Arhiva

Posts Tagged ‘Învățământ’

Demisia Ministerul Educuației, Valentin Popa, se impune

Deși Universitatea din București, Universitatea Babeș Bolyai din Cluj și Universitatea  A.I. Cuza din Iași sunt cel mai bine cotate la nivel internațional suferă o reducere drastică a locurilor bugetate, în schimb universitatea pe care o conduce ministrul Popa este favorizată de repartiția banilor de la Minister. Universitatea de Vest sau Academia de Studii Economice sunt, de asemenea, lovite de decizie. 

Sociologul Marius Pieleanu, ”sondorul cu urechi”, de parcă prin sondajale făcute în așa fel încât să obțină rezultatele țintă comise de al său ”Avangarde” și prin prezența de starletă porno politică pe la Antena 3 și România tv nu ar fi unul din cei care au contribuit la victoria în alegeri a PSD&co, deci și la guvernare  a taxat decizia ministrului.

”La 100 de ani de la nașterea României Mari, instituțiile fondatoare ale noului stat român, Universitatea din București și Universitatea din Iași sunt lovite de o decizie discutabilă a statului, a declarat Pieleanu pentru DCNews. Cele două prestigioase instituții academice au apărut ca semn de unificare înainte de a constituirea Parlamentului unic al noului stat modern românesc. Lor li s-au tăiat din locurile alocate pentru licență, master și doctorat. Asta este recunoștința statului român față de promovarea valorilor naționale și a culturii române în peste 100 de ani, de către cele două universități?”, a întrebat retoric Marius Pieleanu, evident netrecându-i pe sub chelie că ar putea să ceară demisia ministrului impostor sl Învățământului. 

Universitatea din București, care este cel mai puternic afectată de decizia ministrului Popa, a pierdut 454 locuri. Conducerea Universității a anunțat că va da în judecată Ministerul Educuației, probabil că asociațiile de elevi vor contesta decizia arbitrară a ministrului Popa, care îi afectează pe toți tinerii din România. Accesul acestora la universitățile din România recunoscute pe plan internațional este limitat, în schimb fondurile sunt dirijate către mici universități, mult mai slab cotate, din localități fără tradiție universitară. 

Demisia ministrului Valntin Popa este cerută, totuși, de Marius Diaconescu în Adevărul  

Demisia ministrului Educaţiei Naţionale – Valentin Popa!

Dacă nu este niciun parlamentar care să ceară demisia ministrului Educaţiei, Valentin Popa, atunci o cerem noi, membrii comunităţii academice din România. Prin împărţirea arbitrară, din pixul ministrului, a locurilor pentru studiile universitare la nivel de licenţă, master şi doctorat, Valentin Popa a aplicat principiul ridicat la rang de lege în guvernarea PSD: PENTRU CĂ POT! Singura soluţie rezonabilă este DEMISIA!

După ce ai împărţit din pix locurile la studii universitare între universităţi, cât tupeu îţi trebuie ca ministru al Educaţiei în România să pui în discuţie calificativul „grad de încredere ridicat“ acordat de evaluatorii de la ARACIS Universităţii din Bucureşti? Domnule rector-ministru al educaţiei, oricâţi bani aţi pompa în făbricuţa de la Suceava, niciodată Universitatea „Ştefan cel Mare„ nu va atinge prestigiul academic al Universităţii din Bucureşti!

 În urmă cu câţiva ani, am avut un student originar din Suceava. A făcut anul I de studii a noi, la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti. După primul an, din cauza dificultăţilor materiale, s-a transferat la Suceava. După primul semestru petrecut acolo mi-a spus că regretă că s-a mutat, pentru că e o diferenţă mare între şcoala ce se face la Bucureşti şi cea care se face la Suceava. Deşi era înmatriculat la Suceava, a pregătit teza de licenţă sub îndrumarea mea, fără ştirea profesorului coordonator de acolo. La masterat a venit înapoi la Bucureşti. Experienţa lui, deşi singulară, este elocventă: a putut să compare Universitatea din Bucureşti cu Universitatea Ştefan cel Mare din Suceava.

Ministrul Valentin Popa a lansat un atac direct la adresa Universităţii din Bucureşti după principiul ridicat la rang de politică de stat de către psd: „Pentru că pot!„. Desigur, dle Valentin Popa, încă mai poţi!

Se leagă dl ministru, prin interpuşii de la minister, anonimi, pentru că este mare curajul unui demnitar român, de faptul că nu au absolvit doctoratul toţi doctoranzii înscrişi la Universitatea din Bucureşti! Dle Valentin Popa, să vă explic mai pe înţelesul Dvs.: admiterea se face pe baza unui concurs, dar acesta nu garantează că doctorandul admis la studii de doctorat va reuşi să obţină titlul de doctor, pentru că Universitatea din Bucureşti NU este o fabrică de doctori! Doctorandul urmează un stagiu de pregătire, face cercetare, dar dacă nu atinge o anumită calitate, la care noi, Universitatea din Bucureşti, ţinem, pentru că este oglinda calităţii noastre academice, nu obţine doctoratul! Pricepeţi, domnule ministru? Profilul Universităţii din Bucureşti este în mare parte umanist, unde trebuie să gândeşti mai departe de nişte socoteli şi desene tehnice, adică în ştiinţele acestea un doctorat se obţine mult mai greu decât în inginerie, domnule inginer doctor! …

Citește continuarea pe siteul adevarul.ro

NOUTATE … În acest an unele manuale se comasează câte două în aceeași carte

12 Septembrie 2017 2 comentarii

Anul acesta școlar a adus câteva schimbări în ceea ce privește manualele. Manualele la diferite materii vor fi comasate în aceeași carte.

Manual de Religie și Sex

 Apariția manualului de Sport este deja o chestiune cunoscută, dar nu e singura schimbare pe care ministrul Liviu Pop a implementat-o. Domnul ministru a propus și a aprobat ca, pentru ca elevii să nu mai fie obligați să care ghiozdane foarte grele să comaseze la unele materii oarecum compatibile manualele în aceeași carte.

Un astfel de manual este, de exemplu, cel pentru clasa a VII-a în care se comasează manualul pentru Religie și cel pentru Sex.

Manualul a fost bine primit de elevi, profesori și părinți, aceștia din urmă exprimându-și nemulțumirea că partea de Religie a trebuit să fie aprobată de Patriarhia Ortodoxă Română. Nu toți elevii sunt ortodocși.

”Am considerat că cele două materii – ne-a declarat domnul ministru Liviu Pop – Religia și Sexul sunt materii compatibile care tratează subiecte asemănătoare. Legat de partea cu materia SEX am considerat că este bine ca imaginile și consultanța să fie făcute de Alina Plugaru, o profesionistă în domeniu, partea cu religia am considerat că trebuie aprobată de Patriarhia Ortodoxă Română deoarece BOR a sponsorizat 75% din costuri. Oricum este unul din cele mai reușite manuale dacă ne gândim că fiecare lecție este ilustrată pe câte un  CD făcut profesionist care intră în prețul manualului.

Dacă acest experiment va fi bine primit, intenționăm ca de la anul să comasăm toate materiile asemănătoare, de exemplu manualul de Geografie cu cel de Matematică.”

 

Cristina Tunegaru, o profesoară din București, îi dă replica Gabrielei Firea, spunând că … ”primarul nu are atribuții de manager al procesului didactic”.

17 Ianuarie 2017 Lasă un comentariu

Gabriela Firea

Gabriela Firea, Primărița Generală a Capitalei, narcisistă din fire ca o starletă de filme pentru adulți, face tot ce poate pentru a fi în centrul atenției.

Dacă a ajuns primăriță acum consideră că trebuie să hotărască tot ce mișcă în oraș. Astfel, Gabriela Firea, a anunţat că marţi şi miercuri elevii vor putea ajunge la şcoală până la ora 9,30, fără să li se pună absenţe.

Mișto, nu? Mâine va hotărâ data la care elevii vor da tezele, ora la care se vor schimba ploștile la spitale și în care stații să oprească sau nu mijloacele de transport în comun.

Cristina Tunegaru, o profesoară din București, deranjată de decizia primarului general al Capitalei de a nu pune absențe elevilor marți și miercuri până la ora 9.30, îi  dă replica Gabrielei Firea, spunând că ea nu va aplica această ”dispoziție”, pentru că ”primarul nu are atribuții de manager al procesului didactic”.

Mai mult, ”eu nu pot şti motivul pentru care un elev absentează: din cauza zăpezii sau pentru că fumează etnobotanice în toaleta şcolii”, spune profesoara Cristina Tunegaru pe contul său de Facebook.

cristina-tunegaruÎn atenția doamnei primar Gabriela Firea:
Vă informez că nu voi da curs „dispoziției” dumneavoastră de a nu pune absențe miercuri până la ora 9.30, întrucât primarul nu are atribuții de manager al procesului didactic.
Vă rog să nu mai induceți confuzie în rândul părinților și elevilor şi să permiteți inspectoratului şcolar să ia şi să comunice măsuri de acest fel.
Fie vă asumați închiderea şcolilor în continuare, fie reveniți la rezolvarea problemelor edilitare, pe care pesemne încercați să le cârpiți cu asemenea improvizații.
Ca profesor, eu nu pot şti motivul pentru care un elev absentează: din cauza zăpezii sau pentru că fumează etnobotanice în toaleta şcolii. Ca părinte, nu trebuie să las la latitudinea copilului dacă să meargă sau nu la şcoală pentru că nu i se pun absențe.

Profesor Cristina Tunegaru.

 

Cărțoaiele noastre cele de toate zilele

7 Octombrie 2016 5 comentarii

animaatjes-computers-47175

Manualele sunt o colosală prostie, formatul carte de fapt! Ar trebui să se facă dosar cu broșuri pe lecții. Și așa ar putea fi și o organizare conform cu ceea ce se dorește, optională pentru fiecare școală sau clasă. În plus, elevii nu s-ar mai cocoșa sub greutatea ghiozdanelor. Ce sens are să cari un an întreg ceva care nu îți este necesar? E uimitor câtă prostie zace în ăștia care ar trebui să se ocupe organizarea procesului de învățământ. Totul e vraiște, mizerie, interese. Evident că învățământul a fost dezastru și pentru cei care-s azi în ministere, pentru că nu-și folosesc absolut deloc creierele în scopul în care ar trebui, tot ce îi interesează sunt sinecurile. Poate greșesc, dar de la mine așa se vede. Mare porcărie!

Chiar nu e nimeni în țara asta care să poate organiza treburile?

Nu mai scăpăm de Androneasca și gașca ei, Gizăz?

sursa micdavinci.wordpress.com


CRISTINA TUNEGARU: ”A învăța să înveți, acesta este obiectivul general al educației moderne.”

19 Septembrie 2016 Lasă un comentariu

Salvarea prin homeschooling

Cristina Tunegaru

.

Apariția ideii de homeschooling în variantă românească este dovada certă a existenței unui conflict vădit, declarat între părinții responsabili și școala care nu mai răspunde necesităților lumii moderne. Motivele sunt binecunoscute (elevii nu sunt tratați diferențiat, conținuturile inutile, adeseori anoste și nepotrivite vârstei, metodele învechite; educația chircește individualitatea și forțează dezvoltarea), iar părinții nu mai au răbdare să aștepte o reformă care nu mai vine.

Este limpede că, deși societatea este în continuă schimbare, școala românească a rămas cu mult în urmă – în secolul al XIX-lea – este incapabilă să se reformeze și în total dezacord cu progresul societății. Școala este un spațiu în care copiii sunt forțați să rămână până la absolvire; iar profesorii strâng rândurile pentru a se apăra de factorii exteriori pe care îi resping cu îndârjire – mai ușor cu părinții ăștia, să nu îndrăznească să ne spună nouă ce să facem! spunea de curând o colegă. Acolo unde ar trebui să fie o colaborare între părinți și școală, pentru că la mijloc este interesul copilului, apare o gâlceavă rușinoasă care nu îmbunătățește nicidecum imaginea profesorului.

Viziunea clasică prin care școala le oferă copiilor cunoștințe inabordabile altfel, pentru a-i pregăti să-și asume roluri specifice în societate nu mai corespunde realității actuale, în care importantă este capacitatea de a te adapta, de a înțelege și de a afla ce înseamnă lumea din jur. A învăța să înveți, acesta este obiectivul general al educației moderne. În consecință, școala nu mai trebuie să livreze elevilor informații atât de accesibile astăzi, ci mijloace, instrumente de a selecta, de a înțelege și întrebuința aceste informații. Iar școala noastră eșuează lamentabil să-i învețe pe elevi altceva decât cuvinte goale de sens. Am descoperit clase întregi de copii dornici să scrie după dictare pentru că ei nu știu, nu au înțeles sau nu pot. Adeseori cuvintele trec prin mâinile lor și mor în foaia scrisă pentru că ei nu aud și nu înțeleg. Au învățăt de timpuriu că ceea ce se predă la școală nu are legătură cu lumea reală, sunt lucruri de școală, obligatorii ca să iei o notă bună, dar inutile dincolo.

În acest context, nemulțumiți chiar și de învățătoarea cea bună, doi părinți celebri își retrag copilul din școală pentru a-l educa acasă,  permițându-i fetiței să-și aleagă cursurile după bunul plac – echitație, scenaristică etc – activități al căror obiectiv pe termen lung este încurajarea dezvoltării personale și adaptarea la o lume într-o rapidă schimbare. Sigur, alte activități sunt plănuite cu ajutorul unor profesori. Avantajele acestei modalități de a-ți educa copilul sunt neîndoielnice, în măsura în care personalitatea copilului permite această abordare – un copil nestatornic, distrat, care nu reușește să se concentreze pe o anumită activitate o perioadă mai îndelungată de timp nu va fi avantajat de această libertate educațională. În acest caz, părinții își propun să ofere sprijin specializat din partea unor educatori, dar nu în cadru instituționalizat, ci prin meditații.

Maniera se îndepărtează totuși de modelul american, prin care s-a consacrat ideea de homeschooling. Pentru că la americani, rolul educatorului este adeseori preluat de unul dintre părinți, iar activitățile respectă curriculum național și sunt adeseori realizate cu sprijinul școlilor publice. De asemenea, elevii trebuie să participe la o serie de examene care să ateste că au atins un anumit nivel al cunoașterii. Dat fiind acest război deschis, a-ți educa copiii acasă este un deziderat care poate prinde contur pentru tot mai mulți părinți din România. Însă asumarea educării acasă are o serie de dezavantaje.

În primul rând, este costisitor să-ți educi copiii în sistem homeschooling: fie unul dintre părinți renunță la serviciu și își dedică toată atenția educației copiilor, fie sunt angajați profesori care să lucreze cu copiii. Din această cauză, educația prin homeschooling nu este o soluție decât pentru puțini copii din România, copiii acelor părinți care au mijloacele financiare să-și educe copiii acasă. Într-o țară în care în mediul rural rata de părăsire timpurie a școlii este semnificativ mai mare decât în celelalte țări europene, iar dintre factorii care cauzează abandonul școlar se enumeră și interesul scăzut al părinților pentru școală, este iluzoriu să considerăm homeschooling ca pe o activitate reformatoare sau o alternativă viabilă pentru educația din România.

În al doilea rând, dincolo de avantajele pe care le poate oferi homeschooling, există și un neajuns cauzat de lipsa legislației. Copiii care învață prin homeschooling nu vor avea diplome care să ateste că au absolvit studii. Nu consider că e un minus absența diplomelor, câtă vreme accentul cade pe formarea unor deprinderi și abilități concrete. Și totuși, în lumea reală, dincolo de familia în cadrul căreia se desfășoară educația, diploma este importantă, este o dovadă că ai participat la cursuri, că ai trecut prin școală, e o certificare dată prin asocierea cu instituția absolvită. De aici și toate fabricile de diplome care au distrus învățământul universitar românesc și nu numai. Suntem cu toții într-o alergare nebună după diplome de participare, umplem dosare cu adeverințe și obținem chiar salarii semnificativ mai mari pentru toate acestea – gradația de merit în învățământ. Într-o societate flămândă după diplome și care măsoară priceperea în grosimea dosarului sau numărul de pagini ale unei lucrări, un copil care nu are diplome va avea de suferit sau va fi pionierul unei noi lumi în care meritocrația autentică primează, o lume ideală, dar care se lasă așteptată. Școala publică are însă acest atu de  a fi o  simulare a realității, un pas în lumea reală, pregătind copiii pentru viitor, în modul cel mai brutal. Și din păcate, în felul acesta asistăm la un perpetuum mobile, creând copii după chipul și asemănarea înaintașilor, fruntași la numărul de diplome. În România, cadrul legal este inexistent, nu există nicio formă de echivalare, prin examene, părinții care vor să-și educe copiii acasă fiind nevoiți să apeleze la fabrici de diplome.

Dintre neajunsurile imputate educației prin homeschooling s-a vorbit despre absența dezvoltării comportamentale, lipsa interacțiunii academice dintr-o clasă de elevi.  Însă, în școala românească, elevii se duc la școală numai pentru a fi împreună într-o sală de clasă, pentru a concura, a se lupta unii cu ceilalți pentru note bune, iar interacțiunea și comunicarea sunt reduse la minimum. Cu câteva zile în urmă, mi-am invitat elevii de clasa a VIII-a, la o discuție liberă, pornind de la tema unui coleg. Pe chipurile lor am citit nedumerirea la început. A trebuit să formulez rugămintea de câteva ori, ca să fie înțeleasă. Nu le adresam o întrebare referitoare la teoria literară discutată, ci le ceream să-și exprime un punct de vedere. Și, deși sunt copii inteligenți, nu au reușit să treacă de bariera de comunicare rezultată în urma anilor de tăcere, nu au vrut să vorbească. Școala românească nu este mediul care să îndemne și să promoveze comunicarea, decât cu puține excepții.

Pe de altă parte, mediul școlar concurențial aduce o serie de presiuni externe, obligații, termene pe care elevul trebuie să le respecte. Un program de homeschooling trebuie să țină seama și de aceste aspecte, inerente în procesul de dezvoltare al copilului care va deveni adultul de mâine. A proteja un copil de lumea adulților prin cocoloșirea și evitarea oricăror responsabilități este o greșeală pentru că, în dezvoltare există anumite momente potrivite, unice și irepetabile dincolo de vârsta adultă.

În concluzie, școala publică și homeschooling reprezintă două extreme: prima formează indivizi incapabili să comunice, care pun preț pe formă, aspect și mai puțin pe conținut și substanță, lipsiți de interesul pentru învățarea continuă, înspăimântați de nereușită, în timp ce a doua permite o adaptare totală a învățării la caracterul și nevoile copilului, dar total inaccesibilă majorității familiilor. Între aceste două extreme, se găsește forma corectă de educație, care să fie accesibilă tuturor copiilor, indiferent de mediul din care aceștia provin. Homeschooling poate reprezenta o soluție viabilă, dar numai pentru acei copii norocoși ai căror părinți sunt preocupați de educația lor. În acest război deschis al societății cu școala, omul obișnuit, cu resurse limitate, nu are nicio șansă. Însă în educație, avem datoria să încercăm să oferim șanse egale tuturor copiilor.

Autor: Cristina Tunegaru

Sursa: contributors.ro

Data publicării: 19.09.1026

Me Tarzan

2 Septembrie 2016 4 comentarii

20121226_4_1

De când îşi bat gura (de pomană) specialiştii,  cine să-i asculte?

De ce orele la şcoală nu sunt suficiente?

Pentru că nu există metodă, nici interes.

Ora trece, copiii ştiu la ce pagină e lecţia, n-au decât să lucreze acasă. Mno, la ce mai este nevoie de atâţia profesori? Doar totul deja este în manual.

Ce fac elevii la ore, de fapt? Nu mare lucru, doar li se explică semidoct că nu ştiu mai nimic.

Doar de asta se duc la şcoală, ca să demonstreze ce deja ştiau, nu ca să înveţe. Există orele alea la care sunt evaluaţi. Aşa să fie? Nope. Asta ar trebui  de fapt să fie autoevaluare. În special a profesorilor. Atunci e edificator dacă tu, profesore, ţi-ai făcut treaba sau ai ars gazul de pomană pe banii statului. Şi nici măcar nu e cel mai rău lucru. Cei care pierd sunt copiii.

http://www.digi24.ro/stiri/actualitate/educatie/exclusiv-psiholog-american-fara-teme-niciun-studiu-nu-a-aratat-ca-e-nevoie-ca-elevii-sa-invete-in-runda-a-doua-dupa-o-zi-la-scoala-535348

O să începi să bâzâi plângăcios că aşa ai făcut şi tu, ajungeai acasă după ore, aruncai ghiozdanul sau rucsacul, mâncai o scovergă şi te năpusteai pe teme. Erou, ce să zic. Şi pentru că ai crescut prost, trebuie să promovezi prostia. Mintea ta se îneacă şi scuipă sânge cănd apar argumente ca cele din filmuleţul de mai sus. La care nu ştiu dacă ai răbdare să te uiţi, pentru eşti acasă, nu la şcoală. Şi pentru că tu ştii mai bine, nu vin verzele astea cu doctorate luate prin cine ştie ce Cambridge să te înveţe pe tine. Păi doar se ştie că ăia de fapt încearcă să distrugă învăţământul românesc. Tot ce publică ăia e menit să se insinueze în media de la noi, care-i platită de Soros, ha!

Mno, cred că deja ţi-au ieşit bube de indignare aşa că te las să de te dai cu cremă de gălbenele şi-ţi urez să prinzi timpurile alea în care o să fii trimis acasă pe motiv că eşti o vită încălţată.

Sursa: micdavinci.wordpress.com


CRISTINA TUNEGARU: ”Istoria este necesară și obligatorie în învățământul românesc … ”

Generația „Facebook” și istoria

Cristina TunegaruAu curs multe cuvinte tânguitoare despre generațiile.” noi dezamăgitoare, inculte, incapabile să rezolve altceva decât probleme limitate, fără viziune, fără orizonturi culturale, anatema căzând exclusiv asupra tinerilor. E un potențial extraordinar în fiecare generație, pe care școala rămasă în secolul trecut nu poate să-l fructifice. Generația „Facebook” trebuie cucerită, stârnită, atrasă prin poveste, imagine, joc. Viziunea să fie multiplă, abordările ample, discuțiile și interpretările permise, întocmai cum este lumea lor de după încheierea programului, copiii să fie liberi să se exprime. Lumea elevilor de astăzi nu este aceeași cu cea de acum 30 de ani, iar o comparație între generații are în centru școala care pare să nu se fi schimbat prea mult. Împietrită în timp, școala românească ignoră prezentul și impune elevilor să fie după asemănarea înaintașilor, ceea ce este ridicol. În fine, rezultă când și când câteva vârfuri, copii extraordinari care s-ar evidenția în orice context și o sumă de inadaptați autodidacți.

Soluții s-au propus de-a lungul timpului, iar una dintre ele va intra în vigoare din această toamnă. Zâmbesc cu amărăciune la gândul că disciplina gândire critică face parte din trunchiul comun pentru elevii de gimnaziu, deși cred că dezvoltarea acesteia este unul din obiectivele prioritare ale învățământului obligatoriu. Dar am puternice îndoieli că adăugarea unei discipline în aceeași paradigmă tradiționalistă a predării – învățării va corecta o problemă care macină școala românească și care ne face campioni la analfabetismul funcțional. Viziunea adultului este iarăși suprapusă peste psihologia copilului care nu este suficient de format să se educe conștient. Cu alte cuvinte explicându-i copilului ce este gândirea critică și cum funcționează, îi vom face să gândească critic (iată cum trebuie să gândești, gândește!) ? Cred însă că o înnoire a abordării clasice și evadarea din limitarea disciplinelor de astăzi prin realizarea unor programe școlare transdisciplinare ar fi primii pași spre o evoluție a educației românești. Mă voi referi în continuare la una dintre disciplinele umaniste esențiale în dezvoltarea individului care își pune amprenta pe cunoașterea sinelui, a celorlalți, respectiv a lumii, istoria, și care stârnește adeseori discuții referitoare la numărul de ore din trunchiul comun și mai puțin la conținutul programei sau la metodele de predare.

Istoria este necesară și obligatorie în învățământul românesc, căci această disciplină nu are în vedere doar trecutul, ci contexte ale trecutului, iar studierea istoriei atinge și alte discipline, printre care antropologie, etnologie, politologie, sociologie, psihologie, artă etc. Prin studierea istoriei se pot forma competențe extraordinare de-a lungul dezvoltării copilului, prin relevarea motivațiilor ce au generat evenimente trecute, a relațiilor dintre indivizi, prin descrierea societăților la anumite momente istorice, a rațiunilor care au determinat acțiuni, revolte, desfășurări etc. Nu mă refer doar la stăpânirea unor informații, ci formarea capacității de interpretare a evenimentelor, de înțelegere și analiză. Cred că istoria trebuie abordată ca o disciplină complexă, iar viziunea să nu fie exclusiv faptică: pentru a înțelege un eveniment istoric este necesar să cunoaștem relațiile internaționale, viața oamenilor, implicarea lor în societate, relația dintre autorități și populație, resursele disponibile, gradul de dezvoltare tehnologică, momentul cultural și artistic etc.

Încă din școala primară, istoria însemna pentru mine doar o succesiune de întâmplări, înlănțuite logic sau nu, fapte seci, ani de domnie și războaie într-o aglomerare năucitoare, nume greu de pronunțat a căror cunoaștere era importantă în sine; până în ultimul semestru de gimnaziu niciun profesor de istorie nu a vorbit liber în fața clasei; obișnuiți fiind cu imperativul „Scrieți!” premergător dictării, mi-a atras atenția discursul unui nou profesor care ținea să capteze ascultătorul în firele unei povești slab schițate. Abia atunci am intuit bogăția de date care zburase ca vântul pe lângă spiritul meu avid de cunoașterea unor alte lumi. Am realizat curând că aș fi vrut să se apropie de epoca noastră mai mult, să ne vorbească despre anii în care au crescut și s-au format părinții noștri, despre comunism. Îmi doream să cunosc acea lume, relațiile dintre indivizi și atitudinea lor față de străinătate, politică, manifestările lor particulare, întâmplări cotidiene, ce activități distractive preferau, chiar cum se îmbrăcau. Instinctiv, curiozitatea mea pornea de la realitatea din jur, de la cuvintele celor care au trăit în comunism. Despre ei aș fi vrut să aflu mai multe, în orele de istorie. Și am intuit atunci că istoria este disciplina care îmi poate servi elemente fascinante despre oamenii de astăzi care au trăit și s-au format în comunism. Iar când profesorul a scos din buzunarul de la piept o cărticică pe care ne-a frunzărit-o în fața ochilor numind-o Constituția României, școlarul din mine și-a spus uimit:există în realitate și e chiar în fața mea.

Relatarea anterioară arată că orice demers educațional de succes – care să aibă un impact pozitiv asupra elevului – trebuie să pornească de la cunoștințele sale anterioare, de la ceea ce stăpânește elevul, să fructifice deci cunoștințele sale orientând apoi cunoașterea în funcție de obiectivele urmărite. Se cuvine așadar ca și istoria să fie studiată nu ca pe o înșiruire de întâmplări fără legătură cu viață noastră prezentă, ci tocmai încercând să zugrăvim trecutul pornind de la ceea ce îi este cunoscut elevului și cu uneltele familiare acestuia. De aceea, elevul trebuie captat cu povești, istorioare în care să se regăsească și care să-i inspire emoții. Când concurezi cu filme de animație, jocuri colorate și cântate, trebuie să vii cu o prezentare video pe măsură ca să rămâi in mintea elevului. Fiind în mod natural atras de ficțiune, de basm, de alternative la lumea din jur, copilul are o înclinare naturală spre trecut, dacă profesorul reușește să se adapteze la nivelul copiilor, să vorbească pe limba lor. Școala românească se folosește prea puțin de această aptitudine și, din păcate, perspectiva predării aparține exclusiv adultului. Se vorbește cu elevul de 11-14 ani ca și cum acesta ar fi un adult stăpân pe sine și care cunoaște importanța subiectelor discutate în școală, a evenimentelor istorice pe care e gata să le acumuleze cu o grabă incredibilă pentru a deveni o mică enciclopedie.

În experiența mea, m-a surprins în mod neplăcut revolta unor părinți față de profesoara de istorie care lua uneori pauze de la dictare încercând un dialog cu elevii despre subiectul lecției, pornind uneori de la textele unor istorici. Părinții au reclamat că elevii nu sunt evaluați corect și că nu e cazul să judece istoria, ci doar să o cunoască.

În școala de astăzi elevul trebuie încurajat să-și asume un dublu rol, atât spectator, cât și actor, iar comunicarea, indiferent de disciplină, trebuie să fie bilaterală. Pasivitatea impusă elevului altădată de profesori nu își face loc astăzi printre nevoile copilului. El trebuie să fie atras, cucerit și nu urmărit de pedeapsa notei mici. Nu cred că este just să sancționăm tinerii pentru ceea ce sunt și să-i certăm pentru că au mai puține cunoștințe și abilități, ci să încercăm să îi apropiem de istorie prin metode care să le stârnească interesul. Sunt generații asaltate de jocuri, filme, imagini care concurează să le atragă atenția să-i încânte, și tot ceea ce le oferă școală este o dictare anostă, stearpă, privitoare la realități pe care nu le cunosc și cu care nu rezonează.

Autor: Cristina Tunegaru

Sursa: contributors.ro

%d blogeri au apreciat asta: