Arhiva

Posts Tagged ‘Melania CINCEA’

Melania Cincea: ”Liviu Dragnea pare că nu mai are control asupra propriei sale situații judiciare.”

În contextul în care tocmai s-a anunțat achitarea lui Sebastian Ghiță în unul din dosare ca un fel de încubunare a achitărilor în serie a megapenalilor, pe 10 Iunie a apărut un articol semnat de Melania Cincea care vorbește despre faptul că Liviu Dragnea, deja condamnat cu suspendare în dosarul ”Referendumul”, nu ”… nu mai are control asupra propriei sale situații judiciare.”

Niciodată nu mi-am permis să contest cele afirmate de frumoasa jurnalistă bănățeancă, ori să îi pun la îndoială raționamentul (ce îmi pare de o logică fără fisură), îmi exprim totuși uimirea. Faptul că am văzut cun până și CCR a devenit un fel de anexă a PSD, cum dosarele care au fost prea flagrante pentru a fi închise prin achitare, au fost date la refăcut (vezi cazul Olgușei Vasilescu). 

Dezolarea lui Liviu Dragnea

Liviu Dragnea pare că nu mai are control asupra propriei sale situații judiciare. Are deja o condamnare cu suspendare și este în așteptarea celei de a doua sentințe, de care depinde libertatea sa pe următorii ani. Și atunci a fost nevoie de o demonstrație de forță, de putere, de o dovadă că are lucrurile sub control. Dar demonstrațiile acestea nu au întotdeauna finalul pe care se mizează…

Liviu Dragnea pare să simtă că nu mai are control deplin asupra situației. Și nu e vorba despre cea din partid. Acolo, încă o are. Cel puțin, acest lucru i s-a dovedit la Congresul extraordinar al PSD din martie, organizat, oficial, pentru votarea eșalonului doi din partid, dar de fapt, pentru reconfirmarea propriei sale puteri în partid. „Vreți să mai fiu în continuare președintele vostru?”, a întrebat Liviu Dragnea, la finalul unui discurs pe care l-a ținut în fața a 4000 de membri de partid aduși la Sala Palatului, din toată țara. „Daaaaa!”, a strigat mulțimea la unison. Apoi, marea de oameni, magnetizată, s-a ridicat  în picioare, aplaudându-l frenetic. Și consfințindu-i astfel controlul în partid – a rămas președintele PSD și, în plus, cu un eșalon doi obedient –, dar și în Parlament, și în Guvern, unde deține controlul, prin oamenii săi devotați.

Liviu Dragnea pare, însă, că nu mai are control asupra propriei sale situații judiciare. Are deja o condamnare cu suspendare și este în așteptarea celei de a doua sentințe, de care depinde libertatea sa pe următorii ani. Și atunci a fost nevoie de o demonstrație de forță, de putere, de o dovadă că are lucrurile sub control, că e în postura celui care generează războaie, punându-i pe alții în poziție defensivă. Demonstrațiile acestea nu au întotdeauna finalul pe care se mizează.

Într-o zi de septembrie a anului 2014, PSD arăta poporului un Victor Ponta ovaționat de aproape 70.000 de oameni, pe Arena Națională, într-o acțiune grandioasă care îi era dedicată. O acțiune ce marca lansarea candidaturii sale pentru Președinție și, totodată, aniversarea acestuia. O acțiune faraonică al cătrei cost a fost estimat la două milioane de euro. Era vremea în care baronimea îi închina şi recita ode, fiind văzut ca o “galaxie română în devenire”. Visul frumos s-a terminat trei luni mai târziu, în decembrie 2014, printr-o înfrângere în fața lui Klaus Iohannis.

Într-o seară de iunie 2018, trebuia să vedem un Liviu Dragnea ovaționat de sute de mii de oameni. La un miting împotriva abuzurilor „statului paralel”, a căror victimă – dacă nu li s-a spus direct, li s-a inoculat – este șeful lor. De fapt, un protest împotriva Justiției și serviciilor de informații, pe care acesta și acolitul său din coaliția de guvernare, Călin Popescu Tăriceanu, nu le controlează. S-a apelat acum la aceeași mantră pe care liderii PSD o folosiseră și în Rezoluția din noiembrie 2017, care a fost doar o încercare de manipulare în masă. Al cărei efect scontat pare să fi fost, pe de o parte, o tentativă de victimizare, de martirizare a lui Liviu Dragnea, iar pe de alta, de scuză faţă de rateurile pe care Puterea le dădea în actul de guvernare, faţă de incapacitatea acesteia de a pune în practică toate promisiunile făcute în campania electorală. Şi, cum se ştie că cea mai eficientă manipulare este aceea în care adevărul e amestecat cu minciuna, staff-ul PSD a luat bucăţele de adevăr (adică, indicii privind existenţa unor reţele informale ce funcţionează în interiorul unor instituţii ale statului, unele, în numele interesului naţional, despre care s-a tot vorbit în spaţiul public) şi a brodat minciuni în jurul lor, aşa ajungând la falsa concluzie că “statul paralel” boicotează puterea politică, legitim constituită prin alegeri. Asta, deşi nu este probată existenţa vreunei astfel de entităţi abstracte care să funcţioneze dincolo de instituţii ale statului, a unei instituţii a statului angrenată în ansamblul ei în astfel de acţiuni. Tema a fost reluată acum. S-a dovedit, însă, că nu stârnește prea mult interes nici în rândul membrilor PSD – cei mai mulți dintre ei, probabil, nu ar fi putut nici defini „statul paralel”, în timp ce altora nu le era clar nici de ce sunt în piață –, așa că numărul aplaudacilor la ordin nu a fost cel scontat. Cu câteva zile înainte de miting, secretarul general adjunct al PSD, Codrin Ştefănescu, anunța o prezență între 400.000 şi 600.000 de oameni. În cererea de autorizare pentru miting, anunța Gabriela Firea, numărul estimat scăzuse la 220.000 – 250.000 de persoane. În piață, însă, au ajuns sub 150.000 de oameni, din  cei aproape 550.000 de membri, câți avea PSD în toamna anului trecut. La o acțiune care pe cei mai mulți nu îi interesa, la care au venit obligați. Se vedea pe fețele lor, din atitudinea lor: nu au rezonat cu mesajele liderilor lor de la tribună, nu au cântat imnul național, cum se stabilise, de lanternele care le-au fost cerute de la centru și care trebuiau aprinse la finalul protrestului și-au adus aminte doar câțiva, iar la ora 22 fix s-au grăbit să părăsească piața, lăsându-și de izbeliște liderul, înconjurat de protestatari #rezist, care l-au apostrofat pentru munții de gunoaie lăsați în urma protestatarilor PSD. Un Liviu Dragnea ieșind din scenă palid, obosit și dezolat.

Nu salvase aparențele nici baia de mulțime de la începutul protestului pe care, în drum spre tribună, Liviu Dragnea o făcuse, strângând mâini și zâmbind forțat, în timp ce în fundal se auzeau ovații și acordurile Odei bucuriei. Momentul mi-a amintit de o secvență de la congresul PSD din 2013, când Adrian Năstase fusese întâmpinat ca o figură mesianică. În timp ce din difuzoare răsuna, și atunci, Oda bucuriei, sala s-a ridicat în picioare şi l-a aplaudat frenetic. Se întâmpla la scurt timp după eliberarea lui din penitenciar, în urma primei condamnări, și cu puțin timp înainte de pronunțarea sentinței în a doilea dosar. O situație asemănătoare cu cea în care se află dl Dragnea, acum: cu o condamnare, cu suspendare, și în așteptarea sentinței definitive într-un al doilea dosar penal. Sentință de care poate depinde libertatea sa pe următorii ani și care i-ar putea rezerva ieșirea definitivă din scenă, asemenea lui Adrian Năstase.

Sursa: putereaacincea.ro

Articol publicat și în: Revista 22.

Melania Cincea: ”… Punându-i  declaraţiile (declarațiile lui Șerban Nicolae) într-un context mai larg, aş spune că nu par a fi făcute pe fondul neştiinţei. Şi nici întâmplătoare”

4 noiembrie 2017 4 comentarii

Se pare că românii suferă de un fel de Sindrom Stocholm. După ce o jumătate de secol au dorit să scape de bocancul rusesc ce le zdrobea beregata și au dorit să vină americanii, occidentalii în general, când au venit încep să le caute cusururi.

Așa e românul cusurgiu.

Acum americanii și occidentalii, după cum spun unii, nu ar vrea decât să ne umilească, să ne facă sclavii lor, să ne taie pădurile, să ne ia bogățiile subsolului să profite de bunătatea noastră luând profitul pe care îl fac aici și ducându-l acolo, la ei… să ne ia ce mai avem. A apărut la un moment dat o zicere: ”Noi nu ne vindem țara”. 

De ce oare pot ăia să ne taie pădurile? Nu pentru că i-am chemat noi? Că am permis asta închizând ochii și numărând banii primiți ca șpagă, oare nu noi i-am chemat să vină să investească să ne facă locuri de muncă, noi fiind români suntem incapabili să facem … oare de ce nu exploatăm noi ce avem? 

Și dacă nu ne vindem țara, mai precis, nu ne-am vândut fabricile occidentalilor pentru a face locuri de muncă și a produce, ce am făcut cu ele? Le-am lăsat unora de pe la noi să le taie ca fier vechi îmbogățindu-se, noi rămânând și privind  nostalgici maidanul care a rămas în locul unde a fost o fabrică sau un combinat industrial … ”Ehe, ce era aici odată, aici a lucrat și tata și bunicul … acum pasc oile …”.

Oare nu era mai bine, totuși, să le fi dat străinilor și pe gratis cu condiția să le modernizeze, să le pună să producă plus valoare și să dea de lucru românilor? Din banii plătiți ca taxe, pate se făceau spitale, școli, poate cei plecați la muncă în occident, ar fi rămas acasă să muncească.

Nu, ei sunt occidentali, sunt străini, sunt bogați, noi suntem români rupți în cur, dar măcar suntem patrioți chiar dacă ne ghiorăie mațele. Bine că mai putem înjura occidentalii … bine că mai putem să mergem la moaște să ne rugăm pentru bunăstare … de ce să mergem la muncă? Dacă nu ne ajută Dumnezeu, asta e… nu e vina noastră …

În continuare un articol scris de Melania Cincea:

 

Asistăm la o campanie de demonizare a Occidentului şi a SUA

Sunt voci care îl acuză pe Şerban Nicolae de ignoranţă, când afirmă despre partizanii anticomunişti din munţi că au slăbit capacitatea de apărare a României şi pune semnul egal între Stalin şi Churchill. Punându-i  declaraţiile într-un context mai larg, aş spune că nu par a fi făcute pe fondul neştiinţei. Că par a face parte dintr-o campanie orchestrată, de demonizare a Occidentului şi a SUA.

Sunt câteva zile de când senatorul PSD Şerban Nicolae declara, în Parlamentul României, că partizanii anticomunişti din munţi “au slăbit capacitatea de apărare a României”, acţiunea lor fiind îndreptată împotriva intereselor României. Punând apoi semnul egal între Stalin şi Churchill, “în egală măsură doi criminali”. “Dacă îmi spuneţi că CIA organiza operaţiuni de slăbire a capacităţii de apărare a României, sub pretextul că o fac împotriva regimului comunist, este mai degrabă o ticăloşie ce făceau”, plusa senatorul PSD.

Deci, inamicii României, cei care sabotau interesele ţării – în concepţia lui Şerban Nicolae –, nu au fost cei care au trimis şi permis ca Armata Roşie să ocupe România, nici cei care au instaurat un regim de teroare, ci acei oamenii, vânaţi şi torturaţi de Securitate, au încercat, cu preţul propriei vieţi sau libertăţi, să se opună urgiei pe care o anunţa instaurarea noului regim, totalitar, criminal, de sub, s-a dovedit, nu am mai reuşit să ieşim o jumătate de veac.

Erau arestați, anchetați, judecați și condamnați nu numai cei ce se opuneau direct instaurării comunismului, epurărilor din Armată, colectivizării sau introducerii în școli a comunismului, ci și rudele lor, frații, părinții, surorile care îi ajutau. În fața acestui val masiv de agresiuni, o bună parte din cei vizați au luat drumul munților, organizați în formațiuni sau grupuri de partizani. În anii 1945 – 1959 găsim partizani atât în Carpații Orientali, cât și în cei Meridionali (în Făgăraș, Retezat, Semenic), în Carpații Apuseni și în Obcinele Bucovinei, precum și în pădurile Babadagului, în Munții Gutâiului și Țibleșului. (…) Propaganda comunistă le-a pus tuturor eticheta de «bandiți».

Impresionant este modul în care acești luptători reușeau, de multe ori, să scape de urmărirea Securității, care organiza adevărate «potere» – pentru a-i prinde vii sau morți. Terorizarea de către anchetatori a familiilor celor din munți, a rudelor acestora, eliminarea din școli a copiilor, folosirea unor metode sălbatice i-a determinat pe unii dintre ei să se predea pentru a-i scuti de torturi pe cei dragi. Au fost condamnați la ani grei de temniță și confiscarea averilor, pentru «crimă de uneltire contra ordinii sociale». Dar majoritatea au fost omorâți. Cei care îi ucideau primeau recompense și erau înălțați în grad”, spun reprezentanţii Memorialului Sighet.

Senatorul Şerban Nicolae a făcut acele declaraţii revoltătoare în ziua în care Comisia juridică din Senat respingea propunerea legislativă privind declararea datei de 26 octombrie ca Zi a Mișcării de Rezistență Armată Anticomunistă din 1944-1962 (Ziua Partizanilor Anticomuniști). Pentru că în concepţia lor, România nu trebuie să comemoreze astfel de evenimente, nu trebuie să mai vorbească despre ele, în speranţa că se va uita de ele.

Mizeriile cu iz de propagandă securisto-comunistă, rostite de Şerban Nicolae în Parlamentul României şi modul odios în care acesta a încercat mistificarea adevărului şi relativizarea răului (pe principiul “iată, nu numai sovieticii au impus un regim criminal, ci şi occidentalii, englezii, deci aliaţii cei mai apropiaţi ai SUA”, că, de fapt, săgeata spre americani a fost direcţionată) nu au avut nicio urmare. Şerban Nicolae nici măcar nu şi-a cerut scuze public, este în tot în Parlament, iar liderii PSD nu l-au deranjat cu nicio întrebare, darmite cu o solicitare de demisie.

Sunt voci care îl acuză pe Şerban Nicolae de ignoranţă. Punându-i  declaraţiile într-un context mai larg, aş spune că nu par a fi făcute pe fondul neştiinţei. Şi nici întâmplătoare. Că par a face parte dintr-o campanie de demonizare a Occidentului şi a SUA. Să ne amintim, în acest context, de câteva episoade recente:

  1. Atacurile verbale la adresa ambasadorului american la Bucureşti, Hans Klemm, lansate, în ultima vreme, de diferite voci şi pe diverse tonalităţi de oameni ai Puterii.
  2. Solicitarea de expulzare a diplomatului, făcută de deputatul PSD Liviu Pleşoianu, pentru, chipurile, “ingerințe în treburile interne ale României”.
  3. Scrisoarea pe care generalul Dumitru Iliescu, fost consilier prezidenţial al lui Ion Iliescu şi prietenul lui Cătălin Voicu, al cărui şofer fusese Şerban Nicolae – a adresat-o Casei Albe, cerând retragerea de la post a ambasadorului SUA la Bucureşti. Pe motiv că, cică, “a jignit continuu poporul român şi se amestecă în mod brutal în problemele noastre interne. (…) Nu-l dorim pe Klemm în ţara noastră şi vă solicităm să îl retrageţi de la post”. Nu e clar în numele cui vorbeşte generalul Iliescu şi cine l-a acreditat să o facă… În plus, când ambasadorul Rusiei la Bucureşti, Oleg Malginov, “sfătuia” presa centrală să nu mai dea cuvântul “la orice bădăran, cu trimitere expresă la Vladimir Tismaneanu şi Marius Stan – o reacţie venită după publicarea, de către cei doi, a unui articol indigest pentru Kremlin –, Dumitru Iliescu nu a scos un pâs. Nici nu s-a dus cu pâra la Kremlin. Deşi gestul ambasadorului rus a fost nu numai o sfidare, ci şi o imixtiune grosolană într-o problemă garantată constituţional – libertatea de opinie. La fel a tăcut şi după ce Oleg Malginov lua atitudine, public, în dosarul “Lukoil” – în care compania rusă era cercetată pentru evaziune fiscală şi spălare de bani, în valoare de aproape 230 de milioane de euro, ceea ce îi atrăsese punerea sechestrului asigurător. La scurt timp după declaraţia ambasadorului rus, preluată de premierul de atunci, Victor Ponta, a fost ridicat sechestrul.
  4. Odele ridicate (şi) post-mortem, pe unele canale media, ultimului şef al Securităţii comuniste, generalului Iulian Vlad. Demersul a avut ca scop mistificarea adevărului istoric. Deci, iată, ni se transmitea, Securitatea (cel puţin a ultimilor ani din regimul comunist) nu a fost opresivă, atâta timp cât a fost condusă de un om “solar”, “un om deasupra timpurilor”, “făcător de istorie, “iluminat” etc. etc., aşa cum, în mod absolut greţos, a fost caracterizat Iulian Vlad…
  5. Vizita la Bucureşti, a Patriarhului rus Kiril, ale cărui legături cu KGB-ul sunt de notorietate de mult timp, vizită pe care unii analişti o văd ca pe o încercare de găsire a unei căi de legătură între Moscova și București. “Patriarhul rus pune umărul la proiectul Marii Europe de Est (descris de Alexandr Dughin) care prevede strângerea slavilor și ortodocșilor sub steagul politic rus. Sub pretextul revenirii la credință și la tradiție, înalții ierarhi ortodocși din România sunt tentați să facă propagandă antieuropeană. Acesta ar fi primul pas pentru a întredeschide poarta Rusiei, atât de implicată deja în toate problemele balcanice și central-europene. Panortodoxismul ar putea fi prefera­bil politicienilor români care anunță deja sfârșitul pax americana”, este de părere Sabina Fati.
  6. Reportajul publicat de Trinitas, postul Bisericii Ortodoxe Române, în preajma vizitei Patriarhului Kiril, care prezenta oprimarea greco-catolicilor sub comunism, făcută la ordinul sovieticilor, drept… “tămăduire”.

S-a ieşit din epoca în care PSD avea corespondenţi la Vocea Rusiei, canal de propagandă finanţat de Kremlin – desfiinţat, nu întâmplător, în decembrie 2014, după câștigarea alegerilor de către Klaus Iohannis. Dacă s-a văzut că românii nu înghit propaganda pro-Kremlin – care trebuia făcută întâi indirect –, cineva calculează că s-ar putea să o “digere” pe cea antioccidentală, antiamericană. În cazul în care se va întâmpla acest lucru, rezultatul ar putea fi exact cel scontat de cei care gândesc şi dirijează această propagandă. Atât doar că la el se va ajunge urmând o altă cale.

PENTRU CONFORMITATE:

Autor  

Publicat pe putereaacincea.ro 

la: 1 noiembrie 2017

și pe: revista22online.ro

la: 2 noiembrie 2017

DESPRE AGRESIUNEA INFORMAȚIONALĂ DUSĂ ȘI ÎN ROMÂNIA – Interviu realizat de Melania Cincea cu Iulian Chifu, fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate

25 august 2016 2 comentarii

În zilele care au trecut s-au spus multe despre o un ipotetic transfer de armament nuclear din Turcia în România, despre Scandalul creat de jurnaliștii de la Sky News, despre războiul informatic în care suntem, vrem, nu vrem, implicație.

 realizează un interesant interviu cu Iulian Chifu, fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate, actual preşedinte al Center for Conflict Prevention and Early Warning Bucureşti, în care abordează  subiectul agresiunii informaţionale, dusă şi în România, prin propagandă, troli şi război psihologic.

Ca de obicei, frumoasa jurnalistă bănățeancă, dă dovadă de un profesionalism jurnalistic de la care nu a făcut niciodată rabat.

Interviul a fost publicat pe site-ul putereaacincea.ro la data de 24 august 2016 și pe site-ul  timpolis.ro  la data de 25 august 2016 sub titlul: Iulian Chifu, fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate: “Ni s-a dovedit că în spaţiul public românesc se poate introduce orice aberaţie”

Eu zic că merită citit…

Iulian Chifu, Melania Cincea

Iulian Chifu, Melania Cincea

Iulian Chifu, fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate:

“Ni s-a dovedit că în spaţiul public românesc se poate introduce orice aberaţie”

Punerea în circulaţie a informaţiei privind mutarea armelor nucleare din Turcia în România a dovedit că, pe baza unei informaţii cvasi-credibile, eventual cu o sursă sunând europeneşte, în spaţiul public românesc se poate introduce orice aberaţie, declară într-un interviu Iulian Chifu, fost consilier prezidenţial pe probleme de securitate, actual preşedinte al Center for Conflict Prevention and Early Warning Bucureşti. Un interviu care abordează  subiectul agresiunii informaţionale, dusă şi în România, prin propagandă, troli şi război psihologic.

“De o vulnerabilitate a presei, a spaţiului public românesc poate profita oricine”

Domnule Chifu, zilele trecute a circulat bezmetic prin presa din România ştirea că SUA au început mutarea a 20 de arme nucleare de la baza Incirlik, din Turcia, în România. O informaţie falsă. Credeţi că a ajuns la presă dintr-o eroare sau în cadrul unei acţiuni coordonate?

Problema fundamentală, în acest caz, a fost strict presa românească. A avut doar două surse de documentare: una, jurnalistul bulgar care a scris la Euractiv, şi o a doua, Ministerul român al Afacerilor Externe, care spunea explicit că respinge categoric o asemenea alegaţie. Între timp au apărut sursele din Turcia şi SUA, care infirmă informaţia. În momentul în care există doar două surse, una nesigură – pentru că cine citeşte textul bulgarului realizează că acesta nu dă o afirmaţie sigură –, şi una de negare clară, şi, cu toate acestea, menţine titlul că se transferă arme nucleare din Turcia în România, vorbim despre o încălcare flagrantă a deontologiei.

Iar în lipsă de alte subiecte media, în perioada aceasta de vară, acest subiect, în această formă, cu transferul de arme nucleare, a ţinut prim-planul pe parcursul unei zile întregi. E un test pe care l-a căzut toată presa din România care a preluat şi transmis, în această formă, respectiva informaţie.

Cui şi în ce fel îi putea folosi această informaţie aruncată în spaţiul public?

Mi-e dificil să fac speculaţii în privinţa cui i-ar folosi. Depinde de modalitatea de a o folosi. Dacă este un test, s-a verificat faptul că, pe baza unei informaţii cvasi-credibile, eventual cu o sursă sunând europeneşte, o sursă occidentală, în spaţiul public românesc se poate introduce orice aberaţie. De o asemenea vulnerabilitate a presei româneşti, a spaţiului public românesc poate profita oricine.

Armamentul nuclear poate fi, totuşi, transportat aşa, ca pe o căruţă cu lemne, doar la înţelegere între doi membri ai NATO, cum s-a lăsat să se înţeleagă în acel articol?

În acest caz, este vorba despre două state suverane. Atâta timp cât e vorba doar despre amplasare, trebuie îndeplinite nişte condiţii ce ţin de siguranţa sitului în care urmează să fie amplasate armele; statul respectiv trebuie să treacă printr-un şir de proceduri interne prin care să aibă acceptul suveran asupra amplasării acestor capabilităţi. Amplasarea armelor nucleare este, însă, sub imperiul strict al secretului militar. Pentru a nu face breşe de securitate, transferul şi amplasarea de arme nucleare nu sunt elemente publice, dar ţin de decizia statului suveran.

Pe de altă parte, vorbim despre modul de stocare – trebuie să existe o anumită infrastructură, iar în afara ei, se impun acorduri complexe cu statul-gazdă, care presupun din start modul în care, în caz de necesitate, se utilizează aceste arme, când, în ce condiţii, pe ce bază. Altfel, transformarea unui stat non-nuclear într-unul nuclear ar presupune încălcarea Tratatului de Neproliferare Nucleară, ceea ce ar însemna o încălcare radicală a regulilor internaţionale.

România a negociat pentru scutul anti-rachetă de la Deveselu mai bine de doi ani. Gândiţi-vă cam ce ar însemna ca un stat să negocieze amplasarea capabilităţilor nucleare ale unui alt stat…

Aţi afirmat că aruncarea pe piaţa media a acelei informaţii privind mutarea armelor nucleare din Turcia în România ar putea fi un test al gradului de vulnerabilitate a presei din România. Nu poate fi luată în calcul şi ipoteza că scopul a fost inocularea ideii că scutul de la Deveselu nu are rol defensiv, aşa cum este de fapt?

Nu, în niciun caz. E un test pentru presă. Informaţia era atât de aberantă şi cădea la cea mai simplă verificare, încât nu se pune problema ca informaţia să fi fost aruncată pentru a fi crezută de cineva. A fost, repet, o informaţie aberantă care a avut parfum de credibilitate doar pentru cineva care nu are habar de ceea ce înseamnă zona de apărare, de securitate, de modul în care funcţionează. Testul a fost făcut mai degrabă pentru lansarea, pe viitor, a unor astfel de informaţii, pe care presa să le preia.

“Scandalul creat de Sky News este un episod dintr-un război informaţional”

Cu câteva zile înainte, România avusese imaginea şifonată de un alt scandal mediatic, cel provocat de Sky News. Acesta ar putea fi catalogat ca un episod al războiului informaţional?

Cu certitudine, acela este un episod dintr-un război informaţional, o secvenţă care a fost utilizată de către toţi cei care aveau interesul să o rostogolească. A fost o făcătură – un montaj, un scenariu jucat în faţa camerelor şi o poveste care afecta fundamental imaginea României, prin referinţa pe de o parte la faptul că armele puteau fi vândute la teroriştii ISIS, în Occident, pe de alta, prin faptul că armele, s-a spus, proveneau din Ucraina, iată, un alt element introdus în ecuaţie.

Nu ştiu cine a făcut-o – dacă e vorba de Moscova, dacă s-a făcut undeva în Londra, dacă a fost făcută de un terţ, dacă a avut de-a face chiar şi cu anumite forţe din România. Cert este că acea Comisie rogatorie şi audierea jurnaliştilor trebuie să scoată la iveală unde duc firele, pentru că, într-adevăr, e un atac la adresa României.

După lansarea acestei ştiri – până la intervenţiile, inclusiv a mea, care au deturnat cu totul sensul –, titlurile din presă erau că traficanţii români de arme vând armament teroriştilor Statului Islamic din Occident. O aberaţie.

“Propaganda, războiul psihologic, trolii sunt componente ale agresiunii informaţionale”

Care sunt obiectivele războiului informaţional şi care sunt mecanismele prin intermediul cărora este purtat?

În principiu, este crearea unei realităţi alternative, false, bazate pe bucăţele de adevăr, pe interpretări, pe distorsionarea realităţii. Obiectivul este acela de a crea în spaţiul public sau într-un spaţiu-ţintă o reacţie, în special cu componentă emoţională, care să preseze asupra decidentului, să-i altereze deciziile.

În cadrul unui război informaţional sunt multe componente în discuţie. Printre ele, componenta de propagandă, deci de orientare, interpretare şi proiectare a unui anumit tip de idei asupra unei pieţe. Apoi, componenta de lobby, care presupune găsirea unui număr de instituţii media, de editorialişti, analişti care să aducă în spaţiul public argumentele care fuseseră deja stabilite. O a treia componentă ţine de războiul psihologic, unde sunt aruncate în joc elemente care alterează fundamental, atacând emoţional modul de reacţie a unei populaţii sau a unor categorii de populaţie care să reacţioneze şi să influenţeze decidenţii. Mai e componenta războiului de troli, adică acei comentatori plătiţi din spaţiul virtual, care dirijează interpretările şi care fac un test celor care, virtual, s-ar alătura ideilor propagate şi care le-ar putea sprijini, şi merg până la a identifica, a forma şi a-i aduce împreună pe toţi cei care susţin un tip de idee pe care cel care lansează atacul vrea să-l promoveze. Cei convinşi sunt folosiţi mai departe ca multiplicatori.

Războiul informaţional este extrem de elaborat deja şi a ajuns până la nivelul la care Federaţia Rusă încearcă influenţarea alegerilor din SUA.

“Agresiunea informaţională a Federaţiei Ruse este dusă şi în fostele state socialiste, şi în SUA”

Acest subiect al războiului informaţional e de o bună perioadă în atenţia dumneavoastră; dovadă stă şi recentul volum, Războiul informaţional: tipizarea agresiunii informaţionale a Federaţiei Ruse, apărut la Editura ISPRI al Academiei Române, la care sunteţi co-autor. În afara episodului Sky News aţi sesizat şi altele care indică faptul că în România se duce un război informaţional?

Războiul informaţional se desfăşoară în toată lumea. Vorbind despre agresiunea informaţională a Federaţiei Ruse, aceasta este dusă şi în fostele state socialiste, deci pe linia frontierei NATO şi UE, şi în SUA. Există un pachet comun de tehnici şi pachete, care se pliază însă pe contexul în care este dusă agresiunea informaţională .

Şi în România se duce acest război informaţional. Volumul pe care l-am realizat are trei părţi – una teoretică, de prezentare a modului în care funcţionează războiul psihologic, instrumentarul folosit, o alta care studiază principalele instituţii media şi grupuri din România şi o parte care se referă la Republica Moldova.

Temele generale, mari care ţin de România sunt separarea SUA de UE, ruperea UE, subminarea raportului dintre România şi Turcia (acum, după puci, o vedem explodând), naţionalismul, anti-imigraţionismul, internaţionala naţionalistă globală, eurasianismul (care spune că centrul lumii este Rusia, Europa fiind doar o componentă ce trebuie să se alinieze şi să se integreze într-o Rusie care vine cu conducerea ideologică şi resursele de materii prime), apoi sunt teme în funcţie de evenimentele în derulare.

“Să nu credem chiar tot ce se promovează în spaţiul public”

Cum poate fi contracarat războiul informaţional pe termen lung, dar şi pe termen scurt? Doar de către autorităţi sau există şi metode la îndemâna fiecăruia dintre noi?

Evident că fiecare dintre noi putem să ne uităm cu mult mai multă atenţie la ştirile care ne sunt oferite, la informaţiile care se vehiculează, pentru a verifica sursa şi credibilitatea ei. Să nu credem chiar tot ce se promovează în spaţiul public.

Efortul fundamental revine, evident, autorităţilor, pe două dimensiuni. Pe o dimensiune ne raportăm la termenul scurt, pe cealaltă, la cel lung. Pe termen scurt, războiul informaţional, care este menţionat şi în Strategia Naţională de Apărare, ar trebui să fie abordat într-o formulă integrată, ca integrator fiind o instituţie responsabilă, finanţată în acest sens. Pe termen mediu şi lung, în primul rând vorbim despre educaţie, despre introducerea în programa şcolară a unor ore în care să se vorbească despre elementele fundamentale ce ţin de modul în care arată diversiunea, de ce înseamnă teoria conspiraţiei şi limitele ei, de modul în care pot fi găsite surse alternative de informare, de modul în care căutăm în zona internetului, în care acordăm sau nu credibilitate unei informaţii. Aşa pot fi creaţi nişte anticorpi naturali fiecărui om, pentru ca societatea să aibă alternative şi să poată dezvolta, la rându-I, anticorpii necesari să reacţioneze tocmai prin cunoştinţele publicului, care nu mai poate fi foarte simplu dirijat. Dar acest lucru, care vizează o strategie pe temen mediu şi lung, nu exclude un instrument de apărare, care trebuie făcut cât mai repede, pentru că războiul informaţional este răspândit pe scară foarte largă şi este practicat de mulţi actori.

* * * * *

RECOMANDARE: 

Citeşte şi: Iulian Chifu, fost consilier prezidenţial: “Federaţia Rusă va utiliza, oricând, orice vulnerabilitate europeană pentru a-şi promova propriile interese”

MELANIA CINCEA … Interviu cu Raluca Prună, Ministrul Justiţiei

Raluca Prună

Un interviu care cred că trebuie citit. 

Este un interviu realizat de Melania Cincea cu Ministrul Justiţiei, Raluca Prună despre: motivarea Curţii Constituţionale privind interceptările făcute de SRI, ridicarea MCV, reînvestirea procurorului general al DNA, perspectivele luptei anticorupţie, dar şi posibilele ameninţări viitoare la adresa acesteia.

Ministrul Justiţiei, Raluca Prună: „O luptă eficientă anticorupţie nu se poate face numai prin acţiunea represivă a statului”

Melania CinceaMinistrul Justiţiei, Raluca Prună, s-a aflat, ieri, la Timişoara, la bilanţul activităţii pe 2015 al Curţii de Apel Timişoara. Am invitat-o la un dialog axat pe câteva teme: motivarea Curţii Constituţionale privind interceptările făcute de SRI, ridicarea MCV, reînvestirea procurorului general al DNA, perspectivele luptei anticorupţie, dar şi posibilele ameninţări viitoare la adresa acesteia.

„Ne-am pregătit în anticiparea deciziei CCR cu o ordonanţă de urgenţă care să facă posibilă eliminarea SRI ca intervenţie umană în interceptări”

A stârnit controverse decizia CCR de neconstituţionalitate a dispoziţiilor din Noul Cod de Procedură Penală care prevăd că supravegherea tehnică dispusă de procuror poate fi efectuată nu doar de „organul de cercetare penală sau de lucrători specializaţi din cadul Poliţiei”, ci şi de „alte organe specializate ale statului”, adică de SRI.  Dacă CCR va dispune ca interceptările să nu mai fie realizate de SRI, ci de Parchete, iar decizia va intra în vigoare imediat, tehnic, logistic vorbind, acestea vor putea face faţă situaţiei sau se va intra într-o perioadă de vid legislativ?

Avem o decizie a Curţii Constituţionale, avem un comunicat, la acest moment, dar nu avem o motivare a hotărârii.

Efectul nu este numai pe partea de anticorupţie. Întregul Minister Public este afectat – Parchetele regulate, DIICOT şi, în ultimul rând, DNA. DNA – ca Parchet autorizat să deţină o asemenea infrastructură – se află în cea mai bună dintre situaţii, chiar dacă această infrastructură nu acoperă în deplină măsură toate investigaţiile pe care le face.

Ce vom face dacă SRI nu va mai fi autorizat, prin decizia CCR, să facă interceptări? Plecăm de la premisa că infrastructura SRI poate fi utilizată. În urma discuţiilor pe care le-am avut cu şefii de Parchete, cu procurorul general ad-interim, cu procurorii-şefi ai DNA şi DIICOT, dar şi cu SRI, proprietarul acestei infrastructuri, ne-am pregătit în anticipare cu o ordonanţă de urgenţă care să facă posibilă respectarea deciziei CCR şi eliminarea SRI ca intervenţie umană – pentru că aceasta era neînţelegerea, că organele abilitate ale statului altele decât cele enunţate la art. 142 aliniat 1 din Codul de Procedură Penală ar putea fi SRI şi nu sunt autorizate să facă cercetare penală. Vom elimina această neclaritate din lege, dar ceea ce nu putem face în 24 de ore este să inventăm o nouă infrastructură. România are, în acest moment, o singură infrastructură şi aceea este deţinută de SRI.

Suntem în măsură să propunem, prin ordonanţă de urgenţă, o soluţie care să asigure evitarea unei sincope, pentru a nu fi puse în pericol dosarele în curs. Este o soluţie tranzitorie, pentru că eu cred că este inevitabilă o dezbatere serioasă la nivel de societate. Publicul trebuie să ştie cât costă o asemenea infrastructură – noi credem că în jur de un miliard de euro –, de ce personal este nevoie pentru a întreţine o asemenea infrastructură şi de cât timp este nevoie pentru a dubla această infrastructură. În Franţa, de exemplu, a durat zece ani. Apoi, să se decidă dacă vrea să dublăm infrastructura – lucru care, fără să anticipez, ar fi unic într-un stat – sau să folosim infrastructură existentă la acest moment, acordând toate garanţiile necesare pentru cei care uzitează de ea şi care sunt organele de cercetare penală: procurorii şi poliţiştii judiciari.

După aplicarea deciziei CCR, dosarele care au la bază interceptări ale SRI, făcute în baza noului Cod de Procedură Penală, vor fi lovite de nulitate?

Nu mă pot pronunţa acum. Doresc să văd motivarea deciziei. Ambiţia mea şi a şefilor de Parchete este să putem pune pe masa Guvernului o ordonanţă de urgenţă care să fie acoperitoare şi care să evite o asemenea situaţie.

„Reînvestirea doamnei Kovesi este şi legală, şi profund morală”

Aţi anunţat că o veţi propune pentru reînvestire la d-na Laura Kovesi la conducerea DNA şi aţi declarat că aţi respectat procedura. Această propunere făcută de ministru nu trebuie precedată de o procedură de selecţie, o analiză a mai multor dosare de candidatură şi o evaluare a lor?

La articolul 54 din Legea 303/2004 se spune că propunerea se face de către ministrul Justiţiei, cu avizul CSM, se vorbeşte despre condiţii – una dintre ele fiind de a avea zece ani vechime – şi, tot acolo, la final, se vorbeşte despre reînvestire: „Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie, adjuncţii acestuia, procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi adjuncţii acestora sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani în funcţia de judecător sau procuror, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii o singură dată.”. Deci, nu se vorbeşte despre concurs.

Indiferent de opiniile de valoare ale politicienilor care cer dintr-o dată, acum, ceea ce nu au făcut în ultimii ani – nu eu am vorbit, presa m-a întrebat despre negocieri politice, la ultimenâle numiri –, întreb: a fost concurs atunci când s-a negociat politic?

Eu vă spun că în mod clar legea nu vorbeşte despre niciun fel de competiţie. Şi nici nu ar trebui să vorbească. Noi ar trebui să nu mai avem ambiţia să definim în lege absolut totul, pentru că riscăm să avem legi de 500 de pagini, care vor crea polemici. Legea este mult mai scurtă şi putem vorbi de bune practici. O bună practică cere ca un ministru responsabil al Justiţiei, atunci când îşi face propunerea – şi spun bine „propunerea”, pentru că anticipez şi alte polemici, inclusiv de la CSM, care cer că ministrul să nu facă o propunere, ci să trimită o listă la CSM –, se poate face şi în considerarea reputaţiei cuiva. Nu am înţeles să fac asta pentru postul vacant de procuror general şi am înţeles să deschid această selecţie întregii magistraturi, procurorilor care au această vocaţie.

La DNA, cred că ar fi fost ipocrit să fac asta, câtă vreme legea îmi permite să reînvestesc şi atâta vreme cât rezultatele manageriale ale DNA, sub conducerea doamnei Codruţa Kovesi, mă îndreptăţesc pe mine – şi pe orice om raţional –, să uziteze de prevederea legii şi să reînvestească. Lucru pe care l-am făcut, am trimis o scrisoare la CSM, pe 29 februarie, şi aştept acum ca CSM să-mi dea avizul. Nu înţeleg să-mi schimb această decizie.

Deci, în momentul în care se face propunerea de reînvestire, niciun alt procuror nu-şi mai poate depune dosarul?

O reînvestire înseamnă că cineva a fost învestit o dată şi acum este reînvestit. În considerarea a ce, legea nu spune. Dar există common sense: în considerarea a ceea ce a făcut persoana.

S-au mai făcut reînvestiri în Parchete, nu la DNA e adevărat, ci la Parchetul General, dar niciodată această chestiune nu a suscitat atâtea discuţii, aşa încât eu – nu ca ministru, ci ca persoană raţională – pur şi simplu nu înţeleg dezbaterile acestea în care formatori de opinie vin şi spun „Suntem de acord că d-na Kovesi este cea mai bună pentru această funcţie, dar am fi putut face o procedură de formă. Ar fi trebuit să mimăm democraţia.” Nu. Eu cred că ceea ce trebuie să facem este să fim stricţi, să avem rigoare în aplicarea legii şi să ne asumăm responsabilitatea. Eu am un text lege care îmi permite reînvestirea, sunt o persoană responsabilă şi-mi asum reînvestirea fără rezerve a doamnei Kovesi. Este şi legală, şi profund morală.

De altfel, nici în procedura întreagă, în care fac o selecţie, am mai precizat şi repet: nu fac concurs. Noi nu suntem aici, la numirea şefilor la cel mai înalt nivel al Parchetelor, în domeniul concursului. Acolo unde legea cere concurs, se precizează acest lucru – de pildă, pentru a ajunge prim-procuror la Parchete locale.

„Nu avem nicio candidatură depusă pentru funcţia de procuror general al României”

În cazul procurorului general al Parchetului General, când se va intra cu procedura de selecţie în linie dreaptă?

Am deschis procedura. Termenul-limită pentru depunerea candidaturilor este 16 martie. Eu sper ca aceia care au curaj, determinare, vocaţie, care nu sunt descumpăniţi de toate aceste discuţii din societate – care nu cred că fac bine acestui proces –, să-şi depună candidatura. Îi rog să se înscrie dacă vor ca, la Ministerul Public, să aibă o conducere pe măsura demnităţii şi autorităţii Ministerului Public. După aceea, voi avea un dialog – am fost criticată şi pentru acest lucru, o parte dintre formatorii de opinie întrebându-se ce înseamnă un dialog. Voi discuta cu ei, am şi eu propriile mele criterii, le-am publicat, nu voi fi singură, voi fi cu alţi trei procurori în această procedură. Decizia o voi lua-o eu şi, în momentul în care, din rândul celor care şi-au depus candidaturile, am identificat o persoană care să răspundă criteriilor şi necesităţilor acestui post, voi trimite propunerea la CSM. Intenţia mea – dar nu depinde doar de mine, ci şi de calendarul de la CSM – este ca până la sfârşitul lunii aprilie să avem un nou procuror general.

Sunt, până acum, candidaturi depuse?

Nu.

„Ridicarea MCV nu este un risc mare la adresa României”


Aţi declarat că sunteţi pentru ridicarea MCV şi că speraţi ca oficialii Comisiei Europene să poată stabili un calendar realist pentru ridicarea MCV, după raportul de ţară care va fi prezentat în luna iunie. Este România pregătită pentru acest pas sau ne expunem la un mare risc?

Nu cred că este un risc mare. Cred că după zece ani de Mecanism de Verificare şi Cooperare, chiar dacă nu am atins toate obiectivele, societatea românească este suficient de matură pentru a internaliza ceea ce trebuie controlat de către publicul larg. Zi de zi, trebuie controlate calitatea guvernării, calitatea actului de legiferare şi modul în care funcţionează instituţiile statului. Şi eu cred că societatea românească a arătat maturitate, când a cerut rigoare în guvernare. Arătând acest lucru, cred că este suficient de matură să aplice şi mecanismele care există, la fel Strategia Naţională Anticorupţie, pe care o vom reactualiza în prima parte a acestui an.

Deci, publicul, societatea şi  mecanismele pe care le are la dispoziţie sunt garanţii suficiente că s-a internalizat acest proces. Repet, un control trebuie făcut zi de zi. Nicio societate nu poate spune „De acum suntem atât de buni, încât ne lăsăm garda jos şi nu mai avem niciun sistem de checks anb balance”. Dar asta se face la nivel intern, nu prin intermediul Comisiei Europene.

Vă întrebasem de risc pentru că, personal, am temeri în acest sens. Mă gândesc doar la un exemplu recent, plecat din Parlament – ţinta criticilor CE în fiecare raport MCV –, şi anume, la derapajele comise în Senat şi de către Senat, în timpul scandalului dintre ANAF şi Antena 3. Când, în Senat, sub bagheta celui de-al treilea om în stat, am asistat la instigarea la obstrucţionarea unui act de justiţie, la călcarea în picioare a atribuţiilor Guvernului şi Justiţiei, la ştergerea pe jos cu principiul separaţiei puterilor în stat.

Nu doresc să intru pe tărâmul acestor comentarii. Sigur, nu pot să nu constat că Parlamentul este, ca să vă citez, la capitolul „aşa nu”, dar trag nădejdea că toată clasa politică – plecând de la sondajele cele mai recente, care arată că noup din zece cetăţeni nu au încredere în clasa politică – va fi capabilă să-şi găsească mecanismele de corectare a acestei percepţii şi de funcţionare în parametrii unei societăţi mature.

„O luptă eficientă anticorupţie nu se poate face numai prin acţiunea represivă a statului”

Una dintre priorităţile Ministerului Justiţiei pentru anul acesta este elaborarea Strategiei Naţionale Anticorupţie (2016 – 2020). Ce va fi păstrat din actuala Strategie şi cu ce se vine nou?

Încep prin a vă spune că vechea Strategie este foarte bună. Problema este că ea nu s-a aplicat în totalitate. Prin reactualizarea ei, acum, vom pune un accent mai mare pe prevenţie. O luptă eficientă împotriva corupţiei nu se poate face numai prin acţiunea represivă a statului. Ideea este să începem acţiuni de prevenţie care să preîntâmpine ajungerea la comportamentul infracţional. Din acest punct de vedere, strategia va fi mult îmbunătăţită.

Spuneaţi că Strategia Naţională Anticorupţie încă în vigoare nu a fost aplicată în totalitate. La ce capitole s-au înregistrat restanţe?

Doresc ca, momentan, să nu dau asemenea exemple, pentru că noi audităm această Strategie, tocmai pentru evitatea oricăror discuţii ulterioare. Ceea ce voi face este să pun la dispoziţia publicului un audit făcut de către experţi externi, de la OECD, care auditează strategia şi care, în mod obiectiv, vor putea spune tututor ce anume nu s-a aplicat din această strategie. Aşa că, la acest moment, nu vreau să fac niciun fel de apreciere. Nu sunt om politic, sunt tot timpul criticată ca tehnocrat, iar atunci, ca tehnocrat, înţeleg să fac un audit independent, să-l pun la dispoziţia publicului şi să-i las pe cei care au ochi să citească şi urechi să audă să tragă concluziile.

Ce posibile ameninţări întrevedeţi, pentru perioada următoare, la adresa luptei anticorupţie?

Nici aici nu aş dori să fac vreun  comentariu. Şi eu, şi dumneavoastră cred că ştim din ce parte vine pericolul. În termeni foarte generici, din modul în care, uneori, se legiferează, pentru a slăbi eficienţa luptei anticorupţie.

„Doresc să iau o parte din Poliţia Judiciară de la Ministerul de Interne”

Ministerul Justiţiei lucrează la un proiect de lege care vizează reorganizarea DIICOT.  Se vorbeşte despre un corp de Poliţie Judiciară în cadrul DIICOT. Există disfuncţionalităţi în relaţia DIICOT – IGPR?

Nu, nu pot spune că există disfuncţionalităţi. Există, însă, un foarte bun exemplu care este DNA, care are propria Poliţie Judiciară. Plecând de la acest exemplu, cred că îl putem extinde la nivelul tuturor Parchetelor. Nici aici nu suntem în domeniul inovării absolute, în România. Acest lucru se întâmplă în toate statele membre: Poliţia Judiciară este la dispoziţia procurorului.

Şi pentru că am început interviul cu decizia CCR, spun că, în măsura în care cerem ca intervenţia pe o infrastructură dată să fie făcută exclusiv de către procuror sau de către poliţistul judiciar, cred că este şi aici o bună ocazie să punem capăt unei dispute care durează de cel puţin 15 ani, de refuz de punere la dispoziţia Poliţiei Judiciare către Parchete. Iar în executarea – dacă pot spune aşa – a deciziei CCR, să acceptăm că trebuie să transferăm o parte a Poliţiei Judiciare la nivelul Parchetelor. Chiar în ordonanţei pe baza căreia funcţionează azi DIICOT se prevede un transfer al Poliţiei Judiciare, dar în realitate transferul nu este operat.

Vorbesc, însă, şi de celelalte Parchete. De exemplu, combaterea evaziunii fiscale, care este un obiectiv strategic, definit ca atare de autorităţi ale statului, nu se poate face la modul serios, dacă procurorul, care nu e nici la DIICOT, nici la DNA, nu are la dispoziţie poliţişti care să aloce sută la sută din timp în lucrarea acestor cauze. Noi avem poliţişti care sunt sub două pălării: una a procurorului, şi una a ierarhiei de la Ministerul de Interne care poate decide, pe motive bine întemeiate, că într-o zi poliţistul nu se poate ocupa de dosar. Acest lucru nu este nici funcţional, nici lipsit de echivoc, în primul rând pentru poliţist.

Ca să rezum, da, doresc să iau o parte din Poliţia Judiciară, ceea ce este în beneficiul şi al altor instituţii ale statului român. Trebuie să încetăm să ne comportăm în nişe. Cred că toţi ne dorim ca Statul român să aibă autoritate şi să funcţioneze în integralitatea lui, iar această mişcare, cred – şi pe baza numeroaselor studii, făcute în ultimii zece ani – că este o necesiate.

Autor:

Melania Cincea

Sursa:

putereaacincea.ro

timpolis.ro

MELANIA CINCEA: ” … aflăm dintr-un sondaj IRES, românii sunt dezamăgiţi şi sastisiţi de toate partidele, stări duse până la stadiul la care, mâine, ar fi dispuşi să renunţe la democraţie.”

8 martie 2016 4 comentarii

A noastră  clasă politică într-un fel de dispreţ suveran, nu face absolut nimic pentru o creştere reală a nivelului de trai al celor care au generat-o şi o finanţează în timp ce face tot ce poate pentru a se proteja în faţa legii şi pentru a-şi mări veniturile prezente şi viitoare.

Astfel că nu e de mirare că încrederea în politicieni este pe topogan.

De asemenea, nu e de mirare că un partid, Partidul Naţional Liberal, scade în sondaje ca la balamuc. De ce? Pentru că românii încep să observe ipocrizia de-a dreptul scârboasă.

Se pretinde a fi singurul reprezentant al dreptei când liberalismul e o doctrină de centru stânga, iasă din rândurile liberalilor europeni şi se înscrie în rândul PPE, partid de sorginte conservatoare, adversar natural al liberalismului. Iasă şi critică o lege electorală LA CARE A CONTRIBUIT CÂND ERA PARTE A USL. Critică la PSD lucruri carei se păreau normle când era în USL. După ce a halit cu fulgi cu tot PDL de nu a mai rămas  din acesta nici rahat pentru experienţe pretindea că de fapt s-a aliat cu el…

A dat un preşedinte prezentat drept un fel de Sfântul Klaus care avea un proces de incompatibilitate (proces pierdut  de toţi ceilalţi şi amânat cum făcea Voiculescu până în momentul în care judecătorul care ar fi dat soluţia „vinovat” ar fi fost declarat nebun. Un preşedinte căruia i-a fost confiscată în primul an de mandat o casă pe motiv că a fost obţinută cu fals în acte oficiale, chestie penală în cel mai înalt grad…

Nu e de mirare că PNL scade extrem de rapid în detrimentul PSD… 

Scrie Melania Cincea pe 1 martie 2016:

Eşec al democraţiei sau demobilizare a electoratului de dreapta?

Melania Cincea

Melania Cincea

Cu câteva luni înainte de alegeri, aflăm dintr-un sondaj IRES, românii sunt dezamăgiţi şi sastisiţi de toate partidele, stări duse până la stadiul la care, mâine, ar fi dispuşi să renunţe la democraţie. Şi, deşi teoretic sunt deschişi spre un partid nou, de fapt, sunt total ignoranţi. Aşa că merg, şi la viitoarele alegeri, pe mâna unuia dintre partidele pe care s-au mobilizat cu sutele de mii să-l alunge de la putere. Ceva pare că nu se leagă.

Cu patru luni înaintea alegerilor locale (care, nu se ştie încă dacă vor fi într-un tur – favorizând astfel PSD, care are cei mai mulţi primari şi preşedinţi de Consilii Judeţene în funcţie şi care, la o eventuală candidatură, ar câştiga mai uşor decât un actor politic nou –, sau în două tururi), în care confruntarea se va da practic între PSD şi PNL, IRES lansează un sondaj de opinie ale cărui idei principale buimăcesc.

Încredere scăzută în partide

Principala idee desprinsă din sondajul „Partidele politice din România – percepţii şi reprezentări” este neîncrederea, ca dominantă atitudinală a românilor faţă de partide. Atât de scăzută încât mai mult de jumătate ar prefera PCR-ul în locul lor. La întrebarea Ce părere aveţi despre partidele din România?, aproximativ 75% au răspuns că o părere proastă și foarte proastă. Și, în timp ce nouă din zece respondenți afirmă că acestea ar trebui să le reprezinte interesele, doar șase la sută sunt de părere că formațiunile politice actuale îndeplinesc acest criteriu.

O idee care vine să o întărească pe prima este că „partidele sunt asociate, aproape în exclusivitate, cu termeni negativi”. Întrebați fiind care e primul cuvânt care le vine în minte când se gândesc la partidele politice, cuvintele hoți, furt, escroc au fost indicate de către cei mai mulți dintre ei, adică de 12%, fiind urmate de corupție, mită, egoism, interes propriu, dezgust, scârbă, dezastru.

O tușă groasă pe acest tablou în culori gri îl dă răspunsul la întrebarea – căreia nu îi găsești sensul aducerii în context – Cum credeți că a fost PCR în raport cu partidele actuale? Mai mult de jumătate, 52 la sută dintre respondenți, îl cataloghează ca fiind mai bun. Cu alte cuvinte, dacă mâine PCR ar fi pe lista electorală, majoritatea românilor ar fi dispuși să renunțe la partidele democratice în favoarea celui care a închis România într-un regim totalitar timp de aproape jumătate de veac. Inserarea într-un sondaj de opinie, în an electoral, a acestei teme este neinspirată. Sau s-a avut în vedere o tatonare a terenului pentru a vedea cum ar fi primită, în viitor, intrarea în scenă, în rol mesianic, a unui nou partid. Poate, de sorginte socialistă, populist, demagogic, întemeiat pe euroscepticism şi anti-americanism.

Partidele noi, o necunoscută

O altă idee  a sondajului IRES este că 41% dintre respondenţi se declară dispuși să voteze un nou partid, dar 38% sunt convinși că partidele noi nu vor avea nicio șansă în fața celor tradiționale. Iar când vine vorba să nominalizeze un partid nou, 77% nu știu să indice vreunul. Ceea ce înseamnă că probabilitatea de a vota un astfel de partid scade spre zero.

PSD, în topul preferinţelor

Tot din sondajul IRES se desprinde că, în ciuda acestei crize traversate de partidele veterane, PSD e în topul preferinţelor. Acesta e văzut ca fiind cel mai bun partid de către 30% dintre respondenți (urmat, la distanţă, de PNL, cu 17%, apoi de ALDE, MP, UDMR, PRM și UNPR, sub 5%) şi cel care reprezintă cel mai bine interesele străzii, de către 35% dintre cei chestionați (urmat fiind de PNL – 17%, apoi de ALDE, MP, UNPR şi UDMR, sub 5%).

O poziționare greu de înţeles dacă luăm în calcul câteva aspecte: 1. Recentul val masiv de proteste inițiat pe rețelele de socializare, continuat în stradă – unde zeci de mii de oameni au cerut, în noiembrie 2015, înlăturarea Guvernului social-democrat – și finalizat prin căderea Cabinetului Ponta. 2. Implicarea într-un şir de acţiuni premeditate ce au avut ca scop major fuga de Justiţie, încălecarea acesteia şi protejarea marilor corupţi. 3. Probleme cu legea la vârful partidului. Punerea sub acuzare, pentru fapte de corupție, a președintelui PSD, Victor Ponta, a liderului onorific, Ion Iliescu, pentru infracţiuni împotriva umanităţii. Condamnarea definitivă a secretarului general, Marian Neacșu, într-un dosar de corupție, și condamnarea în primă instanță a actualului președinte, Liviu Dragnea, pentru fraudă la referendumul din 2012. 4. Trimiterea în judecată și condamnarea, pentru acte de corupție, a numeroși președinți de Consilii Județene, primari, parlamentari, miniştri.

Ce concluzie finală se poate trage din acest studiu al IRES, institutul înfiinţat de Vasile Dâncu, fost membru PSD, actual ministru al Dezvoltării şi Administraţiei? Fie că suntem pe punctul de a constata eşecul democraţiei. Totuşi, la cum s-au mişcat lucrurile, în ultimul an, atât pe reţelele de socializare, cât şi în stradă, nu s-ar spune. Fie că se speră că unele informaţii din acest sondaj să influenţeze realitatea, prin demobilizarea electoratului de dreapta, aşteptându-se ca PSD să confirme la urne ceea ce se spune în sondaj. Şi să-şi impună cât mai mulţi primari, chiar și cu 30% sau mai puţin din voturi.

Autor:

Sursa:  Articol publicat pe:

putereaacincea.ro,

revista22.ro

timpolis.ro

MELANIA CINCEA: „Această lege nu are justificare reală. Ea vine cu o suprareglementare..”

15 februarie 2016 Lasă un comentariu

Conform DEX, avem:

DEFĂIMÁRE, defăimări, s. f. Acțiunea de a defăima și rezultatul ei. 1. Ponegrire, clevetire, calomnie, hulă. Nu se da înapoi de la nimic: iscodirea, defăimarea, bîrfeala… toate îi păreau deopotrivă bune. M. I. CARAGIALE, C. 20. 2. (Învechit) Dispreț, desconsiderare, umilire, batjocură. Se temea de asprimea tată-său și de șugubața defăimare a oamenilor.

Conform legii lui  Dragnea:

Defăimarea este definită ca ”fapta sau afirmaţia prin care o persoană este pusă în situaţie de inferioritate pe temeiul apartenenţei sale la un grup social”…

Liviu Dragnea, Cătălina Ştefănescu

 

Liviu Dragnea, intolerantul “zeu al toleranței”

Săptămâna aceasta va intra la vot în Camera Deputaţilor “Legea anti-defăimare”, creaţia lui Liviu Dragnea. O lege controversată, nejustificată. O lege care, fiind extrem de periculoasă la adresa libertății de exprimare în tot spațiul public, trebuie oprită.

Melania CinceaCum nu se mai poate recurge la bâte de mineri, pentru aducerea la tăcere a vocilor incomode din presă şi din societatea civilă, cum – din cauza “exploziei” comunicării pe reţelele de socializare –, nu mai e suficientă cumpărarea unui ziar sau a unei televiziuni pentru ca un partid sau un grup politic să-şi asigure liniştea şi rămânerea la putere (o dovadă clară au fost alegerile prezidenţiale din 2014), se recurge la metode de-o subtilitate perverse pentru anihilarea vocilor critice. Venite sub forma unei legi, Legea privind promovarea demnităţii umane şi toleranţei faţă de diferenţele de grup, care, chipurile, apără demnitatea umană și toleranța.

O lege care, transmit iniţiatorii, este inspirată din Convenția-Cadru Europeană pentru Promovarea Toleranței și Combaterea Intoleranței, “propusă drept model de către Consiliul European al Toleranței și Reconcilierii”, iar în cazul adoptării, România ar deveni primul stat din UE care ar promova “acest model pro-activ pentru asimilarea principiilor și valorilor privind demnitatea și toleranța”. Ceea ce nu spun nici iniţiatorul, nici susţinătorii lui şi ai legii este că acest Consiliu European al Toleranței și Reconcilierii e un ONG, nicidecum o instituție din arhitectura europeană, şi că ideea acestui ONG a fost propusă, nu și adoptată, la nivel comunitar sau la nivelul vreunui stat.

Gândită şi scrisă fără consultare publică, fără dezbateri, această lege nu e ceea ce pare a fi, prin titlu, ceea ce vor Liviu Dragnea şi susţinătorii lui să ne convingă că este. Ea nu are alt scop decât să dea liber unei poliții politice a gândirii, să creeze un fel de minister orwellian al adevărului.

Această lege nu are justificare reală. Ea vine cu o suprareglementare, interferând cu prevederi legale în vigoare, care protejează demnitatea umană, care impun toleranță față de grupurile minoritare și care pedepsesc discursul incitator la ură: și anume, articole din Codul Civil, prevederi din OUG 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, și cu un articol din Codul Penal, care vizează incitarea la ură și discriminarea împotriva unei categorii de persoane, faptă care se pedepseşte cu închisoare de la şase luni la trei ani sau cu amendă.

În varianta inițială a legii, defăimarea socială era definită ca fapta sau afirmația prin care o persoană este pusă în situație de inferioritate, „pe temeiul apartenenței sale la o categorie de persoane care se disting din punct de vedere social prin una sau mai multe trăsături de gen, vârstă, rasă, religie, origine etnică, limbă maternă, tradiții culturale, apartenență politică (sublinierea mea), orientare sexuală, origine socială, dizabilități, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA”. Cum demnitatea unei persoane este deja protejată atât prin prevederi constituționale, cât și prin prevederi ale Codului Civil – care, însă, nu fac referire la apartenența politică a unei personae –, era dificil să-i găsești acestei legi o altă justificare în afara intenției de a limita libertatea de exprimare în spaţiul public.

În ciuda scandalului iscat în mass-media și la nivelul unei părți a societății civile, în octombrie anul trecut, Liviu Dragnea nu a avut nici cea mai mică intenție de a renunța la lege. A anunțat doar că va elimina din lege sintagma „apartenență politică”, ceea ce s-a întâmplat, fără a schimba însă esenţa legii, și că va diminua cuantumul amenzilor. Ceea ce nu numai că nu a făcut, dar l-a şi majorat. Dacă în forma iniţială, amenzile oscilau între 1.000 și 30.000 de lei, dacă vizează o persoană fizică, și între 2.000 şi 60.000 de lei, dacă vizează un grup social, în forma revizuită a legii urcă până la 100.000 de lei. Amenzi care pot scoate definitiv din joc un jurnalist sau o voce a societăţii civile.

Un alt aspect care demonstrează că “legea Dragnea” e cu dedicaţie pentru vocile incomode din spaţiul public este faptul că prevede, printre altele, înființarea, în cadrul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, a unui compartiment numit Departamentul pentru Promovarea Demnității Umane și Toleranței, care va avea ca atribuțiuni, printre altele, să dicteze ce și cum să facă presa. De exemplu, va elabora și actualiza anual un Ghid de bune practici pentru promovarea demnității umane și toleranței fațță de diferențele de grup în mass-media.

În plus, acest department urmează să fie format din doar zece oameni, cărora le revine misiunea să acopere, la nivelul întregii țări, o serie de activități, de la elaborarea și gestionarea programelor pentru promovarea demnității umane și toleranței față de diferențele de grup – ca primă sarcină, prevăzută de lege –, până la avizarea de planuri, proiecte și politici publice pe această temă, propuse de alte autorități publice. Ce înseamnă asta? Că intrarea în atenția acestui grupuscul se va face selectiv. Pe ce criterii? Nu se spune, dar se pot intui: deranjul provocat unui partid, unui grup de interese, unor indivizi aflaţi la putere. Deci, un organism pentru plătit polițe.

Continuând să militeze pentru această lege, în ciuda curentului public masiv împotriva ei, dl Dragnea declara, zilele trecute, mândru, că, votând-o, vom fi “prima ţară din lume care construieşte aşa ceva”. Rămâne speranţa că nu vom trăi această premieră. Că această creaţie legislativă a lui Liviu Dragnea – erijat într-un zeu al toleranţei, un intolerant zeu al toleranţei – se va lovi, în Camera Deputaţilor, de “nu”-ul unei majorităţi lucide.

Autor: Melania Cincea

Articol publicat în: timpolis.ro şi putereaacincea.ro

Dana Gârbovan (Judecător) despre declarațiile Cancelarului Angela Merkel cu privire la sistemul de justiție din România și a luptei anticorupție.

Dana Girbovan  Judecător

DANA GÎRBOVAN
Judecător

Doamna judecător Dana Gârbovan a făcut câteva remarci legate de declarațiile Cancelarului German, doamna Angela Merkel cu privire la sistemul de justiție din România și a luptei anticorupție.

Doamna judecător spune că precizările sunt necesare deoarece unii formatori de opinie şi analişti din România echivalează eronat, tot mai des, justiţia cu anticorupţia, iar cerinţa respectării stricte a regulilor şi drepturilor omului este înlocuită cu teoria „pagubelor colaterale”.

Doamna Gârbovan se referă la continuarea luptei împotriva corupţiei.

Dânsa mai spune că îmbunătăţirea actului de justiţie necesită garantarea independenţei magistraţilor de orice influenţe din afară, fie că ar veni de la servicii secrete, politicieni sau oameni de afaceri, atât la nivel personal, cât şi la nivel de sistem.

În încheiere, doamna judecător, adăugând că, oricâte eforturi ar depune Justiţia şi oricât de importante ar fi rezultatele, nu este suficient pentru combaterea corupţiei, spune: „Corupţia nu poate fi combătuta doar de justiţie, prin mijloace punitive ce acţionează când răul e de multe ori deja făcut. Combaterea corupţiei implică un efort interinstituţional real şi metode conjugate pentru a-i elimina cauzele. Astfel, e nevoie de transparenţă, de legi clare, de reducerea birocraţiei, de educaţie”.

Iată, în continuare, articolul cu acest subiect: Judecător Dana Gîrbovan: „Este nu doar artificial, ci şi periculos, să izolezi anticorupţia sau să o identifici cu justiţia şi statul de drept” care o are ca autor pa Melania Cincea o jurnalistă pe ale cărei articole le citesc întotdeauna cu mare plăcere:

*************************************

Judecător Dana Gîrbovan: „Este nu doar artificial, ci şi periculos, să izolezi anticorupţia sau să o identifici cu justiţia şi statul de drept”

MELANIA CINCEA

MELANIA CINCEA

Judecătorul Dana Gîrbovan, preşedintele Uniunii Naţionale a Judecătorilor din România, spune că se impun câteva remarci după declaraţiile făcute, zilele acestea, de cancelarul Germaniei, Angela Merkel, în privinţa sistemului de justiţie din România şi a luptei anticorupţie. Şi asta, întrucât, explică ea, unii formatori de opinie şi analişti din România echivalează eronat, tot mai des, justiţia cu anticorupţia, iar cerinţa respectării stricte a regulilor şi drepturilor omului este înlocuită cu teoria „pagubelor colaterale”.

O primă remarcă, scrie Dana Gîrbovan pe profilul său de pe o reţea de socializare, vizează focusarea majorităţii presei, „din nou”, doar pe declaraţiile ce privesc continuarea luptei împotriva corupţiei, ignorând şi neexplicând contextul în care au fost afirmate.

Dana Gîrbovan declară că a ascultat întreaga conferinţă de presă a canceralului Angela Merkel, subliniind că declaraţiile acesteia vizând lupta împotriva corupţiei au fost precedate de declaraţii privind întărirea statului de drept şi îmbunătăţirea sistemului de justiţie. „«Am discutat despre statul de drept, despre sistemul de justiţie. Am văzut că există progrese în domeniul combaterii corupţiei. Ştim că Guvernul Dacian Ciolos urmăreşte cu prioritate acest subiect, că vrea să obţină bunăstarea populaţiei din România», a spus Merkel în deschiderea conferinţei, stabilind în acest mod cadrul discuţiilor”, spune Dana Gîrbovan. Subliniind că ordinea menţionată de oficialul geman este pe cât de firească pe atât de importantă: stat de drept, sistem de justiţie, lupta anticorupţie. „Este nu doar artificial, ci şi periculos, să izolezi anticorupţia sau să o identifici cu justiţia şi statul de drept”, explică magistratul.

În plus, menţionează preşedintele UNJR, o justiţie funcţională şi o luptă anticorupţie eficientă nu se pot duce decât atunci când există un stat de drept puternic. Explicând: „Acesta îţi asigură o justiţie independentă şi eficientă, în cadrul căreia, alături de alte infracţiuni, este combătută şi corupţia. Stat de drept, însă, implică şi egalitate în faţa legii, transparenţă, legislaţie accesibilă, previzibilă şi stabilă, responsabilitate instituţională etc.”

Judecătorul Dana Gîrbovan mai spune că insistă în sublinierea acestor nuanţe, pentru că în spaţiul public românesc „diverşi formatori de opinie şi analişti” echivalează tot mai des justiţia cu anticorupţia, iar cerinţa respectării stricte a regulilor şi drepturilor omului este înlocuită cu teoria „pagubelor colaterale”. „Realitatea este că infracţiunile de corupţie, la fel ca toate infracţiunile, trebuie anchetate după regulile specifice dreptului penal şi de procedură penală. Ăsta pe de-o parte. Pe de altă parte, problemele sistemului de justiţie sunt mult mai multe şi mult mai complexe decât cele specifice luptei anticorupţie. Aceste probleme complexe afectează activitatea întregului sistem de justiţie, inclusiv lupta anticorupţie”, explică magistratul. Reamintind, în context, de deficienţele la nivel de resurse umane, de sistemul informatic învechit, de problemele legate de transparenţă, de lipsa unei evaluări eficiente a magistraţilor, de o legislaţia impredictibilă etc.

Dana Gîrbovan declară că îmbunătăţirea actului de justiţie necesită garantarea independenţei magistraţilor de orice influenţe din afară, fie că ar veni de la servicii secrete, politicieni sau oameni de afaceri, atât la nivel personal, cât şi la nivel de sistem. Ca atare, recomandă aceasta, „cine vrea să emită analize şi opinii credibile despre anticorupţie şi justiţie trebuie în primul rând să privească lucrurile detaşat şi în perspectivă”. Adăugând că, oricâte eforturi ar depune Justiţia şi oricât de importante ar fi rezultatele, nu este suficient pentru combaterea corupţiei: „Corupţia nu poate fi combătuta doar de justiţie, prin mijloace punitive ce acţionează când răul e de multe ori deja făcut. Combaterea corupţiei implică un efort interinstituţional real şi metode conjugate pentru a-i elimina cauzele. Astfel, e nevoie de transparenţă, de legi clare, de reducerea birocraţiei, de educaţie”.

Autor: 

Sursa articolului: timpolis.ro

ÎN ŢARA LUCRULUI BINE FĂCUT PREŞEDINTELE SE FACE CĂ PLOUĂ

27 decembrie 2015 3 comentarii

Oare faptul că Preşedintele Klaus Iohannis face un pas înapoi în faţa deconspirării posibililor ofiţeri acoperiţi din Justiţie o fi având ca motiv dorinţa dumnealui de a-şi păstra măcar casele pe care le mai are?

Melania CinceaPreşedintele Klaus Iohannis face un pas înapoi în faţa deconspirării posibililor ofiţeri acoperiţi din Justiţie 

Sunt câteva luni de când CSM a solicitat CSAT să verifice situaţia tuturor magistraţilor şi să înlăture din Justiţie ofiţerii acoperiţi, aşa cum cere legea. Opacitatea Preşedinţiei faţă de acest subiect – care rezultă din aceste răspunsuri – nu face altceva decât să deschidă calea suspiciunilor.

Luni de tăcere din partea CSAT

La jumătatea lunii mai, Uniunea Naţională a Judecătorilor din România îşi exprima public „profunda îngrijorare faţă de recentele declaraţii publice, potrivit cărora în rândul magistraţilor ar exista ofiţeri acoperiţi ai serviciilor secrete” – o declaraţie făcută, cu puţin timp înainte, de fostul preşedinte, Traian Băsescu, potrivit căruia, până în 2004, au existat magistraţi acoperiţi, ceea ce, fiind ilegal, i-a făcut şantajabili.

Apreciind că aceste declaraţii „subminează atât independenţa Justiţiei şi încrederea cetăţenilor în actul de justiţie, cât şi încrederea reciprocă între judecători”, UNJR a cerut Consiliului Superior al Magistraturii să solicite Consiliului Suprem de Apărare a Ţării să verifice situaţia tuturor magistraţilor şi să înlăture din Justiţie ofiţerii acoperiţi, aşa cum cere legea. CSM a avut o primă reacţie şi a anunţat că a solicitat CSAT deconspirarea ofiţerilor acoperiţi din Justiţie.

CSAT, în schimb, nu a avut nicio reacţie. Nici formală. În prima şedinţă care a succedat sesizarea din partea CSM, care a avut loc în 9 iunie, problema deconspirării ofiţerilor acoperiţi nici măcar nu a fost adusă în discuţie. Asta rezulta din ordinea de zi, anunţată de Preşedinţia României. Deşi, cu câteva zile înainte, şeful statului, Klaus Iohannis – care este preşedintele CSAT şi căruia legea îi conferă acces la orice tip de informaţie, din momentul validării mandatului prezidenţial – declara, public, că susţine demersul de deconspirare a ofiţerilor acoperiţi din Justiţie.

De atunci, au mai trecut nişte întruniri ale CSAT. Nimic, însă, despre deconspirarea posibillor ofiţeri acoperiţi din Justiţie. Nici măcar la nivel de declaraţie de genul “Vom cere verificări.”

Judecător Dana Gîrbovan: “Obligaţia CSAT de a verifica existenţa ofiţerilor acoperiţi din Justiţie derivă din lege”

 Dana Gîrbovan

Dana Gîrbovan

Într-un interviu acordat TIMPOLIS, judecătorul Dana Gîrbovan, fost preşedinte al UNJR, subliniază că, potrivit legii, magistraţii nu pot fi lucrători operativi, inclusiv acoperiţi, informatori sau colaboratori ai serviciilor de informaţii. “Din acest motiv, anual, fiecare magistrat dă o declaraţie autentică în acest sens, declaraţie a cărei realitate este verificată de CSAT fie din oficiu, fie la solicitarea CSM sau a ministrului Justiţiei. Ca atare, obligaţia CSAT de a verifica existenţa ofiţerilor acoperiţi din Justiţie derivă direct din lege şi nu ţine de indicii pe care CSM sau alte instituţii ar trebui să le furnizeze”, afirmă Dana Gîrbovan.

Adăugând că incompatibilitatea expresă dintre profesia de magistrat şi cea de lucrător ori colaborator a unui serviciu secret a fost introdusă în lege în 2004, când s-a stabilit şi un cadru special pentru ca aceasta să fie efectivă. Astfel, explica ea, “declaraţiile date anual de către magistraţi trebuie controlate de CSAT şi sunt sub sancţiunea atragerii răspunderii penale, iar încălcarea interdicţiei are ca şi consecinţă înlăturarea din profesie. Posibilitatea existenţei în Justiţie a ofiţerilor acoperiţi ai serviciilor de informaţii încalcă, în modul cel mai brutal, independenţa magistratului şi a justiţiei în ansamblu, din acest motiv preocuparea extrem de serioasă a legiuitorului pe acest subiect este pe deplin justificată”.

Cum se eschivează preşedintele Iohannis

Klaus Iohannis

Klaus Iohannis

La milocul lunii august am trimis pe adresa preşedintelui României, Klaus Iohannis, o solicitare de informaţii, în baza Legii 544/2001, privind liberul acces la informaţii de interes public, solicitând să ni se răspundă la două întrebări:

1. Care este motivul pentru care nu a fost pusă încă pe agenda CSAT problema deconspirării ofiţerilor acoperiţi din Justiţie, deşi la începutul lunii iunie dumneavoastră, care aveţi şi calitatea de preşedinte al CSAT, aţi declarat public că susţineţi acest demers şi deşi CSM a cerut, la rândul său, CSAT, deconspirarea ofiţerilor acoperiţi?

2. Când va fi inclusă în agenda CSAT această temă?

Citind răspunsul primit de la Preşedinţia României – venit cu întârziere faţă de termenul prevăzut de lege şi, asta, şi după insistenţe la departamentul de PR al Administraţiei Prezidenţiale –, se poate spune că, de fapt, ocoleşte întrebările.

Iată răspunsul la prima întrebare: “În conformitate cu prevederile Legii nr. 415/2002, privind organizarea şi funcţionarea CSAT, şedinţele Consiliului sunt secrete, iar hotărârile acestuia se comunică exclusiv instituţiilor şi autorităţilor publice la care acestea se referă în mod expres.”

La a doua întrebare ni se răspunde: “Conţinutul hotărârilor Consiliului este supus regimului de protecţie a informaţiilor clasificate stabilite prin Legea 182/2002, privind protecţia informaţiilor clasificate.”

Asta, deşi nu am solicitat detalii privind discuţiile din CSAT şi nici măcar lista de subiecte dezbătute – care, de altfel, sunt anunţate de Preşedinţie, printr-o ordine de zi care succede şedinţa CSAT.

Opacitatea Preşedinţiei faţă de acest subiect – care rezultă din aceste răspunsuri – nu face altceva decât să deschidă calea suspiciunilor. Calea altor întrebări: De ce nu a pus, până acum, dl Iohannis pe ordinea de zi a şedinţei CSAT această problemă? De ce, din calitatea de preşedinte al CSAT, nu a cerut, până acum, SRI să rezolve problema, dacă informaţia e reală, sau să clarifice public situaţia ofiţerilor acoperiţi din Justiţie? Că interes a dovedit – la un moment dat – că are. Să nu aibă suficientă autoritate în faţa vârfului acestui serviciu de informaţii a cărui activitate o coordonează, via CSAT, şi al cărui director l-a nominalizat?

Autor:  

Articolul a fost publicat în:

putereaacincea.ro

timpolis.ro

MELANIA CINCEA: „Inflaţia de cereri de arestare preventivă ridică şi ea semne de întrebare”

12 decembrie 2015 Lasă un comentariu

Anticorupţia în 2015, cu plusuri şi minusuri

Melania CINCEASuntem la finalul unui an în care lupta anticorupţie a continuat să înregistreze succese şi pe linie de urmărire penală, şi în instanţe. Pe acest front al anticorupţie au fost, însă, şi minusuri, semne de întrebare generate fie de decizii, fie de modul de acţiune al DNA.

Plusuri

Suntem la finalul unui an în care lupta anticorupţie a continuat să înregistreze succese. Şi pe linie de urmărire penală, şi în instanţe.

Au fost, de exemplu, puşi sub urmărire penală, unii în libertate, alţii în stare de arest preventiv, Victor Ponta – acesta devenind astfel primul premier din UE inculpat în timpul mandatului –, Toni Greblă, fost judecător al CCR, senatorul PSD Dan Şova, deputatul MP Elena Udrea, Alina Bica, fost procuror-şef al DIICOT, Cristian David, fost ministru de Interne, senatorul PNL Tudor Chiuariu, deputatul UDMR Laszlo Borbley, fostul ministru al Finanţelor, Darius Vâlcov, senatorul PSD Marean Vanghelie, fostul vicepreşedinte al ANAF, Romeo Tiberiu, Gabriel Berca, fost ministru de Interne, Cristian Popescu Piedone, fost primar al Sectorului 4 Bucureşti.

În instanţe au fost pronunţate sentinţe care au vizat nume sonore de pe scena politică – fostul vicepremier Liviu Dragnea, condamnat în primă instanţă, la un an cu suspendare, Miron Mitrea, fost ministru al Transporturilor, condamnat definitiv la doi ani de închisoare cu executare, Monica Iacob Ridzi, condamnată definitiv la cinci ani cu executare, pentru abuz în serviciu, Corneliu Dobriţoiu, fost ministru al Apărării, condamnat la un an de închisoare cu executare – sau nume din magistratură – Veronica Cârstoiu, fost judecător la Curtea de Apel Bucureşti, condamnată la cinci ani de detenţie cu executare, pentru luare de mită, trafic de influenţă şi înşelăciune, judecătorul Stan Mustaţă, de la aceeaşi instanţă, condamnat la zece ani şi opt luni de închisoare cu executare, pentru luare de mită, ori Georgeta Barbălată, judecător la Curtea Supremă, condamnată la patru ani cu executare, pentru furnizare de informaţii nedestinate publicităţii.

Într-un discurs rostit de Ziua internaţională de luptă împotriva corupţiei, ES Hans Klemm, ambasadorul la Bucureşti al SUA – care susţin de mulţi ani lupta împotriva corupţiei, în România –, a apreciat eforturile privind lupta împotriva corupţiei, în special în ceea ce priveşte urmărirea penală, subliniind că acestea au înregistrat „un succes remarcabil”. Diplomatul american a felicitat DNA şi instanţele româneşti, pentru activitatea din ultimii ani, pe care o vede „încununată de succes, într-o asemenea măsură încât România a început să fie recunoscută la nivel internaţional, şi în special în această regiune a Europei, drept modelul de urmat în ceea ce priveşte lupta împotriva corupţiei dusă de procurori şi judecători”, subliniind, însă, că e foarte important ca sistemul judiciar să fie independent.

Minusuri

Pe acest front al anticorupţie au fost, însă, şi minusuri. Cauzate de semne de întrebare generate fie de decizii, fie de modul de acţiune al DNA.

La începutul anului, apăreau semne de întrebare privind graba cu care s-au derulat anchetele care o vizează pe Elena Udrea: în decurs de două săptămâni, pe numele acesteia fuseseră emise opt cereri de urmărire penală şi de arestare, trei dintre ele, în doar câteva ore. Iar Parlamentul dădea dovadă, şi el, de o mobilizare şi de un respect faţă de lege exemplare când a trebuit să voteze aceste cereri de încuviinţare a arestării. Pentru una dintre ele s-a întrunit, în situaţie excepţională, într-o duminică seara, pe cealaltă încuviinţând-o după ce, cu o zi înainte, o cerere similară privindu-l pe senatorului PNL Varujan Vosganian nu a fostr votată. Semne de întrebare au ridicat şi modul de lucru în dosarul „Microsoft”, când DNA ceruse Camerei Deputaţilor încuviinţarea arestării Elenei Udrea, înainte ca deputaţii să fi votat pentru începerea urmăririi penale. La fel, justificarea arestării, fiind invocate denunţuri, nu probe concrete – tranzacţii bancare, înregistrări video sau audio, bani marcaţi. Apoi, în octombrie, într-un alt dosar ale Elenei Udrea, a mai fost un aspect care a atras atenţia. Şi anume, faptul că DNA a emis concomitent şi cererea de începere a urmăririi penale, şi cererea de reţinere şi arestare a acesteia. Or, este o condiţie sine qua non să fie mai întâi începută urmărirea penală pentru a cere luarea unei măsuri preventive.

Inflaţia de cereri de arestare preventivă ridică şi ea semne de întrebare. Arestarea preventivă, deşi este o măsură excepţională, dsevenise, la un moment dat, regulă în cazul persoanelor publice cu notorietate, intrate în vizorul DNA. Iar asta s-a întâmplat chiar dacă faptele sunt vechi de ani de zile şi încheiate, chiar dacă persoanele nu se mai află în funcţii din care ar putea influenţa în vreun fel ancheta, în favoarea lor, chiar dacă nu au încercat să distrugă probe ori să influenţeze martori sau chiar în cazuri de sarcină avansată, cum e situaţia Crinuţei Dumitrean, care a fost arestată deşi e gravidă în şapte luni – deci se află într-o situaţie vulnerabilă – şi deşi nici ea nu ocupă vreo funcţie din care poate influenţa ancheta şi nici anchetatorii nu au spus că ar fi încercat să distrugă probe care o incriminează.

Un alt semn de întrebare l-au ridicat unele probe depuse la dosar. De exemplu, în cauza în care este judecată Crinuţa Dumitrean, cauză referitoare la despăgubirile ANRP în favoarea patronului CSU Craiova, la dosar au fost depuse ca probe fotografii în care aceasta este surprinsă în ipostaze intime cu deputatul PNL Ioan Oltean. Or, în baza cărei legi astfel de imagini sunt probe judiciare într-un dosar de corupţie?

La capitolul minusuri intră şi anticorupţia televizată: remarcată şi în cazul descinderilor ultramatinale, şi în cel al plimbării, prin faţa camerelor de filmat, a suspecţilor de corupţie încătuşaţi. Această tehnică a vizat cu preponderenţă un aşa-numit high-life al marii corupţii. Pentru mare parte a publicului larg, purtarea în cătuşe, prin faţa presei, a unor VIP-uri politice reprezintă, cu siguranţă, un spectacol agreabil, aşteptat chiar. Dar e şi un spectacol generator de campanii mediatice care, în unele situaţii, spun avocaţii, au fost invocate de procurori DNA când au solicitat mandate de arestare. La fel, un spectacol agreabil pentru mare parte a publicului larg îl reprezintă filmarea suspecţilor, buimăciţi de somn sau, uneori, în lenjerie intimă, în timp ce în faţa lor stau mascaţii pe punctul de a le intra în locuinţă.

E posibil ca DNA să recurgă la astfel de tehnici cu iz trumfalist, în scop „terapeutic”, la nivel de societate, şi în încercarea de a transmite, la nivel de clasă politică, un mesaj subliminal de forţă şi, astfel, de a-şi exhiba puterea şi de a-şi proteja independenţa în faţa puterii politice, principalul său inamic, care i-a pus în pericol independenţa, nu o dată, în ultimii zece ani, în diferite contexte şi sub diferite forme.

Există, însă, şi riscuri pe care le implică ceea ce pare a fi acest exces de zel. Riscuri pentru DNA şi pentru anticorupţia în sine, pentru credibilitatea şi eficienţa Justiţiei, pentru echilibrul puterilor în stat şi funcţionarea statului de drept, la fel de periculos ca şi ingerinţele politice. Pentru că o Justiţie decredibilizată devine, la un moment dat, vulnerabilă. Vulnerabilă în faţa politicului.

O anticorupţie eficientă – eficientă pe termen lung – nu se face  nici cu ieşiri triumfaliste în faţa presei, nici cu exces de zel care frizează, uneori, abuzul. Pentru că, aşa, mai binele scontat poate, de fapt, face loc mai răului. Pentru a fi eficientă pe termen lung, Justiţia trebuie să fie nu doar puternică (şi nu mai puternică decât celelalte două puteri în stat, pentru că lipsa echilibrului între ele duce la abuzuri grave şi incontrolabile), ci şi credibilă. Orice abuz dovedit o poate decredibiliza şi vulnerabiliza, exact în faţa inamicilor săi. Şi e riscant să se ajungă aici, mai ales atâta vreme cât corupţia e încă foarte extinsă.

Autor: 

Publicat pe:

timpolis.ro şi putereaacincea.ro

la 11 decembrie 2015

MELANIA CINCEA: „… oameni de legătură ai serviciilor secrete ruse vor încerca, în perioada următoare, să destabilizeze România.”

12 decembrie 2015 2 comentarii

Melania CINCEA .

Un moment în care nu cred în coincidențe

Am  pus faţă în faţă cu avertismente lansate de Centrul Strategic Euro-Asiatic de Informaţii două evenimente recente înregistrate în România. Două evenimente care nu seamănă între ele, care nu au aceeași cauză, care nu au aceiași actori, dar reușite, par să fi avut un beneficiar comun.. Un moment în care nu cred în coincidențe…

Centrul Strategic Euro-Asiatic de Informaţii avertiza, de anul trecut, că oameni de legătură ai serviciilor secrete ruse vor încerca, în perioada următoare, să destabilizeze România. Că, totodată, se urmăreşte crearea de tensiuni în Ungaria şi în România, cu scopul de a destabiliza Uniunea Europeană, în cadrul unui plan asemănător cu revoluţiile din statele arabe, şi că Rusia ar avea pregătită să pună în aplicare o aşa-numită „primăvară rusească” pentru a slăbi unitatea blocului comunitar în zona estică a Europei.

Să plasăm aceste avertismente în contextul revirimentului, la nivelul întregii Europe, al partidelor ultranaţionaliste – un curent întreţinut de la Kremlin, după cum atrage atenţia Stratfor. Și, apoi, să le punem față în față cu două evenimente recente înregistrate în România. Două evenimente care nu seamănă între ele, care nu au aceeași cauză, care nu au aceiași actori. Reușite însă, par să fi avut un beneficiar comun: puterea de la Kremlin.

Noiembrie. Confiscarea mișcărilor de stradă.

Privind la ceea ce se întâmpla în stradă încă din a doua zi a protestelor din noiembrie, izbucnite pe fondul tragediei de la Club Colectiv, am avut senzația că ne aflăm în pragul unei stări de anarhie, indusă, la care se lucra subteran.Temerea era cauzată de două situații: tentativa de confiscare a protestelor şi starea de confuzie intenţionat creată.

Privind cu atenție spre ceea ce se întâmpla în stradă, deja din a doua zi a manifestațiilor, am văzut că aceste proteste, născute din dorința sinceră a zeci de mii de oameni de a se implica într-o schimbare în mai bine a lucrurilor, au fost pe punctul de a fi deturnate, confiscate. Pericolul nu îl reprezenta confiscarea lor de către părerologi cu idei sterile și de către oportuniști, deşi riscau să le dilueze în irelevanță. Pericolul îl reprezentau manipulatorii, activiștii neocomunismului, activiștii pro-ruși, diversioniștii infiltraţi în piață, care făcea surfing pe valul de nemulțumire publică, având la purtător agende străine. Străine nu doar de interesele miilor de manifestanți, ci și de ale României. Au fost văzuți la mișcările de protest din marile orașe oameni despre care în presă circulau de mult timp informații că fac politica Moscovei și care distrăgeau atenția protestatarilor de la temele care au pornit mișcarea de stradă, strecurând discursuri anti-capitaliste, anti-occidentale, anti-NATO.

Pe de altă parte, în stradă au început să fie auzite sloganuri„Jos sistemul!” sau ”Toate partidele aceeași mizerie!”, care care s-au vrut intro al unei revendicări utopice și păguboase: înlăturarea instantanee a întregii clase politice. Idei inoculate prin mașini de propagandă, pentru că nu sistemul trebuie înlocuit – avem un sistem care funcționează, chiar și șhiopătând, pe fundamentul unei democrații liberale –, ci părți din el, oameni care greșesc, care se unesc în conjurații ale disprețului față de lege, față de popor. E imposibilă înlăturarea unui sistem in integrum, și nicidecum peste noapte, fără a afecta stabilitatea și funcționarea unui stat. O perioadă, fie și relativ scurtă, de vid de putere în instituțiile-cheie ale statului, de haos ar fi putut avea urmări catastrofale în actualul context geopolitic frământat, instabil, în care trăim cu amenințarea unei politici extrem de agresive a Rusiei. Pentru a înțelege ce ne-ar fi putut aștepta în condițiile destabilizării țării, e suficient să privim la ceea ce, în condiții asemănătoare, s-a întâmplat în Ucraina ori în Republica Moldova.

Decembrie. Atentatul de la Târgu Secuiesc, din fericire, dejucat.

Un comunicat al DIICOT anunță că un individ a încercat să pună la cale detonarea unui dispozitiv exploziv. Asta, de 1 Decembrie, o dată cu o semnificaţie aparte pentru România. În plus, în inima Ardealului, la Târgu Secuiesc, zonă marcată de mult timp de tensiuni interetnice. Ceea ce era pe punctul de a deveni un atentat nu este actul vreunui găinar ratat. Omul, Beke Istvan, este membru al unei grupări naţionalist-extremiste Mişcarea de Tineret 64 de Comitate – HVIM Ungaria. DIICOT, care i-a dejucat planul, susține că există suspiciuni că acţiunea ar fi fost parte a obiectivelor revizionist-separatiste pe care HVIM le promovează în Transilvania „în scopul realizării, inclusiv prin acte de violență îndreptate împotriva cetăţenilor români și a bunurilor acestora, a dezideratului de îngreunare/împiedicare a autorităților române în actul de exercitare a puterii de stat în zona așa-zisului Ținut Secuiesc, ca etapă a procesului ce vizează refacerea «Ungariei Mari».”

După arestarea lui Beke Istvan, au urmat fel de fel de alte reacţii smintite. De la cele propagate de voci politice româneşti – e adevărat, nu ocupante ale prim-planului scenei –, la voci din media şi de pe reţelele de socializare. Unii o fac deliberat. Sunt cei care incită la ură între români şi maghiari. O declaraţie care pune gaz pe foc, extinzând acuzațiile spre o zonă largă a maghiarimii, a fost făcută de Bogdan Diaconu, preşedintele Partidului România Unită, un partid anti-sistem, ultranaţionalist, ce se vrea un răspuns la iredentismul maghiar. „Partidul România Unită, Partidul lui Vlad Țepeș, va desființa UDMR prin legea pe care am depus-o ieri la Parlament din nevoia de auto-apărare a statului român în fața separatismului etnic care amenință, mai nou, cu violența extremă și cu atentate teroriste! Vă reamintesc că UDMR a sponsorizat cu bani și a desfășurat activități anti-românești împreună cu organizația teroristă «Mișcarea celor 64 de comitate» (HVIM) care a vrut să-i arunce în aer pe românii prezenți la parada de 1 Decembrie de la Târgu Secuiesc”, declară dl Diaconu. Ca o paranteză, un personaj intrat în politică în urmă cu 15 ani, în PSD-ul condus de Ion Iliescu, de unde a trecut, o vreme, la PC-ul turnătorului la Securitate Dan Voiculescu, reîntorcându-se apoi la PSD, ale căror jocuri le-a făcut, în vara loviturii de stat eşuate, marca USL, şi prin intermediul postului guvernamental rus Vocea Rusiei.

Alţii incită involuntar la ură interetnică. Din ignoranţă. Sunt cei care aruncă în derizoriu acţiunea de la Târgu Secuiesc a autorităţilor şi propagă, prin mass-media ori pe reţelele de socializare, mesaje cum că SRI şi DIICOT l-au luat pe sus pe Beke Istvan doar pentru imagine. Punându-i, astfel, o aură de martir nefăcând altceva decât să inflameze spirite deja încinse.

După cum prezintă autorităţile lucrurile, ceea ce era pe punctul de a se întâmpla în Târgu Secuiesc miroase a provocare. Să ne imaginăm ce ar fi urmat – în afară de zeci, poate sute de victime – dacă atentatul nu ar fi fost dejucat: s-ar fi ajuns la valuri de ură care propagau, la rându-le, altele şi altele, la tensiuni interetnice ce ar fi riscat să scape de sub control şi, cum menționa DIICOT, la îngreunarea sau chiar împiedicarea autorităților în actul de exercitare a puterii de stat. Să ne amintim cum au degenerat lucrurile în martie 1990, la Târgu Mureş, într-un alt scandal la care s-a ajuns pe fondul diversiunilor şi al manipulărilor. Atunci, vârfurile Uniunii Vatra Românească, un partid ultranaţionalist înţesat de foşti membri ai Securităţii, şi ale Uniunii Democratice Maghiare – încurajate în acest scandal al lor, scria presa vremii, de exponenţi ai nou-instalatei puteri, cu legături indubitabile cu regimul de la Moscova – începuseră să se acuze reciproc, în mod public. Românii erau acuzaţi de intoleranţă faţă de dorinţa maghiarilor de a avea şcoli şi universităţi în limba maghiară. Ungurii, de profanarea unor statui-simbol ale românimii, de răspândirea de manifeste cu informaţii false şi chiar de atacarea unor familii de români. Ce a urmat acestui schimb de replici la nivel politic se ştie: două zile de bătăi şi vandalisme, soldate cu cinci morţi, cu mai mult de 270 de răniţi, cu sedii de partide distruse şi o biserică incendiată, şi o lungă perioadă de timp marcată de tensiuni interetnice în zonă.

Având în vedere avertismentele lansate României şi de Centrul Strategic Euro-Asiatic de Informaţii, şi de Stratfor, e greu de crezut că aceste două evenimente recente sunt doar coincidenţe.

Autor: Melania CINCEA

Articolul a fost publicat în:

timpolis.ro

putereaacincea.ro

la data de: 7 decembrie 2015

ANDREI PLEŞU: ” … ar fi nedrept să spunem că, în afară de Noica şi de ce era în jurul lui, cultura românească era, cum a spus odată Ioan Petru Culianu şi nu am fost de acord cu el, o Siberie. ”

27 octombrie 2015 Lasă un comentariu

   Atunci când o talentată jurnalistă cum este Melania Cincea, cu mare respect față de cititorii săi și față de menirea ei ca jurnalist, intervievează o personalitate de talia lui Andrei Pleșu, nu poate să iasă decât un interviu remarcabil.

Andrei Pleșu

Andrei Pleşu: „Sunt exasperat de modul în care arată şcoala românească”

Melania CinceaCând, din postura de jurnalist, îl ai ca intervievat pe Andrei Pleşu, e dificil să te opreşti doar asupra câtorva teme de discuţie. Pentru că Andrei Pleşu electrizează cititorul, (tele)spectatorul, scriind şi vorbind despre teme profunde, abordate prin prismă filosofică, cu aceeaşi lejeritate cu care realizează, cu un umor tonic, contagios, veritabile radiografii ale societăţii româneşti.

Am luat ca puncte de reper ale discuţiei pe care am avut-o dialogurile cu Gabriel Liiceanu, proiectele sale viitoare, frumuseţile uitate ale vieţii, pe care şi le permite acum sau după care încă tânjeşte, prezenţa îngerilor în viaţa sa, a noastră, dar şi vieţuirea într-un timp incult şi agresiv, reversul succesului de public ori atacurile verbale de care are încă parte, prin raportarea sa, ca intelectual public, la fostul preşedinte Traian Băsescu.

***

Deşi am avut scrupulul de a nu monopoliza pe termen indefinit scena, am continuat să primim reproşul că am încălecat samavolnic ambianţa culturală”

Domnule Andrei Pleşu, Humanitas a anunţat lansarea, luna viitoare, a Dialogurilor de duminică. O introducere în categoriile vieții. Care va reuni cele 18 dialoguri pe care le-aţi avut cu domnul Gabriel Liiceanu, în emisiunea „50 de minute cu Pleșu și Liiceanu”. De ce aţi renunţat la ea?

Adevărul e că puteam continua, nu am avut niciun fel de oprelişti. A fost dorinţa noastră să nu mergem mai departe pentru că, sincer vorbind, o prestaţie săptămânală de aproape o oră, pe teme destul de grele, a sfârşit, după câteva luni, prin a ne obosi. Ne-am gândit că e bună o pauză. De altfel, acoperisem deja un repertoriu destul de cuprinzător de subiecte şi ne-am spus că se impune „o haltă de ajustare”.

În plus, sunt de părere că nu e bine să te eternizezi pe „micul ecran”. Până la urmă, lucrurile se banalizează, intră într-un fel de rutină şi cred că nu şade bine să devii un „meniu” obligatoriu, o voce „indispensabilă”. Amuzant este că, deşi am avut scrupulul de a nu monopoliza pe termen indefinit scena, am continuat să primim reproşul că am încălecat samavolnic ambianţa culturală, că suntem băieţii răi care nu-i lasă pe tineri să se manifeste, că suntem conservatori, reacţionari, retrograzi şi, mai ales, exclusivişti: vrem să fim peste tot, vrem să evacuăm orice urmă de creativitate care nu ne aparţine. Pe scurt, nu ne iubim decât pe noi.

A te iubi pe tine însuţi nu e neapărat rău. Dimpotrivă – aşa ne învaţă discursurile de dezvoltare personală…

Mie personal nu prea îmi iese. Părerea mea despre mine este, sincer vorbind şi fără cochetării, modestă. Numai eu ştiu tot ce trebuie ştiut despre mine. Nu am motive să fiu euforic.

Lăsând la o parte cârcotelile unuia sau ale altuia, articolele dumneavoastră şi ale domnului Liiceanu fac un număr record de accesări, unele devin chiar virale. La fel, apariţiile dumneavoastră la televizor au o mare priză. Deci, sunteţi ceruţi de public.

Şi pe noi ne bucură să vedem că există încă un ecou al prezenţei noastre, dar dorinţa noastră nu este să umplem scena. Am fi bucuroşi să vedem apărând o nouă generaţie de tineri de valoare, iar noi să putem să ne asociem succesului lor. De altfel, această generaţie nouă există deja, numai că cei care sunt mai zgomotoşi şi mai resentimentari nu sunt şi cei mai performanţi.

 

„Ideea că noi suntem un fel de apariţii colaterale în drumul public al lui Traian Băsescu e jenantă”


Aţi fost, de nenumărate ori, ţinta unor atacuri verbale violente, care includ o gamă largă de imprecaţii. Ceea ce, deduc, înseamnă că reprezentaţi un pericol. Pentru ce sau pentru cine?

Vă spun sincer că nici eu nu ştiu şi nu înţeleg. Nu suntem angajaţi politic şi nu avem iniţiativa unor răfuieli agresive cu alţii. De regulă, alţii declanşează ofensiva. Ceea ce ni se reproşează este că suntem băsişti, ceea ce e ridicol. Şi, de altfel, nedemocratic. De ce ar deveni cap de acuzare o opţiune politică? Pe de altă parte, ideea că ne-am risipit, halucinaţi, în ample texte „omagiale”, că am defilat braţ la braţ cu preşedintele Băsescu, că am fost „curtea” lui fidelă şi patetică e o fumigenă. În plus, cred că toţi trei (Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici şi Gabriel Liiceanu – n.a.) am fost inventaţi înainte de Traian Băsescu şi sper să supravieţuim carierei lui politice. Ideea că noi suntem un fel de apariţii colaterale în drumul public al lui Traian Băsescu e jenantă.

Vă mărturisesc, fără să dau nume, că am întrebat odată un tânăr prieten care era şi el, tangenţial, implicat într-un grup de bombănitori, cu ce am reuşit să-l enervăm atât. Mi-a spus foarte cinstit şi l-am apreciat pentru asta: „Domnule Pleşu, mă oftic. Dacă domnul Patapievici sau domnul Liiceanu face o conferinţă, se umple sala. Dacă o fac eu, vin 15 inşi.” I-am spus: „Îmi pare rău, dar nu e vina noastră. Fă ceva care să atragă lumea. Nu se poate să te superi pe partenerul de viaţă publică, dacă ţie nu-ţi iese formula.”. Şi apoi succesul de public nu e, neapărat, o garanţie de posteritate. Există inşi hiperdotaţi în meseria lor, care n-au dimensiune histrionică, n-au vocaţia comunicării la rampă. Asta nu le micşorează valoarea. Nu e igienic să vrei ce nu-ţi stă în fire.

Cunosc personal oameni de primă mână, oameni de mare anvergură, cum este, de exemplu, Andrei Cornea, care n-au, după părerea mea, aureola publică pe care ar merita să o aibă. Andrei Cornea este un om extrem de bine pregătit, e şi un excelent gazetar, un excelent filolog, un mare traducător – acum a scris şi un roman remarcabil. Este un fenomen. Ei, cu toate acestea, nu are tipul de „carismă” care să-l aducă în atenţia publicului larg, aşa cum ar merita. Aici intră în joc destine, naturi, amprente stilistice care nu pot fi „regizate” din afară. Şi, oricum, idolatrizarea unui succes conjunctural nu e decât o proastă investire a orgoliului.

 

„Atmosfera din şcolile noastre formează un fel de băieţi veseli care trăiesc la suprafaţă, în mod euforic”


Referindu-se la Constantin Noica, domnul Horia Roman Patapievici afirma, la un moment dat, că, „într-un timp incult şi agresiv, Noica a practicat o sihăstrie a culturii”. Trăim şi noi acum, sub alte forme, un timp incult şi agresiv. La ce antidot ar trebui să recurgem?

O uşoară corectură: ar fi nedrept să spunem că, în afară de Noica şi de ce era în jurul lui, cultura românească era, cum a spus odată Ioan Petru Culianu – şi nu am fost de acord cu el –, o Siberie. Nu, au existat şi atunci mari poeţi, mari scriitori, mari artişti. Dacă a existat o anumită tensiune, era una între literaţi şi filosofi – filosofii nu le acordau destulă atenţie literaţilor, iar aceştia simţeau că ceilalţi au, uneori, un tip de ecou care le ştirbeşte lor nimbul public. Am avut însă mulţi oameni de cultură care au „rezistat” miraculos nu pentru că regimul era tolerant, ci împotriva regimului, adică au rezistat tenace restricţiilor, limitelor, presiunilor.

Revenind la întrebare, acum, lucrurile sunt altfel colorate. Nu am decât un răspuns: ambianţa „incultă şi agresivă” are ca sursă lipsa educaţiei. Eu sunt exasperat de modul în care arată şcoala românească, începând de la cursul primar şi terminând cu facultatea, dar mai ales şcoala generală. Pentru mine, acolo este explicaţia derapajelor noastre sociale şi culturale şi acolo ar putea fi soluţia. Dar îmi pare rău să o spun, atmosfera din şcolile noastre, atât cât o pot eu percepe, incluzându-i şi pe profesori – care, sigur, au salarii mici, nu au prestigiul pe care l-ar merita – este o atmosferă care nu formează oameni întregi, oameni cu deprinderi culturale, ci formează un fel de băieţi veseli care trăiesc la suprafaţă, în mod euforic. Sunt, e adevărat, şi excepţii. Cunosc tineri excepţionali, dar meritul e mai mult al lor, al eforturilor lor, al opţiunilor lor intime decât al mediului care i-a format.

CV Andrei Pleşu

Andrei Pleşu s-a născut în 1948, la Bucureşti.

A absolvit Facultatea de Arte Plastice, Secţia de istoria şi teoria artei. A obţinut doctoratul în istoria artei la Universitatea din Bucureşti, cu teza Sentimentul naturii în cultura europeană.

Lector universitar (1980 – 1982) la Academia de Arte Plastice, Bucureşti, unde a predat cursuri de istorie şi critică a artei moderne româneşti.

Profesor universitar de filozofie a religiilor, la Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucureşti (1991 – 1997).

Este fondator şi director al săptămânalului de cultură Dilema (ulterior Dilema veche), fondator şi preşedinte al Fundaţiei Noua Europă, rector  al Colegiului Noua Europă (1994 – 2014), membru al World Academy of Art and Science şi al Académie Internationale de Philosophie de l’Art, dr. phil. honoris causa al Universităţii „Albert Ludwig”, din Freiburg im Breisgau şi al Universităţii Humboldt din Berlin, Commandeur des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d’Honneur.

Scrieri: „Călătorie în lumea formelor”, Meridiane, 1974; „Pitoresc şi melancolie. O analiză a sentimentului naturii în cultura europeană,” Univers, 1980, Humanitas, 1992; Francesco Guardi, Meridiane, 1981; „Ochiul şi lucrurile”, Meridiane, 1986; „Minima moralia. Elemente pentru o etică a intervalului”, Cartea Românească, 1988, Humanitas, 1994 (trad.: franceză, germană, suedeză, maghiară, slovacă); „Jurnalul de la Tescani”, Humanitas, 1993 (trad.: germană, maghiară); „Limba păsărilor”, Humanitas, 1994; „Chipuri şi măşti ale tranziţiei”, Humanitas, 1996, Eliten – Ost und West, Walter de Gruyter, Berlin – New York, 2001; „Despre îngeri”, Humanitas, 2003 (trad.: franceză, maghiară, germană, engleză, polonă); „Obscenitatea publică”, Humanitas, 2004; „Comèdii la Porţile Orientului”, Humanitas, 2005; „Despre bucurie în Est şi în Vest şi alte eseuri”, Humanitas, 2006; „Note, stări, zile”, Humanitas, 2010; „Despre frumuseţea uitată a vieţii”, Humanitas, 2011; „Faţă către faţă”, Humanitas, 2011; „Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, Humanitas, 2012; „Din vorbă-n vorbă. 23 de ani de întrebări şi răspunsuri”, Humanitas, 2013; „O idee care ne suceşte minţile” (în colaborare cu Gabriel Liiceanu şi Horia-Roman Patapievici, Humanitas, 2014; numeroase studii şi articole în reviste româneşti şi străine.

Sursă CV: Editura Humanitas

„Atunci când îmi «iese» un text, mă bucur, dar nu mă simt responsabil că-mi iese”

Comèdii la porţile Orientului este un volum în care surprindeţi în radiografii clare România „fără fard, cea dezbrăcată de sclipici şi livrată cu toate scrântelile, ezitările, boacănele, excesele şi abdicările ei postdecembriste”. Sunt aproape zece ani de la editarea sa. Nu v-aţi gândit la o ediţie adăugită, ca să întregiţi tabloul acestor ani?

E drept că am scris şi după 2004, câte două articole pe săptămână – ceea ce, mărturisesc, mă cam epuizează şi, din păcate, îmi lasă puţin timp pentru proiectele proprii. Editura mi-a propus să continuăm şi nu am decât să fac, împreună cu ei, o selecţie a acestor texte. Am, însă, o mică rezervă. Una vanitoasă. Printre reproşurile care mi se aduc îl regăsesc şi pe acela că scot, preponderent, cărţi de articole. Pe de altă parte, asta-i situaţia, există şi cariera de publicist.

Dar sunt eseuri – excepţionale şi ca fond, şi ca formă – care se recitesc cu plăcere după ani de la publicarea iniţială. În plus, nu toată lumea le-a parcurs atunci şi mai sunt noile generaţii care nu aveau cum să le citească la vremea lor. Şi care, dacă sunt interesate, îşi pot forma mai simplu o opinie faţă de ceea ce a fost, citind eseuri adunate într-o carte, decât colindând arhive ori navigând în imensitatea internetului.

Sunt bucuros de perspectiva asta şi va trebui să trec peste vanitate şi să fac ceea ce mi s-a dat să fac. Trebuie să vă spun, apropo de imaginea mea despre mine, că, atunci când îmi „iese” un text, mă bucur, dar nu mă simt responsabil că-mi iese. Unui om care are anumite dexterităţi îi ies anumite lucruri. Dar nu e meritul lui. Cum nu e meritul unei femei frumoase că e frumoasă. Dacă începi să faci din asemenea reuşită un început de statuie, eşti prost situat şi-ţi pierzi talentul.

„Omul este o fiinţă de interval”

Sunteţi la o reeditare a tratatului dumneavoastră de angelologie, Despre îngeri. Cum s-a născut interesul pentru acest subiect?

S-a născut înainte de 1989, pe vremea când eram la Tescani şi când, în mod paradoxal, m-am simţit foarte liber – eram izolat, nu-mi suna telefonul – şi puteam să-mi văd de lucrurile care îmi plăceau, fără să am, atunci, nicio perspectivă asupra viitorului şi asupra acestei cărţi. Nu-mi puteam imagina, la vremea respectivă, că voi putea publica o carte despre îngeri.

Punctul de pornire a fost o temă pe care o aveam mai dinainte, una din temele dominante ale metabolismului meu intelectual: tema intervalului. Eu cred că omul este o fiinţă de interval, cred că etica este o disciplină a intervalului – cum te situezi într-un spaţiu care e mereu în mişcare. Aşa că mi-am pus problema aceasta şi în privinţa îngerilor. Mi-am spus că noi lucrăm, de obicei, „la două capete”, oamenii de o parte, Dumnezeu, de partea cealaltă. Or, între aceste capete, există un interval – cel puţin aşa ne spune teologia –, există lumea îngerilor. O lume care face „naveta”: ia rugăciunile oamenilor şi le duce către Dumnezeu, ia gândurile divine şi le distribuie către oameni. Îngerii sunt nişte comunicatori, nişte transmiţători, nişte ambasadori. Pentru că Angelos asta înseamnă: ambasador, trimis.

Deci, m-a preocupat ce fac fiinţele astea intermediare, care e zona lor, cu ce se  ocupă, cum arată. Pe reflecţiile astea, am pornit cercetarea.

Scrieţi, în acest volum, că „s-a spus mereu că îngerii sunt «dublul» ceresc al omului. Suntem mereu însoţiţi de «modelul» nostru, de portretul nostru îmbunătăţit.”. Dumneavoastră i-aţi simţit prezenţa?

Răspunsul e nu. Nu în mod evident. Am ghinionul să fiu preocupat de domenii care nu-mi fac niciun semn, nu-mi dau niciun brânci. Sau există şi varianta că mi se fac asemenea semne, iar eu nu le percep ca atare sau nu le înţeleg.

Cred că prezenţa dublului ceresc nu e o prezenţă de tip „camaraderesc”, în sensul curent: nu stă cu tine la masă, nu merge cu tine la plimbare – este o prezenţă discretă, dar permanentă şi bănuiesc că multe din lucrurile care ni se întâmplă sunt „sub control”. Adică, depind de instanţe care încearcă să armonizeze şi să determine anumite evoluţii. Iar eu mă las manipulat…

De altfel, majoritatea dintre noi nu percepem prezenţa acestui dublu ceresc, cum îl numiţi. De ce credeţi că suntem opaci?

Pe măsură ce trece timpul, suntem tot mai opaci la lucrurile care nu se văd. Apoi, pentru că binele, spre deosebire de rău, e mult mai discret. Răul e „spectaculos”. Adică, se întâmplă să simţi că e un drăcuşor prin preajmă, dar un înger, mai puţin. De ce? Pentru că îngerul, ca şi Creatorul lui, nu vrea să abuzeze de libertatea noastră. Răul te invadează, te confiscă. Îngerul vrea să participi în mod liber la opţiunile şi la viaţa ta. Din cauza asta, intervenţia lui nu este agresivă, spectaculoasă. Îmi pot imagina că, atunci când procedăm greşit, el suferă împreună cu noi, e trist când vede în ce hal suntem, cum ne purtăm. Dar contez pe faptul că, la Judecata de Apoi, ne va ţine partea…

„Există un fel de vampirizare care, ca ambalaj, seamănă a preţuire”


„Dacă îţi acorzi un cât de mic răgaz, dacă arunci, de jur împrejur, o privire odihnită, curioasă şi nepătimaşă, vei găsi destule argumente să te bucuri”,
scrieţi în volumul Despre frumuseţea uitată a vieţii. De ce frumuseţi uitate ale vieţii vă bucuraţi acum?

Am crezut că, pe măsură ce mă retrag, voi fi mai liber. Anul trecut m-am şi pensionat de la institutul unde lucram şi m-am gândit: gata, începe viaţa! Ei, nu. Toată lumea se gândeşte că sunt, în sfârşit, liber şi pot fi abordat.

Mă plâng mereu – deşi, probabil, e şi vina mea – că există un fel de vampirizare care, ca ambalaj, seamănă a preţuire, dar care, la bază, e de multe ori, mult mai meschină. M-a sunat, de exemplu, cineva de la Sindicatul benzinarilor şi mi-a spus că fac o petrecere, întrebându-mă dacă nu aş vrea să vin eu să le-o deschid. Sau m-a sunat o doamnă care s-a recomandat: „Sunt cutare, nu aveţi cum să mă cunoaşteţi, sunt persoană fizică. Am un bun prieten care vă citeşte şi, peste două săptămâni, o să fie ziua lui. Îi oferim o masă şi m-am gândit să veniţi şi dumneavoastră, să-i facem o surpriză.”

Deci, ideea este că eşti utilizabil, că eşti un fel de ingredient „picant”. Nimeni nu se gândeşte dacă ai timp, energie sau, pur şi simplu, chef pentru asemenea „prestaţii”, dacă nu ai şi tu proiecte personale, pe care ai dreptul să le împlineşti. Rezultatul e că gâfâi. Nu pot livra non-stop.

Mă bucur, însă, de unele întâlniri cu prietenii. Prietenia e o dimensiune uitată a vieţii, din păcate. Apoi, mi s-a întâmplat să mă bucur de câţiva tineri pe care îi văd evoluând. Îmi place să mă gândesc la unele întrebări pe care le am de ani de zile şi la care, probabil, nu o să am răspuns, dar a cădea pe gânduri e, în sine, o plăcere. În rest, sunt încă în stare să mă bucur de un vin bun, de o prezenţă agreabilă, feminină dacă se poate, dar nu sunt un vicios, cred, şi nici un mare consumator.

Ceea ce însă îmi lipseşte în mod acut este sentimentul libertăţii proprii. E, de altfel, o boală generalizată, vorba cea mai frecventă în convorbirile noastre fiind „Sunt ocupat”. Am uitat cu toţii că a fi ocupat înseamnă a nu fi liber, a trăi exact atât cât ţi se dă de trăit, Or, asta e ucigător şi pentru minte, şi pentru suflet, şi pentru sănătate. Eu sunt ocupat, încă sunt prea ocupat. Aş vrea să nu mai fiu aşa ocupat, să nu mai fiu „ghişeu”.

Pentru a mă încuraja, Horia Patapievici mi-a semnalat, la un moment dat, un pasaj foarte amuzant din Isaiah Berlin: „Mă simt, uneori, intelectualul-taxi”. Pe mine, atitudinea asta mă irită.

Doamnei care m-a invitat pe post de Florin Salam, la petrecerea prietenului, i-am spus: „Nu vă daţi seama că stric petrecerea? Nimeni nu o să se mai simtă bine, când apar eu proţap acolo, la masă. Ei nu mă ştiu. Eu nu-i ştiu. Faceţi un deserviciu tuturor.” Şi doamna a început să plângă. Nu înţelegea. Şi asta e o problemă. Raporturile între oameni s-au modificat atât de masiv, atât de mult s-a schimbat felul de a fi, ideea despre politeţe, despre maniere, încât unii nu înţeleg ce-ai cu ei dacă îi respingi. Nu mai există ideea că sunt lucruri care se fac şi lucruri care nu se fac. Acum, orice se face.

 

„Vreau să scriu o carte despre destin”

Care sunt proiectele la care lucraţi?

Am în cap o carte şi sper să reuşesc să fac ceva. O carte despre destin. Nu o gândesc ca pe o carte de tip tratat, am renunţat de mult să mai promit soluţii definitive – şi cred, de altfel, că cititorul de azi nu mai are timp să citească 300 – 400 de pagini, pe o anume temă. Deci, vreau să scriu o carte care să fie făcută din fragmente. Adică, vreau să citesc cât pot pe tema asta, să reflectez liber şi să fac comentarii. Şi pe urmă să adun aceste note, poate repartizate pe câteva rubrici mari, într-un volum, astfel încât cititorul să poată deschide cartea şi să o frunzărească, destins. Trebuie să admitem că şi modul de a citi s-a schimbat în ultimul timp, ca efect al internetului. Vreau să mă strecor printre breşele încă existente ale acestei „noutăţi” şi să ofer o carte încă „digerabilă”…

Autor:   

Articolul a fost publicat pe:

timpolis.ro

putereaacincea.ro

Data publicării pe ambele siteuri:

26 octombrie 2015

MELANIA CINCEA: „Nu înțeleg apoi cum un om al cărui nume a fost pomenit ca fiind implicat în evenimentele din Decembrie 1989, de partea celor care au tras, poate ajunge superiorul unor procurori care anchetează acele evenimente. Mă refer la Tiberiu Nițu … ”

24 octombrie 2015 2 comentarii

Melania Cincea nu înţelege:

„Nu înțeleg cum se poate dispune clasarea unui dosar care vizează omorârea câtorva sute de oameni…”

„Nu înțeleg cum se poate dispune clasarea unui dosar care vizează omorârea câtorva sute de oameni, în condițiile în care, din 2010, în România omorul este imprescriptibil. Nici cum Parchetul General poate trece peste o decizie a CEDO … „

„Nu înțeleg apoi cum un om al cărui nume a fost pomenit ca fiind implicat în evenimentele din Decembrie 1989, de partea celor care au tras, poate ajunge superiorul unor procurori care anchetează acele evenimente. Mă refer la Tiberiu Nițu… „

„Nu înțeleg de ce, de ani și ani de zile, CSM nu s-a autosesizat …”

„Nu înțeleg de ce, acum, Parchetul General a trecut sub tăcere numele procurorilor militari care au dispus clasarea dosarului …”

Chiar şi citind doar atât şi interesul pentru articolul frumoasei şi talentatei  jurnaliste bănăţence trebuie să fi trezit interesul. 

NU ÎNŢELEG

Sunt câteva lucruri privind clasarea dosarului Revoluției, pe care nu reușesc să le înțeleg.

Melania CinceaDosarul Revoluției, clasat ieri de Parchetul General, a vizat uciderea a 709 oameni, rănirea prin împușcare a 1.855, rănirea în alte împrejurări a 343 de persoane și reținerea a 924 de oameni, în timpul evenimentelor din Decembrie 1989. Este o decizie pe care o consider sfidătoare. Și care e însoțită, din punctul meu de vedere, de câteva semne de întrebare.

Nu înțeleg cum se poate dispune clasarea unui dosar care vizează omorârea câtorva sute de oameni, în condițiile în care, din 2010, în România omorul este imprescriptibil. Nici cum Parchetul General poate trece peste o decizie a CEDO, atâta vreme cât Convenția Europeană a Drepturilor Omului are prioritate în raport cu dreptul intern. Iar CEDO a stabilit, în 24 mai 2011 că omorurile comise în timpul Revoluției nu se prescriu, deci anchetele trebuie duse la final, stabilind că a fost încălcat art. 2 din Convenție, privind dreptul la viață,  prin ineficiența acestor anchete, tergiversate, fără motiv, ani și ani de zile.

Nu înțeleg apoi cum un om al cărui nume a fost pomenit ca fiind implicat în evenimentele din Decembrie 1989, de partea celor care au tras, poate ajunge superiorul unor procurori care anchetează acele evenimente. Mă refer la Tiberiu Nițu, numit, în aprilie 2013, procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Asta deși, în toamna lui 2012, în presă apărea informația că dl Niţu a clasase dosarele Revoluţiei. Iar în primăvara lui 2013, într-un interviu acordat ziare.com, generalul Dan Voinea readucea în spațiul public informația că, în Decembrie 1989, militar fiind, Tiberiu Nițu a deschis focul asupra mulţimii. O informație pe care însuși dl Nițu o confirma, într-un interviu pentru Adevărul, în 2010, declarând: „Era concepţia aia că se trage din casele din apropiere. Şi când s-a zis foc spre casele alea…, am executat foc! Eu, civilii de pe lângă mine care aveau arme, colegii mei, toată lumea. Am tras acolo, dar nu era nimeni. Atât. Alea au fost singurele momente, în noaptea de 22 spre 23 decembrie. De ce să mint? Aş putea să mint, dar n-am niciun interes să ascund. N-am făcut nimic nelegal, n-am împuşcat pe nimeni, n-am omorât pe nimeni. Cu ce sunt vinovat?” De ce s-a mai tras în noaptea de 22 spre 23 Decembrie 1989 și la ordinul cui? Regimul Ceaușescu fusese înlăturat,  iar soții Ceaușescu erau deja la cazarma de la Târgoviște, unde li se pregătea simulacrul de proces, finalizat în două zile, fără drept de recurs, prin executarea celor doi.

Și colateral, privind spre episodul numirii conducerii Ministerului Public, din primăvara lui 2013 – care încăierase Puterea cu Opoziția, oameni ai Puterii cu oameni ai Puterii, societate civilă și presă cu clasa politică – nu înțelegeam schimbarea de atitudine a fostului președinte Ion Iliescu față d-na Kövesi. În plin scandal pe tema numirii conducerii Ministerului Public, dl Iliescu declara că un om nu poate fi blamat pe viaţă pentru că a avut o funcţie. Asta, după ce, la Referendumul din iulie 2012, când Parchetul General intrase pe firul fraudelor puse la cale de Putere, o înfierase cu mânie proletară: “Nu credeam că, după Revoluţia din Decembrie 1989, îmi va fi dat să asist la asemenea manifestări de un primitivism feroce – procurori care dau năvală peste oameni în case, în mediul rural, pentru a-i chestiona dacă au fost la vot pentru Referendum. În ce lume trăim?!!! De unde au răsărit asemenea specimene, venite parcă din grote primitive? Dar, mai ales, cine i-a trimis într-o asemenea misiune? (…) Desigur, răspunderea revine conducerii Parchetului General, care a acţionat la comandă.”

Nu înțeleg de ce, de ani și ani de zile, CSM nu s-a autosesizat și nu a verificat ce scurt-circuite sunt în acest dosar, cine și cu ce scop le produce.

Nu înțeleg de ce, acum, Parchetul General a trecut sub tăcere numele procurorilor militari care au dispus clasarea dosarului. De ce nu-și asumă rezoluția, dacă e corectă?

Certitudinea este că România a fost singura ţară din Europa de Est în care schimbarea de regim din 1989 s-a lăsat cu răniţi și morți. Mii de răniți. Și 1.104 morţi. 162 până la căderea lui Nicolae Ceaușescu, în 22 Decembrie 1989, iar 942, după aceea, până în 27 Decembrie 1989. Cifre fără relevanță, însă, pentru procurorii care, de 25 de ani, au jucat un fel de leapșă cu dosarul Revoluției. Până în 23 octombrie 2015, când au decis să-i pună cruce.

Autor: 

Articol publicat pe siteurile:

timpolis.ro şi putereaacincea.ro

Data publicării (pe ambele siteuri):

24 octombrie 2015

Liviu Dragnea vrea să impună „Legea pumului în gură”

28 septembrie 2015 3 comentarii

Motto:

„Pe principiul lucrul manual e lucrul bine făcut, pumbul băgat în gură este cea mai bună soluţie atunci când cineva vrea să te critice.” – Definiţia Legii pumnului în gură

 * * * * *

Gata cu bagabonțeala liberei exprimări.

Dacă mai zici de cineva că e penal pentru că se înscrie într-un partid ai pus-o.

De exemplu, să luăm un partid în care nimeni nu are probleme cu justiţia, să zicem PSD. Dacă zice de cineva care face parte din acel partid că este penal pentru că toţi partidul este penal deoarece este şi va  fi conduşi de un preşedinte penal, ai pus-o. 30.000 de lei amendă pentru defăimarea tipului şi 60.000 de lei amendă pentru defăimarea partidului.

Păi poţi să spui cu mâna pe inimă că Victor Ponta este puşcăriabil doar pentru că nişte procurori au adus nişte probe împotriva lui chiar dacă averea lui e mai mare binişor decât a câştigat? Nu, el este victima unor procurori mârşavi …

La fel ci Liviu Dragnea, actualul şef interimar şi viitorul şef în toată regula al partidului? Nţţţ … şi el este victima ticăloşilor procurori…

Adică şi ce dacă a încălcat Legea electorală? A dat cuiva în cap? Şi ce dacă la referendumul pentru demiterea lui Băsescu votau şi morţii din cimitire? Păi la cât de detestat era Băse după cum spune Antena 3 nu ar fi fost păcast să voteze şi caprele de tăiat lemne din curtea Ocolului Silvic. Unde scrie că atunci când moare un om îşi pierde dreptul de a vota. Păi ce vină are el că a murit? Niciuna…

Deci dragnea nu e penal, PSD nu e penal,implicit nici membrii lui chiar dacă dau mulţi din liderii lui dau extemporale pe la DNA ca la balamuc.

Au vrut ei să le dea? Nu, deci le dau împotriva voinţei lor.

Înseamnă că penali sunt de fot procurorii … le încalcă oamenilor dreptul la liberă exprimare şi dreptul la liberă circulaţie.

Dacă să zicem că cineva vrea o autorizaţie să deschidă o fabrică de făcut găuri longitudinale  la macaroane şi se duce să ia autorizaţie iar domnul Şef care i-o dă zice: „OK, ţi-o dau, dar trebuie să contribui şi mata la conturile mele cu 20%” înseamnă că domnul şef este corupt, deci penal? Nu, el a dorit să contribuie la creşterea nivelului de trai din localitate. Păi nu este el locuitor al localităţii? Este.

Nu e luat şi el în calcul atunci când se calculează nuvelul mediu de trai al localităţii? Este …

Matematic vorbind,  statistica e cam aşa: Dacă un om mănâncă pe zi nouă pâini şi alţii din motive care nu  interesează statistica) mănâncă toţi la un loc o pâine, statistica va consemna că din cei zece, fiecare a mâncat în medie o pâine .. zece oameni, zece pâini …

Liviu Dragnea propune amenzi cuprinse între 1.000 și 30.000 de lei, dacă vizează o persoană fizică, și cu amendă de la 2.000 la 60.000 de lei pentru defăimare socială.

 Interesante sunt categoriile de persoane care nu vor mai putea fi defăimate, considerate a se distinge din punct de vedere social prin una sau mai multe trăsături de:

–  gen, (nu mai poţi spune că femeile care se prostituează pe Centură sunt curve – e discriminare de gen)

–  vârstă, (nu mai poţi spune că doamnele care au depăşit o vârstă sunt babe şi bărbaţii sunt boşorogi, discriminare de gen)

–  rasă, (nu mai poţi spune că japonezii sunt mici de statură – discriminare de rasă)

– religie, (nu mai poţi spune că Patriarhul Daniel a fost securist – e discriminare religioasă)

– origine etnică, (nu mai poţi spune bancuri cu unguroaice – e discriminare etnică)

– limbă maternă, (nu mai poţi spune nimic despre ce face mama fiicei lui Teo Trandafir cu limba – e discriminare de limbă maternă)

– tradiții culturale, (nu mai poţi spune că nu e în regulă că ţiganii îşi căsătoresc copii de mici – e discriminare de tradiţii culturale)

– orientare sexuală, (nu te mai poţi lega de astronomii cărora le plac  găurile negre, fiecare poate prezera orice fel de gaură – altfel este discriminare de orientatere sexuală)

– origine socială, (nu mai poţi spune de cineva că e tâmpit pentru că mă-sa a fost curvă şi taică-su beţiv – e disciminare de origine socială)

– dizabilități, (nu mai poţi spune  de cineva că nu poate sta în poziţia de drepţi pentru că i-a tăiat trenul picioarele – discriminare a celor cu dezabilităţi)

– boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA (Nu mai poţi spune de o blondă cu diabet că e dulce şi că refuzi să te culci cu cineva care e infectat cu HIV/SIDA – e discriminare.)

Totuşi, cea mai tare din discriminări este cea care se referă la:

–  apartenență politică… (nu mai poţi spune decivea din PSD (de exemplu Ion Iliescu)  că este comunist împuţit deoarece PSD e continuatorul de facto al PCR sau că e penal pentru că liderii pe care i-au ales sunt penali – e discriminare da apartenenţă politică … (De fapt aici e cheia întregii propuneri a lui Liviu Dragnea. E drept, el nu este penal pentru că este pesedist, e penal pentru că a furat de a rupt, greu de crezut însă este că există multe partide care ar promova un penal de teapa lui).

*****

Melania Cincea

În continuare, pe tema amenzilor propuse de Liviu Dragnea, articolul  Melaniei Cincea publicat pe timpolis.ro, în Revista 22 şi pe Contributors.

Minadev-ul lui Liviu Dragnea

Liviu Dragnea propune amenzi imense pentru defăimare socială. Printre cei vizați de protecție, politicienii. Sau, poate, mai cu seamă, ei. Rămâne speranța că parlamentarii vor avea o brumă de luciditate și nu vor vota o aberație anticonstituțională.

Președintele interimar al PSD, deputatul Liviu Dragnea, a depus la Senat Legea privind promovarea demnităţii umane şi toleranţei faţă de diferenţele de grup, un proiect care prevede, printre altele, ca defăimarea socială să fie sancționată cu amendă cuprinsă între 1.000 și 30.000 de lei, dacă vizează o persoană fizică, și cu amendă de la 2.000 la 60.000 de lei, dacă vizează un grup social.Prin defăimare socială înțelegânu-se, se arată în același proiect, fapta sau afirmația prin care o persoană este pusă în situație de inferioritate, „pe temeiul apartenenței sale la o categorie de persoane care se disting din punct de vedere social prin una sau mai multe trăsături de gen, vârstă, rasă, religie, origine etnică, limbă maternă, tradiții culturale, apartenență politică (sublinierea mea), orientare sexuală, origine socială, dizabilități, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA”. O exprimare care lasă loc abuzului.

Adică, în cazul în care acest proiect legislativ ar trece de Parlament, dacă scriu, de exemplu, despre plagiatul doctorului Victor Ponta, mușamalizat datorită funcției sale, pe care i-a făcut-o cadou PSD, se cheamă că l-am defăimat social și sunt pasibilă de o amendă de 30.000 de lei.

De aceeași sancțiune sunt pasibilă dacă scriu despre condamnarea inițiatorului acestei legi, dl Liviu Dragnea, în dosarul „Referendumul”. Și spun că decizia de condamnare nu s-a dat pentru îndemnarea la vot a populaţiei, cum susține și el, și staff-ul PSD, ci pentru modul în care, în calitate de vârf al PSD și pentru a favoriza liderul PSD, s-a făcut acest lucru. Adică, pentru fraudarea votului, un act prin care democraţia a fost pusă în pericol. Iar dacă adaug și că, în iulie 2012, USL pusese la cale, cu premeditare, o lovitură de stat – ratată milimetric, din fericire – înseamnă că declarațiile mele vizează și grupul social numit PSD, deci crește cuantumul amenzii.

Sau dacă scriu, cu exemple și argumente, că din 2012, de când USL preluase puterea, am asistat din partea PSD la un şir de acţiuni premeditate ce au avut ca scop major fuga de Justiţie, încălecarea acesteia şi protejarea marilor corupţi de partid, acţiuni ce trădează metehne de grup infracţional organizat, înseamnă că sunt pasibilă de o amendă de 90.000 de lei. Un cumul între amenda pentru defăimarea persoanei fizice (Victor Ponta, Liviu Dragnea, Șerban Nicolae etc. etc.), și cea pentru defăimarea grupului social PSD.

Acestei inițiative a lui Liviu Dragnea este dificil să-i găsești o altă justificare în afara intenției de a limita libertatea presei. Pentru că demnitatea unei persoane este protejată în momentul de față atât prin prevederi constituționale, cât și prin prevederi ale Codului Civil. Nu mai era nevoie de o lege suplimentară. Ceea ce nu prevede, însă, nici legea fundamentală, nici Codul Civil este referirea la apartenența politică a unei persoane.

Sub pulpana promovării toleranței și demnității umane, eu văd legea asta ca un grav atentat la libera exprimare, la libertatea presei. Un atentat la presa incomodă. Cu trei – patru amenzi de genul acesta, un jurnalist este scos din joc. Definitiv. Sau, pentru a le evita, se autocenzurează. Ceea ce înseamnă cam același lucru.

Inițiativa aceasta legislativă amintește de o alta – care, dacă  nu avea același scop, ar fi avut același efect –, a unui coleg de partid de-al domnului Drganea, până mai zilele trecute, contracandidat al său în cursa pentru șefia PSD. În toamna anului trecut, senatorul PSD Şerban Nicolae depunea la Senat o initiative legislativă care viza modificarea Codului Penal astfel încât cei care dezvăluie informaţii din dosare de corupţie să fie aruncaţi după gratii. Adică, nu numai procurori sau judecători care dau informaţii dintr-un dosar – stenograme sau rechizitorii –, ci și sau, mai ales, jurnaliştii, care le publică. Dacă ar fi reuşit să treacă această lege, ar fi însemnat că ar fi fost ţinute departe de atenţia presei şi a opiniei publice dosare penale sensibile deschise pe numele unor nume grele din partid. Pentru că, în lipsa unei presiuni publice şi dacă „norocul” face ca aceste dosare să ajungă la magistraţi obedienţi, problema, pentru învinuții/inculpații de lux, e ca şi rezolvată. În ultimii ani, au fost „n” dosare grele de corupţie, care au vizat oameni ce păreau, până la un anumit moment, intangibili, dosare care nu e sigur că ar fi avut finalul pe care l-au avut – condamnări, uneori cu ani grei de detenţie, şi dispuneri de confiscări de averi – dacă ar fi fost ţinute departe de ochii şi urechile presei şi, implicit, de presiunea societăţii civile sau a opiniei publice. Efectul initiațiative legislative a d-lui Șerban Nicolae a fost, în fond, tot o încercare de prevenire a defăimării sociale. A corupților și pușcăriabililor  cu carnet de partid și, mai ales, funcție în partid. Cei care, pe persoană fizică sau pe grup social, se simt defăimați social.

Rămâne speranța, infimă, că parlamentarii vor avea o brumă de luciditate și nu vor vota o astfel de aberație anticonstituțională, care îngrădește libertatea de exprimare și dă liber unei polițiii politice a gândirii. Un fel de minister orwellian al adevărului – Minadev.

Autor: Melania Cincea

Sursa: timpolis.ro 

Articolul a mai apărut şi în:

Revista 22 şi pe Contributors

Se află România sub dictatura SRI?

27 august 2015 Un comentariu

A ajuns SRI să se implice şi să controleze tot ce se întâmplă în  toate domeniile, Justiţia, Politica, Economia etc, fiind câmpuri tactice pentru acesta?

O fi  România un fel de dictatură în care dictatorul se numeşte SRI?

SRICred că una din scenele care ne-au devenit mai familiare decât este normal este aceea de a vedea politicieni importanţi în cătuşe.

De asemenea, absolut întâmplător, din dosarele unor astfel de politiciani „răsuflă” una sau alta, astfel încât în opinia publică să apară anumite concluzii la care justiţia va trbui să ajungă, creându-se astfel o presiune formidabilă asupra celor meniţi să judece.

Şi pantru ca nu cumva să fie oameni care nu înţeleg din acele comunicări de detalii din dosare, la televiziunile de ştiri se desfăşoară adevărate procese. Cine e un pic atent ca înţelege din primele cinci minute ale emisiunii respective care sunt concluziile.

Dacă aceste concluzii diferă în funcţie de televiziunea la care se desfăşoară emisiunea respectivă avem ceva ce pare comun… firul desfăurării emisiunilor. Toate par scrise de aceeaşi mână.

Interesant este că deşi justiţiei nu îi foloseşte deloc acea avalanşă de lucruri „scăpate” din dosare, aceasta pare a se simţi bine cu acele cătuşe de la articulaţii celebre, ţinând să transmită parcă, „ia uite cât sunt de puternică”. Doar că, şi aici apare o problemă. Pe mine m-a uimit întotdeauna senzaţia că lucrurile sunt forţate… cam ca şi cum un slăbănog îşi tot flexează muşchii …

Nu demult, generalului SRI Dumitru Dumbravă a declarat că justiţia este un câmp tactic pentru SRI.

Declaraţia ar fi trebuit să stârnească o adevărată furtună pentru că atunci când un serviciu secret are drept câmp tactic justiţia şi un om extrem de important din cadrul respectivului serviciu o recunoaşte în public se duce dracului puterea judecătorească.

Din modul în care CSM protestează pare că justiţia este cu bocancul SRI pe gât… singura chestie pe care o poate face fiind să se plângă cu jumătate de gură atfel riscând să moară sufocată… Păi în orice stat dictatorial, una din caracteristicile comune este tocmai implicarea serviciilor secrete în justiţie. Şi nu numai, şi în politică, şi în economie …

Atunci când a fost arestată Elena Udrea a începutr să vorbească de implicări nu tocmai OK ale generalului SRI Coldea.

Deși s-a încerct ridiculizarea doamnei Udrea pe mai multe paliere, totuşi generalul a trebuit să se ducă să dea socoteală în faţa Comisiei Parlamentare pentru Supraveghere a SRI. Aşa e legea.

Acea audiere a fost de un ridicol inimaginabil… Ceva de genul: „Bă ai făcut aia?” „Nu” „Deci domnul e nevinovat”.

Cam la fel s-a făcut şi când cu pozele de la Paris… A fost întrebat SRI dacă le-a făcut, acesta negat şi gata. Nici u  fel de alrfel de cercetări.

Aveai senzaţia că cei din Comisia Parlamentară pentru Supraveghere a SRI stăteai drepţi în faţa generalului.

Poate chiar asta se şi întâmpla, sunt curios câţi din cei din respectiva comisie erau ofiţeri sub acoperire. Cineva zicea că ar fi mai simplu să întrebăm câţi din ei nu sunt ofiţeri acoperiţi.  Sunt mai puţini.

Felul în care acea comisie se comporta nu duce la o concluzie extrem de urâtă. Politicul este sub controlul SRI. Şi nu numai politicul ci şi alte zone ale vieţii sociale de la noi.

Ba se vorbeşte şi de un control pe care l-ar avea asupra actualului Preşedinte cei de la SRI. Şi nu se când a fost ales ci cu mult înainte. SRI( i-ar fi netezit calea spre Cotroceni.

Aşa s-ar putea explica foarte simplu faptul că deşi PNL avea în statut ca anumite funcţii din conducere să necesite o vechime de ani de zile în partid, Iohannis a fost practic adus din afară şi „plantat” direct în vârf, în funcţia de vicepreşedinte.

Dar aceasta e altă poveste.

Practic duhoarea şi umbra de ghiaţă a SRI se simte cam peste tot ca ceva aflat cumva în planul doi de unde trage sforile.

Revenind la relaţia dintre Justiţie şi SRI, de mai multe ori în activitatea CSM apăreau momente în care părea a ieşi din modul obişnuit de funcţionare şi adpota câte o chestie care nu prea se aliniază la modul obişnuit de funcţionare.

– Generalul Dumitru Dumbravă, şeful Direcţiei Juridice a SRI, declara, într-un interviu, că instanţele de judecată au devenit un câmp tactic al serviciilor de informaţii … şi totuşi, nimeni nu se oripilază

– CSM a decis că declaraţia generalului Dumbravă nu a afectat independenţa Justiţiei, etc.

– SRI pare a fi ajuns să facă jocuri la nivel de decizie în  Guvern, ba chiar la  de decizii prim-ministeriale, la nivel de Guvern.

 – SRI a ajuns să influenţeze decizii în CSM, în Justiţie, în Parlament, la vârful CSAT şi la nivel de Preşedinţie?

Umbra SRI

În ultimii zece ani, s-a investit mult în creşterea forţei şi a performanţei serviciilor de informaţii – ceea ce e bine. Ce nu e bine este că avem un control civil al lor mult prea slab, aproape inexistent, în raport cu forţa dobândită de acestea – SRI pare că are deja influenţă asupra tuturor celor trei puteri ale statului şi, în plus, asupra Preşedinţiei.

Melania Cincea

Melania Cincea

Informaţia privind reconfirmarea în funcţia de subsecretar al Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă al MAI a lui Rareş Văduva, de către premierul interimar Gabriel Oprea, a trecut aproape neobservată. Mi se pare necesară o privire mai atentă. Şi nu doar din perspectiva faptului că această numire a fost prima decizie semnată de dl Oprea, ca premier interimar. O decizie ce poate fi şi întâmplare, chiar dacă generează întrebări de genul: De ce prima? şi De ce nu mai suporta amânare? Altul este, însă, aspectul care merită atenţie: dl Văduva a ajuns în staff-ul DIPI de la SRI, unde a lucrat în ultimii opt ani, inclusiv pe funcţii de conducere. În decembrie 2014, la câteva zile după pierderea alegerilor, premierul Victor Ponta l-a “desemnat să asigure îndeplinirea atribuţiilor de subsecretar de stat” la serviciul de informaţii al MAI. Pe care în decembrie 2012, dl Ponta îl trecuse din coordonarea ministrului de Interne în cea unui secretar de stat şi a doi subsecretari de stat, numiţi şi eliberaţi din funcţie de către premier. Iar dl Văduva nu e singurul ofiţer din SRI adus la vârful structurii de infomaţii a Internelor. Şi directorul DIPI, Gheorghe Nicolae, provine din SRI, de unde a plecat după aproape 20 de ani de carieră şi unde a avut şi funcţii de conducere. Acesta fusese adus la DIPI tot în 2014, în martie, ca subsecretar, în iulie a fost “desemnat să asigure conducerea DIPI”, iar în noiembrie, luna prezidenţialelor, numit în funcţie.

De ce a fost nevoie de doi oameni din SRI la conducerea serviciului de informaţii al MAI? Mai ales că sunt oameni din rândul ofiţerilor. Nu au existat la DIPI  oameni pretabili să ocupe funcţiile de conducere? Nu a avut dl Ponta încredere în niciunul? Sau i-au fost impuse aceste numiri? De către cine şi cu ce scop?

Să privim puţin şi spre raporturile – neoficiale – ale SRI cu Justiţia, despre care s-a vorbit în ultimul timp. Întâi, spre o declaraţie făcută nu demult de directorul Direcţiei Juridice a SRI, generalul Daniel Dumbravă: “(…) instanţele de judecată au devenit un câmp tactic al serviciilor de informaţii”. La solicitarea unor asociaţii de magistraţi care, acuzând încălcarea independenţei Justiţiei, au cerut CSM să solicite SRI clarificări care să indice cadrul legal ce permite SRI să-şi menţină interesul faţă de un dosar, până la soluţionarea definitivă a unei cauze, în ce constă acest interes şi ce control se exercită asupra sa, CSM a anunţat că nu a fost afectată independenţa Justiţiei. Asta, deşi astfel de declaraţii duc spre ideea depăşirii prerogativelor unei instituţii, care îşi arogă puteri mai mari decât îi conferă legea.

Apoi, să privim la reacţia CSAT după afirmaţia fostului preşedinte Traian Băsescu, potrivit căruia, până în 2004, au existat magistraţi acoperiţi ceea ce, fiind ilegal, i-a făcut şantajabili. Solicitat de CSM să aibă o reacţie, CSAT tace. În prima şedinţă care a succedat sesizarea CSM, din 9 iunie, problema nu a fost adusă în discuţie – rezultă din ordinea de zi, anunţată de Preşedinţie. Deşi, cu câteva zile înainte, şeful statului, Klaus Iohannis – care este şi preşedintele CSAT şi căruia legea îi conferă acces la orice tip de informaţie, din momentul validării mandatului prezidenţial – declara, public, că susţine demersul de deconspirare a ofiţerilor acoperiţi din Justiţie. Ce se poate înţelege de aici? Că, deşi dl Iohannis s-a arătat interesat, nu a pus pe ordinea de zi a şedinţei CSAT această problemă? Sau că nu are suficientă autoritate în faţa conducerii SRI a cărui activitate o coordonează, via CSAT, şi pe al cărui director l-a nominalizat? Că SRI influenţează decizii la nivel de CSAT, de Preşedinţie?

Parlamentul este cel care ar putea controla o posibilă tentaţie a SRI de a avea influenţă asupra cât mai multor zone. Dar controlul parlamentar se face doar de jure. Ca dovezi recente, lipsa de reacţie în situaţiile amintite mai sus şi atitudinea în scandalul Bica, izbucnit în noiembrie 2014. Fostul procuror-şef al DIICOT a fost numit în funcţie, deşi SRI avusese informaţii că asupra Alinei Bica planau sus­piciuni de implicare într-un dosar de mare corupţie. Nu l-a informat pe şeful statului, care a făcut numirea în funcţie, pe motiv că nu a cerut informaţii: “Dacă cerea, primea”, explica membru al Comisiei de Control al SRI, Daniel Savu, fost ofiţer SRI. Ce dovedeşte asta? Neprofesionalism? Sau legături cu sistemul ale unor membri ai Comisiei de control, situaţie care inversează rolurile?

A ajuns, deci, SRI să facă jocuri la nivel de decizii prim-ministeriale, la nivel de Guvern?  Să influenţeze decizii în CSM, în Justiţie, în Parlament, la vârful CSAT şi la nivel de Preşedinţie?

Dl Klaus Iohannis, ca şef de stat într-un regim democratic, ca preşedinte al CSAT, care asigură coordonarea SRI, ar trebui să ţină cont de faptul că acest serviciu de informaţii, performant şi reformat cum a ajuns, este doar o instituţie-pilon în arhitectura de securitate a statului, nu una de control asupra altora. Şi ar mai trebui să ţină cont de faptul că un serviciu de informaţii prea puternic, scăpat de sub control, devine periculos pentru democraţie. Asta, nu înainte de a se întreba cine şi ce urmăreşte prin aceste jocuri?

Autor: 

Sursa: timpolis.ro

Data publicării: 16 iulie 2015

Înălbitor CSM 

CSM pare să-şi asume rolul de înălbitor. Pentru a transforma griul în alb. Alb imaculat. O atitudine care, în faţa unor evidenţe, nu face decât să adâncească suspiciunile în privinţa raporturilor – neoficiale – ale SRI cu Justiţia.

Melania Cincea

Melania Cincea

Plenul CSM a respins cererile asociaţiilor de magistraţi care vizau pe de o parte revocarea hotărârii potrivit căreia afirmaţia generalului SRI Dumitru Dumbravă – cea cu instanţele de judecată transformate în câmp tactic al serviciilor de informaţii – nu a afectat independenţa Justiţiei, iar pe de alta, desecretizarea informaţiilor transmise de SRI către CSM, ca răspuns la exact această problemă. Prin ceea ce face acum, CSM pare să-şi asume rolul de înălbitor. Să „developăm” filmul evenimentelor:

Aprilie 2015: Generalul Dumitru Dumbravă, şeful Direcţiei Juridice a SRI, declara, într-un interviu, că instanţele de judecată au devenit un câmp tactic al serviciilor de informaţii: “(…) dacă în urmă cu câţiva ani consideram că ne-am atins obiectivul odată cu sesizarea PNA, de exemplu, dacă ulterior ne retrăgeam din câmpul tactic odată cu sesizarea instanţei prin rechizitoriu, apreciind (naiv, am putea spune acum) că misiunea noastră a fost încheiată, în prezent ne menţinem interesul/atenţia până la soluţionarea definitivă a fiecărei cauze. Această manieră de lucru, în care suntem angrenaţi alături de procurori, poliţişti, judecători, lucrători ai DGA ori ai altor structuri similare, a scos la iveală punctual şi aspecte care ţin de corupţia sistemului judiciar, în limite care nu trebuie tolerate, dar nici exagerate.”

Mai 2015: Acuzând încălcarea independenţei Justiţiei, câteva asociaţii de magistraţi au cerut CSM să solicite SRI clarificări care să indice cadrul legal ce permite acestui serviciu să-şi menţină interesul faţă de un dosar, până la soluţionarea definitivă a unei cauze, în ce constă acest interes şi ce control se exercită asupra sa.

Iunie 2015: CSM a decis că această declaraţie a generalului Dumbravă nu a afectat independenţa Justiţiei. Asta, deşi astfel de afirmaţii duc spre ideea depăşirii prerogativelor unei instituţii, care îşi arogă puteri mai mari decât îi conferă legea – în desfăşurarea unui proces judiciar, SRI are, de jure, un rol limitat la sprijinul tehnic acordat în faza de urmărire penală, un rol care se încheie în momentul sesizării instanţei de judecată – şi spre ideea încălcării independenţei Justiţiei. Mai mult, CSM a refuzat cererea asociaţiilor de magistraţi de a le comunica datele transmise de SRI, ca răspuns la solicitarea Inspecţiei Judiciare, pe motiv că… ar conţine date confidenţiale.

Iulie 2015: Uniunea Naţională a Judecătorilor din România, Asociaţia Magistraţilor din România şi Asociaţia Procurorilor din România au cerut revocarea hotărârii CSM potrivit căreia afirmaţiile generalului SRI Dumitru Dumbravă nu au afectat independenţa Justiţiei, motivând că CSM şi-a fundamentat hotărârea pe note secrete, fapt văzut ca „o încălcare a însăşi noţiunii de independenţă a Justiţiei”. Şi au mai cerut desecretizarea informaţiilor transmise de SRI către CSM, ca răspuns la întrebări pe care ele însele le ridicaseră.

August 2015: Plenul CSM a respins, în şedinţa din 25 august, cererile asociaţiilor de magistraţi care, cum spuneam, vizau pe de o parte revocarea hotărârii potrivit căreia afirmaţiile generalului Dumbravă nu au afectat independenţa Justiţiei, iar pe de alta, desecretizarea informaţiilor transmise de SRI către CSM, ca răspuns la întrebări ale aceloraşi asociaţii de magistraţi.

Prin ceea ce face acum, CSM pare să-şi asume rolul de înălbitor. Pentru a transforma griul în alb. Alb imaculat. O astfel de atitudine, în faţa unei evidenţe, nu face, însă, decât să adâncească suspiciunile. Care este evidenţa despre care amintesc? De fapt, sunt două.

Prima e însăşi afirmaţia d-lui Dumbravă. Care, în acel interviu, nu s-a referit strict la corupţia judiciară, aşa cum susţine CSM, ci şi la corupţia judiciară. Un „şi” care face ca argumentul CSM să se clatine. Şi, oricum, nu ar sta în pcioare nici dacă admitem că reprezentantul SRI ar fi făcut trimitere doar la corupţia judiciară. Legea nu-i permite SRI să rămână în câmpul tactic şi să-şi menţină interesul sau atenţia până la soluţionarea definitivă a unei cauze penale. De jure, are un rol important, dar limitat în lupta anticorupţie, un rol care se rezumă la sprijinul tehnic acordat în faza de urmărire penală şi care se încheie în momentul sesizării instanţei de judecată. 

A doua evidenţă e falsa invocare, în context, a secretizării corespondenţei. Ce drepturi suplimentare are un judecător membru al CSM faţă de un judecător de la o instanţă din ţară? De când şi în baza cărei legi primii au acces la informaţii interzise celorlalţi? În urma unei decizii luate chiar de CSM, judecătorii şi procurorii nu au nevoie de certificat ORNISS pentru a avea acces la informaţii clasificate, accesul lor fiind garantat de Legea 182/2002, sub condiţia numirii şi a depunerii jurământului. Cu alte cuvinte, de ce nota SRI către Inspecţia Judiciară a CSM a fost clasificată ca fiind „secret de serviciu” şi de ce CSM nu numai că acceptă această situaţie, dar o şi prezintă ca pe un argument indestructibil?

O astfel de atitudine, în faţa unor evidenţe, nu face decât să adâncească suspiciunile în privinţa raporturilor – neoficiale – ale SRI cu Justiţia.

Autor: 

Sursa: timpolis.ro

Data publicării: 27 august 2015

Citeşte şi:

Umbra SRI 

A devenit SRI necontrolabil? 

Duplicitate la vârful CSM

Judecător Dana Gîrbovan, fost preşedinte al UNJR: „Regulile luptei anticorupţie trebuie respectate, pentru a nu o discredita şi arunca în derizoriu”

Ceva ce scapă…

MELANIA CINCEA despre dependenţele lui Victor Ponta

Victor Ponta nu a fost niciodată complet independent în  hotărâri …

„A fost, pe rând, la mâna partidului, a unor mai-mari ai partidului, apoi a baronilor de partid, iar acum, a unei majorităţi parlamentare.” 

Un articol al Melaniei Cincea care consider că trebuie citit…

Ieşirea din “Serai”

Melania CinceaA fost, pe rând, la mâna partidului, a unor mai-mari ai partidului, apoi a baronilor de partid, iar acum, a unei majorităţi parlamentare. Aflându-se, se pare, când în încercarea de a ascunde schelete personale, când de a le ascunde pe ale altora, pentru propria mărire, când în tentativa de a-şi salva cariera şi, posibil, libertatea.  

La mâna partidului

Bine, Victor, şi de aia am mâncat noi bătaie pe 13 iunie? Iar el mi-a răspuns, şi nu a negat că a mai făcut o dată această afirmaţie: «Au fost singurii care mi-au dat o şansă»”, spune, la un moment dat, mama lui Victor Ponta, Cornelia Naum, invocând momentul în care a aflat de numirea fiului său în funcţia de şef al Corpului de Control al primului-ministru, în guvernarea Năstase. Era anul 2001. Declaraţia Corneliei Naum apare în filmul lui Florin Iepan, Doi pentru România, un documentar realizat înaintea prezidenţialelor de anul trecut, în care sunt realizate portretele celor doi candidaţi intraţi în cursa pentru Cotroceni: Klaus Iohannis şi Victor Ponta.

Au fost singurii care mi-au dat o şansă” este e o frază care pare să indice un moment vulnerabil în trecutul lui Victor Ponta. Poate, legat de perioada lui pariziană. Poate, de racolarea sa ca agent al SIE – Traian Băsescu declara public, în toamna anului trecut, că în anii 1997 – 2001 acesta a fost agent sub acoperire, perioadă suprapusă, ilegal, peste etapa profesională de magistrat.

Au fost singurii care mi-au dat o şansă”  este o frază care ar putea explica şi ascensiunea fulminantă în cariera de magistrat – Victor Ponta a ajuns procuror la Parchetul General cu doar trei ani de experienţă profesională, primind în acest sens derogare de la ministrul Justiţiei de atunci, Rodica Stănoiu –, dar şi în cea politică – la 28 de ani, era numit de Adrian Năstase şeful Corpului de Control al Guvernului şi introdus “în seraiul de vârf” al politicii, cum spunea, în acelaşi documentar, Emil Hurezeanu. Aşa pare să fi ajuns Victor Ponta la mâna partidului. A unor oameni influenţi din PSD. Care, fructificând se pare o breşă vulnerabilă din trecutul său, creându-i altele (a se vedea, de exemplu, lucrarea de doctorat plagiată, realizată sub îndrumarea lui Adrian Năstase), speculându-i deschiderea spre parvenitism, l-au promovat – în timp foarte scurt, în lipsa unui background profesional solid şi în lipsa experienţei – doar pentru a-şi asigura viitorul. Era un om tânăr (“băiat drăguţ, nu mişca în front, cuminte”, cum îl caracteriza Dan Matei Agaton, fost ministru în Cabinetul Năstase), care putea fi “modelat”, pus în slujba şi la mâna partidului. A greilor partidului. Deci, un politician de viitor. Din perspectiva acelor ani, era văzut ca omul care, sperau, după retragerea din liga mare a politicii, le va asigura o viaţă tihnită, departe de justiţia care le-ar fi putut identifica munţii de schelete din dulap. Multe speranţe se puseseră în el până în 2012. Şi încă puţin după aceea.

La mâna baronilor

A urmat dependenţa de baronii PSD. Vizibilă pentru marele public mai cu seamă din 2012. Doar că Victor Ponta având deja putere în partid, fiind în vârful piramidei, se crease o dependenţă reciprocă. A fost o perioadă în care, în calitate de şef de partid, de şef de Guvern, iar mai apoi de favorit în cursa pentru Cotroceni, dl Ponta afişa o combinaţie de agresivitate şi de sfidare faţă de tot ceea ce ameninţa să lovească în interesul baronilor penali ai propriului partid şi, indirect, dar mai cu seamă, în interesul său de a ajunge şef de stat, cu sprijinul lor nemijlocit. Din 2012, a coordonat şi supervizat un şir de acţiuni premeditate ce au avut ca scop major fuga de justiţie, încălecarea acesteia şi protejarea marilor corupţi. Au fost luni de zile în care Victor Ponta a acceptat să fie la mâna baronilor. Şi unul, şi ceilalţi erau setaţi pe tolerare reciprocă, dar numai în condiţii de câştig: unii sperând să fie scăpaţi de problemele cu Justiţia, celălalt folosindu-se de ei în încercarea de a obţine, concomitent cu intrarea la Cotroceni, toată puterea.

Doar că visul lui Victor Ponta a fost spulberat în noiembrie 2014. Eşec urmat de o joacă de-a demisia – declaraţiile sale contradictorii pe această temă trădau ori o lipsă de maturitate, ori faptul că e captivul unor oameni influenţi de PSD, care îl dirijau ca pe o marionetă şi care îl voiau la vârful Guvernului – şi de o schimbare de strategie în raport cu baronii până atunci mult lăudaţi şi apăraţi. Dată fiind pierderea unei mari cote de în­credere şi autoritate în propriul partid, a căutat să contracareze pre­vi­zi­bilul efect al acesteia – în­lo­cuirea sa de la vârful PSD –, trecând de la faza susţinerii ofi­ciale a ba­ro­ni­lor săi la ceea ce era percepută ca o fugă din faţa lor. În numele disciplinei în PSD, întâi a trecut la epurări. Apoi, în numele re­for­mei partidului, s-a arătat în­gri­jorat de con­cen­trarea pu­te­rii politice şi a celei ad­mi­nis­tra­tive în mâna preşedinţilor de Consilii Ju­de­ţene. În noua vi­ziune a vâr­fu­lui PSD, re­for­ma înseamnă că şefii or­ga­ni­zaţiilor judeţene ale partidului nu vor mai fi or­do­natori de cre­dite, că vor avea o influenţă slă­bită în teritoriu, iar alţii, cei cu pro­bleme ju­di­ciare, adică majoritatea, vor fi traşi pe linie moar­tă. Nu în ultimul rând, a acceptat ca alegerea șefilor de CJ să nu se mai facă uninominal, într-un tur de scrutin, ci prin votul consilierilor județeni, ameninţându-le pu­te­rea actualilor baronilor. Decizii care de­voa­lează dorinţa d-lui Ponta de a-şi păstra po­ziţia în partid, eliminându-şi posibilii contracandidaţi eligibili la şefia PSD şi cuminţindu-i pe alţii cărora le-ar tre­ce prin minte să-l înfrunte ori să încerce să-i ia locul.

La mâna parlamentarilor

După furtuna declanşată de anunţul DNA de punere sub urmărire penală a premierului Ponta, în dosarul “Şova-Rovinari -Turceni”, este clar că acesta nu va pleca benevol din fruntea Guvernului. “(…) am fost numit în funcție de Parlamentul României și doar Parlamentul poate să mă demită!”,declara dl Ponta la foarte scurt timp după ieşirea de la Palatul Cotroceni, unde preşedintele Klaus Iohannis îl chemase pentru a-i solicita să demisioneze. Un anunţ reluat, sub o altă formă, două zile mai târziu. Asta, deşi demisia ar fi fost un gest normal şi onorabil. Şi deşi afirmase de două ori – în decembrie 2014 şi în martie 2015 – că va pleca de la vârful Guvernului dacă DNA va declanşa urmărirea penală pe numele său.

Prin acest refuz de a demisiona Victor Ponta dovedeşte, însă, că preferă postura de a rămâne la mâna cuiva, în încercarea de a-şi rezolva o problemă. La mâna parlamentarilor, de data aceasta. A acelei părţi a parlamentarilor, majoritară, care i-a fost alături, în vara lui 2012, în tentativa de lovitură de stat, care a pus în scenă marţea neagră, care face zid de protecţie, de câte ori interesele o cer, în jurul vreunui parlamentar ajuns la ananghie penală, care a cadorisit Legislativul cu titlul de “Persoana anului 2013” la categoria Crimă Organizată şi Corupţie.

Probabil, acea majoritate îşi face acum calcule. Dacă parlamentarii – ai lui, dar şi ai altora – ajung la concluzia că mai au nevoie de el, pentru propria lor salvare, îl vor proteja. Vor face în aşa fel încât moţiunea de cenzură, prin care poate fi schimbat Guvernul şi, deci, Victor Ponta, nu va trece. Vor face în aşa fel încât să îngreuneze pe cât posibil ancheta DNA. Chiar dacă îl vor salva, însă, o vor face-o pe termen scurt. Ieşirea din “Seraiul” politicii a tânărului – iar pentru unii, de perspectivă, la un moment dat – politician Victor Ponta pare destul de aproape. Şi e posibil să semene cu cea a mentorului său, Adrian Năstase. Cel care l-a introdus “în seraiul de vârf” al politicii.

Autor: 

Sursa: timpolis.ro

MELANIA CINCEA: „Autodescalificarea lui Călin Popescu Tăriceanu” … sau … Cum ajungi în lada de gunoi a Istoriei

Călin Popescu – Tăriceanu este un  politician fără nici un fel de bunsimț, și fără nici un fel de complexe ca, pentru a se cățăra cât mai sus, să calce pe cadavre.

Nu a avut nici un fel de rețineri în a-și elimina pur şi simplu din  partid  potențialii adversari.

Cu nesimţirea parvenitului, Tăriceanu nu a ezitat să îşi trădeze aliaţii şi colegii dacă i se părea că aceştie i-ar ameninţa poziţia sau dacă în tabăra adversă i se părea că va reuşi chiar călcând pe tradiţiile liberale de care se tot prevalează.

Sub pretextul colaborării cu securitatea a eliminat din partid o mulţime de membri nevavând nici un fel de probleme în a se alia cu Partidul Social Democrat şi cu Partidul Conservator, partidul parşivului Ion Iliescu şi a odiosului Dan Voiculescu … continuatorul de drept al PSD respectiv partidul refugiu pentru foştii securişti.

Ajuns premier cu un buget plinuţ care putea fi consolidat, Tăriceanu, în speranţa obţinerii a încă unui mandat, a golit Bugetul exact când începea criza făcând cadouri babane amicilor săi politici.

După ce mimat sau nu, PNL s-a depărtat cel puţin declarativ de PSD, Tăriceanu ca u căţeluş s-a dus la Palatul Victoria şi „făcând frumos” în faţa luo Victor Ponta, implicit a PSD i-a oferit acestuia sforile sale pentru a-l putea folosi pe post de marionetă…

Ce uită, sau, poate, nu a ştiut niciodată Călin Popescu-Tăriceanu este că modul în care s-a pus necondiţionat la cheremul PSD nu a putut trece neobservat, iar Istoria, în loc să îl manţioneze ca pe un premier oportunist, penibil şi lipsit total de profesionalism, ca pe un gunoi politic al perioadei pe care o traversăm.

Uită sau nu a ştiut niciodată că Istoria este cinică, nu uită şi nu iartă, cei meriroşi vor fi cunoscuţi aşa, gunoaiele vor fi cunoscute drept gunoaie …

 Călin Popescu Tăriceanu

Melania Cincea publică pe timpolis.ro:

Autodescalificarea lui Călin Popescu Tăriceanu

Un politician pretins liberal sadea s-a dedat la jocuri în interesul unui lider social-democrat. Contra unor recompense, unele primite, altele rămase la stadiul de promisiune. Jocurile acestea vin, însă, la pachet cu pierderi şi cu nişte riscuri, care au început, de câteva zile, să prindă contur.

Melania Cincea

Melania Cincea

 De la începutul anului trecut, Călin Popescu Tăriceanu şi-a asumat câteva roluri în slujba liderului social-democrat Victor Ponta: de la rolul de cal troian în PNL, la cel de satelit liberal în jurul pe atunci prezidenţiabilului PSD, apoi de “preşedinte de casă” al acestuia, apoi de “hoţ de voturi” în favoarea aceluiaşi personaj şi, mai nou, de scut anti-justiţie pentru prietenul aceluiaşi personaj.

Februarie – martie 2014. La câteva zile, după ruperea oficială a USL şi constituirea USD, Călin Popescu Tăriceanu – proaspăt demisionar din PNL – era propus de USD pentru şefia Senatului, în locul lui Crin Antonescu. Şi câştiga cu un număr dublu de voturi în faţa candidatului liberal. O funcţie din care, în varianta în care s-ar fi reuşit, ulterior, înlăturarea lui Traian Băsescu de la Cotroceni, înainte de finalizarea mandatului, şi-ar fi putut dovedit recunoştinţa faţă de prezidenţiabilul Victor Ponta. Şi utilitatea.

În aceeaşi perioadă, care a succedat scindarea USL, dl Ponta a realizat, se pare, că sondajele nu sunt pe măsura calculelor şi nu converg spre o intrare fără emoţii în cursa pentru prezidenţiale. Ceea ce l-a determinat să recurgă la unele tertipuri: de la încercarea de a lua voturi de la PNL, la cea de demobilizare a acestuia.

După întâi lansase un semnal pentru refacerea USL. Dar cum era convins că şansele sunt infime cât la cârmă era Crin Antonescu – cu un discurs şi o atitudine deja radical schimbate – a determinat împingerea în scenă a lui Călin Popescu Tăriceanu. Sperând că, aşa, va activa grupurile de nemulţumiţi şi, posibil trădători din PNL. A existat, în paralel, şi o strategie ce a mizat pe „furtul” de voturi de la PNL, prin aruncarea în joc a ex-liberalului Mircea Diaconu. Calculele nu au vizat ca acesta să înghită voturi de la social-democraţi, în ciuda faptului că a fost numit „experiment strategic al PSD”. Ce partid şi-ar fi permis luxul de a pierde voturi, în condiţiile în care procentul de la europarlamentare reflectă în mare măsură rezultatul la prezidenţiale? 

Rezultatele scrutinului nu au dat motiv de bucurie reală la vârful PSD. Deşi alianţa PSD-UNPR-PC a avut cel mai mare procent din ţară, 37 la sută, nu i-a conferit şi perspectiva câştigării prezidenţialelor. Aşa că, în ziua imediat următoare votului, dl Ponta a mai lansat o invitaţie PNL pentru a reface USL. În paralel, responsabilii cu retorica de partid – care clamau „victoria zdrobitoare a alianţei PSD -UNPR-PC” – aveau grijă să demobilizeze PNL. Pe principiul că, cu cât e indusă mai bine ideea că un partid e slab, cu atât scade aderenţa acestuia la public şi, astfel, e mai uşor de adus pe linia dorită. Nu a ţinut strategia. La două zile după alegeri, PNL anunţa fuziunea cu PDL.

August – septembrie 2014. Dl Tăriceanu readucea pe agenda publică tema suspendării preşedintelui Traian Băsescu, în condiţiile în care mandatul acestuia era pe ultimii metri, iar un referendum de suspendare ar mai fi scos din buzunarele românilor peste 20 de milioane de euro. Şi înainte ca acestuia să-i fi fost dovedită cel puţin o încălcare a Constituţiei. A făcut-o doar pentru a-i fi pe plac lui Victor Ponta şi în încercarea de a-i face un serviciu, la prezidenţiale.

Autor: 

Sursa: timpolis.ro

MELANIA CINCEA: „Pierderea alegerilor de către Victor Ponta a fost succedată de pierderea unei mari cote de în­credere şi autoritate în propriul partid.”

24 februarie 2015 2 comentarii

Melania Cincea

Împăratul e gol

Finalul carierei politice a lui Victor Ponta în liga mare pare iminent. Pentru că, deja, împăratul e gol. Chiar dacă vrea să convingă lumea de hainele lui cele noi.

    Pierderea alegerilor de către Victor Ponta a fost succedată de pierderea unei mari cote de în­credere şi autoritate în propriul partid. Astfel că ceea ce face de vreo trei luni este să în­cerce să contracareze pre­vi­zi­bilul efect al acesteia – în­lo­cuirea sa de la vârful PSD –, trecând de la faza susţinerii ofi­ciale, declarative a ba­ro­ni­lor săi la fuga din faţa lor. Sub presiunea şi la mâna cărora este de mult, doar că şi el, şi ei se setaseră pe tolerare re­ci­procă. O tolerare valabilă, însă, numai în condiţii de câş­tig: unii sperând să fie scă­paţi de problemele cu justiţia, ultima speranţă fiind graţierea şi, eventual, amnistia, celălalt folosindu-se de ei în încercarea de a obţine toată puterea. Cum jocul a fost pierdut, nu mai au motive să se suporte în continuare. Iar, pentru d-l Ponta, unii au devenit chiar o ameninţare. Aşa că încearcă să se salveze, altfel, riscul de a pierde tot, şi poziţie în par­tid, şi în guvern, este imens. Dar o face hao­tic, cu atitudinea omului care se simte în­colţit, ba­zându-se pe o strategie care accen­tu­ează ad­ver­sităţile, ceea ce îi şubrezeşte mai tare po­zi­ţia în partid şi îi diminuează spre ze­ro pers­pec­ti­va rămânerii, până în 2016, la vâr­ful guvernului.

    În numele disciplinei în PSD, întâi a trecut la epurări. Apoi, în numele re­for­mei partidului, s-a arătat în­gri­jorat de con­cen­trarea pu­te­rii politice şi a celei ad­mi­nis­tra­tive în mâna preşedinţilor de consilii ju­de­ţene. În noua vi­ziune a vâr­fu­lui PSD, re­for­ma înseamnă că şeful or­ga­ni­zaţiei judeţene a partidului nu va mai fi or­do­nator de cre­dite, adică nu va mai împărţi ba­nii. Ceea echivalează cu de­co­nectarea lor de la conducta cu bani publici şi înlocuirea cu alţii – probabil, mai docili, mai fără pretenţii. Apoi, prin vocea unor oa­meni încă fideli lui, a anunţat modificări în Sta­tutul partidului, care îi vizează tot pe ba­roni. Odată aplicate, unii dintre ei vor avea o influenţă slă­bită în teritoriu, iar alţii, cei cu pro­bleme ju­di­ciare, adică majoritatea, vor fi traşi pe linie moar­tă. Nu în ultimul rând, a ac­ceptat în Co­misia de Cod Electoral ca alegerea șefilor de CJ să nu se mai facă uninominal, într-un tur de scrutin, ci prin votul consilierilor județeni (se revine la vechea formulă), ceea ce a pro­vo­cat furia baronilor, care își simt pu­te­rea ame­nin­țată. Iritare a generat și amâ­na­rea, până la o dată incertă, a organizării Con­gresului Na­ţio­nal – singurul for care l-ar pu­tea înlocui din func­­ţie. Sunt decizii care de­voa­lează dorinţa d-lui Ponta de a-şi păstra po­ziţia, eliminându-şi posibilii contracandidaţi eligibili la şefia par­ti­dului şi cuminţindu-i pe alţii cărora le-ar tre­ce prin minte să-l înfrunte ori să încerce să-i ia locul. Toate, însă, inconsecvente cu politica şi atitudinea afişate până la prezidenţiale. Efec­tele se văd: vociferări, înfruntări publice, plecări din partid, repoziţionări în parlament.

    În acelaşi registru al inconsecvenţei se înscriu şi declaraţiile referitoare la o demisie de la vâr­ful Executivului. Lansate în spaţiul public, dar neconcretizate, nu au făcut altceva decât să evidenţieze un om politic care nu a realizat acest pas fie de teamă, fie constrâns de ci­ne­va şi pentru ceva să rămână în funcţie. Cea mai recentă declaraţie în acest sens a fost făcută în urmă cu câteva zile, după arestarea cumnatului său, Iulian Herţanu, într-un dosar de corupţie instrumentat de DNA: „Dacă pre­zenţa mea prejudiciază (în guvern – n.r.), fac pasul înapoi“. De altfel, d-l Ponta nu e omul demisiei. A demonstrat-o nu o dată – şi po­po­rului, şi clasei politice, şi propriului partid.

    Aceste declaraţii şi decizii din ultima vreme tră­dează o fragilizare a poziţiei în partid, care, probabil, va fi accentuată de problemele de na­tură penală care îi vizează deja membri apro­piaţi ai familiei şi nu e exclus să-l vizeze şi pe el. Ele amintesc prin inconsecvenţă de mersul în zig-zag al lui Crin Antonescu pe ultima su­tă de metri de carieră politică relevantă, îna­in­tea pierderii şefiei PNL şi ratării şansei de a in­tra în cursa pentru Cotroceni. În ultimele luni ale lui 2013 şi primele din 2014, a răbufnit pe­ri­odic la adresa coechipierului său, Victor Pon­ta, dar, după ce părea decis să îşi părăsească tovarăşul de puci şi atentate la adresa sta­tu­lui de drept, revenea şi-şi unea din nou, spă­şit, drumul cu el. Asta, deşi realizase că a fost tras pe sfoară nu o dată, că ministere grele, care, potrivit al­go­ritmului, au revenit PNL, erau de fapt în subo­r­dinea PSD, că a fost tră­dat – d-l Ponta transmitea încă de atunci sem­nale că se pregăteşte personal de pre­zi­denţiale. Acest mers în zig-zag fusese efectul unei strategii politice haotice – la care d-l An­to­nescu a recurs din disperarea în faţa pier­derii de teren electoral, de autoritate în coa­li­ţia de guvernare şi în propriul său partid – şi, totodată, preambulul sfârşitului.

    Cam aceleaşi reacţii le întâlnim azi în cazul fos­­tului prezidenţiabil Victor Ponta. Finalul ca­rie­rei sale politice în liga mare pare iminent. Pentru că, deja, împăratul e gol. Chiar dacă vrea să convingă lumea de hainele lui cele noi.

Autor: 

Data publicării: 24.02.2015

Publicat de: timpolis.rorevista22.ro

 

MELANIA CINCEA: ” … premierul României dovedeşte, din nou, că fie nu cunoaşte, fie ignoră Constituţia …”

31 ianuarie 2015 2 comentarii

„Diferenţa între încălcarea Constituţiei de către premier şi cea comisă de către şeful statului este că legea fundamentală are antidot doar pentru derapajele prezidenţiale. Un minus fructificat din plin de premierul Victor Ponta…” – scrie Melania Cincea pe pagina sa de Facebook.

* * * * * 

Constituţie opţională

După ce, frecvent, în cei aproape trei ani de la preluarea puterii, a încălcat personal Constituţia, acum, premierul Victor Ponta îl invită la acest „joc” şi pe preşedintele României. Parcă, într-o încercare de a dovedi cu orice chip că, pentru el, legea fundamentală este opţională.

Melania Cincea

Melania Cincea

Zilele acestea, premierul României dovedeşte, din nou, că fie nu cunoaşte, fie ignoră Constituţia, când afirmă că preşedintele Klaus Iohannis ar trebui să medieze conflictul creat între SRI şi CCR, conflict iscat după ce Curtea a respins, ca neconstituţională, Legea securităţii cibernetice, iar în urmă cu câteva luni, tot pe motiv de neconstituţionalitate, respinsese Legea 82/2012, aşa-numită „Big Brother”, şi Legea privind identificarea utilizatorilor de cartele telefonice pre-pay.

Da, Constituţia spune că preşedintele exercită funcţia de mediere, dar o face între puterile statului (or, SRI nu este legiferat ca putere a statului), sau o poate face între stat şi societate (or, nici CCR, nici SRI nu reprezintă societatea). Pe de altă parte, tot Constituţia spune că şeful statului veghează la respectarea legii fundamentale (or, CCR tocmai se pronunţase în privinţa unui caz de încălcarea a acesteia şi declarase Legea securităţii cibernetice neconstituţională).

Dl Ponta, în schimb, putea face ceva pentru a nu se ajunge la acest conflict interinstituţional. În calitate de şef de partid, care are în Parlament majoritatea, putea să le fi cerut parlamentarilor săi să remedieze din aceste legi din pachetul de siguranţă naţională paragrafele neconstituţionale. De luni de zile, de la declararea lor ca neconstituţionale, nimeni nu a schiţat, însă, nicio urmă de preocupare. „Revelaţia” s-a produs, brusc, abia după tragedia de la Charlie Hebdo. Lobby pentru ele făcând iniţial nu SRI – căruia, prin lege, îi revine prevenirea terorismului –, ci Grupul Interministerial pentru Prevenirea şi Combaterea Macrocriminalităţii, aflat în subordinea primului-ministru. Care, sub pretextul faptului că macrocriminalitatea presupune şi activităţi de finanţare a terorismului, îşi revendică un rol în arhitectura antitero.

Revenind la încălcarea Legii fundamentale, în cazul lui Victor Ponta, aceasta apare ca modus operandi.

A încălcat Constituţia pentru, se pare, ascensiunea în carieră. Spun „se pare” pentru că, după mai bine de patru luni de la izbucnirea scandalului „Victor Ponta, agent acoperit”, SIE, serviciul care pare să-l fi recrutat pe în perioada în care era procuror, nu a făcut public un răspuns cert. Nu a confirmat, dar nici nu a infirmat informaţia devoalată de fostul şef al statului, Traian Băsescu. Ceea ce este cert e faptul că art.132 din legea fundamentală nu permite unui procuror să fie agent sub acoperire, menţionând: „Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”.

A încălcat Constituţia pentru pentru satisfacerea unui orgoliu sau interes personal ori de grup restrâns. Aşa şi-a trecut în subordine serviciul secret al MAI, în decembrie 2012, o mişcare care se putea traduce prin dorinţa de a-şi ţine în şah operativ inamicii politici, în perspectiva anului electoral 2014. Aşa a modificat, în decembrie 2014, Legea educaţiei, prin anexarea unui articol care să le confere titularilor unui titlu de doctor dreptul să renunţe la acest titlu. Asta, indubitabil, pentru ca dl Ponta, plagiator dovedit, să scăpe de sancţiuni. Şi pentru ca, la nivel de percepţie colectivă, să poată ieşi onorabil din acest context. Care, în mod firesc, e sancţionabil şi moral, şi legal. Nu e nevoie de studii aprofundate de drept constituţional pentru a sesiza inadvertenţa dintre aceste ordonanţe de urgenţă şi articolul 115 din Constituţie care spune că Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă “numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora”. Or, unde e situaţia extraordinară în aceste cazuri? În afară de urgenţa de a satisface interesul premierului.

A încălcat Constituţia, pentru protejarea unor persoane cercetate penal, recurgând pentru acest lucru la o serie de presiuni asupra Justiţiei. Imixtiuni sinonime cu încălcarea separaţiei puterilor în stat. Chiar în primul articol, legea fundamentală spune că „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”. În decurs de doar două luni, de exemplu, din mai până în iunie 2013, dl Ponta a avut cinci astfel de intervenţii. În dosarul „Referendumul”, unde a încercat să intimideze procurorii. În dosarul „Transferurilor”, solidarizându-se, cu câteva ore înainte de pronunţarea sentinţei, cu Gică Popescu. În dosarul “Schimbul de terenuri pentru MApN” în care, tot cu câteva ore înainte ca judecătorii ÎCCJ să anunţe sentinţa, îşi declara public simpatia pentru Gigi Becali. În dosarul „Transformatorul” în care, din nou cu câteva ore înainte ca judecătorii ÎCCJ să anunţe sentinţa, fraterniza cu Relu Fenechiu, subordonatul său din Guvern. În ancheta privind frauda de la Bacalaureat, înregistrată la Liceul “Dimitrie Bolintineanu”. Şi, de dată mai recentă, în octombrie 2014, în dosarul “Lukoil” – în care compania rusă este cercetată pentru evaziune fiscală şi spălare de bani, în valoare de aproape 230 de milioane de euro. Şi în care, după intervenţia publică a d-lui Ponta, care s-a dovedit un fel de pledoarie pro-corupţie, a fost ridicat parţial sechestrul de pe conturile şi stocurile acestei companii.

Deci, după ce, frecvent, în cei aproape trei ani de la preluarea puterii, a încălcat personal Constituţia, acum, premierul Victor Ponta invită la acest „joc” şi preşedintele României. Să fie din neprofesionalism? Să fie pentru a-l atrage într-o cursă? Pentru că diferenţa între încălcarea Constituţiei de către premier şi cea comisă de către şeful statului este că legea fundamentală are antidot doar pentru derapajele prezidenţiale, antidot materializat în suspendarea preşedintelui. Un minus fructificat, iată, din plin de premierul Victor Ponta.

Autor: 

Sursa: timpolis.ro

Data publicării: 29 ianuarie 2015

MELANIA CINCEA scrie că arestarea unui fost ministru de Interne, acuzat de luare de mită, readuce în atenţie rolul structurii de informaţii şi protecţie internă a MAI

22 ianuarie 2015 Lasă un comentariu

Motto: „Fiecare popor are conducătorii pe care îi merită”

Când într-o ţară un judecător de la intangibila Curte Constituţională (Toni Greblă) dă declaraţii la DNA pentru găinării, un fost ninistru de interne (Cristian David) este arestat pentru şpagă şi un fost candidat (Mircea Geoană) cu şanse la cea mai înaltă funcţie în stat nu prea ştie cum să dreagă busuicul când e întrebat de finanţarea propriei sale campanii electorale, ţara are o mara problemă.

Mulţi o fac pe uimiţii, uitând că de fapt, aceşti oameni nu sunt altceva decât viermii ieşiţi la suprafaţa colcăielii de penali care conduc ţara.

Este absolut normal ca, dacă un popor imbecilizat şi inconştient votează pentru a-i si conducători o şleahtă de escroci ca în instituţiile importante să se regăsească tot felul de penali… o clasă politică de penali nu are cum să îşi pună repezentanţi în funcţiile importante decât tot nişte penali . Aceştia au ajuns să ocupe funcţiile respective „investind” sume apreciabile pentru ca mai târziu să îşi recupereze „investiţia” luând-o prin arătură.

Nu ştiu dacă cineva a avut curiozitatea să se uite la ochii acestor penali. Sunt uimiţi … da, e vorba de uimire, nu furie, nu teamă. Uimirea aceasta vine din faptul că, atunci când furau sau luau şpagă o făceau cu credinţa cu de fapt iau ceea ce li se cuvine şi Sistemului cu-i va trece niciodată prin cap că ar putea să îi tragă la răspundere.

Despre Arestarea fostului Ministru de Interne, jurnalista Melania Cincea scrie pe timpolis.ro:

„Arestarea unui fost ministru de Interne, acuzat de luare de mită, încasată chiar în sediul ministerului pe care îl conducea, readuce în atenţie rolul pe care ar trebui să-l aibă în prevenirea unor fapte de genul acesta structura de informaţii şi protecţie internă a MAI. Şi, totodată, modul în care este verificată activitatea acestei structuri. „

Iată în continuare integral articolul publicat de  timpolis.ro la 22 ianuarie 2015 şi care o are ca autoare pe frumoasa şi talentata jurnalistă :

Intangibilul serviciu secret al MAI

Arestarea unui fost ministru de Interne, acuzat de luare de mită, încasată chiar în sediul ministerului pe care îl conducea, readuce în atenţie rolul pe care ar trebui să-l aibă în prevenirea unor fapte de genul acesta structura de informaţii şi protecţie internă a MAI. Şi, totodată, modul în care este verificată activitatea acestei structuri. 

Melania CinceaO dată cu arestarea lui Cristian David, fost ministru de Interne în perioada aprilie 2007 – decembrie 2008, acuzat de DNA de luare de mită pentru a-şi exercita controlul asupra unui prefect, apar semne de întrebare.

Pe de o parte, în privinţa eficienţei Departamentului de Informaţii şi Protecţie Internă al MAI

(fostă Direcţie Generală de Informaţii şi Protecţie Internă, până în decembrie 2012, când premierul Victor Ponta a decis să o transforme în departament condus de un secretar de stat numit de el personal).

Atribuţiunile DIPI constau, potrivit legii, în „ac­ti­vităţi de informaţii şi protecţie internă, în vederea asigurării ordinii publice, prevenirii şi combaterii ameninţărilor la adresa siguran­ţei naţionale privind misiunile, personalul şi informaţiile clasificate în cadrul ministerului”. Deci, această structură ar fi trebuit să ştie despre iminenţa unor astfel de scandaluri de corupţie şi să acţioneze pentru a le preveni. Iar dacă nu le putea preveni, să sesize alte instituţii care le puteau combate. A făcut-o? După toate indiciile de până acum, nu.

Scandalul în care este implicat fostul ministru Cristian David iese la iveală la aproape şapte ani de la comiterea faptei. O luare de mită de 500.000 de euro, solicitată în 2007 şi încasată în 2008, chiar în biroul său de la MAI, pentru a-l determina pe prefectul de Buzău, aflat în subordinea sa, să asigurea emiterea ilicită în favoarea altcuiva a unui titlu de proprietate pentru 15 hectare de teren. Stare de fapt care generează întrebări. Ce făcea serviciul secret al MAI în timpul în care ministrul de Interne, care era şi membru al CSAT, pe de o parte îşi negocia şpaga, iar pe de alta, punea la cale, cu prefectul, eludarea legii? Ce făcea în perioada în care s-a consolidat această cârdăşie, care nu se leagă peste noapte şi nici de la sine? A ştiut, la vremea respectivă, serviciul secret al MAI despre această afacere a ministrului de Interne? Dacă nu a ştiut, e grav. Dacă a ştiut şi a tăcut, e şi mai grav. Dacă a ştiut, a vorbit, informaţia a rămas blocată, iar cei din DIPI nu au tras semnalul de alarmă, e cât se poate de grav. Cert este că DNA anunţă că instrumentează acest dosar după ce a primit sprijinul SRI, nu al DIPI.

Pe de altă parte, în privinţa modului în care este controlată activitatea acestei structuri.

Nimeni, însă, niciodată, nu a adus public în discuţie rolul şi culpa unor oameni din această structură, după niciun scandal de corupţie care a zguduit MAI-ul sau vreo structură a Inter­nelor. Chiar dacă în MAI s-au ţesut, în timp, solide încrengături mafiote chiar sub nasul ofiţerilor de la Protecţie Internă, al căror rol oficial este să le prevină sau să le contracareze cât sunt la un nivel cât mai scăzut. Au fost cazuri care au implicat un nu­măr mare de oameni ai legii, de infracţiuni şi un mod de operare ce dădea impresia unui grup infracţional bine în­chegat, constituit nu doar cu câteva zile înainte de a fi destruc­tu­rat.

A fost, de exemplu, “Cazul Şo­ric”, un episod de tristă notorietate pentru MAI, în care a trebuit să se producă un asasinat, cu iz mafiot, pentru a se afla că şeful unei Poliţii judeţene este implicat într-un concubinaj poliţisto-cămătar.

A fost “Cazul Mironescu”, în care secretarul general al MAI fusese arestat într-un dosar de corupţie, la puţin timp de la numire.

A fost scandalul de corupţie din serviciile speciale ale Internelor, când  şeful DGIPI, Cornel Şerban, împreună cu un şef din DGA, Petre Pitcovici, erau reţi­nuţi, la câteva zile de la numirea în funcţii, într-un dosar de corupţie.

A fost scandalul “Mita de la Interne”. Nici conducerea serviciului secret al MAI, nici cea a MAI nu au spus ce s-a întâmplat, până la momentul flagrantului, între chestorul Dan Fătuloiu, pe atunci numărul doi al Internelor, şi Cătălin Chelu, ofertantul mitei de un milion de euro. Nici cum a fost posibil ca această legătură să ajungă până la nivelul la care un om de afaceri cercetat în 48 de dosare penale putea să ajungă să facă vârfului MAI astfel de „oferte” pentru a-şi rezolva situaţia judiciară (zeci de mi de euro cash, două limuzine şi actele unei case ce urmau să fie date şpagă). În condiţiile în care, în zona acea, orice mişcare este monitorizată video şi în condiţiile în care la un secretar de stat nu ajunge cine vrea şi când vrea. În plus, ce om normal s-ar expune la un asemenea risc, dacă nu s-ar baza pe ceva? Nu am aflat nici până azi cum s-au cimentat astfel de relaţii, fără ca la Protecţia Internă să nu se aprindă un buton de panică?

A fost apoi mai recentul dosar de corupţie “Duicu”, în care apar numele şefului Poliţiei Române, al unui chestor de la vârful MAI şi al unui şef de Poliţie judeţeană, cu pretenţii de urcare în ierarhie. Trei luni de zile a făcut fostul preşedinte al PSD şi al Consiliului Judeţean Mehedinţi, Adrian Duicu, lob­by intens pentru ca prietenul său, şeful Poliţiei Mehedinţi, Ştefan Ponea, să ajungă, via premierul Victor Ponta – ara­tă referatul DNA –, într-un post la vârful Poliţiei Ro­mâne. Dar asta numai după ce i-ar fi fost asigurată şi nevestei prietenului, Elisabeta Ponea, numirea într-o funcţie de conducere, în topul prefe­rinţelor familiale fiind şefia unei direcţii din DNA. A ştiut DIPI despre aceste discuţii alunecate în sfera penalului? A ştiut că aceste combinaţii de partid sunt făcute de un şef al unei reţele de corupţie integrată de pe “feuda” sa, un individ cunoscut în zonă sub porecla de „Gioni Gazolină”, din cauza afacerilor cu combustibil, făcute la începutul anilor 2000? A ştiut de prietenia strânsă a unui şef de Poliţie judeţeană, Petru Ponea – personajul pe care baronul şi-l dorea plantat pe funcţie mare la Bucureşti – cu Adrian Duicu? A pus motivele prieteniei lor faţă în faţă cu posibilele explicaţii pentru care baronul nu a fost, până la intrarea în scenă a DNA, atins de prevederea vreunui articol din Codul Penal?

În niciunul dintre aceste cazuri nu am văzut vreo luare de poziţie oficială la adresa Protecţiei Interne a MAI. Nici din partea miniştrilor de Interne, iar în „Dosarul Duicu”, nici a primului-ministru care, din decembrie 2012, numeşte conducerea acestui departament, deşi DIPI este o structură care are obligaţia să asigure protecţia cadrelor acestui minister, să prevină actele de corupţie, de crimă organizată în care angajaţi ai Internelor ar putea fi atraşi ori pe care aceştia le-ar putea proteja şi dezvolta. Nici din partea comisiilor de specialitate ale Parlamentului – deşi activitatea operativ-informativă a DIPI este, teoretic, supusă controlului parlamentar.

Aruncarea în scandaluri de corupţie de anvergură a MAI şi a Poliţiei Române, decredibilizarea lor şi, în fond, vulnerabilizarea lor implică riscuri mari la adresa acestor institu­ţii ce fac parte din sistemul de securitate na­ţio­nală. La fel, scăparea de sub control a serviciilor. Pentru că despre asta vorbim când un serviciu de informaţii devine incontrolabil de facto.

Autor: 

Publicat la: 22 ianuarie 2015

Sursa: timpolis.ro

%d blogeri au apreciat: