Arhiva

Posts Tagged ‘Interviu’

Nervoasă, la inaugurarea stadionului craiovean, Olguța Vasilescu a recunoscut că are nevoie de o partidă și că știa că veniturile românilor vor scădea dacă le va mări

12 Noiembrie 2017 3 comentarii

Roșcovanelor li s-a cam dus buhul că sunt cam agitate, scandalagioaice și bătăușe.

Nervoasă, Lia Olguța Vasilescu, a avut nevoie de o partidă …

Unii spun că asta s-ar datora faptului că ele au zile de trei feluri, zile proaste, zile în care ele sunt proaste și zile proaste în care ele sunt proste și în acest context ar fi normal să fie nervoase și bătăușe chiar și când nu sunt la ciclu.

Sexy LOV, fosta sexy primăriță a Craiovei, actuala sexy ministresă  a Muncii  (hehehe … știu că în România munca e o anomalie, deci a avea și un minister e o aberație), Lia Olguța Vasilescu are și ea zile așa cum am spus mai sus. Una din zilele cele mai proaste spre foarte proaste din viața Olguței a fost ziua în care s-a inaugurat noul stadion al Craiovei. După ce constructorii au dat-o în bară montând acoperișul tribunei oltenește (a se citi ”anapoda”), în ziua inaugurării pe lângă că  a venit Slavia Praga, campioana Cehiei și i-a scos Craiovei fotbalul din cap administrându-i un 4-0 scurt, gazonul a început să semene arătură deși  se spune că ar fi costat cam 60.000 de euro.

Așa se face că, spre finalul zilei, în loc să se umfle în pene de bucuria unei mari realizări personale, Olguța a plecat de la stadion enervată, deprimată și siktirită. 

”Am nevoie de o partidă” – ar fi spus Olguța. Deși mulți s-au oferit să îi asigure o partidă cum n-a mai avut parte demult, ea s-a dus la o partidă de fitness la o sală de lux din Craiova.

Crezând că jurnaliștii o vor lăsa în pace, după partidă a plecat, dar în parcare o aștepta jurnaliștii ca vulturii. 

Ați apărut, fir-ați ai dracului. Nu am nimic de declarat!” – s-a răstit ea la ei. Evident, cam înspăimântați, cei mai mulți jurnaliști au lăsat-o în pace. Una singură, fără pic de milă, a insistat. Era Jeni Fekete, jurnalistă la ”Craiova – Ținut Secuiesc”, cotidianul care militează pentru independența Secuilor din Craiova și Caracal și pentru declararea autonomiei Olteniei și declararea Republicii Oltenia ca ținut secuiesc.

”Cum v-ați simțit în ziua Marii Inaugurări?” – a întrebat jurnalista.

Niciodată nu am fost mai umilită, –  a spus doamna Vasilescu vizibil iritată – eu am investit suflet în acest stadion, cum investea tata în butelie, și uite la ei ce au făcut. Săracu Nea Gogu a muncit zile întregi să facă pășunea aceea să arate frumos și ei ce fac? Intră cu pantofii cu crampoane să bată mingea împreună cu cehii ăia, alți  nenorociți, de parcă nu aveau în față o parcare betonată frumos.

Păi de ce am betonat parcarea? Nu ca să aibă unde să bată mingea dacă îi apucă pandaliile? Când au pus iarbă pe toată pășunea eu le-am zis că ar trebui ca pe jumătate să pună porumb pe cealaltă praz… prazul ne reprezintă, nu? 

În plus când am întrebat de ce au pus la capete acele bătătoare de covoare, alea de le zice lumea ”porți”, am crezut că vor să facă un serviciu craiovenilor, să le bată covoarele. Ei încercau să treacă mingea prin ele… Este incalificabil atâta lipsă de respect. Puteau să facă bani buni bătând covoare, nu?”

Aveți dreptate”-  a spus atunci Jeni Fekete, jurnalistă la ”Craiova – Ținut Secuiesc” – dacă nu vă supărați aș mai avea o întrebare. Ați aflat că acum. după ce ați mărit salariile și pensiile, multe localități au intrat în faliment, oamenii deși le-ați mărit veniturile câștigă mai puțin, iar prețurile cresc incredibil?”

Ooo, știam că asta se va întâmpla” – a răspuns Olguța Vasilescu – ”am vrut să falimentez localitățile pentru ca primarii să numai arunce banii pe prostii. Pe șosele, canalizări, rețele de apă și gaz. Păi au avut așa ceva? Nu, sute de ani au putut trăi foră … pot trăi la fel și de aici înainte.

Legat de faptul că oamenii câștigă mai puțin și produsele s-au scumpit, cred că nu le fac decât un bine, mă gândesc la sănătatea lor. ia gândiți-vă, dacă au mulți bani, ce fac românii? Două lucruri, se duc la crâșme și se îmbată ca porcii după care merg acasă și își bat nevestele. În plus se apună să cumpere ouă, carne, lactate .. ce înseamnă asta? Colesterol.. adică infarct, or eu nu vreau să moară poporul … ei nu au digestia ca a politicienii pregătită să proceseze asemenea otrăvuri.

Avem pe câmpuri iarbă din belșug, avem ștevie, avem urzici, pot să le mănânce. Nimic nu e mai sănătos decât o sfeclă trasă la cuptor cu garnitură de piure de urzici apoi u ceai de frunze de vie uscate, nu?

Uite mi-a venit acum o idee, ca din pensii și salarii oamenii să plătească o taxă de solidaritate de 25% pentru a putea politicienii să plătească ce le cere DNA. În fond au furat pentru că poporul i-a votat și i-a pus în funcții.

Dacă i-a votat, să suporte consecințele” – a mai spus doamna Vasilescu după care s-a urcat în mașină și a plecat la București în trombă.

Republica Moldova trebuie să decidă cine are întietate: mafia pro rusă sau mafia pro româno europeană

11 Noiembrie 2016 Lasă un comentariu

În urmă cu niște ani, la Chișnău, cineva, nu mai știu cine, persoană importantă, făcea un fel de proiect de țară, că tot se poartă termenul. Moldova trebuia să fie neutră, un fel de nici cal nici măgar în relația cu estul rusesc ce pute rău a vodcă și ger siberian și vestul, din punctul lor, al basarabenilor, de vedere, european, românesc și fascist.

Da, tot ce era spre vest era prezentat a fi fascist, concept promovat obsesiv de un Kremlin mult prea arogant să înțeleagă că forța lui e una a unei țări de lumea a treia,  spre a patra, africanoidă, deoarece se bazează pe resursa și nu pe tehnologizare. Cam ca și tările continentului negru.

Acesta e fost și motivul pentru care monstruosul imperiu sovietic a sfârșit-o în gard încercând să iasă cât mai mult în arătură.

Atunci au apărut tot felul de maimuțoi cu pretenții de analiști politico economici care acreditau în subtext ideea  că șansa Republicii Moldova este aceea că țara ar fi undeva foarte sus în topul interesului rusesc și euroatlantic, rușii și europenii neputând dormi din cauza planurilor de atragere a Basarabiei în sfera lor de influență și nu o zonă crepusculară despre care nimeni nu prea înțelege în ce ape se scaldă.

Astfel, Basarabia ar fi urmat să fie inundată de investiții rusești și europene, care s-ar lupta pe viață și pe moarte, lucru care ar genera o bunăstare de basm care ar face din Republica Moldova un fel de Elveție a estului.

Diferența de esență fiind că neutralitatea Elveției se bazează pe statutul ei de seif unde se depozitează averi uriașe, a Moldovei nefiind decât o marotă infectată de tancurile rusești din Transnistria și podurile de flori încheiate cu beții generale ca pe vremea lui Ștefan cel Mare.

Cum e acum Republica Moldova? O țară bolnavă, aflată, economic pe două feluri de perfuzii, cele rusești, atent direcționate de la Kremlin și cele administrate de moldovenii plecați la muncă, la furat și la prostituat prin Europa.

Țara e controlată discreționar de trei grupuri mafiote cu extensii în viața politică. Mafia pro rusească, mafia pro europeană și mafia autohtonă care se ascunde sun așa zisa neutralitate cam binevoitoare față de interesele rusești.

Acum, la turul doi al alegerilor prezidențiale, primul scrutin în care președintele, Maia  Sandu sau Igor Dodon, va fi ales  prin vot popular, direct.

Se spune că dacă va fi aleasă doamna Sandu, țara o va lua spre Europa, dacă va fi ales Dodon țara o va lua, fatal, spre este, spre noua reîncarnare a URSS, cealaltă fiind lamentabilul CSI. 

E și nu e așa. După alegeri mafia europeană sau cea pro rusă va fi cea care le va domina pe celelalte.

Există un paradox. Țara nu va scăpa de corupție dar se va putea pune lumina pe unii sau alții. O victorie pe termen scurt acum va reuși să dea o zdravănă gură de oxigen adversarilor care vor putea arăta, caragialesc,  cu un deget țeapăn, de ginecolog, spre ceilalți … ”Uite, ei sunt vinovații pentru dezastru moldovenesc.”

Prorușii vor spune în cazul unei victorii e proeuropenilor, că asta înseamnă românismul, europenismul … corupție.

Proeuropenii vor apune în cazul unei victorii a pro rușilor atunci când se va vedea că va continua să prospere corupția, că aceasta există independent de politică.

Pe scurt, tabăra care va câștiga acum, pe termen scurt ar putea pierde pe termen lung.

O victorie a lui Dodon va însemna continuarea perfuziilor pentru bolnavul numit Republica Moldova, o eventuală victorie a proeuropenilor va împinge țara spre niște reforme și sacrificii pe care nu știu dacă populația, săracă și umilită de marile probleme existențialiste, va fi de acord să le facă.

Legat de cei doi candidați, dacă Igor Dodon, acest individ cu nume de prezervativ sovietic, un fel de reîncarnare a celor care se făceau preș roșu când veneau tancurile sovietice,  mi se pare  a fi exact glonțul care trebuie tras în tâmpla bolnavului numit Basarabia, aflat pe perfuzii, doamna Sandu pare un candidat interesant care merită votat.

Deși, fizic, Maia Sandu nu e taman un  Arnold  Schwarzenegger, este o femeie puternică, școlită pe la John F. Kennedy School of Government și  Academia de Studii Economice a Moldovei, puternică, intelectual vorbind, cu idei de om sănătos la cap în marile chestiuni. Dânsa consideră că în mod normal, Crimeea e a Ucrainei, că Justiția este cea care trebuie să facă ordine în Republica Moldova, că singurul drum pe care merită să o apuce Moldova este acela spre Europa, Basarabia fiind un stat european.

Ce va fi, de-m trăi, om vedea.

Până atunci, un interesant interviu acordat de doamna Maia Sandu, candidata pro europeană la alegerile prezidențiale din Republica Moldova acordat pentru adevarul.ro. publicat la 9 noiembrie 2016, sub semnătura lui Iurii Botnarenco.

Maia Sandu

INTERVIU Maia Sandu:

Moldova, la un moment de cotitură. Preşedinţia e ultima redută care nu a fost cucerită încă de sistemul oligarhic mafiot

Candidata proeuropeană la alegerile prezidenţiale din Republica Moldova, Maia Sandu, a acordat un interviu pentru „Adevărul“, în care a vorbit deschis despre lupta anticorupţie, despre relaţiile Moldovei cu vecinii, dar şi despre planurile pe care le are pentru a-i aduce acasă pe moldovenii plecaţi la muncă în străinătate.

Reporter: Aţi simţit vreo clipă că faptul că sunteţi femeie ar fi în detrimentul dumneavoastră?

Maia Sandu: Eu întotdeauna am luptat pentru independenţa mea şi am reuşit să obţin această independenţă. Întotdeauna am optat pentru principiul meritocraţiei. Cred că oamenii trebuie judecaţi pe bază de profesionalism, nu pe criterii de gen, religie, limbă vorbită, etnie. Noi am demonstrat un lucru enorm cu resurse foarte mici, cu mult bun simţ. Cu o campanie onestă şi transparentă am obţinut un scor foarte bun în primul tur şi sunt sigură că o să obţinem unul şi mai bun în turul doi. Faptul că am ajuns până aici ar trebui să le dea curaj şi altor femei să încerce în politică, să opteze pentru funcţii de conducere. Noi nu suntem mai puţin pregătite decât bărbaţii pentru aceste funcţii.

Reporter: Despre lupta anticorupţie. Cum veţi realiza acest lucru în condiţiile în care atribuţiile preşedintelui sunt destul de limitate?

Maia Sandu: Preşedintele va avea legitimitate, spre deosebire de Parlament, care nu are aproape deloc sprijinul poporului. Eu voi face toate lucrurile transparent. Pe procurorul general, modificarea Constituţiei astfel încât preşedintele să numească procurorul general. Am să lupt ca această clauză să intre în vigoare, pentru că această promisiune a fost făcută şi în faţa partenerilor de dezvoltare, cu care am să fac front comun. La fel, am să fac front comun şi cu cetăţenii. Atunci când va fi nevoie, am să apelez la ajutorul cetăţenilor ca să determinăm autorităţile să-şi îndeplinească obligaţiunile. În cazul numirii judecătorilor, e adevărat: Consiliul Superior al Magistraturii propune numirile judecătorilor, dar pentru fiecare caz în parte am să fac public dosarul oamenilor propuşi pentru aceste funcţii şi o să vedem cât tupeu poată să aibă Consiliul Superior al Magistraturii, cât de departe poate merge în încercarea de a promova în continuare oameni corupţi în sistem. Ştiu că şi în sistemul judecătoresc există oameni corecţi şi integri. Am să fac apel şi la aceşti oameni. Vom curăţa sistemul. Sunt mulţi judecători supăraţi pe faptul că întreaga breaslă este blamată pentru corupţie.

Reporter: Aţi negat vehement că aveţi vreo relaţie cu Vlad Plahotniuc. De ce aţi început să vorbiţi despre el atât de târziu?

Maia Sandu: Pentru că, în special după furtul bancar, s-a descoperit toată situaţia cu această guvernare. În 2012, când eu mi-am dat acordul să vin să lucrez în Guvern în calitate de ministru al Educaţiei, percepţia generală era că acest guvern îşi dorea să facă lucruri corecte. Eu am reuşit să fac nişte reforme, am avut sprijin politic pentru aceste reforme. Nu am cunoscut aceste personaje, mai ales că Plahotniuc vine din zona de business, şi nu am avut nicio tangenţă cu aceşti oameni, care au nu au fost foarte vizibili. În momentul în care s-a descoperit furtul bancar, am fost primul membru al Guvernului care a declarat, în aprilie 2015, că Republica Moldova este un stat capturat şi că sunt anumite persoane care controlează şi folosesc instituţiile publice în scop personal. De atunci, am fost destul de vocală despre aceşti oameni.

Reporter: Despre declaraţiile lui Dodon cu privire la Crimeea. Care este poziţia dumneavoastră vizavi de acest subiect?

Maia Sandu: Poziţia mea este foarte clară. Crimeea este parte a Ucrainei. În cazul oponentului meu, aceste declaraţii ofensatoare la adresa vecinilor noştri demonstrează că el nu are stofă de preşedinte. Un preşedinte nu-şi poate permite să facă asemenea declaraţii. Noi trebuie să ne bucurăm de faptul că Ucraina a ales să meargă pe calea europeană şi ne bucură orice realizare a aceste ţări. Trebuie să fim solidari atunci când au ei probleme. Mai ales că noi avem deja experienţa transnistreană şi ar trebui să fim mai înţelegători cu ţări care trec prin aceleaşi situaţii ca noi. Ucraina a avut curaj şi a demonstrat inclusiv în conflictul din Donbas că poate să reuşească, a ieşit cu demnitate din acest conflict, iar acest lucru trebuie să ne încurajeze şi pe noi, să avem demnitate naţională şi să ne apărăm şi integritatea teritorială, şi interesele cetăţenilor noştri.

Reporter: Cum vedeţi relaţiile cu Rusia?

Maia Sandu: Domnul Dodon a făcut lobby la Moscova să se interzică exporturile din Republica Moldova, iar acum a obţinut permis pentru 15 întreprinderi din Moldova ca să poată exporta pe piaţa rusească. Din câte scrie presa, pentru aceste beneficii, companiile trebuie să plătească Partidului Socialiştilor. Noi nu avem nevoie de un astfel de preşedinte, ci de unul care să le poarte de grijă tuturor agenţilor economici din Moldova. Avem nevoie de rezolvarea problemelor pe plan instituţional. Nu este vorba doar de probleme tehnice, ci şi de probleme politice. Eu am să promovez la modul cel mai corect şi mai sincer interesele Republicii Moldova. Spre deosebire de Igor Dodon, eu nu spun una la Moscova şi alta la Bruxelles. Eu spun adevărul şi sper ca acest lucru să fie apreciat.

Reporter: De ce Igor Dodon nu trebuie să fie preşedinte?

Maia Sandu: În primul rând, pentru că domnul Dodon face parte din clanul corupţilor. Oricât ar încerca el să se detaşeze de toate lucrurile care s-au întâmplat în ultimii 10-15 ani, el a făcut parte din acest sistem chiar şi atunci când a fost în opoziţie. Un om corupt nu are cum să lupte cu corupţia, chiar dacă-şi doreşte acest lucru. Nu este independent în acţiunile sale. Doi la mână, este un personaj care dezbină. În această campanie electorală a demonstrat cum foloseşte fobiile şi ura.

Reporter: Cum trebuie să fie relaţiile cu România?

Maia Sandu: România a fost cel mai fidel prieten şi avocat al Republicii Moldova de la independenţă încoace şi noi apreciem asta. Am sentimente deosebite faţă de România, îmi place să merg la munte. Am fost sprijinită de mai  mulţi politicieni din România, pe unii dintre ei nici nu-i cunosc personal şi acest lucru vorbeşte despre faptul că politicienii români sprijină parcursul european al Republicii Moldova şi nu neapărat pe Maia Sandu.

Reporter: Există vreun plan să fie aduşi înapoi moldovenii plecaţi în străinătate?

Maia Sandu: Cei plecaţi peste hotare sunt îngrijoraţi de situaţia oamenilor dragi care au rămas acasă. Acesta este primul lucru pe care mi-l spun atunci când discut cu ei. Mulţi dintre ei au o viaţă mai bună peste hotare, nu neapărat toţi, şi-şi fac mari griji pentru cei care au rămas acasă. Noi ştim că bună parte din ei nu se va întoarce, pentru că s-au stabilit acolo, dar sunt şi oameni care vor să se întoarcă. Trebuie să le demonstrăm că aici, în Republica Moldova, poate fi la fel de bine ca acolo unde au mers ei, că pot avea locuri de muncă aici, că pot avea salarii, dacă nu chiar ca în Europa, cel puţin 70-80% din valoarea salariilor de dincolo, că avem şcoli unde să-şi ducă copiii, că avem şi noi servicii medicale de calitate şi accesibile, deci tot ce înseamnă standarde de viaţă mai bune, asta trebuie să construim noi aici. Evident, avem nevoie de ajutorul lor pentru a face acest lucru, de aceea trebuie să le dăm un semnal pozitiv acum, o speranţă, dacă vreţi, că lucrurile au început să se mişte în direcţia potrivită. Atunci, cu siguranţă, mulţi vor reveni ca să pună umărul la această schimbare.

Reporter: De ce credeţi că tinerii nu au ieşit masiv la vot în primul tur?

Maia Sandu: Trebuie să spunem că totuşi în jur de o treime din tineri au participat la vot, ştim cu toţii că mulţi sunt plecaţi. A fost şi problema creată de autorităţi: tinerii nu au putut să voteze la locul de studii. Dar în acest interval, după primul tur, am observat o mobilizare pe reţelele de socializare şi sunt încrezătoare că în al doilea tur tinerii vor veni într-un număr mai mare la vot şi nu vor lăsa pe alţii să ia o decizie pentru ei.

Reporter: Cum veţi mobiliza electoratul pentru turul doi de scrutin?

Maia Sandu: Republica Moldova se află la un moment de cotitură. E foarte important ca lumea să înţeleagă că trebuie să meargă la vot. Preşedinţia este ultima redută care nu a fost cucerită încă de acest sistem oligarhic mafiot. De aceea, trebuie să mergem la vot. Cei care au capturat instituţiile statului nu vor să plece. Vedem o campanie plină de minciuni. Este o dovadă clară că acestor oameni le este frică de schimbare. Pentru asta, trebuie să ieşim la vot. Am văzut o mobilizare exemplară în rândul diasporei şi sper că şi cei de acasă vor fi inspiraţi de această mobilizare, ca să reuşim să dăm o şansă Republicii Moldova.

Reporter: Aveţi vreun politician la nivel mondial pe care îl admiraţi?

Maia Sandu: Sunt fan al lui Barack Obama şi sunt impresionată de lucrurile pe care le-a reuşit Angela Merkel în toată această perioadă.

Sursa: adevarul.ro

DESPRE AGRESIUNEA INFORMAȚIONALĂ DUSĂ ȘI ÎN ROMÂNIA – Interviu realizat de Melania Cincea cu Iulian Chifu, fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate

25 August 2016 2 comentarii

În zilele care au trecut s-au spus multe despre o un ipotetic transfer de armament nuclear din Turcia în România, despre Scandalul creat de jurnaliștii de la Sky News, despre războiul informatic în care suntem, vrem, nu vrem, implicație.

 realizează un interesant interviu cu Iulian Chifu, fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate, actual preşedinte al Center for Conflict Prevention and Early Warning Bucureşti, în care abordează  subiectul agresiunii informaţionale, dusă şi în România, prin propagandă, troli şi război psihologic.

Ca de obicei, frumoasa jurnalistă bănățeancă, dă dovadă de un profesionalism jurnalistic de la care nu a făcut niciodată rabat.

Interviul a fost publicat pe site-ul putereaacincea.ro la data de 24 august 2016 și pe site-ul  timpolis.ro  la data de 25 august 2016 sub titlul: Iulian Chifu, fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate: “Ni s-a dovedit că în spaţiul public românesc se poate introduce orice aberaţie”

Eu zic că merită citit…

Iulian Chifu, Melania Cincea

Iulian Chifu, Melania Cincea

Iulian Chifu, fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate:

“Ni s-a dovedit că în spaţiul public românesc se poate introduce orice aberaţie”

Punerea în circulaţie a informaţiei privind mutarea armelor nucleare din Turcia în România a dovedit că, pe baza unei informaţii cvasi-credibile, eventual cu o sursă sunând europeneşte, în spaţiul public românesc se poate introduce orice aberaţie, declară într-un interviu Iulian Chifu, fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate, actual preşedinte al Center for Conflict Prevention and Early Warning Bucureşti. Un interviu care abordează  subiectul agresiunii informaţionale, dusă şi în România, prin propagandă, troli şi război psihologic.

“De o vulnerabilitate a presei, a spaţiului public românesc poate profita oricine”

Domnule Chifu, zilele trecute a circulat bezmetic prin presa din România ştirea că SUA au început mutarea a 20 de arme nucleare de la baza Incirlik, din Turcia, în România. O informaţie falsă. Credeţi că a ajuns la presă dintr-o eroare sau în cadrul unei acţiuni coordonate?

Problema fundamentală, în acest caz, a fost strict presa românească. A avut doar două surse de documentare: una, jurnalistul bulgar care a scris la Euractiv, şi o a doua, Ministerul român al Afacerilor Externe, care spunea explicit că respinge categoric o asemenea alegaţie. Între timp au apărut sursele din Turcia şi SUA, care infirmă informaţia. În momentul în care există doar două surse, una nesigură – pentru că cine citeşte textul bulgarului realizează că acesta nu dă o afirmaţie sigură –, şi una de negare clară, şi, cu toate acestea, menţine titlul că se transferă arme nucleare din Turcia în România, vorbim despre o încălcare flagrantă a deontologiei.

Iar în lipsă de alte subiecte media, în perioada aceasta de vară, acest subiect, în această formă, cu transferul de arme nucleare, a ţinut prim-planul pe parcursul unei zile întregi. E un test pe care l-a căzut toată presa din România care a preluat şi transmis, în această formă, respectiva informaţie.

Cui şi în ce fel îi putea folosi această informaţie aruncată în spaţiul public?

Mi-e dificil să fac speculaţii în privinţa cui i-ar folosi. Depinde de modalitatea de a o folosi. Dacă este un test, s-a verificat faptul că, pe baza unei informaţii cvasi-credibile, eventual cu o sursă sunând europeneşte, o sursă occidentală, în spaţiul public românesc se poate introduce orice aberaţie. De o asemenea vulnerabilitate a presei româneşti, a spaţiului public românesc poate profita oricine.

Armamentul nuclear poate fi, totuşi, transportat aşa, ca pe o căruţă cu lemne, doar la înţelegere între doi membri ai NATO, cum s-a lăsat să se înţeleagă în acel articol?

În acest caz, este vorba despre două state suverane. Atâta timp cât e vorba doar despre amplasare, trebuie îndeplinite nişte condiţii ce ţin de siguranţa sitului în care urmează să fie amplasate armele; statul respectiv trebuie să treacă printr-un şir de proceduri interne prin care să aibă acceptul suveran asupra amplasării acestor capabilităţi. Amplasarea armelor nucleare este, însă, sub imperiul strict al secretului militar. Pentru a nu face breşe de securitate, transferul şi amplasarea de arme nucleare nu sunt elemente publice, dar ţin de decizia statului suveran.

Pe de altă parte, vorbim despre modul de stocare – trebuie să existe o anumită infrastructură, iar în afara ei, se impun acorduri complexe cu statul-gazdă, care presupun din start modul în care, în caz de necesitate, se utilizează aceste arme, când, în ce condiţii, pe ce bază. Altfel, transformarea unui stat non-nuclear într-unul nuclear ar presupune încălcarea Tratatului de Neproliferare Nucleară, ceea ce ar însemna o încălcare radicală a regulilor internaţionale.

România a negociat pentru scutul anti-rachetă de la Deveselu mai bine de doi ani. Gândiţi-vă cam ce ar însemna ca un stat să negocieze amplasarea capabilităţilor nucleare ale unui alt stat…

Aţi afirmat că aruncarea pe piaţa media a acelei informaţii privind mutarea armelor nucleare din Turcia în România ar putea fi un test al gradului de vulnerabilitate a presei din România. Nu poate fi luată în calcul şi ipoteza că scopul a fost inocularea ideii că scutul de la Deveselu nu are rol defensiv, aşa cum este de fapt?

Nu, în niciun caz. E un test pentru presă. Informaţia era atât de aberantă şi cădea la cea mai simplă verificare, încât nu se pune problema ca informaţia să fi fost aruncată pentru a fi crezută de cineva. A fost, repet, o informaţie aberantă care a avut parfum de credibilitate doar pentru cineva care nu are habar de ceea ce înseamnă zona de apărare, de securitate, de modul în care funcţionează. Testul a fost făcut mai degrabă pentru lansarea, pe viitor, a unor astfel de informaţii, pe care presa să le preia.

“Scandalul creat de Sky News este un episod dintr-un război informaţional”

Cu câteva zile înainte, România avusese imaginea şifonată de un alt scandal mediatic, cel provocat de Sky News. Acesta ar putea fi catalogat ca un episod al războiului informaţional?

Cu certitudine, acela este un episod dintr-un război informaţional, o secvenţă care a fost utilizată de către toţi cei care aveau interesul să o rostogolească. A fost o făcătură – un montaj, un scenariu jucat în faţa camerelor şi o poveste care afecta fundamental imaginea României, prin referinţa pe de o parte la faptul că armele puteau fi vândute la teroriştii ISIS, în Occident, pe de alta, prin faptul că armele, s-a spus, proveneau din Ucraina, iată, un alt element introdus în ecuaţie.

Nu ştiu cine a făcut-o – dacă e vorba de Moscova, dacă s-a făcut undeva în Londra, dacă a fost făcută de un terţ, dacă a avut de-a face chiar şi cu anumite forţe din România. Cert este că acea Comisie rogatorie şi audierea jurnaliştilor trebuie să scoată la iveală unde duc firele, pentru că, într-adevăr, e un atac la adresa României.

După lansarea acestei ştiri – până la intervenţiile, inclusiv a mea, care au deturnat cu totul sensul –, titlurile din presă erau că traficanţii români de arme vând armament teroriştilor Statului Islamic din Occident. O aberaţie.

“Propaganda, războiul psihologic, trolii sunt componente ale agresiunii informaţionale”

Care sunt obiectivele războiului informaţional şi care sunt mecanismele prin intermediul cărora este purtat?

În principiu, este crearea unei realităţi alternative, false, bazate pe bucăţele de adevăr, pe interpretări, pe distorsionarea realităţii. Obiectivul este acela de a crea în spaţiul public sau într-un spaţiu-ţintă o reacţie, în special cu componentă emoţională, care să preseze asupra decidentului, să-i altereze deciziile.

În cadrul unui război informaţional sunt multe componente în discuţie. Printre ele, componenta de propagandă, deci de orientare, interpretare şi proiectare a unui anumit tip de idei asupra unei pieţe. Apoi, componenta de lobby, care presupune găsirea unui număr de instituţii media, de editorialişti, analişti care să aducă în spaţiul public argumentele care fuseseră deja stabilite. O a treia componentă ţine de războiul psihologic, unde sunt aruncate în joc elemente care alterează fundamental, atacând emoţional modul de reacţie a unei populaţii sau a unor categorii de populaţie care să reacţioneze şi să influenţeze decidenţii. Mai e componenta războiului de troli, adică acei comentatori plătiţi din spaţiul virtual, care dirijează interpretările şi care fac un test celor care, virtual, s-ar alătura ideilor propagate şi care le-ar putea sprijini, şi merg până la a identifica, a forma şi a-i aduce împreună pe toţi cei care susţin un tip de idee pe care cel care lansează atacul vrea să-l promoveze. Cei convinşi sunt folosiţi mai departe ca multiplicatori.

Războiul informaţional este extrem de elaborat deja şi a ajuns până la nivelul la care Federaţia Rusă încearcă influenţarea alegerilor din SUA.

“Agresiunea informaţională a Federaţiei Ruse este dusă şi în fostele state socialiste, şi în SUA”

Acest subiect al războiului informaţional e de o bună perioadă în atenţia dumneavoastră; dovadă stă şi recentul volum, Războiul informaţional: tipizarea agresiunii informaţionale a Federaţiei Ruse, apărut la Editura ISPRI al Academiei Române, la care sunteţi co-autor. În afara episodului Sky News aţi sesizat şi altele care indică faptul că în România se duce un război informaţional?

Războiul informaţional se desfăşoară în toată lumea. Vorbind despre agresiunea informaţională a Federaţiei Ruse, aceasta este dusă şi în fostele state socialiste, deci pe linia frontierei NATO şi UE, şi în SUA. Există un pachet comun de tehnici şi pachete, care se pliază însă pe contexul în care este dusă agresiunea informaţională .

Şi în România se duce acest război informaţional. Volumul pe care l-am realizat are trei părţi – una teoretică, de prezentare a modului în care funcţionează războiul psihologic, instrumentarul folosit, o alta care studiază principalele instituţii media şi grupuri din România şi o parte care se referă la Republica Moldova.

Temele generale, mari care ţin de România sunt separarea SUA de UE, ruperea UE, subminarea raportului dintre România şi Turcia (acum, după puci, o vedem explodând), naţionalismul, anti-imigraţionismul, internaţionala naţionalistă globală, eurasianismul (care spune că centrul lumii este Rusia, Europa fiind doar o componentă ce trebuie să se alinieze şi să se integreze într-o Rusie care vine cu conducerea ideologică şi resursele de materii prime), apoi sunt teme în funcţie de evenimentele în derulare.

“Să nu credem chiar tot ce se promovează în spaţiul public”

Cum poate fi contracarat războiul informaţional pe termen lung, dar şi pe termen scurt? Doar de către autorităţi sau există şi metode la îndemâna fiecăruia dintre noi?

Evident că fiecare dintre noi putem să ne uităm cu mult mai multă atenţie la ştirile care ne sunt oferite, la informaţiile care se vehiculează, pentru a verifica sursa şi credibilitatea ei. Să nu credem chiar tot ce se promovează în spaţiul public.

Efortul fundamental revine, evident, autorităţilor, pe două dimensiuni. Pe o dimensiune ne raportăm la termenul scurt, pe cealaltă, la cel lung. Pe termen scurt, războiul informaţional, care este menţionat şi în Strategia Naţională de Apărare, ar trebui să fie abordat într-o formulă integrată, ca integrator fiind o instituţie responsabilă, finanţată în acest sens. Pe termen mediu şi lung, în primul rând vorbim despre educaţie, despre introducerea în programa şcolară a unor ore în care să se vorbească despre elementele fundamentale ce ţin de modul în care arată diversiunea, de ce înseamnă teoria conspiraţiei şi limitele ei, de modul în care pot fi găsite surse alternative de informare, de modul în care căutăm în zona internetului, în care acordăm sau nu credibilitate unei informaţii. Aşa pot fi creaţi nişte anticorpi naturali fiecărui om, pentru ca societatea să aibă alternative şi să poată dezvolta, la rându-I, anticorpii necesari să reacţioneze tocmai prin cunoştinţele publicului, care nu mai poate fi foarte simplu dirijat. Dar acest lucru, care vizează o strategie pe temen mediu şi lung, nu exclude un instrument de apărare, care trebuie făcut cât mai repede, pentru că războiul informaţional este răspândit pe scară foarte largă şi este practicat de mulţi actori.

* * * * *

RECOMANDARE: 

Citeşte şi: Iulian Chifu, fost consilier prezidenţial: “Federaţia Rusă va utiliza, oricând, orice vulnerabilitate europeană pentru a-şi promova propriile interese”

ADELA TOPLEAN: „În ceea ce mă privește, disconfortul de a scrie despre moarte s-a transformat, treptat, într-o experiență personală esențialmente anxiogenă.”

Un captivant articol al Adelei Toplean, un fel de explorare a relaţiei dintre viaţă şi moarte, om şi Divin. Un fel de explorare a ceea ce se numeşte Sensul Vieţii dintr-un fel de perspectivă existenţialistă (dacă nu e un pic cam preţioasă formularea).

Un  articol care, odată citit, nu te va lăsa impresia timpului pierdut ci te va pune în situaţia de a-ţi pune întrebări fundamentale  la care ai evitat să te gândeşti sau nu ţi le-ai pus pentru că te temeai de eventualele răspunsuri.

Ea și eu, despre moarte și despre Dumnezeu

Adela Toplean

Adela Toplean

“Când mori, mori. Știe El, Dumnezeu mai bine când să te dea la viermi.” Vorbește hârșâit, e înaltă, spătoasă, cu pomeți de vikingă. Trecută de șaizeci de ani, se fălește cu șase copii și cincisprezece nepoți.

Îmi pune întrebări, iar asta mă intimidează. Răspund bălmăjit, mă lungesc în explicații, femeia se plictisește. Mă somează să mănânc plăcintă cu lobodă. Când refuz, mă ia tare.

Îmi spune că nu-i poate suferi pe “fricoşi”, adică pe cei care trăiesc cu spaima morții. “Când mor puteţi să m-aruncaţi şi-n şanţ că şi-aşa nu mai ştiu, așa le-am zis copiilor”.  Femeia este, îmi zice, credincioasă. Rămân înmărmurită în fața acestei impecabile retorici a profanului morţii ca eveniment prin excelenţă ne-sacru, ca batjocură organică supremă a trupului păcătos. De așa ceva nu m-am mai lovit într-un spațiu ortodox. Când îmi mărturisesc uimirea, mă ia din nou tare. “Ce știți d-voastră?”.

Aici m-a prins. De fapt, nu știu multe, iar lucrul ăsta mă apasă din ce în ce mai tare. Când scrii despre moarte trăiești într-o stare de urgență care te susceptibilizează uman fără să te împlinească neapărat profesional.

În ceea ce mă privește, disconfortul de a scrie despre moarte s-a transformat, treptat, într-o experiență personală esențialmente anxiogenă. Uneori, aflându-mă în toiul redactării vreunui studiu, mă încearcă un sentiment de inadecvare. Ceea ce scriu îmi pare, dintr-o dată, ridicol. Faptul că scriu, totuși, în continuare, conduce – lamentabil și inevitabil – la un copleșitor sentiment de impostură: din ce mă bizui mai mult pe cele scrise, din ce legătura dintre cele scrise și subiectul meu devine mai discutabilă. Nu descriu aici diminuarea – inevitabilă prin “distanța” presupusă de orice demers teoretic – a gravității morții, ci faptul – concret și frustrant – că, scriind despre moarte, rămân cu impresia că scriu, totuși, despre altceva. Iar dacă moartea despre care scriu nu este moartea pe care urmează s-o mor, la ce bun scrisul?

Cei din jur – cunoscuți, intervievați, prieteni  – ezită să-mi aplaude interesul. Reținerile lor, legitime, îmi amintesc lucrul pe care-l știu și-l uit în fiecare zi: problema morții este în mod radical disp/cutabilă. Moartea nu a fost niciodată un subiect de cercetare salvator: pe interesat îl constrânge, pe dezinteresat îl scandalizează, iar pe înțelept îl nedumerește și-l exasperează.

Prin natura disciplinelor pe care le rulează, Death Studies nu invită la sens, nu deschide perspective, nu salvează, nu sedează, nu educă, nu integrează, nu evaluează, nu restaurează, rezolvă doar stringente „probleme sociale”. În rest, reuşeşte să reconfirme ceea ce știm toți: că iarna nu-i ca vara, că moartea nu-i ca viața.

Ca orice alt bagaj de informaţii care pretinde obiectivitate ştiinţifică, bagajul informaţiilor despre moarte pe care ni-l pun la dispoziţie științele morții pare a fi perfect dispensabil.

Un psihiatru teoretician trecut de 70 de ani mărturisea că pe măsură ce îmbătrânește pricepe tot mai puțin din propriile teorii. Înțeleasă existențial, confesiunea sa ne confruntă cu o posibilitate neliniștitoare: teoria rămâne inaccesibilă celor absorbiți de viață, celor ocupați “cu trăitul”. Dintr-un unghi cinic, confesiunea devine și mai îngrijorătoare: se pare că inteligibilitatea teoriei co-implică ininteligibilitatea morții.

Dacă procesul îmbătrânirii presupune o suită de transformări în abordarea faptelor vieții, atunci închiderea orizonturilor teoretice rămâne una dintre cele mai neașteptate. Ce-i drept, vârstnicii separă – simplu, spontan, dramatic – cele sigure din punct de vedere existențial (o dimineață însorită, un cântec fermecător, lipsa durerii), de cele ce pot fi demonstrate posibile cu instrumente teoretice. În cele din urmă, a trăi bine înseamnă să nu-ți dorești să dovedești nimic. Și ce vreau eu să dovedesc, totuși?

Documente cu și despre moarte stau stivuite în volume groase la mine pe birou, irelevante, apăsătoare, deși pe majoritatea lor apar dedicații călduroase. Comunitatea Death Studies e o comunitate unită, omogenă, prolifică. Informațiile despre moarte se înmulțesc exponențial, ies reviste, ies cărți, se scrie enorm.

Ce-i drept, se și moare enorm. Se moare în stradă, în cluburi, acasă și la spital, se moare peste tot, iar tanatologia este întotdeauna acolo gata să explice pierderea cu cifre, date, legi, principii sau metafore.

Sunt, însă, tot mai convinsă că această cădere în dizgrația metaforei abuzive sau a statisticii oarbe este ceea ce ne împiedică pe fiecare dintre noi să descoperim un punct relevant de întâlnire între teoria morții și practica morții. Instrumentalizarea de către noi toți a unei probleme esențialmente existențiale înseamnă, pe fond, abținerea activă de la a-i conferi sensuri. Eticheta practică lămurește conjunctura morții (vezi raportul Colectiv), calmează spiritele și răzbună victimele, dar tocmai prin aceasta, ne-lămurește experiențamorții. Pe termen lung, neajunsurile sunt considerabile: interferează fatal cu înțelegerea reală a evenimentului morții, ne influențează așteptările cu privire la ceea ce “se cade” să simțim și să gândim despre moarte, și afectează felul în care ne așteptăm ca societatea în ansamblu să gestioneze problemele mortale. Singura moarte la care avem acces deplin este moartea corect rezolvată, or moartea înțeleasă astfel își sabotează, discret, propriii algoritmi de rezolvare. Cum spuneam, ironic, în altă parte, ceea ce nu se înțelege, se rezolvă.

Bine-bine, dar atunci noi cum să murim? Să te confrunți la scenă socială deschisă cu moartea, să-ți asumi, adică, diligent și avizat, calea optimă de raportare la moarte nu e de ici de colo. Simțul personal al morții nu poate prinde contur într-un vid de referințe personale. Știm ce trebuie știut, dar atunci când vine vremea inventarului ne dăm seama că n-am priceput, de fapt, mare lucru.

Femeia din fața mea zice că nu, nu-i adevărat, ea a priceput. A priceput că oamenii bolnavi trebuie compătimiţi, îmi repetă în câteva rânduri că bolile sunt de temut în vreme ce moartea şi cei care se tem de moarte sunt pur și simplu de dispreţuit. Începând cu moșu’ (moșu’ fiind soțul ei) toți sunt niște fricoși. Ce va fi dincolo nu e treaba noastră, treaba noastră e să ne vedem de grijile fiecărei zile, zice, apoi mă privește satisfăcută. Adagă “mie niciodată nu mi-a fost frică de morţi, de când eram mică eram aşa”. Are semeţia pragmatică  a celui care refuză, în mod conştient, orice zăbovire în şovăiala anxioasă a muritorului de rând. Pe undeva, o invidiez.  Admit că aplombul ei mă și irită nițel.

“Oamenii nu-s buni sau răi”, îmi zice,  “oamenii-s fricoşi sau curajoşi”. Hotărât, are vână epicuriană: “moartea-i un ceva care nici măcar nu este. Cine zice că este, îi prost.” Moartea este, deci, ceva ridicol de care oamenii ridicoli se tem, stârnind astfel situaţii ridicole pe care nu poţi decât să le ridiculizezi. “Moartea ta e treaba lui Dumnezeu, nu e treaba  ta. Treaba ta e să sapi porumbul.”

Constatarea asta tăioasă are totuși ceva salubru și binevenit.  Dau să mă relaxez, dar femeia schimbă brusc subiectul. Remarc că își găsește plăcerea în detalierea voluptoasă a bolilor, de la cancerul în regresie al uneia dintre fiicele sale, până la durerile abdominale care o ţintuiesc în pat cel puţin o dată pe săptămână. Îmi descrie apoi, cu lux de amănunte, o colonterapie. “Se vedea pe ecran balaurul din burta mea, uite-așa se zvârcolea” aici face niște mișcări neregulate cu brațele ca și când s-ar afla în pragul înecului. Povestea devine deodată insalubră.

După ce desființase pur şi simplu moartea (cu rostul ei cu tot) printr-un discurs abrupt neelaborat, femeia pare să rezerve bolii expresiile baroce, ostentative, tragice, misterioase, incitante care aparţineau – cel puţin prin tradiţie – morţii. Exhibarea lipsei de interes pentru moarte şi supralicitarea genului proxim (boala), mă pune pe gânduri. E ceva aici, o anomalie modernă, îmi zic. Plec nelămurită.

Revenită în zonă pentru alte interviuri o revăd, din întâmplare, acum o săptămână. Mă cheamă în casă și mă îmbie cu biscuiți. Aflu că un cunoscut de-al ei a murit subit. Vestea o tulbură profund. “Alaltăieri l-am văzut, ieri era mort”, zice. Îmi povestește pe un ton alarmat cum murise omul după al treilea infarct miocardic.  ”Ăia la spital, niște tâlhari, i-au cerut bani lu’ nevastă-sa ca să-l ducă jos la morgă. Arză-i-ar focu de nemernici (…) a trebuit să-l ia nevastă-sa în braţe cât era de mare și să-l pună pe targă, nici nu-şi imagina că l-ar putea ridica vreodată la cât era de greu, dar l-a ridicat.” Imaginea unei femei tremurând din toate mădularele încercând să urnească un cadavru uriaș – cadavrul celui care-i fusese soț – se conturează cumplit de realist în mintea mea și în mintea ei.

Mă întreb dacă cei care parcurg acum aceste rânduri au avut vreodată ocazia să discute cu necunoscuți lucruri concrete despre moarte și morți. Moartea, în gura oamenilor poate fi de un dramatism cutremurător, dar și de o frivolitate fascinantă. Cuvintele despre moarte, fie ele simple or grave, rostite la întâmplare ori îndelung căutate, păstrează acea rezonanţă intim-existenţială care conturează – ferm ori imprecis – puţinele momente în care omul  îşi interpelează propriul destin. Actul povestirii în sine transfigurează povestitorul. Transfigurarea asta n-am simțit-o la prima întâlnire. O simt, însă, acum, din plin. În sfârșit, această femeie îmi vorbește despre moarte!

Își încheie povestea cu “şi era mai tânăr decât noi”. Se referea aici şi la “moșu’”.

Unghiul neezitant şi rece din care privise moartea acum câteva luni – unghiul acela care mă iritase și pe care-l invidiasem deopotrivă –  devine, sub urgența acestei morţi fulgerătoare, un unghi şovăielnic şi pătimaş. Cum tocmai a aflat că este hiperglicemică și hipercolesterolică, femeia identifică în moartea prietenului un posibil tipar pentru moartea proprie. Moartea unuia mai tânăr pare să oficieze un soi de “deschidere a sezonului” pentru bolile vârstei. Tot acum se lovește și de opacitatea sistemului medical. Are loc o răsturnare ireversibilă de situație. Răul morții pare de nestăvilit. Și vine de peste tot. Carevasăzică moartea este, totuși, înfricoșătoare, iar noi suntem cu toții niște fricoși. Nu mi-o spune pe șleau, dar o simt copleșită de această evidență.

Raportul dintre moarte și lume a fost, este și va fi întotdeauna unul tensionat. Această tensiune, însă, deși înregistrată în toate timpurile și la toate nivelele – intrapersonal, interpersonal, național, planetar – este de fiecare dată alta.

Altfel spus, noi toți avem maniera noastră de a nu înțelege moartea, de a ne pune la adăpost de adevărul său zdrobitor. Femeia din fața mea nu face excepție. Nu prin aceasta este, deci, specială, ci prin faptul că, până la proba contrarie, s-a opus cu toate forțele sale indiscernabilului morții. Credea sincer că pricepe. Credea sincer și, pe undeva, prostește, în propriu-i curaj. Până când realitatea morții să-i frângă iluzia, îmi dădea impresia unui om în care fremăta vie, incomodă, inhibantă, o știință personală a morții.

O întreb ce crede despre nenorocirea din clubul Colectiv. Se uită la mine și pare să se gândească. Apoi “da, am văzut la televizor ce-au pățit, copii nefericiți. Parcă și în Franța au murit.”

Remarc pentru a nu știu câta oară, cu tristețe resemnată, că “datul la televizor” frânge realitatea morții. Mulți dintre oamenii de la țară cu care vorbesc, toți consumatori avizi de știri de scandal și de programe TV în care se moare mult și spectaculos, manifestă o indiferență grosolană față de adevărul crud și crunt al morții newsworthy. Nimic din ce se vede acolo, pe ecran, nu-i tulbură cu adevărat. Cu sau fără media, coordonatele lumii lor au fost și vor rămâne aceleași. Realitatea e făcută din prunul vecinului, băncile din curtea birtului și infarctul celui căruia i-ai dat bună ziua în fiecare zi vreme de patruzeci de ani încheiați. Orice altceva e ficțiune.

“Să fi vrut Dumnezeu să ne transmită vreun mesaj?”

“Nimeni nu știe ce-a vrut Dumnezeu, d-șoară (sic!), de un’ să știu eu?”

“Dar Tradiția? Nici Tradiția nu știe ce vrea Dumnezeu?” încerc eu timid. “Biserica, credința…”

Dă din umeri. “Ce-i cu ele?” zice.

“Nu știu. Ce-i cu ele?”

“Ce treabă au ele? Nu au nicio treabă” Femeia mă privește cu reproș. Mă simt încolțită. Întreb altfel: “ce e Dincolo de moarte?”

“Dumnezeu”, zice.

“…căruia vă rugați când mergeți la Biserică?” revin eu îndărătnic.

“Dumnezeu e al lui Dumnezeu, nu e al bisericilor. Nu vedeți cum se omoară între ei? Nu pentru Dumnezeu se omoară, pentru ei se omoară, de nebuni și proști ce îs. Au tărâțe-n cap”.

Într-o lume în care instituţiile religioase nu mai pot impune coduri de sens unei societăţi ale căror surse (firave) de consens valoric au felurite și incerte obârșii, aceste instituții devine remarcabil de inutile în lupta cu moartea. Ele intră, sub anumite aspecte, într-un soi de registru de ilegitimitate care pare să justifice nu doar părăsirea tradițiilor ci, mai rău,neutralizarea lor. Dumnezeu însuși le-a părăsit, pare să sugereze femeia. Ce-i nefolositor, nici lui Dumnezeu nu-i place…

O întreb mai multe despre credință.

Crede cu convingere că pe Lumea Cealaltă se va întâlni cu Dumnezeu şi că, în urma acestei întâlniri, toate grijile vor dispărea. Apoi îmi face o mărturisire-bombă:  n-a mai fost la biserică din 1993, când a cerut o întrevedere cu episcolul de Alba Iulia care i-a fost refuzată. Dumnezeu a întors spatele Bisericii în ziua în care ea însăși a făcut-o. Nu e dornică să împărtășească motivul rupturii. Fiecare român pare că are propriul litigiu – explicit sau implicit, absurd sau întemeiat – cu BOR-ul. Fiecare cu BOR-ul lui. Deși tensiunea pare să se fi agravat, e greu de arătat cu degetul vinovați.

Să nu uităm că misiunile publice a două mari sisteme – medicina și religia – s-au modificat dramatic în ultimii douăzeci de ani atât la noi cât și aiurea. Nu doar ritul se reconfigurează, ci și imaginarul religios. Vrem nu vrem, acesta se apropie tot mai mult de cel medical. Preocupările din ce în ce mai tenace pentru nutriție, sănătate și calitatea vieții au condus la modificări dramatice de percepție a morții și au impus – apăsat, providențial – un nou cod de abordare a vindecabilului și a nevindecabilului. Dogmele centrale ale medicinei profilactice sunt deja asimilate de majoritatea românilor.

Dacă Biserica poate fi lăsată în urmă e pentru că deși reperele tradițional-religioase încă determină retorica oficială a morții, în concret, boala, singurătatea, îmbătrânirea și moartea sunt de multă vreme resimțite ca erori oarecare – sociale, medicale, personale – toate incriminabile și evitabile. Am din ce în ce mai multe motive să cred că, de prin 1950 încoace, românul a crezut cu tărie că primul vinovat de calamitatea morții este, de fapt, Statul. Moartea a devenit de o bună bucată de vreme, în România – chiar mai mult decât în Occident – o eroare socială, o eroare de sistem în toată puterea cuvântului. Și asta datorită unor reflexe de culpabilizare tipic comuniste. Nu doar viața noastră a fost prizoniera comunismului, ci și moartea noastră. Povestea morții-ca-eroare-de-sistem, rememorată dramatic de cei rămași în viață, preluată, cu zarvă, de presă, devine, astăzi, dovada cea mai convingătoare a unei (deja statornicite) profesionalizări și politizări a discursului morții. Nicăieri nu pare mai clar decât la noi că neglijența, slugărnicia, corupția și nepăsarea fac moarte de om.

Dincolo de acestea, românul greu se mai vede murind pe premise intime, existențiale.

Verva (pe undeva vinovată) cu care femeia îmi povesteşte despre boală dezvăluie, cred, pârghiile ascunse ale unei atitudini faţă de moarte care este, în fond, modernă și seculară. Când moartea se confundă cu boala iar religia cu medicina, când eufemismul înlocuieşte metafora, când plonjarea într-un “dincolo” se face fără a te fi desprins de un “aici”, când posibilul înlocuieşte realitatea, iar orientarea existenţială depinde de accidentele sociale cotidiene, când, în fine, marca “normalităţii” devine raportarea schizoidă ori histrionică la realităţile ultime, se cheamă că ai ieșit din coordonatele tradițional religioase ale morții.

“Da’  să vezi lu’ moşu ce frică i-i să nu moară, ia toate medicamentele pe care mi le-a dat mie doctoru’. Pe toate-toate le ia <că doar nu mi-or face rău> , zice,  <îs medicamente!>,  ar mânca şi c****t numa’  să nu moară”.

Iată moartea pe cont propriu. Și iată spectacolul tragi-comic generat de această disponibilitate emoțională de a-ți asuma personal noi răspunsuri la problema morții. În lipsa unor repere simbolice și practice formatoare, această precipitare emoțională deformează, de fapt, simțul nostru personal al morții.

Am resemnificat moartea? Am resemnificat-o. Conduc aceste resemnificări – cu necesitate – la o moarte “mai bună”? Nu neapărat. Atâta vreme cât coordonatele instituționale (mă refer aici la toate instituțiile care au în grijă moartea) rămân fragile, iar cadrul religios rămâne cvasilegitim, căutările personale rămân oarecum în afara “dispozitivului național oficial” de gestionare a morții. Mizele rămân, atunci, fragile, conjunctural-legitime, iar eficacitatea lor imposibil de precizat.

Înclin, deci, să cred că dacă nouă, românilor ne lipsește un raport constant-semnificativ cu moartea este tocmai pentru că nu mai reușim să-i deslușim înţelesurile de bază.

Problema este, de fapt, una mult mai vastă. Este vorba despre o lipsă acută de ceea ce aș numi, un pic pretenţios, “cultură a esenţelor”. Întreaga noastră existenţă este marcată de o stare de imprecizie şi confuzie care face anevoioasă recunoaşterea şi apoi cultivarea “esenţialului”. Bagatelizarea esențialului s-a aflat pe agenda comuniștilor. Ea se află și astăzi pe agendele corecte politic ale neo-modernității. În sensul ăsta, nu ni s-a dat nicio șansă. Accesul la propriile mecanisme valorice, la propriile resorturi (i)morale este obturat. Lipsiți fiind de repere profunde, orice act contestatar și orice act de adeziune cade în logica nevrotică a reacției de conjunctură, neancorat în realități personale profunde.

Poate mă înșel, dar nu cred să existe o legătură cauzală între erodarea instituției Bisericii și/sau a tradiției culturale creștine și superstițiile noastre de fiecare zi, micile sau marile noastre derapaje magice, naționalismele, lepădările de sine, șovinismele și apocalipsele. Mai degrabă cred că și unele și altele sunt consecințe ale acestei lipse a culturii esențelor, a acestui refuz sistematic de a ne purta nouă înșine – în mod specific – de grijă. E aici, cred un ciudat refuz de a ne lua în primire, un soi de masochism național deprins în comunism care ne face incapabili să ne raportăm onest, ne-sceptic și eficace atât la cele veșnice, cât și la cele trecătoare.

Mai mult ca alte țări, România se revrăjește și se dezvrăjește într-un ritm amețitor, pe algoritmi neașteptați, unii de împrumut, alții ancestrali. Unii se dezvrăjesc, alții se revrăjesc. Lumea mustește de ideologii, de superstiții și de alte ficțiuni. E plină de vrăji. Fiecare speră ca măcar una să fie pentru el.

Ai zice că unii vor una, alții vor alta, dar cel mai adesea remarc, vorbind cu oamenii, căunul și același om vrea și una și alta. Trecem printr-o perioadă de ambivalență nevrotică în care ne plângem exact de lucrurile la care oricum nu vrem să renunțăm.

Practicile funerare, dizlocate din contextul iniţial de manifestare, se desfăşoară și azi fără greșeală, dar paralel cu înțelegerea urgenței morții care rămâne, în esență, neacoperită, ne-înțeleasă, extrinsecă gesturilor solemne care ar fi trebuit s-o absoarbă și, ulterior, s-o reflecte în afară. Acoperirea personală a morții e aproximativă și neeficientă în primul rând pentru că nu suntem dispuși să renunțăm la nimic. Vrem și dramatismul exclusivist al muritorului târziu-modern care decide pentru sine termenii practici și condițiile simbolice ale morții, vrem și ștaiful ritualic care promite o ieșire din scenă agreată de majoritate. Le vrem și pe unele și pe altele. Vrem în rai, deși nu vrem să murim. De vină aici nu e neapărat slăbirea credinței, ci incapacitatea de a gestiona altfel decât simplist și conjunctural neajunsul de a fi muritor. Moșul care fură babei medicamentele prescrise ilustrează – amar, ironic, meschin – convingerea aiuritoare că, indiferent de împrejurări, tu ești cel căruia i se cuvine totul.

Într-o țară marcată iremediabil de trecutul ei totalitar, competența existențială a oamenilor este inevitabil debilă. Pe niște tradiții erodate s-au așezat strâmb niște comandamente târziu-moderne care nu au cum să mijlocească între noi și lumea cea mare.

Lipsa unei discipline morale și spirituale în general și a exercițiului asumării personale a unor probleme i-materiale descurajează încropirea unor “standarde de speranță” realizate cu resurse personale, întru scopuri personale.

Deci cum se face “managementul speranței” atunci când autoritatea religioasă a bisericii se clatină, iar competența existențială a românilor este submediocră ? Care să fie punctul de referință prevalent atunci când se asumă o decizie de gestionare a morții mai degrabă decât alta? Calitatea gestionării morții depinde, cum probabil bănuiți, nu numai de calitatea vieții ci și de calitatea sistemului de valori și credințe, adică de relația nemijlocită pe care o întreținem cu acele esențe în lipsa cărora orice contur identitar și sufletesc se destramă ca o haină putrezită.

Și eu? Eu de ce mai scriu? A lua urma morţii nu poate înseamnă mai mult decâtcercetarea unei absenţe şi explicarea unui vid de sens, având drept complici o sociologie încă insensibilă la aventurile existenţiale cotidiene şi nişte subiecţi ţinuţi la adăpost de realitatea morţii. Și totuşi submotivaţi de realitatea vieţii. Scriu, deci, “cu mâinile goale”. Tot ce am este credința că sistemul modern al morții este – necesarmente – dincolo de orice sociologie; și, cel mai probabil, dincolo de orice teologie. Mai mult ca sigur, dincolo de orice Românie. Ce s-o fi aflând dincolo de Dincolo, n-am de unde să știu. O destinație? Un orizont de interpretare? O mișcare lăuntrică?

“Dincolo se află Dumnezeu” îmi spunea femeia. Acel Dumnezeu care a părăsit biserica odată cu ea, în vara lui ’93. Dumnezeu al lui Dumnezeu.

Autor: Adela Toplean

Sursa: contributors.ro

 

MELANIA CINCEA … Interviu cu Raluca Prună, Ministrul Justiţiei

Raluca Prună

Un interviu care cred că trebuie citit. 

Este un interviu realizat de Melania Cincea cu Ministrul Justiţiei, Raluca Prună despre: motivarea Curţii Constituţionale privind interceptările făcute de SRI, ridicarea MCV, reînvestirea procurorului general al DNA, perspectivele luptei anticorupţie, dar şi posibilele ameninţări viitoare la adresa acesteia.

Ministrul Justiţiei, Raluca Prună: „O luptă eficientă anticorupţie nu se poate face numai prin acţiunea represivă a statului”

Melania CinceaMinistrul Justiţiei, Raluca Prună, s-a aflat, ieri, la Timişoara, la bilanţul activităţii pe 2015 al Curţii de Apel Timişoara. Am invitat-o la un dialog axat pe câteva teme: motivarea Curţii Constituţionale privind interceptările făcute de SRI, ridicarea MCV, reînvestirea procurorului general al DNA, perspectivele luptei anticorupţie, dar şi posibilele ameninţări viitoare la adresa acesteia.

„Ne-am pregătit în anticiparea deciziei CCR cu o ordonanţă de urgenţă care să facă posibilă eliminarea SRI ca intervenţie umană în interceptări”

A stârnit controverse decizia CCR de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din Noul Cod de Procedură Penală care prevăd că supravegherea tehnică dispusă de procuror poate fi efectuată nu doar de „organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadul Poliţiei”, ci şi de „alte organe specializate ale statului”, adică de SRI.  Dacă CCR va dispune ca interceptările să nu mai fie realizate de SRI, ci de Parchete, iar decizia va intra în vigoare imediat, tehnic, logistic vorbind, acestea vor putea face faţă situaţiei sau se va intra într-o perioadă de vid legislativ?

Avem o decizie a Curţii Constituţionale, avem un comunicat, la acest moment, dar nu avem o motivare a hotărârii.

Efectul nu este numai pe partea de anticorupţie. Întregul Minister Public este afectat – Parchetele regulate, DIICOT şi, în ultimul rând, DNA. DNA – ca Parchet autorizat să deţină o asemenea infrastructură – se află în cea mai bună dintre situaţii, chiar dacă această infrastructură nu acoperă în deplină măsură toate investigaţiile pe care le face.

Ce vom face dacă SRI nu va mai fi autorizat, prin decizia CCR, să facă interceptări? Plecăm de la premisa că infrastructura SRI poate fi utilizată. În urma discuţiilor pe care le-am avut cu şefii de Parchete, cu procurorul general ad-interim, cu procurorii-şefi ai DNA şi DIICOT, dar şi cu SRI, proprietarul acestei infrastructuri, ne-am pregătit în anticipare cu o ordonanţă de urgenţă care să facă posibilă respectarea deciziei CCR şi eliminarea SRI ca intervenţie umană – pentru că aceasta era neînţelegerea, că organele abilitate ale statului altele decât cele enunţate la art. 142 aliniat 1 din Codul de Procedură Penală ar putea fi SRI şi nu sunt autorizate să facă cercetare penală. Vom elimina această neclaritate din lege, dar ceea ce nu putem face în 24 de ore este să inventăm o nouă infrastructură. România are, în acest moment, o singură infrastructură şi aceea este deţinută de SRI.

Suntem în măsură să propunem, prin ordonanţă de urgenţă, o soluţie care să asigure evitarea unei sincope, pentru a nu fi puse în pericol dosarele în curs. Este o soluţie tranzitorie, pentru că eu cred că este inevitabilă o dezbatere serioasă la nivel de societate. Publicul trebuie să ştie cât costă o asemenea infrastructură – noi credem că în jur de un miliard de euro –, de ce personal este nevoie pentru a întreţine o asemenea infrastructură şi de cât timp este nevoie pentru a dubla această infrastructură. În Franţa, de exemplu, a durat zece ani. Apoi, să se decidă dacă vrea să dublăm infrastructura – lucru care, fără să anticipez, ar fi unic într-un stat – sau să folosim infrastructură existentă la acest moment, acordând toate garanţiile necesare pentru cei care uzitează de ea şi care sunt organele de cercetare penală: procurorii şi poliţiştii judiciari.

După aplicarea deciziei CCR, dosarele care au la bază interceptări ale SRI, făcute în baza noului Cod de Procedură Penală, vor fi lovite de nulitate?

Nu mă pot pronunţa acum. Doresc să văd motivarea deciziei. Ambiţia mea şi a şefilor de Parchete este să putem pune pe masa Guvernului o ordonanţă de urgenţă care să fie acoperitoare şi care să evite o asemenea situaţie.

„Reînvestirea doamnei Kovesi este şi legală, şi profund morală”

Aţi anunţat că o veţi propune pentru reînvestire la d-na Laura Kovesi la conducerea DNA şi aţi declarat că aţi respectat procedura. Această propunere făcută de ministru nu trebuie precedată de o procedură de selecţie, o analiză a mai multor dosare de candidatură şi o evaluare a lor?

La articolul 54 din Legea 303/2004 se spune că propunerea se face de către ministrul Justiţiei, cu avizul CSM, se vorbeşte despre condiţii – una dintre ele fiind de a avea zece ani vechime – şi, tot acolo, la final, se vorbeşte despre reînvestire: „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie, adjuncţii acestuia, procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi adjuncţii acestora sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani în funcţia de judecător sau procuror, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.”. Deci, nu se vorbeşte despre concurs.

Indiferent de opiniile de valoare ale politicienilor care cer dintr-o dată, acum, ceea ce nu au făcut în ultimii ani – nu eu am vorbit, presa m-a întrebat despre negocieri politice, la ultimenâle numiri –, întreb: a fost concurs atunci când s-a negociat politic?

Eu vă spun că în mod clar legea nu vorbeşte despre niciun fel de competiţie. Şi nici nu ar trebui să vorbească. Noi ar trebui să nu mai avem ambiţia să definim în lege absolut totul, pentru că riscăm să avem legi de 500 de pagini, care vor crea polemici. Legea este mult mai scurtă şi putem vorbi de bune practici. O bună practică cere ca un ministru responsabil al Justiţiei, atunci când îşi face propunerea – şi spun bine „propunerea”, pentru că anticipez şi alte polemici, inclusiv de la CSM, care cer că ministrul să nu facă o propunere, ci să trimită o listă la CSM –, se poate face şi în considerarea reputaţiei cuiva. Nu am înţeles să fac asta pentru postul vacant de procuror general şi am înţeles să deschid această selecţie întregii magistraturi, procurorilor care au această vocaţie.

La DNA, cred că ar fi fost ipocrit să fac asta, câtă vreme legea îmi permite să reînvestesc şi atâta vreme cât rezultatele manageriale ale DNA, sub conducerea doamnei Codruţa Kovesi, mă îndreptăţesc pe mine – şi pe orice om raţional –, să uziteze de prevederea legii şi să reînvestească. Lucru pe care l-am făcut, am trimis o scrisoare la CSM, pe 29 februarie, şi aştept acum ca CSM să-mi dea avizul. Nu înţeleg să-mi schimb această decizie.

Deci, în momentul în care se face propunerea de reînvestire, niciun alt procuror nu-şi mai poate depune dosarul?

O reînvestire înseamnă că cineva a fost învestit o dată şi acum este reînvestit. În considerarea a ce, legea nu spune. Dar există common sense: în considerarea a ceea ce a făcut persoana.

S-au mai făcut reînvestiri în Parchete, nu la DNA e adevărat, ci la Parchetul General, dar niciodată această chestiune nu a suscitat atâtea discuţii, aşa încât eu – nu ca ministru, ci ca persoană raţională – pur şi simplu nu înţeleg dezbaterile acestea în care formatori de opinie vin şi spun „Suntem de acord că d-na Kovesi este cea mai bună pentru această funcţie, dar am fi putut face o procedură de formă. Ar fi trebuit să mimăm democraţia.” Nu. Eu cred că ceea ce trebuie să facem este să fim stricţi, să avem rigoare în aplicarea legii şi să ne asumăm responsabilitatea. Eu am un text lege care îmi permite reînvestirea, sunt o persoană responsabilă şi-mi asum reînvestirea fără rezerve a doamnei Kovesi. Este şi legală, şi profund morală.

De altfel, nici în procedura întreagă, în care fac o selecţie, am mai precizat şi repet: nu fac concurs. Noi nu suntem aici, la numirea şefilor la cel mai înalt nivel al Parchetelor, în domeniul concursului. Acolo unde legea cere concurs, se precizează acest lucru – de pildă, pentru a ajunge prim-procuror la Parchete locale.

„Nu avem nicio candidatură depusă pentru funcţia de procuror general al României”

În cazul procurorului general al Parchetului General, când se va intra cu procedura de selecţie în linie dreaptă?

Am deschis procedura. Termenul-limită pentru depunerea candidaturilor este 16 martie. Eu sper ca aceia care au curaj, determinare, vocaţie, care nu sunt descumpăniţi de toate aceste discuţii din societate – care nu cred că fac bine acestui proces –, să-şi depună candidatura. Îi rog să se înscrie dacă vor ca, la Ministerul Public, să aibă o conducere pe măsura demnităţii şi autorităţii Ministerului Public. După aceea, voi avea un dialog – am fost criticată şi pentru acest lucru, o parte dintre formatorii de opinie întrebându-se ce înseamnă un dialog. Voi discuta cu ei, am şi eu propriile mele criterii, le-am publicat, nu voi fi singură, voi fi cu alţi trei procurori în această procedură. Decizia o voi lua-o eu şi, în momentul în care, din rândul celor care şi-au depus candidaturile, am identificat o persoană care să răspundă criteriilor şi necesităţilor acestui post, voi trimite propunerea la CSM. Intenţia mea – dar nu depinde doar de mine, ci şi de calendarul de la CSM – este ca până la sfârşitul lunii aprilie să avem un nou procuror general.

Sunt, până acum, candidaturi depuse?

Nu.

„Ridicarea MCV nu este un risc mare la adresa României”


Aţi declarat că sunteţi pentru ridicarea MCV şi că speraţi ca oficialii Comisiei Europene să poată stabili un calendar realist pentru ridicarea MCV, după raportul de ţară care va fi prezentat în luna iunie. Este România pregătită pentru acest pas sau ne expunem la un mare risc?

Nu cred că este un risc mare. Cred că după zece ani de Mecanism de Verificare şi Cooperare, chiar dacă nu am atins toate obiectivele, societatea românească este suficient de matură pentru a internaliza ceea ce trebuie controlat de către publicul larg. Zi de zi, trebuie controlate calitatea guvernării, calitatea actului de legiferare şi modul în care funcţionează instituţiile statului. Şi eu cred că societatea românească a arătat maturitate, când a cerut rigoare în guvernare. Arătând acest lucru, cred că este suficient de matură să aplice şi mecanismele care există, la fel Strategia Naţională Anticorupţie, pe care o vom reactualiza în prima parte a acestui an.

Deci, publicul, societatea şi  mecanismele pe care le are la dispoziţie sunt garanţii suficiente că s-a internalizat acest proces. Repet, un control trebuie făcut zi de zi. Nicio societate nu poate spune „De acum suntem atât de buni, încât ne lăsăm garda jos şi nu mai avem niciun sistem de checks anb balance”. Dar asta se face la nivel intern, nu prin intermediul Comisiei Europene.

Vă întrebasem de risc pentru că, personal, am temeri în acest sens. Mă gândesc doar la un exemplu recent, plecat din Parlament – ţinta criticilor CE în fiecare raport MCV –, şi anume, la derapajele comise în Senat şi de către Senat, în timpul scandalului dintre ANAF şi Antena 3. Când, în Senat, sub bagheta celui de-al treilea om în stat, am asistat la instigarea la obstrucţionarea unui act de justiţie, la călcarea în picioare a atribuţiilor Guvernului şi Justiţiei, la ştergerea pe jos cu principiul separaţiei puterilor în stat.

Nu doresc să intru pe tărâmul acestor comentarii. Sigur, nu pot să nu constat că Parlamentul este, ca să vă citez, la capitolul „aşa nu”, dar trag nădejdea că toată clasa politică – plecând de la sondajele cele mai recente, care arată că noup din zece cetăţeni nu au încredere în clasa politică – va fi capabilă să-şi găsească mecanismele de corectare a acestei percepţii şi de funcţionare în parametrii unei societăţi mature.

„O luptă eficientă anticorupţie nu se poate face numai prin acţiunea represivă a statului”

Una dintre priorităţile Ministerului Justiţiei pentru anul acesta este elaborarea Strategiei Naţionale Anticorupţie (2016 – 2020). Ce va fi păstrat din actuala Strategie şi cu ce se vine nou?

Încep prin a vă spune că vechea Strategie este foarte bună. Problema este că ea nu s-a aplicat în totalitate. Prin reactualizarea ei, acum, vom pune un accent mai mare pe prevenţie. O luptă eficientă împotriva corupţiei nu se poate face numai prin acţiunea represivă a statului. Ideea este să începem acţiuni de prevenţie care să preîntâmpine ajungerea la comportamentul infracţional. Din acest punct de vedere, strategia va fi mult îmbunătăţită.

Spuneaţi că Strategia Naţională Anticorupţie încă în vigoare nu a fost aplicată în totalitate. La ce capitole s-au înregistrat restanţe?

Doresc ca, momentan, să nu dau asemenea exemple, pentru că noi audităm această Strategie, tocmai pentru evitatea oricăror discuţii ulterioare. Ceea ce voi face este să pun la dispoziţia publicului un audit făcut de către experţi externi, de la OECD, care auditează strategia şi care, în mod obiectiv, vor putea spune tututor ce anume nu s-a aplicat din această strategie. Aşa că, la acest moment, nu vreau să fac niciun fel de apreciere. Nu sunt om politic, sunt tot timpul criticată ca tehnocrat, iar atunci, ca tehnocrat, înţeleg să fac un audit independent, să-l pun la dispoziţia publicului şi să-i las pe cei care au ochi să citească şi urechi să audă să tragă concluziile.

Ce posibile ameninţări întrevedeţi, pentru perioada următoare, la adresa luptei anticorupţie?

Nici aici nu aş dori să fac vreun  comentariu. Şi eu, şi dumneavoastră cred că ştim din ce parte vine pericolul. În termeni foarte generici, din modul în care, uneori, se legiferează, pentru a slăbi eficienţa luptei anticorupţie.

„Doresc să iau o parte din Poliţia Judiciară de la Ministerul de Interne”

Ministerul Justiţiei lucrează la un proiect de lege care vizează reorganizarea DIICOT.  Se vorbeşte despre un corp de Poliţie Judiciară în cadrul DIICOT. Există disfuncţionalităţi în relaţia DIICOT – IGPR?

Nu, nu pot spune că există disfuncţionalităţi. Există, însă, un foarte bun exemplu care este DNA, care are propria Poliţie Judiciară. Plecând de la acest exemplu, cred că îl putem extinde la nivelul tuturor Parchetelor. Nici aici nu suntem în domeniul inovării absolute, în România. Acest lucru se întâmplă în toate statele membre: Poliţia Judiciară este la dispoziţia procurorului.

Şi pentru că am început interviul cu decizia CCR, spun că, în măsura în care cerem ca intervenţia pe o infrastructură dată să fie făcută exclusiv de către procuror sau de către poliţistul judiciar, cred că este şi aici o bună ocazie să punem capăt unei dispute care durează de cel puţin 15 ani, de refuz de punere la dispoziţia Poliţiei Judiciare către Parchete. Iar în executarea – dacă pot spune aşa – a deciziei CCR, să acceptăm că trebuie să transferăm o parte a Poliţiei Judiciare la nivelul Parchetelor. Chiar în ordonanţei pe baza căreia funcţionează azi DIICOT se prevede un transfer al Poliţiei Judiciare, dar în realitate transferul nu este operat.

Vorbesc, însă, şi de celelalte Parchete. De exemplu, combaterea evaziunii fiscale, care este un obiectiv strategic, definit ca atare de autorităţi ale statului, nu se poate face la modul serios, dacă procurorul, care nu e nici la DIICOT, nici la DNA, nu are la dispoziţie poliţişti care să aloce sută la sută din timp în lucrarea acestor cauze. Noi avem poliţişti care sunt sub două pălării: una a procurorului, şi una a ierarhiei de la Ministerul de Interne care poate decide, pe motive bine întemeiate, că într-o zi poliţistul nu se poate ocupa de dosar. Acest lucru nu este nici funcţional, nici lipsit de echivoc, în primul rând pentru poliţist.

Ca să rezum, da, doresc să iau o parte din Poliţia Judiciară, ceea ce este în beneficiul şi al altor instituţii ale statului român. Trebuie să încetăm să ne comportăm în nişe. Cred că toţi ne dorim ca Statul român să aibă autoritate şi să funcţioneze în integralitatea lui, iar această mişcare, cred – şi pe baza numeroaselor studii, făcute în ultimii zece ani – că este o necesiate.

Autor:

Melania Cincea

Sursa:

putereaacincea.ro

timpolis.ro

ANDREI PLEŞU: ” … ar fi nedrept să spunem că, în afară de Noica şi de ce era în jurul lui, cultura românească era, cum a spus odată Ioan Petru Culianu şi nu am fost de acord cu el, o Siberie. ”

27 Octombrie 2015 Lasă un comentariu

   Atunci când o talentată jurnalistă cum este Melania Cincea, cu mare respect față de cititorii săi și față de menirea ei ca jurnalist, intervievează o personalitate de talia lui Andrei Pleșu, nu poate să iasă decât un interviu remarcabil.

Andrei Pleșu

Andrei Pleşu: „Sunt exasperat de modul în care arată şcoala românească”

Melania CinceaCând, din postura de jurnalist, îl ai ca intervievat pe Andrei Pleşu, e dificil să te opreşti doar asupra câtorva teme de discuţie. Pentru că Andrei Pleşu electrizează cititorul, (tele)spectatorul, scriind şi vorbind despre teme profunde, abordate prin prismă filosofică, cu aceeaşi lejeritate cu care realizează, cu un umor tonic, contagios, veritabile radiografii ale societăţii româneşti.

Am luat ca puncte de reper ale discuţiei pe care am avut-o dialogurile cu Gabriel Liiceanu, proiectele sale viitoare, frumuseţile uitate ale vieţii, pe care şi le permite acum sau după care încă tânjeşte, prezenţa îngerilor în viaţa sa, a noastră, dar şi vieţuirea într-un timp incult şi agresiv, reversul succesului de public ori atacurile verbale de care are încă parte, prin raportarea sa, ca intelectual public, la fostul preşedinte Traian Băsescu.

***

Deşi am avut scrupulul de a nu monopoliza pe termen indefinit scena, am continuat să primim reproşul că am încălecat samavolnic ambianţa culturală”

Domnule Andrei Pleşu, Humanitas a anunţat lansarea, luna viitoare, a Dialogurilor de duminică. O introducere în categoriile vieții. Care va reuni cele 18 dialoguri pe care le-aţi avut cu domnul Gabriel Liiceanu, în emisiunea „50 de minute cu Pleșu și Liiceanu”. De ce aţi renunţat la ea?

Adevărul e că puteam continua, nu am avut niciun fel de oprelişti. A fost dorinţa noastră să nu mergem mai departe pentru că, sincer vorbind, o prestaţie săptămânală de aproape o oră, pe teme destul de grele, a sfârşit, după câteva luni, prin a ne obosi. Ne-am gândit că e bună o pauză. De altfel, acoperisem deja un repertoriu destul de cuprinzător de subiecte şi ne-am spus că se impune „o haltă de ajustare”.

În plus, sunt de părere că nu e bine să te eternizezi pe „micul ecran”. Până la urmă, lucrurile se banalizează, intră într-un fel de rutină şi cred că nu şade bine să devii un „meniu” obligatoriu, o voce „indispensabilă”. Amuzant este că, deşi am avut scrupulul de a nu monopoliza pe termen indefinit scena, am continuat să primim reproşul că am încălecat samavolnic ambianţa culturală, că suntem băieţii răi care nu-i lasă pe tineri să se manifeste, că suntem conservatori, reacţionari, retrograzi şi, mai ales, exclusivişti: vrem să fim peste tot, vrem să evacuăm orice urmă de creativitate care nu ne aparţine. Pe scurt, nu ne iubim decât pe noi.

A te iubi pe tine însuţi nu e neapărat rău. Dimpotrivă – aşa ne învaţă discursurile de dezvoltare personală…

Mie personal nu prea îmi iese. Părerea mea despre mine este, sincer vorbind şi fără cochetării, modestă. Numai eu ştiu tot ce trebuie ştiut despre mine. Nu am motive să fiu euforic.

Lăsând la o parte cârcotelile unuia sau ale altuia, articolele dumneavoastră şi ale domnului Liiceanu fac un număr record de accesări, unele devin chiar virale. La fel, apariţiile dumneavoastră la televizor au o mare priză. Deci, sunteţi ceruţi de public.

Şi pe noi ne bucură să vedem că există încă un ecou al prezenţei noastre, dar dorinţa noastră nu este să umplem scena. Am fi bucuroşi să vedem apărând o nouă generaţie de tineri de valoare, iar noi să putem să ne asociem succesului lor. De altfel, această generaţie nouă există deja, numai că cei care sunt mai zgomotoşi şi mai resentimentari nu sunt şi cei mai performanţi.

 

„Ideea că noi suntem un fel de apariţii colaterale în drumul public al lui Traian Băsescu e jenantă”


Aţi fost, de nenumărate ori, ţinta unor atacuri verbale violente, care includ o gamă largă de imprecaţii. Ceea ce, deduc, înseamnă că reprezentaţi un pericol. Pentru ce sau pentru cine?

Vă spun sincer că nici eu nu ştiu şi nu înţeleg. Nu suntem angajaţi politic şi nu avem iniţiativa unor răfuieli agresive cu alţii. De regulă, alţii declanşează ofensiva. Ceea ce ni se reproşează este că suntem băsişti, ceea ce e ridicol. Şi, de altfel, nedemocratic. De ce ar deveni cap de acuzare o opţiune politică? Pe de altă parte, ideea că ne-am risipit, halucinaţi, în ample texte „omagiale”, că am defilat braţ la braţ cu preşedintele Băsescu, că am fost „curtea” lui fidelă şi patetică e o fumigenă. În plus, cred că toţi trei (Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici şi Gabriel Liiceanu – n.a.) am fost inventaţi înainte de Traian Băsescu şi sper să supravieţuim carierei lui politice. Ideea că noi suntem un fel de apariţii colaterale în drumul public al lui Traian Băsescu e jenantă.

Vă mărturisesc, fără să dau nume, că am întrebat odată un tânăr prieten care era şi el, tangenţial, implicat într-un grup de bombănitori, cu ce am reuşit să-l enervăm atât. Mi-a spus foarte cinstit şi l-am apreciat pentru asta: „Domnule Pleşu, mă oftic. Dacă domnul Patapievici sau domnul Liiceanu face o conferinţă, se umple sala. Dacă o fac eu, vin 15 inşi.” I-am spus: „Îmi pare rău, dar nu e vina noastră. Fă ceva care să atragă lumea. Nu se poate să te superi pe partenerul de viaţă publică, dacă ţie nu-ţi iese formula.”. Şi apoi succesul de public nu e, neapărat, o garanţie de posteritate. Există inşi hiperdotaţi în meseria lor, care n-au dimensiune histrionică, n-au vocaţia comunicării la rampă. Asta nu le micşorează valoarea. Nu e igienic să vrei ce nu-ţi stă în fire.

Cunosc personal oameni de primă mână, oameni de mare anvergură, cum este, de exemplu, Andrei Cornea, care n-au, după părerea mea, aureola publică pe care ar merita să o aibă. Andrei Cornea este un om extrem de bine pregătit, e şi un excelent gazetar, un excelent filolog, un mare traducător – acum a scris şi un roman remarcabil. Este un fenomen. Ei, cu toate acestea, nu are tipul de „carismă” care să-l aducă în atenţia publicului larg, aşa cum ar merita. Aici intră în joc destine, naturi, amprente stilistice care nu pot fi „regizate” din afară. Şi, oricum, idolatrizarea unui succes conjunctural nu e decât o proastă investire a orgoliului.

 

„Atmosfera din şcolile noastre formează un fel de băieţi veseli care trăiesc la suprafaţă, în mod euforic”


Referindu-se la Constantin Noica, domnul Horia Roman Patapievici afirma, la un moment dat, că, „într-un timp incult şi agresiv, Noica a practicat o sihăstrie a culturii”. Trăim şi noi acum, sub alte forme, un timp incult şi agresiv. La ce antidot ar trebui să recurgem?

O uşoară corectură: ar fi nedrept să spunem că, în afară de Noica şi de ce era în jurul lui, cultura românească era, cum a spus odată Ioan Petru Culianu – şi nu am fost de acord cu el –, o Siberie. Nu, au existat şi atunci mari poeţi, mari scriitori, mari artişti. Dacă a existat o anumită tensiune, era una între literaţi şi filosofi – filosofii nu le acordau destulă atenţie literaţilor, iar aceştia simţeau că ceilalţi au, uneori, un tip de ecou care le ştirbeşte lor nimbul public. Am avut însă mulţi oameni de cultură care au „rezistat” miraculos nu pentru că regimul era tolerant, ci împotriva regimului, adică au rezistat tenace restricţiilor, limitelor, presiunilor.

Revenind la întrebare, acum, lucrurile sunt altfel colorate. Nu am decât un răspuns: ambianţa „incultă şi agresivă” are ca sursă lipsa educaţiei. Eu sunt exasperat de modul în care arată şcoala românească, începând de la cursul primar şi terminând cu facultatea, dar mai ales şcoala generală. Pentru mine, acolo este explicaţia derapajelor noastre sociale şi culturale şi acolo ar putea fi soluţia. Dar îmi pare rău să o spun, atmosfera din şcolile noastre, atât cât o pot eu percepe, incluzându-i şi pe profesori – care, sigur, au salarii mici, nu au prestigiul pe care l-ar merita – este o atmosferă care nu formează oameni întregi, oameni cu deprinderi culturale, ci formează un fel de băieţi veseli care trăiesc la suprafaţă, în mod euforic. Sunt, e adevărat, şi excepţii. Cunosc tineri excepţionali, dar meritul e mai mult al lor, al eforturilor lor, al opţiunilor lor intime decât al mediului care i-a format.

CV Andrei Pleşu

Andrei Pleşu s-a născut în 1948, la Bucureşti.

A absolvit Facultatea de Arte Plastice, Secţia de istoria şi teoria artei. A obţinut doctoratul în istoria artei la Universitatea din Bucureşti, cu teza Sentimentul naturii în cultura europeană.

Lector universitar (1980 – 1982) la Academia de Arte Plastice, Bucureşti, unde a predat cursuri de istorie şi critică a artei moderne româneşti.

Profesor universitar de filozofie a religiilor, la Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti (1991 – 1997).

Este fondator şi director al săptămânalului de cultură Dilema (ulterior Dilema veche), fondator şi preşedinte al Fundaţiei Noua Europă, rector  al Colegiului Noua Europă (1994 – 2014), membru al World Academy of Art and Science şi al Académie Internationale de Philosophie de l’Art, dr. phil. honoris causa al Universităţii „Albert Ludwig”, din Freiburg im Breisgau şi al Universităţii Humboldt din Berlin, Commandeur des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d’Honneur.

Scrieri: „Călătorie în lumea formelor”, Meridiane, 1974; „Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană,” Univers, 1980, Humanitas, 1992; Francesco Guardi, Meridiane, 1981; „Ochiul şi lucrurile”, Meridiane, 1986; „Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului”, Cartea Românească, 1988, Humanitas, 1994 (trad.: franceză, germană, suedeză, maghiară, slovacă); „Jurnalul de la Tescani”, Humanitas, 1993 (trad.: germană, maghiară); „Limba păsărilor”, Humanitas, 1994; „Chipuri şi măşti ale tranziţiei”, Humanitas, 1996, Eliten – Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin – New York, 2001; „Despre îngeri”, Humanitas, 2003 (trad.: franceză, maghiară, germană, engleză, polonă); „Obscenitatea publică”, Humanitas, 2004; „Comèdii la Porţile Orientului”, Humanitas, 2005; „Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri”, Humanitas, 2006; „Note, stări, zile”, Humanitas, 2010; „Despre frumuseţea uitată a vieţii”, Humanitas, 2011; „Faţă către faţă”, Humanitas, 2011; „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, Humanitas, 2012; „Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri”, Humanitas, 2013; „O idee care ne suceşte minţile” (în colaborare cu Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici, Humanitas, 2014; numeroase studii şi articole în reviste româneşti şi străine.

Sursă CV: Editura Humanitas

„Atunci când îmi «iese» un text, mă bucur, dar nu mă simt responsabil că-mi iese”

Comèdii la porţile Orientului este un volum în care surprindeţi în radiografii clare România „fără fard, cea dezbrăcată de sclipici şi livrată cu toate scrântelile, ezitările, boacănele, excesele şi abdicările ei postdecembriste”. Sunt aproape zece ani de la editarea sa. Nu v-aţi gândit la o ediţie adăugită, ca să întregiţi tabloul acestor ani?

E drept că am scris şi după 2004, câte două articole pe săptămână – ceea ce, mărturisesc, mă cam epuizează şi, din păcate, îmi lasă puţin timp pentru proiectele proprii. Editura mi-a propus să continuăm şi nu am decât să fac, împreună cu ei, o selecţie a acestor texte. Am, însă, o mică rezervă. Una vanitoasă. Printre reproşurile care mi se aduc îl regăsesc şi pe acela că scot, preponderent, cărţi de articole. Pe de altă parte, asta-i situaţia, există şi cariera de publicist.

Dar sunt eseuri – excepţionale şi ca fond, şi ca formă – care se recitesc cu plăcere după ani de la publicarea iniţială. În plus, nu toată lumea le-a parcurs atunci şi mai sunt noile generaţii care nu aveau cum să le citească la vremea lor. Şi care, dacă sunt interesate, îşi pot forma mai simplu o opinie faţă de ceea ce a fost, citind eseuri adunate într-o carte, decât colindând arhive ori navigând în imensitatea internetului.

Sunt bucuros de perspectiva asta şi va trebui să trec peste vanitate şi să fac ceea ce mi s-a dat să fac. Trebuie să vă spun, apropo de imaginea mea despre mine, că, atunci când îmi „iese” un text, mă bucur, dar nu mă simt responsabil că-mi iese. Unui om care are anumite dexterităţi îi ies anumite lucruri. Dar nu e meritul lui. Cum nu e meritul unei femei frumoase că e frumoasă. Dacă începi să faci din asemenea reuşită un început de statuie, eşti prost situat şi-ţi pierzi talentul.

„Omul este o fiinţă de interval”

Sunteţi la o reeditare a tratatului dumneavoastră de angelologie, Despre îngeri. Cum s-a născut interesul pentru acest subiect?

S-a născut înainte de 1989, pe vremea când eram la Tescani şi când, în mod paradoxal, m-am simţit foarte liber – eram izolat, nu-mi suna telefonul – şi puteam să-mi văd de lucrurile care îmi plăceau, fără să am, atunci, nicio perspectivă asupra viitorului şi asupra acestei cărţi. Nu-mi puteam imagina, la vremea respectivă, că voi putea publica o carte despre îngeri.

Punctul de pornire a fost o temă pe care o aveam mai dinainte, una din temele dominante ale metabolismului meu intelectual: tema intervalului. Eu cred că omul este o fiinţă de interval, cred că etica este o disciplină a intervalului – cum te situezi într-un spaţiu care e mereu în mişcare. Aşa că mi-am pus problema aceasta şi în privinţa îngerilor. Mi-am spus că noi lucrăm, de obicei, „la două capete”, oamenii de o parte, Dumnezeu, de partea cealaltă. Or, între aceste capete, există un interval – cel puţin aşa ne spune teologia –, există lumea îngerilor. O lume care face „naveta”: ia rugăciunile oamenilor şi le duce către Dumnezeu, ia gândurile divine şi le distribuie către oameni. Îngerii sunt nişte comunicatori, nişte transmiţători, nişte ambasadori. Pentru că Angelos asta înseamnă: ambasador, trimis.

Deci, m-a preocupat ce fac fiinţele astea intermediare, care e zona lor, cu ce se  ocupă, cum arată. Pe reflecţiile astea, am pornit cercetarea.

Scrieţi, în acest volum, că „s-a spus mereu că îngerii sunt «dublul» ceresc al omului. Suntem mereu însoţiţi de «modelul» nostru, de portretul nostru îmbunătăţit.”. Dumneavoastră i-aţi simţit prezenţa?

Răspunsul e nu. Nu în mod evident. Am ghinionul să fiu preocupat de domenii care nu-mi fac niciun semn, nu-mi dau niciun brânci. Sau există şi varianta că mi se fac asemenea semne, iar eu nu le percep ca atare sau nu le înţeleg.

Cred că prezenţa dublului ceresc nu e o prezenţă de tip „camaraderesc”, în sensul curent: nu stă cu tine la masă, nu merge cu tine la plimbare – este o prezenţă discretă, dar permanentă şi bănuiesc că multe din lucrurile care ni se întâmplă sunt „sub control”. Adică, depind de instanţe care încearcă să armonizeze şi să determine anumite evoluţii. Iar eu mă las manipulat…

De altfel, majoritatea dintre noi nu percepem prezenţa acestui dublu ceresc, cum îl numiţi. De ce credeţi că suntem opaci?

Pe măsură ce trece timpul, suntem tot mai opaci la lucrurile care nu se văd. Apoi, pentru că binele, spre deosebire de rău, e mult mai discret. Răul e „spectaculos”. Adică, se întâmplă să simţi că e un drăcuşor prin preajmă, dar un înger, mai puţin. De ce? Pentru că îngerul, ca şi Creatorul lui, nu vrea să abuzeze de libertatea noastră. Răul te invadează, te confiscă. Îngerul vrea să participi în mod liber la opţiunile şi la viaţa ta. Din cauza asta, intervenţia lui nu este agresivă, spectaculoasă. Îmi pot imagina că, atunci când procedăm greşit, el suferă împreună cu noi, e trist când vede în ce hal suntem, cum ne purtăm. Dar contez pe faptul că, la Judecata de Apoi, ne va ţine partea…

„Există un fel de vampirizare care, ca ambalaj, seamănă a preţuire”


„Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri”,
scrieţi în volumul Despre frumuseţea uitată a vieţii. De ce frumuseţi uitate ale vieţii vă bucuraţi acum?

Am crezut că, pe măsură ce mă retrag, voi fi mai liber. Anul trecut m-am şi pensionat de la institutul unde lucram şi m-am gândit: gata, începe viaţa! Ei, nu. Toată lumea se gândeşte că sunt, în sfârşit, liber şi pot fi abordat.

Mă plâng mereu – deşi, probabil, e şi vina mea – că există un fel de vampirizare care, ca ambalaj, seamănă a preţuire, dar care, la bază, e de multe ori, mult mai meschină. M-a sunat, de exemplu, cineva de la Sindicatul benzinarilor şi mi-a spus că fac o petrecere, întrebându-mă dacă nu aş vrea să vin eu să le-o deschid. Sau m-a sunat o doamnă care s-a recomandat: „Sunt cutare, nu aveţi cum să mă cunoaşteţi, sunt persoană fizică. Am un bun prieten care vă citeşte şi, peste două săptămâni, o să fie ziua lui. Îi oferim o masă şi m-am gândit să veniţi şi dumneavoastră, să-i facem o surpriză.”

Deci, ideea este că eşti utilizabil, că eşti un fel de ingredient „picant”. Nimeni nu se gândeşte dacă ai timp, energie sau, pur şi simplu, chef pentru asemenea „prestaţii”, dacă nu ai şi tu proiecte personale, pe care ai dreptul să le împlineşti. Rezultatul e că gâfâi. Nu pot livra non-stop.

Mă bucur, însă, de unele întâlniri cu prietenii. Prietenia e o dimensiune uitată a vieţii, din păcate. Apoi, mi s-a întâmplat să mă bucur de câţiva tineri pe care îi văd evoluând. Îmi place să mă gândesc la unele întrebări pe care le am de ani de zile şi la care, probabil, nu o să am răspuns, dar a cădea pe gânduri e, în sine, o plăcere. În rest, sunt încă în stare să mă bucur de un vin bun, de o prezenţă agreabilă, feminină dacă se poate, dar nu sunt un vicios, cred, şi nici un mare consumator.

Ceea ce însă îmi lipseşte în mod acut este sentimentul libertăţii proprii. E, de altfel, o boală generalizată, vorba cea mai frecventă în convorbirile noastre fiind „Sunt ocupat”. Am uitat cu toţii că a fi ocupat înseamnă a nu fi liber, a trăi exact atât cât ţi se dă de trăit, Or, asta e ucigător şi pentru minte, şi pentru suflet, şi pentru sănătate. Eu sunt ocupat, încă sunt prea ocupat. Aş vrea să nu mai fiu aşa ocupat, să nu mai fiu „ghişeu”.

Pentru a mă încuraja, Horia Patapievici mi-a semnalat, la un moment dat, un pasaj foarte amuzant din Isaiah Berlin: „Mă simt, uneori, intelectualul-taxi”. Pe mine, atitudinea asta mă irită.

Doamnei care m-a invitat pe post de Florin Salam, la petrecerea prietenului, i-am spus: „Nu vă daţi seama că stric petrecerea? Nimeni nu o să se mai simtă bine, când apar eu proţap acolo, la masă. Ei nu mă ştiu. Eu nu-i ştiu. Faceţi un deserviciu tuturor.” Şi doamna a început să plângă. Nu înţelegea. Şi asta e o problemă. Raporturile între oameni s-au modificat atât de masiv, atât de mult s-a schimbat felul de a fi, ideea despre politeţe, despre maniere, încât unii nu înţeleg ce-ai cu ei dacă îi respingi. Nu mai există ideea că sunt lucruri care se fac şi lucruri care nu se fac. Acum, orice se face.

 

„Vreau să scriu o carte despre destin”

Care sunt proiectele la care lucraţi?

Am în cap o carte şi sper să reuşesc să fac ceva. O carte despre destin. Nu o gândesc ca pe o carte de tip tratat, am renunţat de mult să mai promit soluţii definitive – şi cred, de altfel, că cititorul de azi nu mai are timp să citească 300 – 400 de pagini, pe o anume temă. Deci, vreau să scriu o carte care să fie făcută din fragmente. Adică, vreau să citesc cât pot pe tema asta, să reflectez liber şi să fac comentarii. Şi pe urmă să adun aceste note, poate repartizate pe câteva rubrici mari, într-un volum, astfel încât cititorul să poată deschide cartea şi să o frunzărească, destins. Trebuie să admitem că şi modul de a citi s-a schimbat în ultimul timp, ca efect al internetului. Vreau să mă strecor printre breşele încă existente ale acestei „noutăţi” şi să ofer o carte încă „digerabilă”…

Autor:   

Articolul a fost publicat pe:

timpolis.ro

putereaacincea.ro

Data publicării pe ambele siteuri:

26 octombrie 2015

Mariana Roşca, „devoratoarea de bărbaţi”, spune că moartea Marianei Zăvoranu ar fi fost grăbită de Corneliu Vadim Tudor

20 Aprilie 2015 2 comentarii

Nici nu s-a răcit bine Marioara Zăvoranu că apar tot felul de chestii legate de ea. 

Mariana Roşca, „devoratoarea de bărbaţi”, una din prietenele Oanei Zăvoranu, fiica decedatei, spune că moartea Marianei Zăvoranu ar fi fost grăbită de un interviu pe care Corneliu Vadim Tudor i l-ar fi luat înainte de Paşti.

Mariana Roșca

În virtutea unui contract de exclusivitate semnat pe patul de spital cu o televiziune, când era internată, Mariana Zăvoranu i-a acordat un interviu lui Vadim Tudor care pare a nu mai găsi o modalitate de a creşte în popularitate, astfel rectrgând la tot felul de lucruri care mai de care mai ciudate.

„Am senzaţia că dacă nu vă duceaţi voi acolo la spital, doamna Marioara trăia şi în ziua de azi”, a declarat Mariana Roşca, potrivit rtv.net .

Vadim Tudor, cu minţile ca de obicei, adică vâlvoi,  nu a rămas însă dator în faţa unei asemenea afirmaţii şi a răbufnit de parcă ar fi aflat că s-a interzis Rudotelul:

„Asta e o mare porcărie! Cum să-i vorbeşti lui Vadim aşa. Ascultă-mă pe mine, să nu intraţi în laba mea de leu, că mătur podelele cu voi! Adică eu am omorât-o? Nu vă e ruşine?  Să vă feriţi de mânia mea! Analfabeto! Mă judeci tu pe mine?”

Vadim tudor, Mariana Roşca

Vadim Tudor bălind cu privirile adânc înfipte în decolteul Marianei Roşca

Mariana Rosca a devenit cunoscuta in urma cu patru ani, cand a bagat raca intre sotii Monica si Irinel Columbeanu, sustinand ca Virinel s-a dat la ea si a sarutat-o la… subrat!

Mariana Rosca, cunoscută drept „devoratoarea de bărbaţi”, nu iarta nimic cand vine vorba de barbati celebri. Dupa o presupusă relatie cu Irinel Columbeanu, cel care a şi facut-o celebra, de altfel,  şi dupa o idilă  cu „Printul” Cristea, de fapt o serie de nopţi „memorabile” după cum le-a numit „devoratoarea”, blonda la băgat pe Vadim Tudor la palpitaţii dat de ochi peste cap si lui Corneliu Vadim Tudor.

La vremea aceea, invitată în emisiunea lui Cătălin Măruţă la PROtv , Mariana Roşca mărturisea:

„Şi a început  să mă sărute pe mână, şi aici, şi aici şi la un moment dat mi-a ridicat mâna şi a început să mă sărute la subraţ…. Am crezut că leşin, că mă bag cu capul sub masă … M-au mai sărutat bărbaţi peste tot, dar acolo chiar nimeni, nimeni, nimeni …”

Dispărută o vreme din atenţie, Mariana a revenit  când s-a aflat că s-a încurcat cu „prinţul” Cristea după care şi-ar fi trecut în panoplie ghici pe cine … exact… pe bardul rudotelului, Corneliu Vadim Tudor.

Cei doi s-au cunoscut pe 20 decembrie 2013, după povestea Marianei cu fotbalistul Cristea.

Vadim, bălind la formele apetisantei blonde, a luat-o de mână în văzul lumii, fiind chiar şi fotografiat cu privirile adânc scufundate în decolteul ei… 

Căzut adânc în ispită Vadim adupătă o privire de căţeluş

Căzut adânc în ispită Vadim adoptă o privire de pisoi excitat …

Născută în 1979 la Iaşi, Mariana Roşca s-a mutat la Bucureşti la 16 ani în căutarea fericirii. A lucrat ca dansatoare la un  club de noapte, iar prin 2002 şi-a luat zborul spre Austria unde a lucrat ca stripteoză.

Prea mare brânză nu a făcut, ea zice că ar fi dorit să devină femeie de afaceri, zvonistica încercâd să acrediteze despre ea tot felul de chestii… cică  ar fi întrat în vizorul poliţiei pentru prostituţie şi proxenetism.

Cert este că după ce a revenit a început să se afişeze cu un  libanez care poza în tip foarte bogat… 

Mariana a începtz să organizeze partide de vânătoar pentru domni mai mult decât foarte generoşi, oameni dispuşi să satosfacă setea nebună de bani a blondei …

Şi aici zvonistica vorbeşte de prostituţie de lux, dar… parcă te poţi lua după zvonuri…

%d blogeri au apreciat asta: