Arhiva

Posts Tagged ‘impostori’

SCURT GHID DE PARVENIRE ÎN CINCI PAȘI

26 ianuarie 2019 Lasă un comentariu

Cinci paşi siguri prin care un impostor îşi poate construi propriul imperiu

1. Ai aşteptat o eternitate şansa vieţii tale. Ai fi putut să ţi-o conturezi ca un arhitect demn al propriului vis – puteai să înveţi suficient cât să ieşi cu note mari de pe băncile unei facultăţi decente, să îţi consumi zilele prin biblioteci, să munceşti şi să creşti, dar ar fi fost prea greu.

 În viziunea ta, premianţii sunt „nişte tocilari“, iar ascendentul tău asupra lor este acea spontaneitate speculantă, care te ajută să fii omul momentului. Asta şi aştepţi – un teren gata dezbinat, încât cucerirea ta să fie rapidă şi uşoară. „Şansa“ insistă să nu pice prea repede din cer. Atunci începi să faci eforturi. Realmente mari. Cauţi o rudă, un prieten, un oarecare devenit cunoscut, capabil să îţi pună o vorbă bună pentru un loc de muncă pe care ţi-l doreşti. Căutările tale dau roade. „Ai dat“ când şi cui a trebuit şi ai fost primit. Aventura abia acum începe.

2. Eşti amabil şi servil. Ştii cum să explici că nu cunoşti prea multe, dar vei învăţa, ai grijă să te implici în tot ce mişcă şi să-ţi trâmbiţezi orice pas minor. Devii agasant, dar explici că omul care reuşeşte în zilele noastre este cel care ştie să îşi facă publicitate. Între timp, radiografiezi tot, cântăreşti minuţios ce şi cât poate fiecare coleg şi ai grijă să fii omul potrivit în mijlocul intrigilor potrivite. Mereu ajuţi cu o informaţie pe care ai auzit-o „întâmplător“, pledezi pentru dreptate şi ai grijă ca ea să fie de partea celor mai puţin pregătiţi. Oamenii competenţi şi integri trebuie eliminaţi cât mai curând, dar nu îţi faci griji. Lor nu le plac cearta şi circul, aşa că vor pleca singuri, deşi ei aveau, de fapt,  dreptate.

3. Începi să lucrezi la cosmetizarea propriului CV, obiectivul tău în viaţă este acela de a avansa. Găseşti sigur vreun curs pe care îl poţi trece „accidental“ la secţiunea „masterate“ şi, cu puţin noroc, ţi se va recomanda un coordonator de doctorat „amabil“, care îţi va indica ce şi cum să faci. Transmiţi instrucţiunile unui fost coleg, pe care îl plăteşti să îţi scrie lucrarea şi te trezeşti, după „multe demersuri“, doctor. Între timp, ai grijă să participi la toate concursurile pentru a urca ierarhic la locul de muncă, dar nu recunoşti că asta vrei, ci spui că o faci din obligaţie pentru colegii care au nevoie de tine şi de „expertiza“ ta.

4. Devii şef şi începi să te consideri a priori superior prin asta. Te înconjori de oameni cu o inteligenţă modestă şi ai grijă ca ei să ocupe toate poziţiile-cheie în proiectele tale, pentru a te asigura că nu vei fi niciodată „eclipsat“. Ţii aproape şi câţiva oameni cultivaţi şi inteligenţi, de la care încerci să preiei toate ideile care ţi se par bune şi să ţi le însuşeşti. Te îngrijeşti să îi ţii „la sertar“ şi să nu le creezi niciodată impresia că sunt în stare de prea mult, ca nu cumva să aibă curajul să te înfrunte sau să iasă în faţă.

5. La un moment dat, cei din jur încep să îşi dea seama ce om eşti. Cei mai demni dintre ei au plecat de mult, superioritatea morală nu le-ar fi permis să lucreze cu tine. Deşi ar prefera să nu îşi irosească timpul cu tine, găsesc curajul şi demnitatea să le spună celor din jurul tău să deschidă ochii. Mai sunt şi alţii care au realizat că au fost manipulaţi, dar nu le pasă. În viziunea lor, dacă tu pleci, vine altul „la fel“. Oricum, dacă ar nimeri cineva competent sau merituos într-o poziţie de conducere, totul ar deveni enervant – atunci chiar trebuie să îşi bată toată lumea capul, să munceşti, să accepţi când cineva îţi e superior, să ştii când e cazul să pleci. Nu are rost. Oricum, „nimic nu se schimbă“. Într-adevăr, nu se schimbă aşa uşor. Mai ales că ai avut grijă şi ţi-ai creat o reţea de oameni care îţi datorează ceva, despre care ştii ceva compromiţător sau pe care ai cu ce să îi ameninţi. Între timp, devii capabil de orice, pentru a rămâne împărat în propriul imperiu. Adori să te auzi vorbind şi te asiguri că şi ceilalţi te aud, cu toate că nu te ascultă. Iubeşti să te vezi aplaudat. Să ştii că ai ajuns „mai bine“ decât fraierii „tocilari“ din facultate. Eşti convins că totul are un preţ şi că îţi permiţi orice. Eşti puternic şi te simţi deasupra tuturor. Te îmbeţi zilnic cu aplauzele obţinute prin şantaj, cu diplomele cumpărate, cu titlurile aranjate, cu valorile false exhibate, cu ideile preluate, cu imperiile furate. Ai tot ce nu valorează nimic. Ai fi putut avea libertate, demnitate, competenţă, prieteni, conştiinţă. Nu te-a interesat niciodată să le obţii, căci n-au pe ele lipit preţ. Un om de talia ta ştie că tot ce „contează“ are un preţ. Şi trebuie să-l iei „cu orice preţ“. Chiar dacă ce „contează“ pentru tine te-a făcut ca om să nu mai contezi.

Autor: Corina Popa

Sursa: adevarul.ro

Publicat la data: 25 ianuarie 2019

Presa post 89: TATOISM, IMPOSTURĂ, MANIPULARE …

Cred că a spune că după 89 manipularea şi impostura sunt omniprezente la televizor cred că e un adevăr irefutabil.

Poate şi  pentru că o turmă de pseudo creatori de opinie ne picură de un sfert de secol anumite chestii în folosul unuia sau a altuia avem clasa aceasta politică unde nevinovaţi se dăvedesc doar cei necercetaţi …

Citiţi… merită …

 

Dezvăluire despre „TATOISM”, curentul care face ravagii

ManipulareAcum, că domnu’ Dan, ayatolahul imposturii de presă a ajuns să predice în pustiul celulei sale, ucenicii săi în a gargarisii pe sticlă și-au depășit maestrul.

Limba română are un lexicon extravagant pentru impostură. De la șarlatani, potlogari, escroci, la coțcari, pezevenghi, borfași, dar și mai puțin cunoscuții mafler, pârlaci, potcaș sau pasmarghiol, străbunii graiului au știut a colora paleta socială altfel omogenă a celor care, vorba lui Țuțea, și-au luat doctoratul la „băgarea în seamă”. Este falsă arogarea unor competențe pe care ei nu le au, sau nu le-au dobândit pe căile obișnuite, e falsă construcția identității, vezi (re)nume, biografie, or aventuri.

În forma romanticizată vorbim de sindromul Munchaussen, în care apare ceea ce se cheamă, elegant, „pseudologia fantastică” a eroului de cârciumă care-și spune povesteaprea-bună-ca-să-fie-adevărată, dar care păstrează o doză de verosimil, chiar și când e populată de giganți, pitici și zâne ursitoare. În forma vulgară găsești sociopatul care se drept moștenitorul de drept al unei alte persoane, sau impersonează doctorul, avocatul, inginerul sau preotul într-o comunitate suficient de naivă, vezi dobitoacă, să facă diferența dintre ersatz, nechezolul social, și natura autentică.

„Experții” de serviciu la tembelizor

Noi, cei din cenușa Levantului, am trăit suficient de mulți ani înconjurați de iluzia imposturii, îndeosebi intelectuală, încât să ne fi pierdut complet compasul, astfel că azi avem două fenomene. Unu, generalizarea imposturii. Și, doi, în contrast, facilitarea figurii mesianice, purificate, de autentic, rarissima gemă, diamantul drintre cioburi. Ar fi partizan să nominalizăm, dar e simplu pentru cititor să se uite pe fereastra propriei culturi încât să observe paradoxul: trăim într-o lume în care numeri pe degete „vocile”, „aristocrații” de drept ai științelor, fie ele oarecare.

Majoritatea din care, trebuie spus, din lipsă de diversitate, ajung să scrie și să vorvească despre cam despre tot și toate. Americanii i-au spus fenomenului frumos: „punditry”, cuvânt de împrumut din Hindi – Pandtit, pe linie sanscrită – panditah, „expertul” de serviciu chemat să-și dea cu părerea despre un lucru.

O „Poiana lui Iocan” de doi bani jumate

La origine nu e greu, formația academică permite universitarului să vorbească – vezi scrie – despre câte în lună și în stele, pentru că are la îndemână bagajul lingvistic, versatilitatea vorbei și pârdalnica logică prin care desțelenește concepte în care n-a petrecut, totuși, prea mult timp. Unde mai pui că de multe ori cârpaciul reprezintă, ontologic, imaginea cititorului în fața subiectului prea greu să fie macerat la prim pasaj. Mai bine-ți explică „badea” de „cum stau lucrurile” decât să te chinui tu, la fel de cioban, deja apăsat de inumere griji zilnice, să înțelegi lucruri dincolo de puterea ta de procesare, gaura educațională din turul pantalonilor. Astfel că, prin virulența soluției altfel magistral de simplă, ai să vezi cum aproape tot poporul ajunge, prin intermediul „gâdelui” științelor, să împrumute soluțiile analitice propuse, chiar și șontorog, unor probleme spinoase. E ca în „Moromeții”. Este Poiana lui Iocan. Este „pe ce te bazezi”-ul problemei în care, în cele din urmă, pulimea și prostimea se scufundă într-un diletantism confortabil pe calea mediului pe care l-au mestecat.

Privitorii, copii xeox ale „calrvăzătorilor” televizați

În presa scrisă și la televizor, care mai de care apar, propun, scriu și proscriu. De la înălțimea pupitrului improvizat devin „imami” sau „pastori” ai unei retorici care n-are nevoie decât să treacă testul flecăritului muzical, și – ca în bancul cu polițiștii care au învățat doar melodia care acompaniază tabla înmulțirii – lumea ajunge să fredoneze același refren.

Om după om, privitorii adoptă poziții uneori flagrant false, devin copii xerox ai unei gândiri cel puțin la fel de aproximativă cu a lor și, până să se dumirească boborul că a fost „indus” în eroare, greșeala devine istorie și istoria devine adevăr faptic. Puțini mai deschid cărți. Puțin mai știu să descifreze un „text”, darămite o linie de argumentație pe care s-o poată combate constructiv, prin puterea nu doar a convingerilor lor rudimentare, cât mai degrabă prin pregătirea pe care o au. Astfel că, precum turma de oi, românii își mută buca morală de pe-un șold pe altul în funcție de cum bate vântul, în timp ce nivelul de literație cât de cât orientată pe șleaul meseriei, al formației profesionale, decade.

Arta denigrării în funcție de apartenența ideologică

Să faci sfadă nu e greu. Să faci scandal e chiar la îndemână. Să acumulezi un set minim de replici vitriolice prin care să distrugi persoana din spatele unei vorbe e regula. E călcâiul lui Ahile, „restaurant”-ul care încheie copilărescul joc de „Fazan”. Cine-a scris despre politicianul X? Cutărică? Respectivul e un comunist abject, e un băsist, e o javră proletcultistă. Sau eventual a avut legături cu Securitatea. Sau a mâncat din banii nu-știu-cui mogul, a supt de subt brăcinarul lui cutărică-potentat. Se practică la zi discreditarea, demascarea, lapidarea sumară a „impostoratului” de către alți impostori, într-un iarmaroc al disperării „incremental crescânde” – ca să cităm un fost purtător de cuvânt al Guvernului al cărui nume rima cu o baladă.

Între timp pâlcurile de oameni cât de cât cu scaun la cap se văd împinși în fundal, părerea lor e vetustă, nu-și face loc la masa bogatului, vine prea târziu sau prea ermetic împachetată în limbaj, încât poporul moțocian se întreabă, zeflemitor: „Ce-a vrut să zică șiintelectualul lui Pește prăjit”? Sau, sec: „Privește-l și pe deontologul X!”. Ce mai contează că și intelectualul și deontologul, sunt doi termeni indigești pentru căpcăunul ce comentează. Ștampila e suficientă încât, în cadrilul vesel, histrionic al Cetății, Rațiunea să rămână, știrbă și boantă, la fundul sacului de argumente.

Ciobanii și călăii unei prese muribunde

Fataliștii fenomenului spun că, în cele din urmă, prin „evoluție și selecție naturală” inteligența colectivă își va reveni. Doar că oamenii uită, evoluție și progres nu sunt unul și același lucru! Evoluția poate duce la o mutație bizară, ca cea pe care o trăim, pe câtă vreme progresul nu admite o democrație, cât cel mult ralierea în spatele unui principiu al creșterii  și creșterea nu se poate face pe nisipul mișcător al imposturii.Ba(n)ciul sau Badea care mână turma plantează semințele mâniei obtuze în mintea fertilă a destitutului care caută să se diferențieze de masă, de vulg, chiar dacă pică într-o pătură aidoma vulgară, diferită să fie.

Se râde cu Bobonetele. Se rage cu Poponetele. Se trăiește, încă, din Vacanța Mare, în marea vacanță a minții care a cuprins România după ieșirea din totalitarism. Brâiele televiziunilor abundă de măsura becalului, a funarului și-a vadimului.Curentul poate fi numit, „tatoism”, după numele unei „clarvăzătoare” prea des televizată. Între timp așteptăm marele cutremur profețit de Seismologul Neamului. Care seamănă din ce în ce mai mult cu Adevărata Fată a Mamei Omidă.

Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru

Autori: Mihnea-Petru Pârvu Gabriel Diaconu

Sursa: evz.ro

%d blogeri au apreciat: