Dacă Republica Moldova nu renunță la Transnistria va rămâne Zona Crepusculară a Europei pentru totdeauna

Cred că nimic nu este mai logic decât rezultatul alegerilor prezidențiale din Republica Moldova. 

Este rezultatul unui cumul de evenimente pe care le putem numi istorice. Acel anunț de după câștigarea independenței prin care se spunea că Moldova vrea să fie neutră militar ar fi unul din acele evenimente, un altul ar fi cadoul otrăvit făcut de Stalin.  Transnistria. Să fim realiști acel teritoriu nu ar trebui să fie al Republicii Moldova. Prezența rusă din Transnistria face ca Republica Moldova să nu poată fi luată serios dacă ar spune că vrea în UE sau NATO. Europa se termină pe Nistru și punct.

Rușii nu vor putea niciodată să fie determinați în vreun fel să plece de acolo. Ba mai mult, o Transnistrie încă lipită de Republica Moldova le poate da rușilor apă la moară și în numele protejării minorității ruse, să invadeze și să o anexeze.

Dacă acum Transnistria nu ar fi fost parte a Republicii Moldova candidatul pro rus nu ar fi putut câștiga.  73.000 de voturi au făcut diferența …

Unul din efectele faptului că Transnistria este parte a Republicii Moldova este că  țara datorează azi 90% din PIB către Gazprom, datorie care tot crește, și asta în contextul în care cca 70-80% din datoria pentru gazele rusești e făcută în Transnistria.

Da… cred că a venit vremea ca Republica Moldova să spună Transnistriei PA și PU …  Oricum, de facto, Transnistria nu este parte a Moldovei …

Dacă Republica Moldova nu renunță la Transnistria va rămâne Zona Crepusculară a Europei pentru totdeauna

În continuare un articol publicat de contributors.ro, articol scris de Ana Otilia Nuţu, analist de politici publice în energie și infrastructura la Expert Forum, o interesantă analiză a situației de fapt.

După alegeri. De ce Occidentul trebuie să stea cu ochii pe Moldova

Ana Otilia Nuţu
Analist de politici publice in energie si infrastructura la Expert Forum.

După o campanie destul de urâtă și dezechilibrată, în care unul din candidați a avut în spatele său o mașinărie de partid, o parte din biserică, presă, primari, microbuze, legea care limitează numărul de buletine în diasporă la 3000, iar cealaltă doar internetul și o mână de voluntari inimoși, alegerile din Moldova s-au terminat cu un rezultat destul de strâns: 48-52, sau 73.000 de voturi diferență.

Rezultatele le vor comenta unii mult mai pricepuți decât mine, la fel, se va discuta mult despre cum au votat diverse categorii de electorat, pe regiuni, sexe, vârste, geografic etc. În peisajul global al anului 2016 cu Brexit, Trump, Siria, Erdogan sau Ucraina, Moldova pare chiar ultima preocupare pentru liderii occidentali, la categoria ”și altele”. Din nou, lumea va fi mulțumită dacă măcar e liniște în mica țărișoară de la marginea Europei și măcar la vedere nu sunt derapaje prea grave de la litera acordurilor internaționale.

Cu toate acestea, Moldova merită mult mai multă atenție, cam cum ai face când știi că pe acolo se finanțează partide extremiste în Vest, se spală bani, se încalcă embargouri și, în general, se cam face mișto de tine, gluma cinică a zilei fiind Transnistria. Până nu vedem asta, e greu de priceput ceva din “războiul neconvențional al Rusiei”.

1. Am explicat că Moldova datorează azi 90% din PIB către Gazprom, datorie care tot crește. În atari condiții, mâinile unor politicieni sunt întrucâtva legate și tind să cred că marea discuție cu direcția Moldovei e văzută la noi în termeni prea simpliști, pro sau anti-ruși, ca și când totul ar fi în funcție de culoarea unui partid, de o mână de oameni de la vârf și, mai ales, de ce spun ei public. De parcă n-am avea și noi exemple gârlă de discurs dublu la noi acasă. Dacă vreți să vedeți cine e cu adevărat pro-occidental și cine nu, diferența ar fi cine ia o decizie curajoasă care sa oprească acumularea datoriilor de ACUM încolo. Guvernul “pro-occidental” a preferat prelungirea contractelor existente.

Ca să vedem peisajul mai larg, de menționat că cca 70-80% din datoria pentru gazele rusești e făcută în Transnistria. O mare parte din datorie vine din energia electrică, vândută moldovenilor printr-o companie offshore care ia banii pe curent și nu plătește gazul. Compania offshore duce până la niscaiva companii implicate în faimosul furt al miliardului, iar niște plăți parțiale se duc, se pare, la finanțarea regimului separatist de la Tiraspol.

Ați crede că pro-occidentalii la guvernare în Chișinău și lăudați de ai noștri pentru eforturile reformiste fac tot ce le stă în putere ca să limiteze dependența de Rusia și furturile din buzunarul cetățenilor către companii din Transnistria, nu? Ei, guvernul Filip (pro-occidental) a prezentat ca pe un mare succes în martie că firma asta de furăciuni prin offshore-uri le-a oferit acum un preț ceva mai bun! Stați, că mai urmează: compania offshore, din Transnistria, are licență de la autoritățile moldovenești, în condițiile în care în orice țară normală un furnizor nu ia licență dacă are datorii neplătite de miliarde de dolari, bașca Transnistria e un no man’s land necontrolat altminteri deloc de autoritățile de la Chișinău, sau așa se pretinde.

2. Merită citite pe îndelete investigațiile celor de la RISE Moldova. Ei au scris tot soiul de articole bune, de pildă, despre cum Rusia importă prin Moldova (prin companii înregistrate în Transnistria) și Belarus produse din UE. Asta, în ciuda “geopoliticii” mari și oficiale, aia după care ne ghidăm analizele și care spune că UE dă sancțiuni, iar Rusia răspunde cu embargou pe importuri. În spatele geopoliticii, afacerile merg ca până acum, Estul (aka Putin) înțelege acest modus operandi, occidentalii nu.

3. Tot RISE arată cum Rusia a finanțat prin Moldova partide extremiste din occident, ca Frontul Național al lui Le Pen. Atenție, și acolo avem alegeri în aprilie 2017.
În tot acest timp, Occidentul stă cu gura căscată și discută savant despre vocea poporului, despre making our countries great again, despre independența de UE și de NATO, de birocrați și tehnocrați și specialiști lipsiți de inimă. Se trăncănește și despre banii lui Soros, deși de asta cred că tot Putin s-a îngrijit, occidentalii doar pică în plasă.

4. Că tot vorbim despre cum Transnistria e și nu e parte din Moldova și dublul discurs de la Chișinău, e interesant cum s-au putut mobiliza moldovenii din Transnistria la vot, cu microbuzele și lista de prezență de la fabrică și cum au știut autoritățile din Moldova că de data asta vor veni mult mai mulți la vot decât în primul tur, ca să suplimenteze numărul de buletine cu 3 zile înainte de alegeri. Doar se știe, moldovenii de la putere pe malul drept nu au nicio putere pe teritoriul separatist de pe malul stâng, nu?

Pe scurt, Moldova trebuie să rămână pe radarul Occidentului. Rezultatul alegerilor nu înseamnă că moldovenii se orientează spre Moscova, iar până una-alta, Moldova depinde de banii Occidentului pentru pensii și salarii și de Moscova să nu execute datoria istorică. Moldova depinde de banii europeni și de la FMI, în condițiile în care datorează 90% din PIB Rusiei, deci oricine e la putere va trebui să facă un balet fin ca să-i convingă și pe unii, și pe ceilalți. Ceea ce trebuie să înțeleagă partenerii internaționali, inclusiv România, este că:

– politicienii din regiunea asta mint. Mult. Spun și unora, și altora, ce vor să audă. Noi știm cum e în România, în Moldova e de 100 de ori mai multă duplicitate. Iar Transnistria e o schemă cinică de furăciune, prin energie, prin alte afaceri, o mașinărie de spălat bani și de finanțat interesele lui Putin în Europa, schemă construită batjocorind sute de mii de oameni. De această mașinărie nu sunt străini niște oameni cu legături la Chișinău.

– banii trebuie să vină cu condiții, iar condițiile să fie monitorizate. Nu se poate să iei bani pe credit din Vest, dar să sifonezi banii propriilor cetățeni prin offshoreuri. Votul de ieri arată că lumea s-a săturat de corupție, nu că e anti-occident. Condițiile trebuie să lovească dur în schema infracțională Transnistria.

– România, în special, trebuie să ajute Moldova să nu mai depindă de Gazprom și de centrala din Transnistria. Trebuie să ne grăbim cu interconectările pe gaze și energie electrică, altminteri, oficialii de la Chișinău, indiferent cine vor fi aceia, vor putea fi șantajați oricând de Rusia cu tăierea gazului sau a curentului. Putem contribui chiar cu bani, merită ca afacere și pentru noi, cu condiția să punem și presiuni pentru ”întărirea statului”, adică reforma justiției și reforma autorităților de reglementare care dau licențe offshore-urilor.

Sursa: contributors.ro

EVZ: Omul-punte dintre Voiculescu şi ruşii de la Alro şi Gazprom. Cine arde gazul ieftin românesc?

evz.ro :

Misteriosul om-punte între ruşi, Voiculescu şi Ioan Niculae. Cine arde gazul ieftin românesc?

Dan Victor Alesandru, fost secretar de stat la Economie, impus de Felix, a ajuns unul dintre cei mai importanţi oameni de afaceri din piaţa româno-rusă a gazelor.

Dan Victor Alesandru, fost secretar de stat în Ministerul Economiei în primul guvern Tăriceanu, actual director al grupului de firme InterAgro, este cercetat – alături de magnatul Ioan Niculae şi alte 39 de persoane – în dosarul gazelor naturale sub acuzaţiile de complot şi subminare a economiei naţionale.

Impus în cabinetul Tăriceanu la insistenţele lui Dan Voiculescu, Alesandru a fost destituit după opt luni pentru semnarea unui memorandum prin care gruparea rusă de la Alro Slatina primea energie electrică de la Nuclearelectrica.

Prietenii de la Alro, suspicios de generoşi, i-au dat firmei de familie a lui Alesandru 30% din acţiunile Conef Gaz, una dintre cele două firme intermediare prin care Gazprom exportă gaze în România în perioada 2010-2030.

Prietenia cu gruparea Alro-Matsitski

Unul dintre foştii oficiali ai Ministerului Economiei cercetaţi în dosarul instrumentat de DIICOT este Dan Victor Alesandru, impus de Partidul Conservator în funcţia de secretar de stat în primul cabinet Tăriceanu, cu atribuţii de coordonare a Departamentului de Politici Energetice.

Potrivit algoritmului, postul aparţinea liberalilor, dar conservatorul Dan Voiculescu a făcut mari presiuni pentru ca Alesandru să-l ocupe. Asta deşi postul de ministru plin fusese atribuit tot unui om de nădejde al lui Voiculescu, Codruţ Sereş.

Din ianuarie până în martie 2005, Alesandru a coordonat doar zona energetică, iar din martie a preluat şi sectorul de gaze naturale, aflat în coordonarea unui coleg liberal.

Alesandru n-a avut viaţă lungă în minister. Pe 25 august 2005, la aproape o lună după ce a semnat memorandumul dintre Nuclearelectrica şi Alro Slatina, prin care combinatul controlat de rusul Vitali Matsitski primea curent electric mai ieftin, produs la Cernavodă, Alesandru a fost demis de Călin Popescu Tăriceanu.

N-a fost singurul scandal legat de Alesandru. Pe 24 ianuarie 2005, cu trei zile înainte de a prelua funcţia de secretar de stat, Alesandru a primit de la ministerul condus de colegul şi prietenul său Codruţ Sereş un contract de lucrări de la ROMGAZ în valoare de aproape zece miliarde lei.

Contractul i-a revenit printr-o licitaţie controversată firmei Vital Gaz SRL, o companie de distribuţie şi service din sectorul de gaze naturale unde Alesandru era director şi acţionar minoritar, alături de două firme off-shore.

Pe 27 ianuarie 2005, Alesandru s-a instalat la Ministerul Economiei, una dintre societăţile subordonate fiind chiar Romgaz, cea pentru care Vital Gaz avea să efectueze lucrările contractate.

Soţii Alesandru, “rentieri” pe 20 de ani la Gazprom

După destituire, Alesandru a devenit membru în Consiliul de Administraţie al firmei Conef Gaz SRL, firma intermediară a ruşilor de la Alro prin care Gazprom exportă gaze în România.

Pasul al doilea a fost intrarea în acţionariatul Conef Gaz SRL, unde firma de familie a soţilor Dan Victor şi Maria Diana Alesandru, Distrirom SRL Popeşti Leordeni, deţine 30% din acţiuni. Întrebarea de o mie de puncte la care ar trebui să ne răspundă procurorii DIICOT este pe cine reprezintă, de fapt, Dan Victor Alesandru.

Nimeni nu este naiv să creadă că un simplu secretar de stat demis din Ministerul Economiei, după 8 luni petrecute acolo, la presiunile lui Dan Voiculescu şi ale ministrului Codruţ Sereş, a făcut servicii atât de preţioase grupării Alro- Gazprom, astfel încât să merite o felie de 30% din tortul comisionului de 10% la importul a peste 50 de miliarde de metri cubi de gaze din Rusia, operaţiune care se întinde până în 2030.

Alesandru este foarte apropiat de Ioan Niculae. L-a ajutat în toate afacerile cu zona controlată de rusul Matsitski, a preluat directoratul grupului de firme InterAgro.

Cu toate acestea, Alesandru este mult mai legat de Dan Voiculescu, omul care l-a impus în partidul Conservator şi i-a negociat funcţia de la Ministerul Economiei.

Alesandru nu era un om sărac la intrarea în politică. În cele două declaraţii de avere completate la venirea şi plecarea din MEC, Alexandru se declară proprietarul unei vile de 400 metri pătraţi, a 1,5 hectare pădure, la care se adaugă acţiuni de peste 200.000 euro şi conturi însumând 120.000 euro.

50 miliarde metri cubi de gaze 
aduce Alesandru din Rusia în următorii 20 de ani

CIUDĂŢENIE

Sereş, prezent la semnarea contractelor Gazprom

Revista „Capital” a consemnat în mai 2006 curioasa atitudine a ministrului de atunci al Economiei, Codruţ Sereş. La nivel de declaraţii politice, Sereş înfiera intermediarii folosiţi de Gazprom în exporturile către România şi cerea să fie analizate comisioanele, care erau de 10% din valoarea fiecărei tranzacţii.

Asta nu l-a oprit să fie prezent atât la semnarea acordului dintre oficialii Gazprom cu cei ai Conef, cât şi la întâlnirea în care s-a semnat prelungirea până în 2030 a contractului Gazprom cu puiul românesc al ruso-germanilor de la Wintershall Erdgas Handelshaus, un al treilea furnizor de gaze ruseşti care intra pe piaţa românească.

Ambele contracte au fost parafate de principiu la Moscova, dar vicepreşedintele Gazprom Alexei Medvedev a venit în România pentru impunerea partenerilor români desemnaţi.

Sereş nu avea practic ce să caute la anunţarea de către Medvedev a unor acorduri private care nu implicau din punct de vedere contractual statul român, fiind încheiate între entităţi private.

„Povestea preţului ridicat plătit de România la importul de gaze naturale este infirmată astfel de parafarea unui contract care vorbeşte despre preţuri cu până la 20 de dolari mai mici decât cele plătite de Romgaz pentru importul celor peste trei miliarde de metri cubi de gaze naturale de la Gazprom prin Wintershall”, scriau atunci jurnaliştii de la Capital.

Cine arde gazul ieftin românesc?

AJUTOR DE STAT

Combinatele chimice româneşti au primit subvenţii de preţ în schimbul livrării de îngrăşăminte ieftine pentru agricultură

Piaţa gazelor naturale este relativ constantă în orice ţară, plusurile intervenind în caz de boom economic, iar minusurile, pe timp de criză. România are o piaţă liberalizată doar pe hârtie cât timp preţurile rămân controlate de către autorităţi.

Consumatorii casnici sunt (aproape) prizonieri ai unor distribuitori, cei industriali având, aşa cum veţi vedea, o mai mare libertate de mişcare în alegerea furnizorilor de gaze.

Deoarece datele pe 2011 încă nu sunt accesibile, le vom trece în revistă pe cele din 2010, rezultate dintr-un raport al Autorităţii Naţionale de Reglementare în domeniul Energiei (ANRE), pentru a vedea pe ce se războiesc, efectiv, producătorii şi importatorii de gaze.

Importurile de gaze naturale ale României au fost în 2010 mai mari cu 16,5% faţă de 2009. Pe fondul scăderii producţiei interne de la Petrom şi Romgaz cu 2,8%, România a importat gaze indirect din Rusia prin doi intermediari consacraţi, agreaţi de Gazprom, companiile WIEE România şi Conef Gaz. Aceşti doi intermediari au livrat gaze principalilor consumatori, respectiv GDF Suez Energy România, E. ON Energie România, Romgaz Import sau ELCEN Bucureşti.

Potrivit ANRE, WIEE a acoperit în 2010 circa 18,5% din importuri, faţă de 17,6% în 2009, iar Conef Gaz a avut o cotă de 2,13%, la fel ca în 2009. Gazele produse în România în 2010 au reprezentat 82,84% din consum, faţă de 85,28% în 2009, în timp ce importurile au acoperit 17,16% din total, comparativ cu 14,72% în 2009.

Romgaz, companie cu capital de stat, a produs în 2010 5,776 miliarde metri cubi de gaze, iar austriecii de la OMV Petrom au extras 5,16 miliarde metri cubi, cele două societăţi asigurând împreună necesarul a peste 97% din piaţă.

18% din gazele ieftine nu ies la socoteală

Analizând cifrele ANRE, dacă producţia internă din 2010 a asigurat 97% din piaţa românească, de ce am importat aproape 21% din necesar, prin intermediari, din Rusia?

Este limpede că 18% din gazele din intern se duc „undeva”, cel mai probabil se exportă la preţuri „ruseşti”, cu un câştig triplu. Iar gaura în necesarul de consum făcută prin export de gaze ieftine se acoperă prin import de gaze scumpe, via intermediarii Gazprom. Iţele acestor exporturi şi importuri trebuie descâlcite de procurorii DIICOT.

Inventarul perdanţilor

Tot din cifrele ANRE rezultă că utilizatorii casnici, care ard cam 20% din consumul anual de gaze, ar putea primi doar gaz de producţie internă, la un preţ de 160 $/1.000 mc sau, cel mult, 200 $/1.000 mc. Ar fi de unde, dar nu se întâmplă aşa.

Prin reglementările ANRE, populaţia plăteşte 290 $/1.000 mc, un mix rezultat din media preţului gazelor de import şi a celor interne. Tot ANRE îi obligă pe producătorii interni Romgaz şi OMV Petrom să nu vândă gazele pe care le extrag la preţurile reale din piaţă, ci la preţuri cel mult egale cu preţul de coş, stabilit artificial.

Din discount rezultă, normal, pierderea unor bani de către Romgaz şi OMV Petrom. Paguba estimată de Banca Mondială este de 7 miliarde lei anual, adică aproape 1,7 miliarde euro. Dacă austriecii au mai fentat ANRE şi au mai exportat gaze la preţuri de piaţă, Romgaz a respectat cu sfinţenie reglementările.

Pe de altă parte, principalii furnizori de gaz la preţ reglementat, EON si GDF, care aprovizionează aproape toţi consumatorii casnici, au fost obligaţi în perioada 2009-2010 să vândă la preţ de coş, asta deşi 40% din gazul distribuit provenea din Rusia.

Din respectarea reglementării ANRE, EON şi GDF au avut numai în 2010 o pagubă de peste 100 milioane euro. După cum vedeţi şi poate părea incredibil, principalii actori din vodevilul gazelor pierd.

Alro, intermediar Gazprom pentru România

Şi totuşi, cine câştigă, cine arde gazul ieftin din producţia internă? Combinatele chimice grupate în InterAgro, controlate de Ioan Niculae, Azomureş şi alţi consumatori industriali.

Preţul stabilit de ANRE pentru combinate a fost de 200 $/1.000 mc, iar grupul controlat de Niculae le-a obţinut cu preţul special de160 $. Şi asta în ciuda datoriilor eşalonate şi reeşalonate la stat, lipsa datoriilor fiind prin lege o condiţie esenţială de acces la gaze „cu subvenţie”.

Diferenţa de 40 de lei între preţul de combinat şi cel „cu dedicaţie” pentru InterAgro este anchetată, printre altele, de DIICOT. Firele afacerilor InterAgro nu pot fi înţelese fără a vedea ce hram poartă pe piaţa românească cele două companii care intermediază, prin contract direct cu Gazprom până în 2030, importul gazelor ruseşti în România, WIEE şi Imex Oil. Şi ele se luptă pentru câştigarea de contracte cu consumatorii şi distribuitorii autohtoni. Lider detaşat între cei doi importatori este, deocamdată, „veteranul” WIEE, un joint-venture între ruşii de la Gazprom şi nemţii de la Wintershall, companie care aparţine grupului german BASF.

În economia scandalului InterAgro, firma ruso-germană contează mai puţin, fiindcă nu de la ea se aprovizionează Ioan Niculae. Legată direct nu doar de Niculae, ci şi de foşti sau actuali oficiali din Romgaz, ANRE sau Ministerul Economiei este un celălalt importator agreat de Gazprom, Imex Oil, intrat pe piaţă abia în 2007, dar care are contract, ca şi WIEE, până în 2030.

Imex Oil, casa de comerţ cipriotă, este controlată prin Conef Gaz şi Conef Energy de către ruşii de la Alro Slatina, în frunte cu Vitali Matsitski. Mai exact, Conef Energy a încheiat contractul cu Gazprom, aceasta operează în piaţă prin firma Conef Gaz, cea care deţine licenţa de furnizare în piaţă. Alro deţine integral firma Conef şi toţi puii ei, iar Conef este, la rându-i, acţionar minoritar la Alro.

Niculae, ajutat de ruşii de la Alro

Apropiat de directorii Alro Gheorghe Dobra şi Marian Năstase, Niculae derulează afaceri în principal cu gruparea Alro-Matsitski, care-i dă gaze mai ieftine.

La schimb, Niculae a oferit ruşilor un teren pentru construcţia unei centrale electrice de 1.000 MW la Turnu Măgurele, care să le asigure independenţa în aprovizionarea cu curent electric.

Într-un interviu pentru Business Standard din toamna anului 2010, Niculae recunoştea că foloseşte şi gaze din import, nu doar pe cele din producţia internă: „Totalul importurilor noastre este de 130 milioane metri cubi pe lună, din care circa 100-105 milioane sunt pentru consumul unităţilor noastre”.

În acelaşi interviu, el a mai dezvăluit că InterAgro importă gaze prin Imex Oil, dar şi direct din Rusia, refuzând să numească furnizorul, dar şi faptul că gazul în surplus l-a vândut unor alţi mari consumatori, precum Uzinele Sodice Govora şi Azomureş.

În 2008, proprietarul InterAgro era deja unul dintre principalii furnizori interni de gaze, ajungând la o cotă de aproape 30%. Criza i-a afectat activitatea combina telor, iar afacerile cu gaze au coborât sub 1% din piaţă.

Totalul importurilor noastre este de 130 milioane metri cubi pe lună. Avem cantităţi suplimentare oricând la dispoziţie.“
IOAN NICULAE, patronul InterAgro

83 la sută din gazele consumate în economie
se extrag din România

NECESAR. Piaţa românească înghite anual 11 miliarde metri cubi de gaze

Articol original: Misteriosul om-punte între ruşi, Voiculescu şi Ioan Niculae. Cine arde gazul ieftin românesc?

Data publicării: 13 Ianuarie 2012

Autor: Nicoleta Savin

Alte articole de același autor:  Nicoleta Savin