Arhiva

Posts Tagged ‘Mihai Viteazul’

A CÂŞTIGAT SAU NU MIHAI VITEAZUL BĂTĂLIA DE LA CĂLUGĂRENI ?

4 decembrie 2013 2 comentarii

A câştigat Mihai Viteazul bătălia de la Călugăreni?

Bătălia de la Călugăreni

Bătălia de la Călugăreni

Imaginea voievodului Mihai Viteazul este aşezată pe una din cele mai înalte trepte în panteonul figurilor istorice româneşti. Totuşi de numele şi acţiunile sale se leagă o sumă de controverse: de la motivaţia pentru care a realizat unirea principatelor, până la imaginea sa de simbol al independenţei, şi de la legarea de glie a ţăranilor, până la victoria în bătălia de la Călugăreni.

Tocmai asupra acestui fapt vom încerca să ne oprim. Pentru mulţi bătălia de la Călugăreni  a devenit un simbol, un tabu, o icoană despre care nu se poate vorbi decât ca despre cea mai mare victorie a lui Mihai Viteazul. Să fie oare aşa? A câştigat el bătălia de la Călugăreni? Şi este aceasta cea mai important victorie a sa?

Răspund istoricii: Bogdan Murgescu, Ovidiu Cristea, Ioan Aurel Pop şi Marius Diaconescu.

Fazele bătăliei

Faza 1

Batălia începe cu atacul oştirii lui Mihai, care în prealabil fusese divizată în două: corpul principal (circa 10.000 de soldaţi), condus de voievod era aşezat pe malul nordic, iar rezerva condusă de Albert Kiraly poziţionată la nord. Mihai a încercat să atragă infanteria lui Sinan în mocirla Neajlovului pentru
a intra în raza tunurilor sale.

Faza 2

Pentru a putea să-şi angajeze toate trupele, Sinan cere ienicerilor să atace frontal pe pod, în timp ce un corp de oaste condus de Hassan Paşa a încercat o învăluire largă prin partea de vest, iar Mehmet Paşa a făcut acelaşi lucru prin est. Lovitura otomanilor a fost puternică. Românii pierd artileria şi se retrag ordonat către trupele de rezervă.

Faza 3

Trupele lui Mihai se regrupează şi resping efectivele lui Mehmed I Paşa şi ale lui Hassan Paşa, provocându-le pierderi considerabile şi datorită tunurilor păstrate cu trupele de rezervă. Otomanii sunt nevoiţi să se retragă însă nu o fac ordonat şi în înghesuială mulţi soldaţi turci mor înecaţi în mlaştină. În aceste condiţii Mihai execută un contraatac, reuşind să recupereze artileria şi să creeze puţină debandadă pe malul sudic al râului.

Oastea lui Sinan Paşa

Sinan-Paşa a venit cu aproape 100.000 de oameni, însă nu toţi erau soldaţi şi nu toate trupele se aflau în momentul luptei la Călugăreni. Se pare că, efectiv în luptă,  au participat 30.000 – 40.000 de soldaţi.

Oastea lui Mihai Viteazul

Trupele voievodului român erau compuse din oastea cea mare a ţării, cetele boiereşti, mercenari cazaci, un contingent mic de moldoveni, precum şi unguri şi secui, trimişi de principele transilvănean. În total, cifrele se ridicau între15-16.000 de soldaţi şi 12 tunuri.

Nicolae Bălcescu descrie bătălia: „Bătrânul Sinan fu călcatâ în picioarele cailor“

„Drumul care merge de la Giurgiu spre Bucureşti trece printr‑o câmpie şeasă şi deschisă, afară numai dintr‑un loc, două poştii departe de această capitală, unde el se află strâns şi închis între nişte dealuri păduroase. Între aceste dealuri este o vale largă numai de un pătrar de milă, acoperită de crâng, pe care gârla Neajlovului ce o îneacă şi pâraiele ce se scurg din dealuri o prefac într‑o baltă plină de nămol şi mocirlă. Drumul acolo trece în lungul acelei văi, parte pre o şosea de pământ, parte pre un pod de lemn, care amândouă sunt aşa de strâmte, încât d‑abia poate cuprinde un car în lărgimea lor.

Această strâmtoare, ce locuitorii numesc Vadul Călugărenilor, fu aleasă de Mihai‑Vodă spre a sluji de Termopile românilor. (…) Mihai‑Vodă vru a se folosi de poziţia şi strâmtoarea Vadului Călugărenilor, în care nu se putea destinde în front mai mult de 12 mii oameni, ca să facă mulţimea turcilor nefolositoare. (…) Dar Sinan, vrând a înainta spre Bucureşti, era nevoit a trece pe la Călugăreni (…) Într‑adevăr, armata lui era, cum ştim, de 180 mii ostaşi, mai mult decât de zece ori mai mare ca a lui Mihai Vodă, care, cu toate ajutoarele ce primi din Moldova şi Ardeal, d‑abia se urca la 16 mii oameni şi 12 tunuri. (…)

În sfârşit, soarele veni să lumineze această mare zi de miercuri 13/23 august. (…) Mihai trece podul în capul a opt mii ostaşi şi se lasă cu furie asupra osmanlâilor, în vreme ce focul iute şi bine ţinut al puşcaşilor din pădure şi al tunurilor pustieşte armata turcească. (…) Vrăjmaşii, ajutaţi de poziţie, de numărul lor şi de maşinile de război, îşi vin curând în sine şi încep a se lupta cu tărie. (…) După mai multe ceasuri, Sinan desperat de puţinul spor ce a dobândit pân‑atunci, îşi îngloti oştile, strânse pe lângă sine pe toţi paşii şi căpeteniile, îi inimează şi, în capul unei coloane îngrozitoare, făcu o năvală mare şi izbuti a împinge pe ai noştri cu un pătrar de mil înapoi, şi chiar până în tabăra lor, luându‑le şi toată artileria.

Mihai, fără a pierde inima din această neizbândă, îşi culege puterile şi din nou dă năvală asupra turcilor. (…) Dar vrăjmaşul se băte cu inimă, îşi împroaspătă adesea oştile, aceea ce nu pot face ai noştri, şi îi reîmping îndărăt. De trei ori românii împinseră şi prăvăliră pe turci şi de trei ori fură respinşi înapoi. (…)
Soarele acum căta spre asfinţit; românii se luptaseră cu eroism, dar, osteniţi de o luptă lungă şi nepotrivită, ei se plecară numărului celui prea covârşitor al duşmanului; bătălia se putea acum privi ca pierdută de dânşii, dacă vreo împregiurare nu‑i va ajuta şi vreo soartă mai blândă nu le va străluci. Mihai, liniştit şi trufaş în primejdie, mai are încă o nădejde. El trimisesă de dimineaţă să cheme lângă dânsul o ceată de pedestrime ce se afla departe de tabără (…)

Acest ajutor însă, ce ai noştri şi‑l închipuia tare, nu era decât o ceată de trei sute pedestraşi cu puşti din Ardeal. Mihai, fără a pierde vreme, căută a se folosi de acest neînsemnat ajutor şi de reîmbărbătarea oştilor sale, ca să smulgă biruinţa de la vrăjmaş. El îşi preumblă privirea pe câmpul bătăliei, vede mişcările turcilor şi după dânsele îşi pregăteşte pe ale sale. Sinan‑Paşa, văzând retragerea românilor, luase inimă şi vrea a‑i desface şi a‑i răşchira de tot. Spre acest sfârşit, în capul rezervei sale, el umbla a trece podul spre a izbi pe ai noştri în frunte, în vreme ce Hassan‑Paşa cu Mihnea Vodă, din porunca lui, alerga prin pădure să‑i lovească pe la spate.

Mihai atunci se aşează cu ceata de curând sosită la capul podului, spre a întâmpina pre Sinan, trimite pre căpitanul Cocea cu două sute unguri şi alţi atâţia cazaci pedeştri ca să ia pe vrăjmaş pe la spate, şi Albert Kiraly aşeză cele două tunuri, ce redobândise de la turci, într‑o bună poziţie şi stă gata a trăsni pe duşman de ar îndrăzni a trece podul.

Sfârşind aceste pregătiri, Mihai cugetă întru inima sa că împrejurarea cere neapărat vreo faptă eroică, spre a descuraja pe turci şi a îmbărbăta pe ai săi (…) şi smulgând o secure ostăşească, se aruncă în coloana vrăjmaşă ce‑l ameninţă mai de aproape, doboară pe toţi cei ce se încearcă a‑i sta împotrivă, ajunge pe Caraiman‑Paşa, îi zboară capul, izbeşte şi pe alte capete din vrăjmaşi şi, făcând minuni de vitejie, se întoarce la ai săi plin de trofee şi fără a fi rănit.(…) Sinan, văzând aceasta, spre a da curaj la ai săi, ia ofensiva şi trece podul. Dar deodată se vede oprit în faţă de Mihai ca de un zid de piatră tare, în dos izbit cu o furie înfocată de căpitanul Cocea, şi în coastă trăsnit de tunurile aşezate pe deal de Albert Kiraly, care, bătând în mulţimea îndesită a turcilor, le găureşte rândurile şi le pustieşte toată aripa dreaptă, punându‑i pe fugă. (…)

În zadar Sinan mustra pe ostaşii ce fugea, acum cu cuvinte ocărâtoare, acum bătându‑i cu măciuca sa înfierată, silind în tot chipul a‑i pune în rânduială şi a‑i întoarce la bătaie. (…) La capul acestui pod sta îmbulzite în neorânduială artileria, cavaleria, pedestrimea, împingându‑se spre a trece care de care mai înainte; dar, văzând că toţi nu pot încăpea pe dânsul, mulţi din turci sunt siliţi a se arunca în baltă, unde îşi aflară moartea. (…)

Bătrânul Sinan însuşi, târât de ai săi şi în graba fugei sale, fu călcat în picioarele cailor şi apoi, împins de suliţa unui ostaş român, căzu călare după pod în baltă cu atâta repeziciune, încât, izbindu‑se de pod, îşi pierdu chiulaful şi feregeaua şi doi dinţi ce singuri se mai afla în gura lui. El era p‑aci să piară sau să cază în mâinile românilor, dacă, din norocirea lui, un voinic soldat din oştile Rumeliei, anume Hassan, nu s‑ar fi aruncat după dânsul ca să‑l scape şi, lăsându‑i calul înnămolit în lut, pe umeri îl scoase de acolo şi îl duse în tabără. (…)

Vestea morţii vizirului se împrăştie între turci, şi cei ce se mai împotriveau deteră şi ei dosul. (…) Hassan‑Paşa şi Mihnea‑Vodă, ce venea să încunjure pe ai noştri, aflând că Sinan a pierit şi că oastea lui e biruită, se trag îndărăt spre tabără. Într‑acel minut, Mihai (…) alerga într‑o parte şi într‑alta prin tabăra turcească, căutând pe Sinan, când, văzând de departe pe Hassan‑Paşa, se luă după dânsul strigându‑i să stea de e viteaz, să se lupte cu dânsul piept la piept, şi când de când era să‑l şi ajungă cu paloşul.

Dar Hassan‑Paşa fugea înspăimântat şi nu se putea ţine pe picioare de groază. El merse de‑şi ascunse ruşinea într‑un crâng spinos, de unde d‑abia a doua zi îndrăzni să iasă la ai săi.
Noaptea opri măcelărirea armatei musulmane şi o păzi d‑a fi cu totul zdrobită şi risipită. Românii se întoarseră triumfători în tabăra lor, încărcaţi cu prăzi bogate. Pe lângă tunurile lor ce şi le redobândiră, alte patru tunuri mari d‑ale duşmanului, cai mulţi şi mai multe steaguri, între care steagul cel verde şi sfânt al proorocului, fură trofeele acestei strălucite zile“. (Fragment din „Românii supt Mihai Voievod Viteazul“)

Cum a fost deformată istoria lui Mihai Vodă

Un simbol al unităţii, precum Mihai Viteazul, ilustrează, prin interpretările succesive, gradul de deformare a trecutului, în sensul unităţii şi conştiinţei naţionale prezente. Pentru Nicolae Bălcescu (Istoria românilor sub Mihai Vodă Viteazul, scriere editată postum în 1863 şi 1878) şi pentru istoriografia romantică în genere, unirea de la 1600 purta pecetea caracterului naţional. Mai târziu, spiritul critic a impus o reevaluare a faptelor. A.D. Xenopol şi P.P. Panaitescu au refuzat orice implicare a conştiinţei naţionale; N. Iorga şi C.C. Giurescu, deşi mai puţini categorici în această privinţă, nu au mers totuşi până la identificarea unei idei naţionale.

(Lucian Boia, Mituri istorice româneşti, Ed. Universităţii, Bucureşti, 1995)

Cronologie

1558 – S-a născut Mihai Viteazul, în familia Cantacuzino, se pare ca fiu nelegitim al lui Pătraşcu cel Bun (domn al Ţării Româneşti între anii 1554-1557).

1588 – 1591 – Ocupă dregătoria de Mare Stolnic în timpul domniei lui Mihnea Turcitul, apoi cea de Mare Postelnic în domnia lui Ştefan Surdul

1591 – 1592 – Zideşte mănăstirea „Mihai Vodă“ din Bucureşti. Ulterior este numit în funcţia de Mare Agă şi apoi de Ispravnic

1593 – În timpul domniei lui Alexandru cel Rău devine Mare Ban al Craiovei. Apoi reuşeşte să îl înlăture pe acesta.

1593 – Se împrumută la diverşi cămătari şi obţine numirea ca domn al Ţării Româneşti de către Poarta Otomană.

1594 – Abia numit, Mihai adera la coaliţia anti-otomană, „Liga Sfântă“, şi îi ucide pe creditorii care l-au împrumutat pentru a cumpăra tronul.

1594 – La sfârşitul anului Mihai declanşează ostilităţile cu Imperiul Otoman atacând Giurgiu, Cetatea de Floci, Hârşova şi Silistra.

1595 – Atacă şi localităţile de la sud de Dunăre: Silistra, Măcin, Şiştov, Nicopole, Rahova. Îi înfrânge pe tătarii la Putinei, Stăneşti şi Şerpăteşti.

1595 – Apoi Mihai Viteazul reia atacurile asupra oraşelor Silistra, Hârşova, Brăila, Cervena, Turtucaia şi Nicopole.

1595 (10/20 mai) – Tratatul de la Alba-Iulia, prin care Ţara Românească devine vasală Transilvaniei în schimbul ajutorului militar.

1595 (13/23 august) – Bătălia de la Călugăreni dintre Mihai şi Sinan-Paşa. A doua zi voievodul se retrage, iar otomanii ocupă Bucureşti şi Târgovişte.

1595 (octombrie) – Mihai Viteazul, cu ajutorul primit din partea lui Sigismund Báthory, eliberează oraşele Târgovişte, Bucureşti şi Giurgiu.

1596  – Acţiuni de luptă şi armistiţiu cu Imperiul Otoman. Mihai se întâlneşte cu Sigismund şi îi propune o alianţă împotriva turcilor, însă acesta ezită.

1595 – 1597 – Voievodul zideşte lângă Alba-Iulia o noua catedrală ortodoxă şi o reşedinţă pentru mitropolitul românilor din Transilvania.

1597 – Sultanul Mehmet al III-lea trimite steag de domnie lui Mihai Viteazul, recunoscându-l ca domn în Ţara Românească.

1597 – În acelaşi timp, Mihai duce tratative cu împăratul Rudolf al II-lea, în urma cărora obţine ajutor militar şi protecţia imperial.

1598 (2/12 iunie)  – Se încheie la Târgovişte un tratat de pace cu tătarii, voievodul dorind să obţină neutralitatea acestora în cazul unor lupte cu otomanii.

1598 (septembrie) – Mihai reia ostilităţile cu Imperiul Otoman, însă, o lună mai târziu decide să încheie o nouă pace.

1599 (29 martie) – Sigismund Báthory, renunţă la tron în favoarea vărului său, cardinalul Andrei Báthory, protejat al polonilor, care era în relaţii bune cu Poarta.

1599 (16/26 iunie) – Mihai Viteazul încheie la Târgovişte un tratat cu solii lui Andrei Báthory, acceptând şi pacea cu otomanii, pentru a câştiga timp.

1599 (august) – Voievodul Ţării Româneşti primeşte din nou“steag de domnie” din partea sultanului Mehmed al III-lea.

1599 (toamna) – Ieremia Movilă, domnul Moldovei, susţinut de Polonia, şi Andrei Báthory încearcă să îl înlocuiască pe Mihai Viteazul cu Simion Movilă.

1599 (18/28 octombrie) – Bătălia de la Şelimbăr. Mihai îl învinge pe cardinalul Andrei Báthory, iar la 1 noiembrie intră triumfal în Alba-Iulia.

1599 – Domnul Ţării Româneşti îl numeşte pe episcopul Ioan de Prislop, mitropolit al românilor din Transilvania.

1599 – Către sfârşitul anului sultanul îl confirmă pe Mihai ca stăpân al Transilvaniei, şi pe Nicolae Pătraşcu, fiul acestuia, domn în Ţara Românească.

1600 (1/11 februarie, Pilsen) – Pentru a-şi întări stăpânirea în Transilvania, Mihai încheie un tratat de vasalitate cu împăratul Rudolf al II-lea.

1600 (8-9 mai) – Armata lui Mihai înfrânge trupele modo-polone ale lui Ieremia Movilă, domnul Moldovei, la Bacău.

1600 (27 mai) – Emite hrisovul din Iaşi în care se intitula „Io Mihai Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domn al Ţării Româneşti şi al Ardealului şi al Moldovei“.

1600 (10 septembrie) – Bătălia de la Mirăslău. Mihai este înfrânt de oştile generalului Gheorghe Basta, unite cu cele ungureşti.

1600 (octombrie) – Mihai Viteazul zdrobeşte oştirea otomană care trecuse Dunărea în Oltenia.

1600 (octombrie) – În urma negocierilor cu Poarta, domnitorul Ţării Româneşti obţine neutralitatea otomanilor.

1600 (20 octombrie) – Mihai Viteazul pierde bătălia de la Bucov (lângă Ploieşti) cu oştile poloneze şi este obligat să fugă în exil.

1601 (1 şi 5 martie) – Împăratul Rudolf al II-lea decide să îi acorde sprijin militar lui Mihai împotriva lui Sigismund Báthory.

1601 (3 august) Bătălia de la Gurăslău în care Mihai şi Gheorghe Basta îl înfrâng pe Sigismund Báthory.

1601 (9/19 august) Mihai Viteazul este asasinat în tabăra Câmpia Turzii din ordinul generalului Gheorghe Basta.

Sursa: historia.ro

Citeşte şi:

Bătălia de la Călugăreni: O confruntare care nu a decis nimic

Bătălia de la Călugăreni: Mihai a obţinut o victorie morală

Bătălia de la Călugăreni: O victorie supraevaluată de istorici

Marea bătălie din 1595 a fost la Giurgiu, nu la Călugăreni

Mihai Viteazul, al doilea unificator al ţărilor române. Primul a fost un ungur: Sigismund Báthory de Somlyó – Principele Transilvaniei, Prinț imperial

4 decembrie 2013 Lasă un comentariu

Istoria ne învaţă nu că noi, românii, nu doar buricul planetei ci chiar buricul buricului galactic.

Uneori îţi vine să te şi miri că nu suntem cel puţin consideraţi un fel de semizei şi restul planetei stă ca proasta şi nu vine să ne constriască o ţară pe măsură. Şi să ne mai şi plătească pentru onoarea că le suntem coplanetari, astfel, istoria noastră ne învaţă că am avut nişte superdomnitori, principii de vitejie şi inteligenţă strategică …

Legat de Mihai Viteazu, la un moment dat, mă întrebam cum dracu de nu s-a dus să îl ia de barbă pe sultan şi să îl bage în biserică, să îl creştineze după care să îl treacă la sectia unde se creşteau porcinele ca să asigure bunăstarea naţiei… ştiam că ne-a unit pe cei din Transilvania, Moldova şi Ţara Românescă, lucru care a fericit românul chiar dacă l-a legat de moşie mai abitir decât era… mai ştiam că le-a tras-o la turci pe unde i-a prins de umblau otomanii crăcănaţi şi cu şalvarii maro…

De ce ştiam asta? Pentru că avem nişte istorici care considderă o blasfemie a spune că Mişu Caftangiu de fapt nu era cel dintâi care a unit Principatele Române, sau a pune la îndoială mult clamata Victorie de la Călugăreni…

Să citim: 

Mihai Viteazul, al doilea unificator al ţărilor române

Poate că personajul istoric al evului mediu care a fost ridicat pe cel mai înalt piedestal de istoriografia română este Mihai Viteazul.

Mihai Viteazul

Mihai Viteazul

Devenit simbol al unităţii românilor într-o perioadă în care nu exista încă România, voievodul a devenit apoi un erou, un salvator, al cărui rol era să îl anunţe pe conducătorul comunist care îi împrumuta virtuţile. Dar simplicarea istoriei prin proiectarea în trecut a unor realităţi moderne nu ne ajută să înţelegem acţiunile celui care a fost primul român ce a unit Muntenia, Transilvania şi Ţara Românească. 

La momentul în care Mihai Viteazul ajunge pe tronul Ţării Româneşti cumpărându-şi tronul de la Istanbul, Imperiul Otoman trecea printr-o perioadă de criză, marcată de conflicte în Asia şi de schimbări rapide ale sultanilor. În acest context internaţional, în jur de 1593, împăratul habsburg Rudolf al II-lea decide să reia cruciada împotriva turcilor, iar la iniţiativa Papei, mai multe state se grupează în Liga Sfântă. 

„Mihai Viteazul se naşte ca personaj istoric în contextul războiului de 15 ani, dintre 1593-1606. Iniţial, delegaţii Ligii Sfinte s-au ferit să îl contacteze pe Mihai, care a fost văzut ca un om al turcilor. L-au contactat pe domnitorul moldovean, dar pe Mihai s-au ferit”, spune Marius Diaconescu, lector doctor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, specializat în istoria Transilvaniei.

Sigismund Bathory, primul care stăpâneşte cele trei ţări

Sigismund Báthory de Somlyó - Principele Transilvaniei Prinț imperial

Sigismund Báthory de Somlyó –
Principele Transilvaniei, Prinț imperial

Habsburgii i-au lăsat lui Sigismund Bathory, principele Transilvaniei, conducerea acestei părţi a frontului antiotoman. Mihai Viteazul şi domnul din Moldova, Ştefan Răzvan, aderă şi ei la Liga Sfântă, însă în anumite condiţii: înainte de a începe războiul, cei doi trebuie să încheie, din îndemnul împăratului, un tratat cu principele Transilvaniei. 
„Cu toţii ştim de Mihai Viteazul că a făcut prima unire a ţărilor române. Formula corectă ar fi Mihai Viteazul este primul domnitor român care a făcut unirea ţărilor române. Fiindcă nu este primul”, spune Diaconescu. 
În 1595 a fost semnat un tratat între principele Transilvaniei şi delegaţiile celor doi domni de dincolo de Carpaţi (Mihai Viteazul în mai, Ştefan Răzvan în iunie): „Acele două tratate sunt actul de unire. Prin acele documente, domnitorii români sunt reduşi la funcţia deguvernatori. Nu puteau să administreze vistieria ţării singuri. Acesta este un atribut al suveranităţii, al domniei. Domnul poate decide în evul mediu ce face cu banii ţării. I se ia acest drept”, explică istoricul. Mihai Vitazul putea folosi vistieria numai cu acordul principelui. În plus, trei soli munteni trebuia să participe la Dieta Transilvaniei, care devenea forul suprem pentru cele trei ţări. De asemenea, boierii munteni primeau dreptul de a nu mai putea fi ucişi fără învoirea principelui din Ardeal. „Doar aşa a intrat în Liga Sfântă, direct n-a putut să intre pentru că cei din Ligă s-au temut că e omul turcilor”.
Din acel moment, titulatura lui Sigismund e „principe al Transilvaniei, Valahiei şi Moldovei”. Pe sigiliul şi pe stemele afişate de el apar stemele celor trei principate. „Nu numai atât, chiar dacă nu le convenea, ambasadorii ţărilor străine şi principii ţărilor străine recunosc titulatura, asta este important. Habsburgilor nu le convenea, dar au acceptat-o pentru că aveau nevoie de Sigismund pe frontul antiotoman”, spune Diaconescu. Mihai a acceptat şi el aceste condiţii deoarece era interesat să aibă spatele protejat de armata Transilvaniei, precum şi de ajutorul financiar al habsburgilor pentru susţinerea viitoarei lupte antiotomane.

Politica externă a Transilvaniei, condusă de un român

„Sigismund Bathory era un principe tânăr, aventurier, cu vise mari, că o să ajungă mare domnitor, rege cu multe coroane, cu ţări multe supuse. Era ambiţios. A avut şi consilieri care au ştiut să-i aţâţe ambiţia. Era un român, Ştefan Iojica: el a copilărit împreună cu Sigismund şi erau prieteni foarte buni. Iojica, din simplu slujitor a ajuns mare cancelar: automat el dictează politica externă a principatului. Îl influenţa foarte mult pe principe. Se pare că el era cel care îi gâdila orgoliile”, îi conturează istoricul personalitatea.

Potrivit lui, prima unire a ţinut, pentru Moldova, până în august 1595 (deci numai trei luni, începând cu iunie), deoarece la acea dată ţara este ocupată de Ieremia Movilă, care se înscăunează cu sprijin polonez. Pentru Ţara Românească, unirea a ţinut până în decembrie 1595: „De Crăciun, Mihai a fost în solie la Sigismund Bathory în Transilvania şi atunci principele, ca mulţumire pentru efortul depus în războiul antiotoman, i-a dat voie să foloseacă vistieria ţării”. 

După ce a încheiat tratatul cu Sigismund (foto), Mihai începe lupta împotriva turcilor şi atacă cetăţile turceşti de dincolo de Dunăre. Apoi vin turcii şi are loc vestita bătălie de la Călugăreni, din august 1595. „Într-un război sunt mai multe etape. Poate fi victorie pe moment, dar analizând pe ansamblu, a fost o înfrângere. Într-adevăr, la Călugăreni, probabil că Sinan a căzut de pe cal cum spune legenda, probabil că au murit mai mulţi turci decât români. Dar după aceea, când s-a ridicat Sinan din nămol şi s-a uitat în zări, n-a găsit nici picior de ostaş român”, povesteşte Diaconescu.

După Călugăreni, Mihai Viteazul s-a retras către valea Prahovei, spre munţi, aşteptând să vină Sigismund Bathory cu oastea Transilvaniei. „Să nu uităm că Sinan a intrat în Bucureşti, a intrat în Târgovişte, şi-a pus gardă otomană acolo. Deci practic n-a fost o victorie a lui Mihai Viteazul, în ciuda monumentelor care împânzesc ţara”, mai spune el. Armata transilvăneană a venit la Braşov, a trecut munţii, iar turcii au plecat din Ţara Românească, în urma bătăliei de la Giurgiu, unde s-a afirmat Mihai Viteazul.

„Lui Sigismund îi plăceau titlurile, victoriile militare, dar nu-i plăcea efortul”

Însă Bathory era o fire fluctuantă. În 1597 se strică relaţiile dintre cancelarul Iojica şi Sigismund deoarece principele se gândea să predea Transilvania habsburgilor şi el să renunţe la tron: „Pricipele Transilvaniei era un om labil psihic, nu era coerent în planurile sale. Şi îi plăceau titlurile, victoriile militare, dar nu-i plăcea efortul. Şi-a dat seama că era prea mare efortul pentru el să conducă acest front”, explică Diaconescu.

Acesta a fost motivul conflictului dintre cei doi deoarece Iojica se împotrivea cedării principatului. Istoricul arată că exista la acea dată un curent antihabsburgic în rândurile nobilimii ardelene: „Habsburgii, când ocupă o provincie, o organizează sistematic. Limitează exact pentru fiecare ce proprietăţi are şi ce obligaţii are faţă de stat. Pe când ardelenilor le convenea situaţia existentă. Totul era suficient de neclar şi puteau să facă o mulţime de abuzuri în privinţa plăţii impozitelor şi aşa mai departe. Iojica era exponentul acestei nobilimi care nu voia să fie cedată Transilvania habsburgilor”.

Iojica încearcă atunci să găsească o soluţie: în 1597, el îi propune lui Mihai să devină principe peste Transilvania, peste Ţara Românească şi peste Bulgaria, de unde sperau să-i alunge pe turci: „Cel care lansează pentru prima dată ideea ca Mihai să fie în frunte este Iojica. Nemulţumit de instabilitatea lui Sigismund Bathory, îi propune varianta aceasta”, evidenţiază cercetătorul.

„Mihai era strâns într-un cleşte”

Însă planul nu se pune în aplicare deoarece în 1598 Sigismund renunţă oficial la tron, iar în mijlocul Dietei îl arestează pe Iojica şi îl predă austriecilor. Românul este închis la Satu Mare, iar apoi este executat. Sigismund primeşte în schimb de la habsburgi două provincii din sudul Poloniei de astăzi, pe post de feude viagere. Însă viaţa liniştită de acolo nu i-a fost pe plac, aşa că după câteva luni se întoarce pe furiş în Transilvania, iar nobilii îl primesc bucuroşi.

„A stat câteva luni pe tron pentru că erau prea multe probleme în Transilvania din cauza războiului. Din nou s-a plictisit. Îi plăcea să conducă, dar fără responsabilităţi. Şi nu-l mai avea pe consilierul Ştefan Iojica să ducă greul administraţiei. Şi atunci, din nou cedează coroana, de data asta vărului său Andrei Bathory”, remarcă istoricul.

Andrei Bathory fusese crescut în Polonia, era filootoman şi antihabsburg, deci nu mai dorea o alianţă cu Rudolf al II-lea. El preia Transilvania în 1599. În acel moment, Mihai era strâns într-un cleşte: turcii la sud de Dunăre, iar în Moldova şi Transilvania doi duşmani ai săi susţinuţi de Polonia: Ieremia Movila şi Andrei Bathory. Orice culoar către habsburgi era închis. În aceste condiţii nefaste, voievodul român alege soluţia războiului: trece Carpaţii şi îl înfrânge pe Bathory la Şelimbăr, cu ajutorul secuilor, iar apoi intră în Alba Iulia. „El vrea să se proclame principe, dar n-o face oficial. Oficial este guvernator sau locţiitor al lui Rudolf al II-lea. În Transilvania le spune nobililor că el guvernează Transilvania în numele habsburgilor. Era conştient că nu i se recunoaşte titlul, deşi ar fi vrut asta”, explică Diaconescu.

Mihai copiază modelul Sigismund, la sugestia lui Iojica

Acest gest aţâţă apele, în ciuda faptului că Mihai i-a asigurat pe habsburgi că intenţia lui a fost să scoată Transilvania din mâinile polonezilor şi să o returneze împăratului.

Îngrijorat de veştile pe care le avea de un plan al Poloniei de a-l răsturna în Muntenia şi a-l pune domn pe Simion Movilă, fratele lui Ieremia Movilă, el atacă Moldova, în 1600. „Mihai pune în aplicare ceea ce a făcut Sigismund înainte: este domn peste cele trei ţări. Cum a fost principe Sigismund Bathory în 1595, este el acum. El copiază un model, un model care i-a fost sugerat de Iojica în 1597. Aceste idei s-au dezvoltat în mintea lui, fireşte, era un strateg, era un militar, un domnitor. Dar ideea a pornit de la unirea făcută de Sigismund, când a văzut că toate cele trei ţări împreună au o forţă armată puternică. Aşa s-a ajuns să facă Mihai unirea, care a fost efemeră, câteva luni de zile”, spune cercetătorul.

„În momentul în care a ocupat şi Moldova, spaima, inclusiv la habsburgi, a fost prea mare. Toţi s-au temut că Mihai, valahul ăsta, are prea multă putere şi atunci va fi greu de ţinut în frâu. Şi atunci, practic, deşi el se aştepta să aibă ajutor, toţi i se împotriveau”, continuă el. Nobiliii maghiari din Transilvania, cu ajutor austriac, alungă soldaţii lui Mihai din cetăţile din Transilvania, iar în Moldova intră imediat polonezii. În câteva săptămâni, Mihai pierde tot. 

„Mihai Viteazul rămâne un model ca primul român ce a unificat ţările române. Mihai Viteazul trebuie să rămână în cărţile de istorie, bineînţeles, ocupă un loc important în Panteonul istoriei noastre. Dar trebuie spus adevărul. El a unit cele trei principate pentru a se elibera de presiunea polonă şi turcă, şi a copiat un model, creat de Iojica şi aplicat de Sigismund Bathory. De fapt, s-a urmărit crearea unei puteri care să reziste turcilor. Şi aceasta să înlocuiască Ungaria care a fost un factor de echilibru în zonă”, Marius Diaconescu

Mihai, exponentul boierimii muntene, guvernează cu elita maghiară

În secolul XIX începe însă cariera de erou naţional a lui Mihai Viteazul, cel care ar fi fost condus de ideea unităţii naţionale a românilor din cele trei principate. S-a susţinut astfel că Mihai a realizat o Dacie românească şi că un factor esenţial al construcţiei sale politice a fost conştiinţa de neam, el urmărind să realizeze suprapunerea graniţelor statale cu cele etnice.

Pentru istoricul Lucian Boia, ceea ce a făcut Mihai Viteazul este mai mult o cucerire decât o unire: „Nu înseamnă că Mihai Viteazul a avut o idee românească. A existat şi înainte de comunism o fază de interpretare naţională, destul de naivă, a ceea ce a făcut Mihai Viteazul, în secolul XIX, începând cu cartea faimoasă a lui Bălcescu, „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”. Apoi, treptat, generaţie după generaţie, istoricii au nuanţat şi chiar au modificat interpretările în sensul că nu putea înainte de era naţiunilor să existe o idee naţională. Cred că aici lucrurile sunt mult prea clare şi ele sunt complicate numai de perpetuarea unor interpretări care pot să facă plăcere, dar care nu servesc la nimic”.

Mihai Viteazul şi fiica sa, Florica, într-o pictură din anul 1601 a lui Franz Francken Citiţi mai mult: Mihai Viteazul, al doilea unificator al ţărilor române > EVZ.ro http://www.evz.ro/detalii/stiri/mihai-viteazul-al-doilea-unificator-al-tarilor-romane-879011.html#ixzz2mXO1974M  EVZ.ro

Mihai Viteazul şi fiica sa, Florica, într-o pictură din anul 1601 a lui Franz Francken

În timpul regimului comunist se spunea că Mihai Viteazul a luat multe măsuri pentru românii din Ardeal, însă el a păstrat organizarea existentă şi organele de guvernământ, a menţinut şi întărit privilegiile nobilimii deoarece avea nevoie de sprijinul dietei maghiare pentru a guverna. Măsurile luate de el au fost minore: i-a scutit pe preoţii români de muncile servile şi a dat păşunat liber satelor româneşti de pe domeniile marii nobilimi. El chiar a înăbuşit mişcările ţărăneşti din Transilvania.

„Nici nu putea să ia măsuri prea multe pentru că ridica împotriva lui nobilimea din Transilvania. Şi hai să fim serioşi, Mihai era exponentul boierimii româneşti. Mihai e cel care i-a legat pe ţărani de glie, a făcut şerbia în Ţara Românească. Deci era de aceeaşi parte ca şi nobilimea transilvăneană”, explică Diaconescu.

Lucian Boia are aceeaşi poziţie: „Iar Mihai Viteazul, când a devenit şi principe al Transilvaniei, a guvernat atât, puţin, cât a avut ocazia, cu elita ungurească, nu cu ţăranii români. Când spui că a făcut o unitate românească, cu cine? Cu moldovenii care n-aflaseră încă că sunt români şi cu ardelenii care, la nivelul de sus, erau unguri, nu erau români? N-a fost vorba de aşa ceva şi nu-i niciun bai. Amestecăm epocile”.

El atrage atenţia că Radu Popescu, un cronicar muntean, ce scrie la 100 de ani după Mihai Viteazul, spune că domnitorul „i-a bătut pe toţi şi-i ţinea pe toţi, şi pe turci, şi pe unguri, şi pe moldoveni, ca pe nişte măgari de-ai lui”, deci îi includea în categoria „înfrânţilor” şi pe moldoveni.

„Noi, românii, trebuie să avem bine în minte faptul că România există, că s-a dovedit un stat viabil, şi că n-avem nevoie să forţăm istoria acum ca să susţinem existenţa, integritatea şi perpetuarea României”, Lucian Boia

Marele respect al lui Ceauşescu pentru Mihai Viteazul: dărâmarea bisericii Mihai Vodă

În perioada comunismului cu tentă naţională, în prim-plan erau puşi voievozii, prezentaţi drept personalităţi excepţionale, eroi şi salvatori. S-a ajuns astfel la personalizarea istoriei, deşi era cazul unei evidente contradicţii între universalismul comunist care trece dincolo de frontiere şi de naţiuni, şi naţionalismul comunist din România.

„De la conducerea unui grup restrâns de partid s-a ajuns la un comunism de familie, la o conducere strict personală. Şi atunci răspunsul e evident de ce apelul acesta la voievozi: pur şi simplu pentru că Ceauşescu era şi el unul singur, sau el şi soţia. Şi atunci Ceauşescu se regăseşte în marile figuri ale trecutului, în voievozi”, explică Boia.

Astfel, Ceauşescu avea nevoie de lideri excepţionali care să îl anunţe şi să îl legitimeze: „În vremea lui Ceauşecu, pe piedestal, pe partea cea mai înaltă, este Mihai Viteazul, cu siguranţă, cel care prefigurează România. Până la urmă, se vede foarte bine cum eroii ăştia sunt folosiţi. Ei întotdeauna sunt folosiţi de oamenii politici. Se vede până la urmă cât de mult ţinea cu adevărat Ceauşescu la Mihai Viteazul când a dărâmat mănăstirea Mihai Vodă. Mie nu mi-a venit să cred. Era la Izvor (în Bucureşti – n.r.). Biserica au mutat-o cu vreo 200 de metri, între blocuri, pe cheiul Dâmboviţei. Iar mănăstirea care înconjura biserica a fost distrusă. Ăsta a fost marele respect al lui Ceauşescu pentru Mihai Viteazul”, îşi aminteşte el.

Potrivit lui Boia, clarificarea istoriei nu trebuie demonizată: „Toate astea nu-l scad pe Mihai Viteazul, care este un personaj foarte interesant şi un personaj cu totul remarcabil, apreciat şi în epocă ca un personaj ieşit din comun. Problema este că nu e cazul să-l modernizăm, să facem din el un lider naţional, n-avea cum să fie”. 

Autor:  Andreea Dogar

Publicat la: 09 Decembrie 2009

Sursa: evz.ro

Aici, cei interesaţi, pot citi :GÂNDIREA POLITICĂ A LUI ŞTEFAN JÓSIKA CANCELARUL PRINCIPELUI SIGISMUND BÁTHORY , CANCELARUL PRINCIPELUI SIGISMUND BÁTHORY” (Paternitatea unei idei politice: unirea Transilvaniei cu Ţara Românească şi Moldova) de Marius Diaconescu

Sondaj CUR’s of Pitzy News: Cu cine ai vota dacă Duminică ar fi alegeri prezidențiale?

31 decembrie 2011 6 comentarii

După cum se știe, toată lumea se întrabă cine va fi noul președinte al României. 

Studii aprofundate au ajuns la concluzia că există șanse relativ  egale pentru următorii potențiali candidați:

  • Crin Antonescu,
  • Victor Ponta
  • Miron Cozma
  • Dan Diaconescu
  • Mihai Viteazul
  • Nicolae Ceaușescu
  • Sânziana Buruiană
  • Andreea Tonciu
  • Lia Olguța Vasilescu
  • Monica Tatoiu
  • Ecaterina Teodoroiu
  • Dana Grecu

Astfel, institutul de sondare al opiniei publice CUR’s of Pitzy News organizează un sondaj e opinie pentru stabilirea intenției de vot.
Candidații sunt considerați cu șanse relativ egale, totuși, cu cât un candidat este situat mai jos în tabloul cu candidații are șansele ceva mai mari.
Pitzy News anunță că acesta este singurul sonaj din lume considerat infalibil, gradul de reprezentativitate fiind de 100% deoarece contează doar cine votează, în cazul nostru, cine răspunde.
Mențiune specială: la acest songaj poate răspune oricine, indiferent de cetățenie, sex, religie, educație sau alte prostii. Singura condiție este să aibă simțul umorului cel puțin egal cu IQ-ul.

%d blogeri au apreciat: