Archive

Posts Tagged ‘mai’

Serviciul secret al MAI a ajuns la cheremul lui Liviu Dragnea

17 Mai 2017 2 comentarii

 Scoțând CSAT din ecuația numirii şefului serviciului de informaţii al MAI, această instituţie, care e parte a structurii de apărare și securitate națională, rămâne la cheremul unui singur om politic. De jure, al ministrului de Interne. De facto, al celui care l-a propulsat în această funcţie, un şef de partid. Adică, Liviu Dragnea. … wow

Serviciul de informaţii al MAI, la cheremul liderului PSD

Serviciul de informaţii al MAI, parte a structurii de apărare și securitate națională, este pus la cheremul unui singur om politic. De jure, al ministrului de Interne. De facto, al celui care l-a propulsat în această funcţie, un şef de partid. Adică, al lui Liviu Dragnea.

În 2012, liderul PSD şi premierul de la acea vreme, Victor Ponta, îşi subordonau de jure serviciul de informaţii şi protecţie internă al Ministerului Afacerilor Interne. În 2017, liderul PSD, Liviu Dragnea, şi-l subordonează de facto. Şi mai şi plusează, scoţând CSAT-ul din ecuaţia numirii.

Decembrie 2012. La numai câteva zile după câştigarea alegerilor parlamentare de către USL şi instalarea Guvernului, prima grijă a premierului Victor Ponta a fost subordonarea Direcţiei Generale de Informaţii şi Protecţie Internă. Sub umbrela unei ordonanţe de urgenţă care stabilea noua configuraţie a Executivului, serviciul secret al MAI, transformat atunci în Departament de Informaţii şi Protecţie Internă, a fost ridicat, în regim (nejustificat) de urgenţă, la rang de departament şi trecut în coordonarea unui secretar de stat numit de prim-ministru. Adică, subordonat lui Victor Ponta. Ministrul liberal al Internelor, Radu Stroe, nu a ripostat. Ba, a dovedit consens: „E normal să fie aşa, pentru că activitatea ei este legată de elemente care ţin de siguranţa naţională”.

Cum s-a putut traduce mişcarea şefului social-democrat al Guvernului de a-şi subordona acest serviciu de informaţii al Internelor? Prin dorinţa de a-şi ţine în şah operativ inamicii politici, în perspectiva lui 2014, un an cu miză electorală foarte mare, în care Victor Ponta ştia, încă din 2012, că va juca rolul prezidenţiabilului. El, nu Crin Antonescu, aşa cum fusese înţelegerea în USL. Pentru că interesul neoficial al unor politicieni faţă de acest serviciu de informaţii al MAI ţine de posibilitatea tranzacţionării politice a unor informaţii care îi pot ridica pe unii şi-i pot coborî sau doborî pe alţii. Sau măcar le pot tempera elanul electoral ori dorinţa de a ajunge în funcţii în care nu sunt doriţi. „Eu vreau putere, nu bani. De aceea, am susţinut ca la împărţirea ministerelor să alegem MAI”, declara, prin primăvara lui 2009, tot an electoral, Marian Vanghelie, pe atunci voce marcantă în PSD. Şase luni după aceea – în plină perioadă preelectorală, când partidele se pregăteau pentru confruntarea dintre prezidenţiabili – tot dl Vanghelie anunţa triumfător că „arhiva DGIPI este pe mâini bune“. Adică, ale PSD.

Martie 2017. PSD, prin vocea altor oameni, decidea, anul acesta, că hotărârea luată la finalul lui 2012 nu mai e bună. Că nu mai serveşte intereselor de clan partinic. Aşa că, la câteva zile după încheierea masivelor proteste de stradă, care au vizat tripleta Grindeanu-Dragnea-Iordache, artizana controversatei OUG 13, cineva din PSD era deja cu atenţia aţintită spre serviciul secret al MAI. Astfel, în 14 martie, la Camera Deputaţilor a fost adoptată o lege pentru aprobarea OUG 76/2016, privind înfiinţarea şi funcţionarea DGIPI, cu un amendament introdus de PSD, care transferă numirea şefului acestei structuri de la premier la ministrul de Interne.

La aflarea acestei informaţii, prima reacţie a fost de a spune că e, totuşi, o decizie corectă, o revenire, după câţiva ani, la o stare de normalitate. Pentru că, potrivit Constituţiei, prim-ministrul conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, deci nu activitatea unor şefi de structuri ce intră în organigrama unor ministere, gen DGIPI. Dar când vezi că hotărârea din 2017 a PSD se bate cap în cap cu o decizie din decembrie 2012, tot a PSD, a unei alte grupări din partid, care a făcut mişcarea în sens invers, ai confirmarea faptului că aceste modificări de lege nu sunt făcute pentru buna funcţionare a instituţiei, ci pentru subordonarea ei unui grup de interese care are în mână frâiele partidului şi, implicit, pe cele ale puterii. În 2012 le avea Victor Ponta, în 2017 le are Liviu Dragnea.

Mai 2017. O dovadă în plus a jocurilor de putere făcute în şi de către PSD pe această linie venea în 15 mai, când majoritatea PSD din Senat a plusat pe legea adoptată în Camera Deputaţilor. Decizând – cu 75 de voturi „pentru”, 29 „împotrivă” şi două abţineri – că şeful DGIPI nu trebuie să fie cadru militar în activitate, cum era până acum, şi că pentru numirea sa nu mai e nevoie de avizul CSAT. Adică, îl scoate din joc şi pe Klaus Iohannis, care e preşedintele CSAT.

Rezumând: la câţiva ani de când, pentru a-i face jocurile lui Victor Ponta, PSD muta decizia privind numirea şefului DGIPI de la ministrul de Interne (pe atunci, liberalul Radu Stroe) la premier (pe atunci, social-democratul Victor Ponta), acum face mişcarea în sens invers. Scoţând acest serviciu de informaţii, a cărui activitate are caracter secret de stat, de sub influenţa prim-ministrului (social-democratul Sorin Grindeanu) şi mutându-l în zona de acoperire a ministrului de Interne (social-democrata Carmen Dan). Adică, indirect şi implicit, a liderului PSD, Liviu Dragnea, apropiat şi mentor politic al doamnei Dan.

Mai pe scurt: scoţând şi CSAT din ecuaţia numirii şefului serviciului de informaţii al MAI, această instituţie, care e parte a structurii de apărare și securitate națională, rămâne la cheremul unui singur om politic. De jure, al ministrului de Interne. De facto, al celui care l-a propulsat în această funcţie, un şef de partid. Adică, Liviu Dragnea. 

 Autor:  Melania Cincea
Publicat: 17 mai 2017

 

Melania Cincea pune întrebări despre războiul DNA-SIE

Melania CinceaCred că un eventual război real  între SIE (Serviciul de Informaţii Externeşi DNA (Direcția Națională Anticorupțiear putea însemna un dezastru pentru România. Ar putea fi un prim pas spre o apocaliptică prăbuşire a ţării.

Prezentarea SIE, de către procurorul-şef al DNA, drept un sabotor al anticorupţiei este mai mult decât uimitoare şi prevestitoare de lucruri greu de imaginat. Cred că cineva trebuie să dea nişte explicaţii.

Şi nu e deloc ceva de joacă deoarece chiar Preşedintele Iohannis a declarat:

Această situaţie care a apărut se datorează unei comunicări probabil suboptimale. Pentru a clarifica aceste aspecte i-am invitat în această dimineaţă pe amândoi. Am avut o discuţie la care am avut invitaţi pe doamna procuror-şef Kovesi şi pe domnul director Ungureanu. A fost o discuţie constructivă, s-au lămurit lucrurile şi în continuare urmează ca ei împreună să găsească soluţiile la problemele care ar putea să apară, să lămurească neînţelegerile între cele două instituţii. Consider că problema s-a rezolvat

Când se implică Preşedintele în astfel de chestiuni traba e gravă rău nu se mai opreşte la un nivel superficial, situaţia devine interesantă, ciudată, periculoasăcu un viitor al dracului de incert.

Eu pun o singură întrebare:

Dacă acest război, mimat sau real, între DNA şi SIE chiar există, oare în spatele său, în culise nu o fi existând ceva cu mult mai grav despre care, dacă am afla, ne-am îngrozi?

Întrebări îşi pune şi Melania Cincea în articolul:

Mari semne de întrebare în războiul DNA-SIE

Prezentarea SIE, de către procurorul-şef al DNA, drept un sabotor al anticorupţiei lasă în urma sa o serie de semne de întrebare. La fel ca scandalul de spionaj „Black Cube”, pe care l-a succedat la puţin timp.

SIE a fost prezentat opiniei publice, zilele trecute, ca sabotor al anticorupţiei. O acuzaţie venită de la vârful DNA. Interesant, nepomenită până acum la vreun bilanţ al DNA sau al SIE. Concret, procurorul-şef al DNA, Codruţa Kovesi, a afirmat că, de când se află la conducerea structurii anticorupţie, adică din primăvara lui 2013, nu a primit nicio sesizare de la SIE, lăsând de înţeles că acest serviciu comite ilegalităţi, prin tăinuirea unor posibile infracţiuni: „Este ilegal să deţii informaţii referitoare la posibile infracţiuni şi să nu sesizezi DNA.” Această acuzaţie a fost urmată de rapide reacţii pe unele canale mass-media, care au ajuns până în zona elucubraţiilor de genul „Să desfiinţăm SIE”.

În aceeaşi zi, SIE respingea acuzaţia, explicând: „SIE nu monitorizează cetăţenii români aflaţi în străinătate, această practică fiind una specifică fostei Securităţi, aşa cum nu monitorizează conturile şi transferurile bancare, achiziţiile imobiliare sau de altă natură efectuate de cetăţenii români în străinătate. Informaţiile SIE nu se pot constitui în probe în instanţă, întrucât sunt obţinute prin surse umane cetăţeni străini, cu mijloace şi metode specifice, care nu pot fi dezvăluite nimănui şi în nicio împrejurare. (…) Acest tip de informaţii sunt transmise spre completare, validare şi exploatare acelor instituţii ale statului cu atribuţii şi posibilităţi legale, în speţă SRI, MAI, ONPCSB etc.”. Menţionând, în plus, că în 2015 şi în primele luni ale anului în curs, a transmis 35 de note informative sau alerte vizând aspecte corelate fenomenului de corupţie ori infracţiunilor economice.

După astfel de acuzaţii lansate la adresa serviciului de spionaj al României, era de aşteptat nu numai o reacţie, ci şi o clarificare a situaţiei, din partea preşedintelui României, care este şi preşedinte al CSAT, deci organizator şi coordonator al activităţii SIE. A venit doar reacţia. Şi asta, nu în aceeaşi zi cu afirmaţiile d-nei Kovesi şi cu replica SIE, ci abia după două zile. Şi nu sub forma unui comunicat oficial al Administraţiei Prezidenţiale, ci a unui răspuns dat de şeful statului unui jurnalist, în cadrul unei conferinţe de presă – ceea ce duce cu gândul la situaţia în care, dacă nu ar fi fost întrebat, e posibil ca preşedintele Klaus Iohannis nici să nu se fi pronunţat public pe acest subiect. „Această situaţie care a apărut se datorează unei comunicări probabil suboptimale. Pentru a clarifica aceste aspecte i-am invitat în această dimineaţă pe amândoi. Am avut o discuţie la care am avut invitaţi pe doamna procuror-şef Kovesi şi pe domnul director Ungureanu. A fost o discuţie constructivă, s-au lămurit lucrurile şi în continuare urmează ca ei împreună să găsească soluţiile la problemele care ar putea să apară, să lămurească neînţelegerile între cele două instituţii. Consider că problema s-a rezolvat”, a venit replica d-lui Iohannis. Lipseşte, însă, clarificarea situaţiei. Aşadar:

1. Nu ştim ce a generat – acum – această dezlănţuire publică a procurorului-şef al DNA la adresa SIE şi, implicit, discreditarea acestui serviciu de informaţii, inclusiv în faţa partenerilor săi externi.

2. Nu ştim de ce procurorul-şef al DNA, nemulţumit de lipsa de informaţii pe care, susţine, ar fi trebuit să le primească de la SIE, nu a spus lucrul acesta până acum, ci abia după trei ani – întâmplător, la câteva zile după detonarea în presă a bombei „Black Cube”, o ecuaţie cu multe necunoscute (ce au urmărit reprezentanţii firmei israeliene de investigaţii private Black Cube, cine a comandat această acţiune de spionaj în România, cum de au căzut atât de uşor nişte profesionişti ai spionajului în lupta cu autorităţile române sau cu ce scop a ajuns subiectul în presă) (Vezi în continuarea acestui articol, articolul: „O capcană cu destinatar incert” scris tot de Melania Cincea – nota Blue). Şi nu ştim nici dacă preşedintele a avut vreo astfel de curiozitate.

3. Nu ştim de ce DNA nu a informat oficial preşedintele României despre această stare de fapt făcută acum publică. Şi de ce nu a solicitat un control din partea Comisiei parlamentare speciale de control al SIE care, potrivit legii, analizează şi verifică respectarea Constituţiei şi a legilor României de către acest serviciu de informaţii.

5. Nu ştim, deci, oficial cine are dreptate şi nici nu ni s-a promis că se vor face verificări şi că cel vinovat va răspunde, cum e firesc. Asta, deşi vorbim fie despre fapte grave care ar fi fost comise de SIE, fie despre discreditarea, nu se ştie cu ce scop, a acestui serviciu. Deci, despre o situaţie care, indiferent din unghiul din care ai privi-o, e în defavoarea României.

6. Şi nu ştim nici în ce a constat „rezolvarea problemei”, împăciuitor invocată de dl Iohannis.

Adică, nu ştim nimic. E o nebuloasă care îi dă fiecăruia posibilitatea să înţeleagă ce poate, să interpreteze cum vrea. O situaţie iresponsabilă şi periculoasă.

Autor:

Articolul poate fi citit şi pe: putereaacincea.ro

Publicat la: 3 mai 2016 

Tot   publica pe 7 aprilie 2016: 

O capcană cu destinatar incert

Pentru opinia publică, scandalul „Black Cube” este, în momentul de faţă, o ecuaţie cu multe necunoscute. De fapt, cu cât încerci să-ţi oferi un răspuns cert, cu atât îţi dai seama că te pierzi în necunoscute.

Nu e clar ce au urmărit reprezentanţii firmei israeliene de investigaţii private Black Cube. Intimidarea procurorului general al DNA, Laura Codruţa Kovesi (aşa cum rezultă din mandatul de arestare emis pe numele a doi angajaţi ai firmei, „Mobilul întregii activităţi infracţionale a grupării a constat în încercarea de compromitere a imaginii procurorului-şef al DNA, prin încercarea «de a găsi activităţi de corupţie»”, nu şi din comunicatul DIICOT? Sau culegerea de informaţii despre presupuse acte de corupţie la nivel înalt (aşa cum spun oficialii firmei Black Cube, citaţi de presa israeliană, care vorbesc despre desfăşurarea în România a unui proiect “pentru a colecta probe grave de corupţie privind Guvernul român şi agenţiile sale”, menţionând că cei doi angajaţi ai companiei făcuseră deja “descoperiri importante”)?

Nu se ştie cine a comandat această acţiune de spionaj în România. Deşi în presa din România investigaţia a fost legată, chiar şi indirect, de numele Mossad-ului, dat fiind că doi angajaţi ai Black Cube sunt foşti ofiţeri ai acestui serviciu de informaţii, DIICOT s-a delimitat, oficial, de aceste afirmaţii, iar Ambasada Israelului la Bucureşti a subliniatcă ancheta vizează angajaţi ai unei companii private fără legătură cu vreo instituţie a statului israelian.

Nu e clar cum de au căzut atât de uşor nişte profesionişti ai spionajului în lupta cu autorităţile române. Comiţând involuntar greşeli şi lăsând urme grosolane în spate, care i-au făcut să cadă ca nişte popice, într-o lună de zile? E greu de crezut, având în vedere experienţa activităţii lor în cadrul unui serviciu de informaţii a cărui perfomanţă este recunoscută la nivel mondial şi faptul că au fost cooptaţi într-o firmă al cărei preşedinte de onoare a fost, până în 17 martie, când a murit, chiar un fost şef al Mossad, Meir Dagan, foarte bine cotat în zona de intelligence. Sau comiţând voluntar erori, lăsându-se atraşi în capcană, mizând pe o acţiune tip biliard, pentru ca informaţiile culese de ei să ajungă în atenţia autorităţilor române? Tefoanele de intimidare invocate de autorităţile române (“multiple apeluri telefonice cu caracter ameninţător şi hărţuitor producătoare” arată comunicatul DIICOT) nu sunt, totuşi,  apanajul unor acţiuni de spionaj de mare fineţe. Sunt mai degrabă acţiuni de recuperatori, decât de spioni.

Nu e clar cu ce scop a ajuns subiectul în presă. Ceea ce se ştie este că în mass-media a fost publicat, în facsimil, un mandat de arestare, înainte ca DIICOT să emită un comunicat de presă în acest sens. Ba mai mult, procurorul-şef al DIICOT, Daniel Horodniceanu, părea luat prin surprindere la prima declaraţie care i-a fost solicitată pe această temă. La două zile după emiterea mandatului de arestare pe numele a doi angajaţi ai Black Cube,  după toate indiciile neştiind că acel mandat ajunsese deja la presă, procurorul-şef al DIICOT vorbea despre „doar o investigație”, excluzând o cercetare penală: „La momentul acesta, e clasificată toată verificarea. Este doar investigație, nu o cercetare penală ca atare. E destul de dificil să vă dau date din această cauză.”. Adică, nega cercetarea penală, când exista deja o dovadă palpabilă a acesteia: mandatul de arestare. În plus, e aproape imposibil de admis că informaţii, care implică acţiuni de spionaj ajung din greşeală în spaţiul public. Pe ce filieră au ajuns în presă mandatul de arestare şi de ce a fost invocat numele Mossad-ului, deşi în documentele oficiale nu apare, iarăşi nu e clar. E posibil însă, ca acest aspect să indice lupte subterane duse între facţiuni din servicii, lupte care să aibă menirea de a lovi (şi) în SRI, în zona responsabilă de contraspionaj. Pentru că, aşa cum au fost prezentate lucrurile – cu menţionarea în această ecuaţie a Mossad-ului şi a presiunilor făcute la adresa procurorului general anticorupţie –, teoretic, SRI ar fi trebuit să ştie despre aceste acţiuni. Pentru că se ocupă şi de prevenirea şi contracararea activităţilor de spionaj pe care servicii de informaţii străine le derulează pe teritoriul naţional împotriva intereselor României. A avut cunoştinţă SRI despre acţiunile care, ni se spune, o vizau pe d-na Kovesi? Nu ştim, pentru că nu există o poziţie oficială a instituţiei, SRI caracterizând contraspionajul  drept o „activitate discretă”, al cărei succes „rămâne de cele mai multe ori necunoscut publicului”.

Este, deci, dificil de spus cine pe cine a atras în cursă, în scandalul Black Cube. Rămâne de văzut când şi cât va mai afla publicul larg despre acest caz controversat. Asta, în situaţia în care dosarul nu va fi clasificat.

Autor:  

Articolul poate fi citit şi pe:

putereaacincea.ro şi timpolis.ro

Publicat la: 7 aprilie 2016

Pentru cei care mai au nostalgii comuniste: EXPERIMENTUL PITEŞTI

Povestea „Experimentului Pitești”, cea mai groaznică închisoare a tuturor timpurilor. Atunci când trebuie să-ţi omori în bătaie cel mai bun prieten!

EXPERIMENTUL PITEȘTI

EXPERIMENTUL PITEȘTI

Românii au fost cei mai cruzi din istorie. I-au depășit până și pe profesorii lor sovietici. La Pitești a funcționat cea mai dură închisoare, pe lângă care poveștile despre Guantanamo sau torturile asiatice cad în desuetudine. „Reeducarea” prin tortură a dat greș, dar sute de oameni au rămas mutilați trupește, dar, mai ales, sufletește, pe viață. Nemții l-au avut pe Mengele, rușii pe Macarenco. Noi pe un moldovean, pe nume Țurcanu. Dar, în spatele său, au fost alte creiere sadice. Comuniștii români!

Niciodată, în istoria umanităţii, tortura nu a fost folosită la fel ca la noi în ţară. Chinurile și crucificarea lui Hristos, barbarismele Evului Mediu, crimele din lagărele de concentrare naziste și gulagurile staliniste și chiar schingiuielile din temutele închisori maoiste par niște eufemisme pe lângă ce s-a întâmplat la Pitești. Culmea, nici ruşii, care au patentat metoda unuia pe nume Macarenco, nu au pus-o în practică! Nicăieri, în şirul interminabil de crime care este istoria, oamenii nu au distrus oameni, ca în oraşul care l-a dat pe Dobrin. Într-o clădire din nordul urbei argeșene, ce seamănă mai degrabă cu o școală elementară, tortura a fost ridicată la rang de virtute. Acolo, între noiembrie 1949 şi mai 1951, câteva sute de studenţi vinovaţi doar de credinţa şi speranţele lor, au fost bătuţi şi chinuiţi atroce nonstop. Dar, nu o oră, o zi sau o săptămână. Ci cu lunile.

Sângele a fost, în acele vremuri, singura constantă a vieții lor chinuite. Doisprezece au murit, din care doi s-au sinucis. Ei au scăpat cel mai uşor! Alții, mulți dintre ei, au mâncat fecale, au băut urină, şi-au pupat unul altuia anusurile, au lins voma altora, au hulit şi au blasfemiat şi, cel mai grav, au devenit din victime, călăi. După ce, invariabil, cedau, îşi turnau colegii, prietenii, rudele, renunţau la orice credinţă şi, în final, apoteotic, deveneau, din convingere, torţionarul celui mai bun prieten! Acolo, dracul avea un nume: Eugen Țurcanu. Un deținut și el, devenit diavolul pe pământ! De pe urma „Experimentului Piteşti”, puşcăria unde până şi gardienilor le era frică de capii deţinuţilor, mai sunt doar câţiva supravieţuitori. Doi dintre ei, un geolog nonagenar şi un arheolog octogenar, povestesc cu serenitate cum moartea i-a învăţat să o iubească.

„Le scotea câte un ochi, le rupea nasul!”

„Părintele Calciu-Dumitreasa a fost omul lui Ţurcanu şi dup’aia a deviat. Bătea şi el grozav”

Gheorghe Bâgu are 92 de ani. „Eram geolog, dar când m-au luat nu aveam licenţa”. Abia se mai poate ridica de pe scaun, dar mintea îi merge brici. A făcut puşcărie politică, ani de zile, la Iaşi, Ministerul de Interne, Rahova, Văcăreşti, Jilava, Piteşti şi Canal. A fost condamnat pentru „omisiune de denunţ”. Bătrânul oftează: „Nu l-am turnat pe un coleg că era legionar… Am luat doi ani și am făcut trei!”. La Piteşti a stat trei luni. Apoi, l-au mutat la Canal. „După Pitești, Canalul a fost ca o tabără de vacanță! Acolo, vedeai cum te omoară!”. Culmea, domnul Bâgu nu a luat nicio palmă la Piteşti. În schimb, a văzut totul. A avut un noroc chior. Nevasta lui Eugen Ţurcanu era prietenă cu viitoarea sa soţie, aşa că Ţurcanu l-a luat, la propriu, sub aripa sa. „Am dormit sub pătură cu el cam o lună. Ne povesteam reciproc. Pe mine mă proteja şi pe alţi îi bătea! Îi umplea de sânge, le scotea câte un ochi, le rupea nasu… Gelu Gheorghiu trăieşte şi acum, a rămas fără un ochi și o ureche! L-a bătut Ţurcanu cu o bâtă!”, povesteşte, calm, fostul deţinut politic.


...



Împărtășania satanică

Ce urmează este horror. „I-a zis lu’ unu’, Cornel Niţă –student la Politehnică – să se dezbrace. I-a legat mâinile la spate, i-au băgat un par printre ele şi doi l-au ţinut în sus. L-au bătut cu un par, numai peste cap, de la cinci la zece seara. Atunci a murit!”. Bătrânul retrăieşte coşmarul: „Pe altu’, tot Niță, l-a pus să stea cu gura căscată și i-a pus pe subalternii lui să-i scuipe în gură! Pe alții îi băga cu capu’ în hârdăul cu căcat!”. Îşi aminteşte că, de Crăciun şi de Paşte erau puşi să cânte popeşte cu pornografii. Ştie bine şi acum, dar nu vrea să spună versurile satanice… „Pe post de împărtășanie primeam rahat și urină! Pe cei mai religioși îi punea să-l pupe în fund pe el și pe alții!”, te îngreţoşează bătrânelul. Şi, tortura a dat roade: „De teamă că-i omoară, ce să facă…, se turnau între ei, îşi denunţau părinţii, soţia şi prietenii!”. Părerea sa este că Țurcanu a fost un dezaxat. „Pe deoparte, era nostalgic, vorbea de soţie şi de fetiţa sa şi, pe de alta bătea…”. Zice că a avut mare noroc că l-a protejat Eugen Ţurcanu. „El m-a mutat de la <> – celula dracului, în alta!”. Despre comandantul puşcăriei spune că era un derbedeu: „I-a pus pe cei de la <> să se dezbrace și să stea cu fața în jos, pe ciment. Țurcanu și ai lui i-au bătut, până s-a făcut o mare de sânge. Mă îngrozeam când îi auzeam urlând, că mi-era frică că-mi vine și mie rândul!”. A scăpat, că l-au mutat la Canal.


FOTO: Gheorghe Bâgu spune că, pe lângă pușcăria de la Pitești, munca la canalul Dunăre-Marea Neagră i s-a părut ca o vacanță

FOTO: RĂZVAN VĂLCĂNEANȚU



Creierele „Strategiei Informativ-Operative”

Practic, din clădirea în formă de T, cu două nivele şi subsol, nu s-a mai păstrat, în forma originală, decât corpul administrativ. După 1977, când închisoarea a fost desfinţată, acolo a funcţionat un trust de construcţii. După ’90, s-a privatizat și locul fostelor celule a fost luat de birouri. Din 2009, o parte din clădire este monument istoric. „Îmi scapă de ce nu toată!”, spune Alin Mureşan, istoric la Centrul de Studii în Istorie Contemporană, entitate care organizează periodic vizite în fostele puşcării comuniste. Dar a rămas, practic neatinsă, o încăpere, temuta „Camera 4 – Spital”, loc în care, pe o masă, erau căzniți înfiorător cei ce refuzau „demascarea”. Totul sub ochii celorlalţi deţinuţi care aşteptau îngroziţi să le vină şi lor rândul…


FOTO: In jurul fostei pușcării sunt acum blocuri de locuințe



Acum, locul este amenajat ca o capelă, iar în locul mesei morţii se află catapeteasma. Piteștiul a constituit prima încercare consolidată de aplicare a strategiilor informativ-operative ale Securității. Ele au fost transferate în rândul deţinuţilor prin practica recrutărilor şi a culegerii de informaţii, pe fondul unui scenariu ritual, marcat de cruzimi greu imaginabile. Sunt nişte nume care trebuie neapărat pomenite! Coordonarea întregii acţiuni a fost făcută de Marin Jianu (ministru adjunct al M.A.I.), Gheorghe Pintilie (şeful D.G.S.P.), Al. Nicolschi (subdirector general în D.G.S.P.), Iosif Nemeș (primul şef al Serviciului Operativ, înlocuit de lt.col. Tudor Sepeanu şi apoi de mr. Coman Stoilescu), colonelul Mișu Dulgheru (şeful Direcţiei Anchete Penale) şi Gavril Birtaș (şeful Direcţiei I, Informaţii Interne). Şi, nu în ultimul rând, comandantul închisorii de pe atunci, lt. maj. Alexandru Dumitrescu.


FOTO: Alexandru Dumitrescu

FOTO: Alexandru Dumitrescu



Reeducare prin tortură

„Ţurcanu era întzreg la minte dar sadic…”

În clădirea fostei pușcării din Pitești funcționează astăzi, cinic într-un fel, mai multe firme de construcții. „Inaugurată” în 1941, închisoarea a găzduit, până la venirea comuniștilor, infractori de drept comun și câțiva elevi legionari. După ’44, printre „oaspeții” săi au fost și regaliști, membri ai partidelor isorice și, din nou, legionari. Dar adevărata sa menire a dobândit-o abia în 1949 când, la inițiativa unui grup restrâns de securiști și activiști de partid, penitenciarul a devenit locul unde foștii studenți legionari sau doar anti-comuniști urmau să fie „reeducați”. Nu oricum, ci prin tortură. Și nu schingiuiți de gardieni, ci de o seamă de deținuți care sperau să-și reducă pedepsele. Liderul lor a fost un moldovean pe nume Eugen Țurcanu, membru de partid, fost legionar. Ura sa împotriva foștilor frați de cruce era infinită. Credea că din cauza lor i s-a tras totul. Adus din închisoarea Suceava la Pitești, Țurcanu, cu binecuvântarea Securității și PCRului, și-a devoalat latura sadică, neegalată în istoria recentă a României nici de cel mai cunoscut criminal în serie, Râmaru.

Eugen Țurcanu. Portretul unui torţionar pursânge

Coada de topor a securiştilor şi politrucilor comunişti a fost Eugen Ţurcanu. Nici Mengele n-a fost un sadic ca fostul legionar, convertit din oportunism în comunist şi devenit din simplu puşcăriaş în tartorul unei închisori. „Un bărbat frumos, ieșit din comun, cu capul mare, cu trăsături fine, fruntea lată, buze senzuale, părul castaniu spre blond, ondulat și nasul de tip clasic, grecesc. Ochii, mari, exagerat de mari, albaştri, foarte expresivi.


Eugen Ţurcanu

Eugen Ţurcanu



„Experimentul Pitești” a luat sfârșit în 1951, în urma unei delațiuni făcute de Vintilă Weiss, un fost cadru M.I. de origine evreiască. Acesta, bolnav de tuberculoză în închisoarea de la Gherla, a dat în vileag crimele unor foști colegi de-ai săi. Țurcanu și alți 15 torționari au fost executați. Alexandru Dumitrescu, fostul comandant al pușcăriei, a fost condamnat și el la închisoare, dar a fost grațiat.



„Să te ferească Dumnezeu să-ţi prinzi degetul un minut …”

Când se încrunta, te înspăimânta. (…)Când îți dădea un pumn sau o palmă, te dobora la pământ. Când se enerva era atât de crud, că distrugea totul în calea lui ca un ucigaş feroce. Îşi aducea aminte de tot ceea ce declarase fiecare student la Bucureşti şi la Gherla”, arată, în cartea sa, istoricul Dumitru Bordeianu. Țurcanu a participat direct la torturarea a sute de deținuți și este responsabil, cel puțin moral, pentru decesul aproape a tuturor victimelor. Obişnuia să îşi coordoneze subordonaţii în timpul bătăilor: „Dă-i Gherman; fii atent Puşcaşule la ăla din dreapta ta. Steiner, atinge-l peste picioare cu bâta, nu cu cureaua”. Trecea aşa poate o oră, cu unele mici pauze, câteva minute de odihnă pentru bătăuşi. Cu o voce calmă, plină de mulţumire, şeful echipei dădea încetarea: „Ajunge!”. Țurcanu a fost executat, în 1954, alături de alți 15 studenți-deținuțitorționari. A fost singurul care a susţinut, până la capăt, că ceea ce a făcut a fost pentru Partid!

Radu Ciuceanu: „Am încercat să fac față. N-am reușit!”

Nu la fel de norocos a fost arheologul Radu Ciuceanu, fost parlamentar în două legislaturi, om cu 15 ani de temniţă grea în spinare. La 87 de ani, domnul Ciuceanu recunoaşte că, la Piteşti, a luat, dar a şi dat! Nu îi e uşor să spună. „Dacă m-au băgat cu capu’n rahat, poate să fi dat și io o palmă… N-avem voie să spunem că am fost îngeri! Atât de mare a fost întunericul acolo…”, se uită în gol bătrânul. Ciuceanu a fost condamnat după ce a căzut reţeaua anticomunistă „Mişcarea Naţională de Rezistenţă-Oltenia”, a generalului Iancu Carlaonţ.


FOTO Radu Ciuceanu spune că a fost cât pe ce să se asfi xieze cu sângele camarazilor săi de detenție

FOTO: RĂZVAN VĂLCĂNEANȚU



A făcut un tur aproape complet al închisorilor comuniste. La Piteşti a stat şi el doar trei luni. „Pe noi s-au exersat metodele de tortură și capacitatea de reacție. Am încercat să facem față. N-am reușit”, lăcrimează fostul deţinut. Îmi ia mâna şi mi-o pune la ceafa sa: „Uite, şi acum am un cucui! A fost noaptea Sf. Bartolomeu!”. Spune că, după Piteşti, foştii săi camarazi au rămas fie orbi, chiori, surzi sau cu membre rupte: „Unul, de 23 de ani, Niţă Cornel, a murit în faţa mea”.



Spurcăciunea „Dragostei în familie”

Radu Ciuceanu vorbește, pe nerăsuflate, cum a fost maltratat de trupa lui Ţurcanu. „Au năvălit peste noi cu bâte şi răngi de fier. Am vrut să-l pocnesc pe Ţurcanu! Mi-a dat o bâtă în piept şi m-a doborât. Cu toţii am stat pe masa din <>. Te legau și te băteau câte trei-patru inși, cum se toacă carnea! Dimineața era o grămadă de trupuri de un metru și jumătate și io dedesubt. Sângele lor era să mă sufoce!”, rememorează fostul deţinut politic. Ciuceanu mai spune cum erau puşi să facă „Broasca”, să ţopăi cu mâinile sus, până cădeai. Şi apoi, iar bătaie. Cum trebuia să stai într-un picior cu orele: „Mai mult de trei ore nu puteai şi apoi iar omor!”. „Dar specialitatea lui Țurcanu era să te strângă de gât noaptea! Cică, să te ajute să visezi…”, îţi taie venerabilul, brusc, respiraţia. Iar „Dragostea în familie” era linsul fundurilor nespălate ale camarazilor. Şi el, Radu Ciuceanu, a mâncat rahat, la propriu? Bătrânul îşi duce mâna la gât: „Nu puteam… Era doar un pretext să te bată iar. Mai greu era când te băgau cu capul în tineta cu fecale și urină…”.



Cele patru faze ale reeducării

Prima oară era „demascarea externă”, unde deținutul trebuia să-și arate credința și loialitatea față de partid și ideologia comunistă. Deţinutul trebuia să mărturisească orice informaţie care putea ajuta la anchetă şi să denunţe orice persoană care intrase în contact cu cel anchetat, din considerente politice sau sociale. Declarațiile erau făcute întâi verbal, în plină tortură, urmând a fi verificate de cineva din Comitetul de Reeducare, apoi notate în scris, semnate cu forţa de către cel anchetat şi trimise la Interne.

Apoi urma „demascarea internă” ce presupunea denunțarea oricărui coleg de celulă sau din penitenciar, ce dăduse ajutor altui deţinut, fie prin sprijin moral ori material, sau care făcuse afirmaţii defăimătoare la adresa regimului comunist, penitenciarului ori la adresa lui Ţurcanu sau altor torţionari. Această fază a procesului reeducării urmărea anihilarea morală a deţinutului şi distrugerea personalităţii şi caracterului acestuia. Urma „demascarea publică” ce făcea referire la faptul că deținutul trebuia să renunțe la orice pasiuni și dorințe, precum și la orice ideal propriu, începând cu familia, rudele, prietenii şi terminând cu credinţa în Dumnezeu. În ultima fază, unii deținuți erau siliți să conducă procesul de „reeducare” al celorlalți și, în unele cazuri, al celui mai bun prieten al său, devenind torționarul acestora.

Autor: Mihnea-Petru Pârvu

http: evz.ro

%d blogeri au apreciat asta: