşedinte al României, funcţie pierdută de Năstase şi de Geoană.

 Şi cum capra sare peste masă iar iada sare peste mansardă, iatăl pe Pnota  pregătit a fi lansat în lume. Interesant este că dacă Năstase a devenit arogant după ce a sorbit din  cupa puterii, Ponta a stat u n picuţ mai dololit în prima fază şi a învăţat de la marii lui înaintaşi, Dr.P.Groza, Gh.Gh.Dej, N. Ceauşescu, Ion Iliescu, Ad. Năstase, dar şi de la dictatorii  comunişti sovietici ori asiatici şi chiar de la Adolf Hitler.

A privit şi a înţeles că în paridele totalitare există anumite şabloane.

-Singurii oameni pe care se poate baza sunt cei pe care îi cointeresează lăsându-i să se îmbogăţească mai mult sau mai puţin legal şi pe care îi poate şantaja.

-Toţi cei care le-au permis adversarilor din partid să existe au sfârşit haliţi de ei,

-Cei care şi-au zdrobit potenţialii adeversari au reuşit să treacă peste diferitele încercări unii din ei trăind destul de mult încât cei care i-au ucis au putut spune că au murit de bătrâneţe (De văzut cum în imediata apropiere lui Ponta erau doar indivizi penali, şantajabili pe care i-a făcut dependenţi de el, dar şi modul în care au fost maziliţi toţi potenţialii adversari).

Astfel, la doar 43 de ani, Ponta a devenit portstindardul unei generaţii profund corupte, creată şi dresată de o generaţie izvorâtă din  acel PCR de plan secund trecută de Iliescu&co peste pragul lui 89, generaţie de o ferocitate incredibilă când vine vorba de îmbogăţire şi extrem de arogantă când vine vorba de a o lăsa mai uşor cu prostiile.

„Totul ni se cuvine chiar de-ar fi să piară lumea” pare a fi deviza acestei generaţii.

Nu ştiu dacă în aroganţa lui, Ponta este conştient, dar în memoria generală el va rămâne ca un mitoman fără seamăn, un  individ care minte mai uşor decât respiră, făţarnic până dincolo de limitele sănătăţii mintale, destul de narcisist încât să fie în stare de orice pentru a mai apărea puţin la televizor, destul de schizofrenic încât să declare la interval de câteva minute lucruri care se bat cap în cap, destul de paranoic încât să fie asemeni lui Stalin şi Hitler dispus să sacrifice generali şi divizii doar pentru a scăpa de păduchi.

Va purta nişte etichete care nu şi le va putea indepărta nici dacă şi-ar scoate pielea de pe el, va avea o etichetă care îl va arăta drept principal atentator la statul de drept, autosuficient până acolo încât este dispus oricând să sacrifice partidul de dragul interesului propriu, combinator nenorocit care prin faptul că e şeful PSD şi al guverunului nu a avut nici un fel de scrupule din  a asmuţi puterea legislativă şi cea executivă împotriva Justiţiei pe care dacă nu reuşeşte să o subordoneze se mulţumeşte şi să o zdrobească.

Va fi etichetat şi drept strateg in crearea de paşi înapoi pe drumul democraţei prin aventuri de genul Marţei Negre, dar şi un individ care tot timpul a încecat să împingă lucruirle spre o schimbare de paradigmă politică, totul gravătând în jurul lui şi nu al partidului pe care îl conduce.

Lumea îşi va aminti de el şi ca de un individ care a atentat la un drept democratic, fundamental: Votul popular, dar şi de un idivid care oricând a văzut o jucărie fără a sta pe gânduri a pus mâna şi a luat-o pretinzându-le apoi supuşilor (da, acesta e termenul) din partid să îl scoatăbasma curată. Cei care nu încercau să facă asta se trezeau eliminaţi automat pe principiul după care sai ghidat toate partidele comunistoide: „Cine nu împinge căruţa in direcţia în care vreau eu este duşman ţi trebuie linşat”. Din păcate pentru el, Ponta nu a ştiu niciodată unde să se oprească, acest handicap, probabil, va fi, sau este deja  piciorul în cur necesar decolătii deasupra prăpastiei de fundul căreia se va zdrobi, ba, mi mult, va trage după el şi partidul care, dacă nu se trezeşte în timp util şi să îl elimine, va muri împreună cu el …

Cred că trebuie remarcat ceva. Cu tot marasmul în care România pare a se zbate şi în care pare a se scufunda ca un bivol prin în mlaştima în care se scufunddă cu atât mai mult cu cât se zbate mai tare, absolut paradoxal, cu o căpşenie demnă de o ţară sănătoasă la cap unde legle sunt respectate la virgulă, ca un cavaler în armură impenetrabilă şi cu o răbdare care îi face şi pe flegmaticii şi autosificienţii englezoi de pe malurile Tamisei, DNA-ul continuă să îşi facă treaba deşi i se pun piedici care ar putea distruge nervii oricui.

Şansa României va mai exista atâta timp cât Justiţia va merge până la capăt fără a ceda ameninţărilor şi promisiunilor oricât ar fi de îngrozitoare sau de tentante. Cât timp Justiţia se va ghida după  principul egalităţii în faţa legii consfinţit în Constituţie la ART 16 mai există speranţe…

Extrem de interesat ar fi să ştim cam ce gândea Ponta când îl auzea pe vicepreşedintelemerican când acesta spunea:  „Corupţia este un cancer care mănâncă încrederea cetăţeanului în democraţie. Corupţia neagă oamenilor la demnitate şi este doar o altă formă de tiranie. Când politicienii pot fi cumpăraţi, când instanţele pot fi manipulate, când presa devine instrument de propagandă, atunci veţi găsi o societate uşor de manipulat din afară, o societate care îşi pierde controlul asupra proporiului destin. Corupţia subminează suveranitatea statelor iar lupta anticorupţie este şi autoapărare. Este o garanţie a suveranităţii naţionale”, sau când însuşi Joe Biden, îl întreba direct,  la Casa Albă „Victor, ce vrei TU să faci pentru România?”…

Tare mă tem că avea cam aceeaşi atitudine pe care a avut-o când, detaşat admira decoraţiunile tavanului sălii când droguţa ministresă de Finanţe cu Harvardul la bază afla năucă de faptul că există ceva care se numeşte MTO …

 

Şi pentru că, de obicei, viaţa nu lasă  neachitate datoriiile, îi doresc să îi fie dobânda cât mai mică atunci când o veni vremea să achite …

Şi pentru că nu demult s-au împlinit trei ani de când a uzurpat puterea în România, nu mă pot abţine să nu îi urez: „La mulţi ani VeVePonta … fără suspendare.”

Gata… PA …

Presa post 89: TATOISM, IMPOSTURĂ, MANIPULARE …

Cred că a spune că după 89 manipularea şi impostura sunt omniprezente la televizor cred că e un adevăr irefutabil.

Poate şi  pentru că o turmă de pseudo creatori de opinie ne picură de un sfert de secol anumite chestii în folosul unuia sau a altuia avem clasa aceasta politică unde nevinovaţi se dăvedesc doar cei necercetaţi …

Citiţi… merită …

 

Dezvăluire despre „TATOISM”, curentul care face ravagii

ManipulareAcum, că domnu’ Dan, ayatolahul imposturii de presă a ajuns să predice în pustiul celulei sale, ucenicii săi în a gargarisii pe sticlă și-au depășit maestrul.

Limba română are un lexicon extravagant pentru impostură. De la șarlatani, potlogari, escroci, la coțcari, pezevenghi, borfași, dar și mai puțin cunoscuții mafler, pârlaci, potcaș sau pasmarghiol, străbunii graiului au știut a colora paleta socială altfel omogenă a celor care, vorba lui Țuțea, și-au luat doctoratul la „băgarea în seamă”. Este falsă arogarea unor competențe pe care ei nu le au, sau nu le-au dobândit pe căile obișnuite, e falsă construcția identității, vezi (re)nume, biografie, or aventuri.

În forma romanticizată vorbim de sindromul Munchaussen, în care apare ceea ce se cheamă, elegant, „pseudologia fantastică” a eroului de cârciumă care-și spune povesteaprea-bună-ca-să-fie-adevărată, dar care păstrează o doză de verosimil, chiar și când e populată de giganți, pitici și zâne ursitoare. În forma vulgară găsești sociopatul care se drept moștenitorul de drept al unei alte persoane, sau impersonează doctorul, avocatul, inginerul sau preotul într-o comunitate suficient de naivă, vezi dobitoacă, să facă diferența dintre ersatz, nechezolul social, și natura autentică.

„Experții” de serviciu la tembelizor

Noi, cei din cenușa Levantului, am trăit suficient de mulți ani înconjurați de iluzia imposturii, îndeosebi intelectuală, încât să ne fi pierdut complet compasul, astfel că azi avem două fenomene. Unu, generalizarea imposturii. Și, doi, în contrast, facilitarea figurii mesianice, purificate, de autentic, rarissima gemă, diamantul drintre cioburi. Ar fi partizan să nominalizăm, dar e simplu pentru cititor să se uite pe fereastra propriei culturi încât să observe paradoxul: trăim într-o lume în care numeri pe degete „vocile”, „aristocrații” de drept ai științelor, fie ele oarecare.

Majoritatea din care, trebuie spus, din lipsă de diversitate, ajung să scrie și să vorvească despre cam despre tot și toate. Americanii i-au spus fenomenului frumos: „punditry”, cuvânt de împrumut din Hindi – Pandtit, pe linie sanscrită – panditah, „expertul” de serviciu chemat să-și dea cu părerea despre un lucru.

O „Poiana lui Iocan” de doi bani jumate

La origine nu e greu, formația academică permite universitarului să vorbească – vezi scrie – despre câte în lună și în stele, pentru că are la îndemână bagajul lingvistic, versatilitatea vorbei și pârdalnica logică prin care desțelenește concepte în care n-a petrecut, totuși, prea mult timp. Unde mai pui că de multe ori cârpaciul reprezintă, ontologic, imaginea cititorului în fața subiectului prea greu să fie macerat la prim pasaj. Mai bine-ți explică „badea” de „cum stau lucrurile” decât să te chinui tu, la fel de cioban, deja apăsat de inumere griji zilnice, să înțelegi lucruri dincolo de puterea ta de procesare, gaura educațională din turul pantalonilor. Astfel că, prin virulența soluției altfel magistral de simplă, ai să vezi cum aproape tot poporul ajunge, prin intermediul „gâdelui” științelor, să împrumute soluțiile analitice propuse, chiar și șontorog, unor probleme spinoase. E ca în „Moromeții”. Este Poiana lui Iocan. Este „pe ce te bazezi”-ul problemei în care, în cele din urmă, pulimea și prostimea se scufundă într-un diletantism confortabil pe calea mediului pe care l-au mestecat.

Privitorii, copii xeox ale „calrvăzătorilor” televizați

În presa scrisă și la televizor, care mai de care apar, propun, scriu și proscriu. De la înălțimea pupitrului improvizat devin „imami” sau „pastori” ai unei retorici care n-are nevoie decât să treacă testul flecăritului muzical, și – ca în bancul cu polițiștii care au învățat doar melodia care acompaniază tabla înmulțirii – lumea ajunge să fredoneze același refren.

Om după om, privitorii adoptă poziții uneori flagrant false, devin copii xerox ai unei gândiri cel puțin la fel de aproximativă cu a lor și, până să se dumirească boborul că a fost „indus” în eroare, greșeala devine istorie și istoria devine adevăr faptic. Puțini mai deschid cărți. Puțin mai știu să descifreze un „text”, darămite o linie de argumentație pe care s-o poată combate constructiv, prin puterea nu doar a convingerilor lor rudimentare, cât mai degrabă prin pregătirea pe care o au. Astfel că, precum turma de oi, românii își mută buca morală de pe-un șold pe altul în funcție de cum bate vântul, în timp ce nivelul de literație cât de cât orientată pe șleaul meseriei, al formației profesionale, decade.

Arta denigrării în funcție de apartenența ideologică

Să faci sfadă nu e greu. Să faci scandal e chiar la îndemână. Să acumulezi un set minim de replici vitriolice prin care să distrugi persoana din spatele unei vorbe e regula. E călcâiul lui Ahile, „restaurant”-ul care încheie copilărescul joc de „Fazan”. Cine-a scris despre politicianul X? Cutărică? Respectivul e un comunist abject, e un băsist, e o javră proletcultistă. Sau eventual a avut legături cu Securitatea. Sau a mâncat din banii nu-știu-cui mogul, a supt de subt brăcinarul lui cutărică-potentat. Se practică la zi discreditarea, demascarea, lapidarea sumară a „impostoratului” de către alți impostori, într-un iarmaroc al disperării „incremental crescânde” – ca să cităm un fost purtător de cuvânt al Guvernului al cărui nume rima cu o baladă.

Între timp pâlcurile de oameni cât de cât cu scaun la cap se văd împinși în fundal, părerea lor e vetustă, nu-și face loc la masa bogatului, vine prea târziu sau prea ermetic împachetată în limbaj, încât poporul moțocian se întreabă, zeflemitor: „Ce-a vrut să zică șiintelectualul lui Pește prăjit”? Sau, sec: „Privește-l și pe deontologul X!”. Ce mai contează că și intelectualul și deontologul, sunt doi termeni indigești pentru căpcăunul ce comentează. Ștampila e suficientă încât, în cadrilul vesel, histrionic al Cetății, Rațiunea să rămână, știrbă și boantă, la fundul sacului de argumente.

Ciobanii și călăii unei prese muribunde

Fataliștii fenomenului spun că, în cele din urmă, prin „evoluție și selecție naturală” inteligența colectivă își va reveni. Doar că oamenii uită, evoluție și progres nu sunt unul și același lucru! Evoluția poate duce la o mutație bizară, ca cea pe care o trăim, pe câtă vreme progresul nu admite o democrație, cât cel mult ralierea în spatele unui principiu al creșterii  și creșterea nu se poate face pe nisipul mișcător al imposturii.Ba(n)ciul sau Badea care mână turma plantează semințele mâniei obtuze în mintea fertilă a destitutului care caută să se diferențieze de masă, de vulg, chiar dacă pică într-o pătură aidoma vulgară, diferită să fie.

Se râde cu Bobonetele. Se rage cu Poponetele. Se trăiește, încă, din Vacanța Mare, în marea vacanță a minții care a cuprins România după ieșirea din totalitarism. Brâiele televiziunilor abundă de măsura becalului, a funarului și-a vadimului.Curentul poate fi numit, „tatoism”, după numele unei „clarvăzătoare” prea des televizată. Între timp așteptăm marele cutremur profețit de Seismologul Neamului. Care seamănă din ce în ce mai mult cu Adevărata Fată a Mamei Omidă.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru

Autori: Mihnea-Petru Pârvu Gabriel Diaconu

Sursa: evz.ro

%d blogeri au apreciat: