Arhiva

Posts Tagged ‘Gheorghe Pintilie’

Pentru cei care mai au nostalgii comuniste: EXPERIMENTUL PITEŞTI

Povestea „Experimentului Pitești”, cea mai groaznică închisoare a tuturor timpurilor. Atunci când trebuie să-ţi omori în bătaie cel mai bun prieten!

EXPERIMENTUL PITEȘTI

EXPERIMENTUL PITEȘTI

Românii au fost cei mai cruzi din istorie. I-au depășit până și pe profesorii lor sovietici. La Pitești a funcționat cea mai dură închisoare, pe lângă care poveștile despre Guantanamo sau torturile asiatice cad în desuetudine. „Reeducarea” prin tortură a dat greș, dar sute de oameni au rămas mutilați trupește, dar, mai ales, sufletește, pe viață. Nemții l-au avut pe Mengele, rușii pe Macarenco. Noi pe un moldovean, pe nume Țurcanu. Dar, în spatele său, au fost alte creiere sadice. Comuniștii români!

Niciodată, în istoria umanităţii, tortura nu a fost folosită la fel ca la noi în ţară. Chinurile și crucificarea lui Hristos, barbarismele Evului Mediu, crimele din lagărele de concentrare naziste și gulagurile staliniste și chiar schingiuielile din temutele închisori maoiste par niște eufemisme pe lângă ce s-a întâmplat la Pitești. Culmea, nici ruşii, care au patentat metoda unuia pe nume Macarenco, nu au pus-o în practică! Nicăieri, în şirul interminabil de crime care este istoria, oamenii nu au distrus oameni, ca în oraşul care l-a dat pe Dobrin. Într-o clădire din nordul urbei argeșene, ce seamănă mai degrabă cu o școală elementară, tortura a fost ridicată la rang de virtute. Acolo, între noiembrie 1949 şi mai 1951, câteva sute de studenţi vinovaţi doar de credinţa şi speranţele lor, au fost bătuţi şi chinuiţi atroce nonstop. Dar, nu o oră, o zi sau o săptămână. Ci cu lunile.

Sângele a fost, în acele vremuri, singura constantă a vieții lor chinuite. Doisprezece au murit, din care doi s-au sinucis. Ei au scăpat cel mai uşor! Alții, mulți dintre ei, au mâncat fecale, au băut urină, şi-au pupat unul altuia anusurile, au lins voma altora, au hulit şi au blasfemiat şi, cel mai grav, au devenit din victime, călăi. După ce, invariabil, cedau, îşi turnau colegii, prietenii, rudele, renunţau la orice credinţă şi, în final, apoteotic, deveneau, din convingere, torţionarul celui mai bun prieten! Acolo, dracul avea un nume: Eugen Țurcanu. Un deținut și el, devenit diavolul pe pământ! De pe urma „Experimentului Piteşti”, puşcăria unde până şi gardienilor le era frică de capii deţinuţilor, mai sunt doar câţiva supravieţuitori. Doi dintre ei, un geolog nonagenar şi un arheolog octogenar, povestesc cu serenitate cum moartea i-a învăţat să o iubească.

„Le scotea câte un ochi, le rupea nasul!”

„Părintele Calciu-Dumitreasa a fost omul lui Ţurcanu şi dup’aia a deviat. Bătea şi el grozav”

Gheorghe Bâgu are 92 de ani. „Eram geolog, dar când m-au luat nu aveam licenţa”. Abia se mai poate ridica de pe scaun, dar mintea îi merge brici. A făcut puşcărie politică, ani de zile, la Iaşi, Ministerul de Interne, Rahova, Văcăreşti, Jilava, Piteşti şi Canal. A fost condamnat pentru „omisiune de denunţ”. Bătrânul oftează: „Nu l-am turnat pe un coleg că era legionar… Am luat doi ani și am făcut trei!”. La Piteşti a stat trei luni. Apoi, l-au mutat la Canal. „După Pitești, Canalul a fost ca o tabără de vacanță! Acolo, vedeai cum te omoară!”. Culmea, domnul Bâgu nu a luat nicio palmă la Piteşti. În schimb, a văzut totul. A avut un noroc chior. Nevasta lui Eugen Ţurcanu era prietenă cu viitoarea sa soţie, aşa că Ţurcanu l-a luat, la propriu, sub aripa sa. „Am dormit sub pătură cu el cam o lună. Ne povesteam reciproc. Pe mine mă proteja şi pe alţi îi bătea! Îi umplea de sânge, le scotea câte un ochi, le rupea nasu… Gelu Gheorghiu trăieşte şi acum, a rămas fără un ochi și o ureche! L-a bătut Ţurcanu cu o bâtă!”, povesteşte, calm, fostul deţinut politic.


...



Împărtășania satanică

Ce urmează este horror. „I-a zis lu’ unu’, Cornel Niţă –student la Politehnică – să se dezbrace. I-a legat mâinile la spate, i-au băgat un par printre ele şi doi l-au ţinut în sus. L-au bătut cu un par, numai peste cap, de la cinci la zece seara. Atunci a murit!”. Bătrânul retrăieşte coşmarul: „Pe altu’, tot Niță, l-a pus să stea cu gura căscată și i-a pus pe subalternii lui să-i scuipe în gură! Pe alții îi băga cu capu’ în hârdăul cu căcat!”. Îşi aminteşte că, de Crăciun şi de Paşte erau puşi să cânte popeşte cu pornografii. Ştie bine şi acum, dar nu vrea să spună versurile satanice… „Pe post de împărtășanie primeam rahat și urină! Pe cei mai religioși îi punea să-l pupe în fund pe el și pe alții!”, te îngreţoşează bătrânelul. Şi, tortura a dat roade: „De teamă că-i omoară, ce să facă…, se turnau între ei, îşi denunţau părinţii, soţia şi prietenii!”. Părerea sa este că Țurcanu a fost un dezaxat. „Pe deoparte, era nostalgic, vorbea de soţie şi de fetiţa sa şi, pe de alta bătea…”. Zice că a avut mare noroc că l-a protejat Eugen Ţurcanu. „El m-a mutat de la <> – celula dracului, în alta!”. Despre comandantul puşcăriei spune că era un derbedeu: „I-a pus pe cei de la <> să se dezbrace și să stea cu fața în jos, pe ciment. Țurcanu și ai lui i-au bătut, până s-a făcut o mare de sânge. Mă îngrozeam când îi auzeam urlând, că mi-era frică că-mi vine și mie rândul!”. A scăpat, că l-au mutat la Canal.


FOTO: Gheorghe Bâgu spune că, pe lângă pușcăria de la Pitești, munca la canalul Dunăre-Marea Neagră i s-a părut ca o vacanță

FOTO: RĂZVAN VĂLCĂNEANȚU



Creierele „Strategiei Informativ-Operative”

Practic, din clădirea în formă de T, cu două nivele şi subsol, nu s-a mai păstrat, în forma originală, decât corpul administrativ. După 1977, când închisoarea a fost desfinţată, acolo a funcţionat un trust de construcţii. După ’90, s-a privatizat și locul fostelor celule a fost luat de birouri. Din 2009, o parte din clădire este monument istoric. „Îmi scapă de ce nu toată!”, spune Alin Mureşan, istoric la Centrul de Studii în Istorie Contemporană, entitate care organizează periodic vizite în fostele puşcării comuniste. Dar a rămas, practic neatinsă, o încăpere, temuta „Camera 4 – Spital”, loc în care, pe o masă, erau căzniți înfiorător cei ce refuzau „demascarea”. Totul sub ochii celorlalţi deţinuţi care aşteptau îngroziţi să le vină şi lor rândul…


FOTO: In jurul fostei pușcării sunt acum blocuri de locuințe



Acum, locul este amenajat ca o capelă, iar în locul mesei morţii se află catapeteasma. Piteștiul a constituit prima încercare consolidată de aplicare a strategiilor informativ-operative ale Securității. Ele au fost transferate în rândul deţinuţilor prin practica recrutărilor şi a culegerii de informaţii, pe fondul unui scenariu ritual, marcat de cruzimi greu imaginabile. Sunt nişte nume care trebuie neapărat pomenite! Coordonarea întregii acţiuni a fost făcută de Marin Jianu (ministru adjunct al M.A.I.), Gheorghe Pintilie (şeful D.G.S.P.), Al. Nicolschi (subdirector general în D.G.S.P.), Iosif Nemeș (primul şef al Serviciului Operativ, înlocuit de lt.col. Tudor Sepeanu şi apoi de mr. Coman Stoilescu), colonelul Mișu Dulgheru (şeful Direcţiei Anchete Penale) şi Gavril Birtaș (şeful Direcţiei I, Informaţii Interne). Şi, nu în ultimul rând, comandantul închisorii de pe atunci, lt. maj. Alexandru Dumitrescu.


FOTO: Alexandru Dumitrescu

FOTO: Alexandru Dumitrescu



Reeducare prin tortură

„Ţurcanu era întzreg la minte dar sadic…”

În clădirea fostei pușcării din Pitești funcționează astăzi, cinic într-un fel, mai multe firme de construcții. „Inaugurată” în 1941, închisoarea a găzduit, până la venirea comuniștilor, infractori de drept comun și câțiva elevi legionari. După ’44, printre „oaspeții” săi au fost și regaliști, membri ai partidelor isorice și, din nou, legionari. Dar adevărata sa menire a dobândit-o abia în 1949 când, la inițiativa unui grup restrâns de securiști și activiști de partid, penitenciarul a devenit locul unde foștii studenți legionari sau doar anti-comuniști urmau să fie „reeducați”. Nu oricum, ci prin tortură. Și nu schingiuiți de gardieni, ci de o seamă de deținuți care sperau să-și reducă pedepsele. Liderul lor a fost un moldovean pe nume Eugen Țurcanu, membru de partid, fost legionar. Ura sa împotriva foștilor frați de cruce era infinită. Credea că din cauza lor i s-a tras totul. Adus din închisoarea Suceava la Pitești, Țurcanu, cu binecuvântarea Securității și PCRului, și-a devoalat latura sadică, neegalată în istoria recentă a României nici de cel mai cunoscut criminal în serie, Râmaru.

Eugen Țurcanu. Portretul unui torţionar pursânge

Coada de topor a securiştilor şi politrucilor comunişti a fost Eugen Ţurcanu. Nici Mengele n-a fost un sadic ca fostul legionar, convertit din oportunism în comunist şi devenit din simplu puşcăriaş în tartorul unei închisori. „Un bărbat frumos, ieșit din comun, cu capul mare, cu trăsături fine, fruntea lată, buze senzuale, părul castaniu spre blond, ondulat și nasul de tip clasic, grecesc. Ochii, mari, exagerat de mari, albaştri, foarte expresivi.


Eugen Ţurcanu

Eugen Ţurcanu



„Experimentul Pitești” a luat sfârșit în 1951, în urma unei delațiuni făcute de Vintilă Weiss, un fost cadru M.I. de origine evreiască. Acesta, bolnav de tuberculoză în închisoarea de la Gherla, a dat în vileag crimele unor foști colegi de-ai săi. Țurcanu și alți 15 torționari au fost executați. Alexandru Dumitrescu, fostul comandant al pușcăriei, a fost condamnat și el la închisoare, dar a fost grațiat.



„Să te ferească Dumnezeu să-ţi prinzi degetul un minut …”

Când se încrunta, te înspăimânta. (…)Când îți dădea un pumn sau o palmă, te dobora la pământ. Când se enerva era atât de crud, că distrugea totul în calea lui ca un ucigaş feroce. Îşi aducea aminte de tot ceea ce declarase fiecare student la Bucureşti şi la Gherla”, arată, în cartea sa, istoricul Dumitru Bordeianu. Țurcanu a participat direct la torturarea a sute de deținuți și este responsabil, cel puțin moral, pentru decesul aproape a tuturor victimelor. Obişnuia să îşi coordoneze subordonaţii în timpul bătăilor: „Dă-i Gherman; fii atent Puşcaşule la ăla din dreapta ta. Steiner, atinge-l peste picioare cu bâta, nu cu cureaua”. Trecea aşa poate o oră, cu unele mici pauze, câteva minute de odihnă pentru bătăuşi. Cu o voce calmă, plină de mulţumire, şeful echipei dădea încetarea: „Ajunge!”. Țurcanu a fost executat, în 1954, alături de alți 15 studenți-deținuțitorționari. A fost singurul care a susţinut, până la capăt, că ceea ce a făcut a fost pentru Partid!

Radu Ciuceanu: „Am încercat să fac față. N-am reușit!”

Nu la fel de norocos a fost arheologul Radu Ciuceanu, fost parlamentar în două legislaturi, om cu 15 ani de temniţă grea în spinare. La 87 de ani, domnul Ciuceanu recunoaşte că, la Piteşti, a luat, dar a şi dat! Nu îi e uşor să spună. „Dacă m-au băgat cu capu’n rahat, poate să fi dat și io o palmă… N-avem voie să spunem că am fost îngeri! Atât de mare a fost întunericul acolo…”, se uită în gol bătrânul. Ciuceanu a fost condamnat după ce a căzut reţeaua anticomunistă „Mişcarea Naţională de Rezistenţă-Oltenia”, a generalului Iancu Carlaonţ.


FOTO Radu Ciuceanu spune că a fost cât pe ce să se asfi xieze cu sângele camarazilor săi de detenție

FOTO: RĂZVAN VĂLCĂNEANȚU



A făcut un tur aproape complet al închisorilor comuniste. La Piteşti a stat şi el doar trei luni. „Pe noi s-au exersat metodele de tortură și capacitatea de reacție. Am încercat să facem față. N-am reușit”, lăcrimează fostul deţinut. Îmi ia mâna şi mi-o pune la ceafa sa: „Uite, şi acum am un cucui! A fost noaptea Sf. Bartolomeu!”. Spune că, după Piteşti, foştii săi camarazi au rămas fie orbi, chiori, surzi sau cu membre rupte: „Unul, de 23 de ani, Niţă Cornel, a murit în faţa mea”.



Spurcăciunea „Dragostei în familie”

Radu Ciuceanu vorbește, pe nerăsuflate, cum a fost maltratat de trupa lui Ţurcanu. „Au năvălit peste noi cu bâte şi răngi de fier. Am vrut să-l pocnesc pe Ţurcanu! Mi-a dat o bâtă în piept şi m-a doborât. Cu toţii am stat pe masa din <>. Te legau și te băteau câte trei-patru inși, cum se toacă carnea! Dimineața era o grămadă de trupuri de un metru și jumătate și io dedesubt. Sângele lor era să mă sufoce!”, rememorează fostul deţinut politic. Ciuceanu mai spune cum erau puşi să facă „Broasca”, să ţopăi cu mâinile sus, până cădeai. Şi apoi, iar bătaie. Cum trebuia să stai într-un picior cu orele: „Mai mult de trei ore nu puteai şi apoi iar omor!”. „Dar specialitatea lui Țurcanu era să te strângă de gât noaptea! Cică, să te ajute să visezi…”, îţi taie venerabilul, brusc, respiraţia. Iar „Dragostea în familie” era linsul fundurilor nespălate ale camarazilor. Şi el, Radu Ciuceanu, a mâncat rahat, la propriu? Bătrânul îşi duce mâna la gât: „Nu puteam… Era doar un pretext să te bată iar. Mai greu era când te băgau cu capul în tineta cu fecale și urină…”.



Cele patru faze ale reeducării

Prima oară era „demascarea externă”, unde deținutul trebuia să-și arate credința și loialitatea față de partid și ideologia comunistă. Deţinutul trebuia să mărturisească orice informaţie care putea ajuta la anchetă şi să denunţe orice persoană care intrase în contact cu cel anchetat, din considerente politice sau sociale. Declarațiile erau făcute întâi verbal, în plină tortură, urmând a fi verificate de cineva din Comitetul de Reeducare, apoi notate în scris, semnate cu forţa de către cel anchetat şi trimise la Interne.

Apoi urma „demascarea internă” ce presupunea denunțarea oricărui coleg de celulă sau din penitenciar, ce dăduse ajutor altui deţinut, fie prin sprijin moral ori material, sau care făcuse afirmaţii defăimătoare la adresa regimului comunist, penitenciarului ori la adresa lui Ţurcanu sau altor torţionari. Această fază a procesului reeducării urmărea anihilarea morală a deţinutului şi distrugerea personalităţii şi caracterului acestuia. Urma „demascarea publică” ce făcea referire la faptul că deținutul trebuia să renunțe la orice pasiuni și dorințe, precum și la orice ideal propriu, începând cu familia, rudele, prietenii şi terminând cu credinţa în Dumnezeu. În ultima fază, unii deținuți erau siliți să conducă procesul de „reeducare” al celorlalți și, în unele cazuri, al celui mai bun prieten al său, devenind torționarul acestora.

Autor: Mihnea-Petru Pârvu

http: evz.ro

O pagină controversată din istoria rebeliunii legionare: Masacrul de la Abator

5 decembrie 2012 4 comentarii

 Abator 1941

Abator 1941

Abator 1941

O pagină controversată a Rebeliunii Legionare din ianuarie 1941 a fost scrisă în boxele Abatorului. Controversată pentru cei care NU vor să răsfoiască arhive şi să consulte documentele acelor vremi tulburi. Până când unii concetăţeni sătui de poporul român, eventual chiar ruşinaţi de “atrocităţile” comise de naţia noastră în decursul istoriei, precum baptişti ca Vindecătoru, vor aduna probele despre faptele adunate sub titulatura “Masacrul de la Abator”, am sa prezint aici câteva documente care, eventual, să le mai alunge greaţa de români.

Mai întâi să-l amintim pe “onorabilul” cărturar Radu Ioanid, evreul-maghiar care în ’90 vroia să-şi mai vândă odată apartamentul, după ce-l vânduse prima oară când emigrase… Halal caracter, coane Ioanid ! Conaşul Ioanid dirijează investigarea Holocaustului român tocmai din SUA şi s-a ocupat de momentul 1941. A prezentat şi un raport de o mare “credibilitate”. Numai când citeşti sursele citate în el îţi dai seama cât de “imparţial” şi ancorat în realitate este. 90% dintre ele aparţin lucrărilor lui Mathias Carp şi Jean Ancel, celebrii evrei care au studiat holocaustul din România, ajungând la concluziile binecunoscute. Ce face Radu “apartament”Ioanid în studiul său este ca şi cum eu m-aş duce la supravieţuitorii legionari şi i-aş întreba dacă au fost criminali, oare ce-ar răspunde ?

Dar despre raportul lui Radu “apartament” Ioanid vom discuta în alte articole. Se pare că alături de el, majoritatea cercetătorilor holocaustologi au mari lacune când vine vorba despre “Abator 1941″. Atunci, întru’ ajutorarea unei oneste cercetări istorice, hai săprezentăm o colecţie de mărturii şi documente. Subliniez DOCUMENTE. Primele articole despre Abator 1941 apar în scririle celebrului evreu bolşevic, ideologul Armatei Roşii, Ilya Ehrenburg. Sosit in România anului 1945, acesta scria: ” Toti isi aduc aminte de zilele de groaza cînd legionarii rupeau oamenii in bucati si-i spânzurau la abator”(Bucuresti, Edit. Cartea Rusa, 1945, p. 91).

In 1947 relua subiectul, afirmând că: “In Bucuresti, legtionarii sfisiau oamenii in bucati, atârnau fete tinere (!) de cârligele abatorului” (Drumurile Europei, Bucuresti, Editura Cartea Rusa, 1947, p. 16). Şi tot acolo, Ehrenburg continua: “Daca într-adevar antisemitismul este limbajul international al fascistilor, trebue sa recunoasten ca fascistii ronâni au studiat foarte bine acest limba (!). Invatatura a început de mult, iar politica diferitelor guverne românesti dintre anii 1922 si 1934  nu poate fi numita decât o politica de pogromuri. De la asasinatele izolate si persecutii neorganizate, fascistii au trecut la asasinatele in masa. Aproape 500.000 de evrei au fost asasinati in lagarele de concentrare.”(!)

Poate unor cititori, aceste aberaţii  le vor stârni zâmbete, dar la conferinţa de la Ateneu din 1945, “marele” scriitor şi ideolog sovietic a fost aplaudat frenetic de Ion Călugaru, Mihail Sadoveanu, C.I. Parhon, Traian Săvulescu, ş.a., pe care I. Ehrenburg îi remarca, de altfel, ca find: “sămânţa bună a culturii româneşti”… Dl. Sandu David, preşedintele Uniunii Asociaţiilor de Scriitori din statul Israel, scrie şi dânsul despre acele vremuri, “când 200 de evrei erau duşi la abator”. Ajungând la zi, Radu “apartament” Ioanid are şi el o variantă: “La abatorul oraşului Bucureşti au fost găsiţi asasinaţi 13 evrei; alţi doi, grav răniţi, au supravieţuit masacrului. Dintre cei asasinaţi Millo Beiler şi fraţii Rauch au fost găsiţi cu pântecele spintecate şi intestinele legate la gât în chip de cravată. Celelalte cadavre de la abator erau agăţate în cârligele de măcelărie. Se parecă deasupra lor se afla o inscripţie pe care se putea citi „carne kaşer”

Se menţionează sursa Jean Ancel. Alte informaţii, documente, martori, nimic ! De la 200 la 13 evrei măcelăriţi este o diferenţă nesemnificativă, pentru holocaustologi ! Cum au scăpat cei doi, lista cu numele celor asasinaţi, se pare că nu interesează pe aceeaşi cercetători “imparţiali”. Şi când totul a fost bătut în cuie, când îngrozitorul măcel a intrat în conştiinţa publică românească ca o pagină înroşită de sânge şi ruşine apar documente care întorc realitatea la 180 de grade ! Bineînţeles că nu sunt menţionate de “Comisia Elie Wiesel”…

În 1946, în cadrul binecunoscutelor procese ale “criminalior de razboi”, procuratura se ocupă şi de “odiosul pogrom” de la abator. Directorul din 1941 al abatorului, dr. veterinar Aurel Naghel, excelent practician, este dus la interogatoriu.
Prin fata procurorului, al renumiţilor acuzatori publici si asesori populari, se perindă zeci de salariaţi ai abatorului.  Faptele sunt întoarse pe toate fetele, se cauta vinovaţi sau măcar ţapi ispăşitori, dar… Dr. Aurel Naghel este declarat oficial nevinovat. Dintre cei audiaţi, doar măcelarul evreu-maghiar Horvath crede în pogrom. În schimb, tinichigiul Segal, tot evreu, prezent acolo în 1941, declara ca n-a existat masacru. Concluzia: procuratura este silită să închidă filele dosarului “Abator” iar tinichigiul Horvath este înscăunat director-tehnic! Mai trebuie amintit oare ce personaje sinistre populau Internele, Justiţia, Siguranţa în 1946 ? Gheorghe Pintilie (Pantiuşa), Alexandru Drăghici, Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), etc.

De altfel, chiar înainte de a începerea anchetelor în dosarul “Pogromul de la abator”, numeroşi angajaţi ai abatorului
Bucuresti au iniţiat şi semnat o notă de protest împotriva mistificării, a materialelor calomnioase pe această temă publicate în ziarele comuniste “România Liberă” şi “Tribuna Poporului”, purtând titlul: “O noapte de groază la Abator”. Între semnatari, oameni de recunoscută probitate morală, prezenţi în abator în acele zile: dr. vet. Dumitru Adamovici, dr. vet. Vasile Ionescu, conf. dr. vet. Aurel Lupu, dr. vet. Lazar Ureche, dr. vet. P. Nistor, tehnicienii si functionarii Elena Bolonta, Jana Stefănescu, Emilia Mirica, Magdalena Georgescu, E. Pavelescu, Z. Sai, şi mulţi alţii. Iată mai jos acest protest, care mai conţine o pagină de semnături în afară de cea din fotografie.

“DESMINTIRE
Subsemnatii medici veterinari si functionari ai abatorului Capitalei luind cunostinta de articolele publicate de ziarele “Romania Libera” “Tribuna Poporului” prin care se afirma  ca in Abatorul Capitalei au fost ucisi evrei si de campania ce se duce pe aceasta tema, de natura sa discrediteze institutia si pe oamenii ce o servesc, dam cea mai categorica desmintire afirmatiunilor facute si declaram pe proprie raspundere ca faptele enuntate mai sus sunt de domeniul fanteziei.”

Abator

Acum stau şi eu şi mă întreb un pic debusolat: cui să-i dau crezare ? Lui Ilya Ehrenburg, măcelarul ideologic ? Lui Radu “apartament” Ioanid ? Sau poate d-nei Sonia Palty care afirmă că “Peste 300 de evrei au fost ucişi”, ea contrazice pe Ioanid şi chiar raportul Holocaustului făcut de Comisia Elie Wiesel, unde “În total, 125 de evrei au fost ucişi în timpul pogromului de la Bucureşti.” De unde izvorăşte această confuzie a cifrelor ? Fiecare cu versiunea lui ? Măcar stabiliţi un număr unic, ca să putem să ni-l asumăm ! Dar cine a fost găsit vinovat, de ce în 1946 procesul s-a închis fără condamnări, şi ce mai este cu acest protest semnat de angajaţii abatorului, printre care şi un evreu ?

Eu am prezentat documentele, îi aştept şi pe cei care continuă să susţină că în carnagiul de la Abator (dacă nu a fost doar o fantezie) au fost victime evreii, să prezinte contraargumentele lor documentate. Până atunci, ciocu’ mic şi ochii la pungă…

 

Nota Blue:

Din motive se corectitudine trebuie să precizez că acest articol l-am descoperit pe blogul Cronici Geruliene publicat de domnul profesor Mihai Beltechi.

Sursa articolului este siteul ISTORIA INCOMODĂ  avându-l ca autor pe prietenul Merișorul

%d blogeri au apreciat: