Arhiva

Posts Tagged ‘Mircea Cărtărescu’

Dându-i pedeapsă cu suspendare lui Dragnea, Justiția ne-a făcut să ratăm Premiul Nobel pentru literatură.

14 octombrie 2016 2 comentarii

dragnea-liviu

S-a cam  enervat Mircea Cărtărescu pe cei de la Academia Regală de Știință din Suedia legat de faptul că a primit Premiul Nobel pentru literatură cântăreţul Bob Dylan  deși în 2010 când i-a tradus poeziile acestuia, spunea (semn că era o vreme când aprecia producțiile nou nobelizatului) :

„Am tradus cu o bucurie care sper că se vede în texte. Am încercat să fiu absolut fidel textului original, dar să-i dau şi o anume flexibilitate în româneşte. Nu e Cărtărescu, e Dylan. Iată ce-am avut minut de minut în minte pe când traduceam. Cărtărescu e doar instrumentul prin care Dylan poate străluci în limba română, îmi spuneam. Şi totuşi cititorul foarte familiarizat cu frazarea mea o va putea recunoaşte şi în aceste o sută de poeme din Dylan, căci e inevitabil să fie aşa. Tot ce pot să sper e că ea nu supără, că e doar un element de fundal, poate o umbră necesară. […]
Să traduci lyrics, chiar cele ale unor compozitori recunoscuţi ca (mari) poeţi precum Bob Dylan, Lennon-McCartney, Paul Simon sau Frank Zappa, ar putea părea o acţiune deznădăjduită dacă…
…dacă versurile muzicii folk-pop-rock nu ar da atât de bine când sunt puse pe hârtie. Dacă nu ar apărea atât de consonante cu poezia de azi, scuturată de podoabe. Dacă însuşi faptul că le lipseşte muzica nu ar face textele mai enigmatice. Dacă, lipsite de splendoarea hainei muzicale, n-ar fi atât de impresionante în sărăcia lor de multe ori înşelătoare. Dacă, în cazul de faţă, textele n-ar fi de Bob Dylan, un poet uriaş, chiar şi-n lipsa muzicii, cum sper că vă veţi convinge.”, spunea Mircea Cărtărescu.

Treaba e că nu pe cei de la Academia Regală de Știință din Suedia trebuia să se enerveze Cărtărescu ci pe justiția de la noi.

Dacă nu-i dădeau lui Liviu Dragnea pedeapsă cu suspendare acum luam noi Nobelul. Cică omul era pegătit. Îți cumpărase și pix …

Rodica Culcer: Ţara Antenelor

28 noiembrie 2012 Lasă un comentariu

Adevărată premoniție…

Doamna Rodica Culcer vorbea în iunie 2012 despre ȚARA ANTENELOR.

Premoniția este cu atât mai valabilă cu cât Guvernul Ponta nu se dă în lături de la execuția publică a Consiliului Național al Audiovizualului prin noua lege propusă.

Gestul guvernului este mirabil că vine abia acum.

Legea face parte din lovitura de stat care a culminat cu tenativa de puci.

Acum  e vorba tot de serialul ”LOVITURĂ DE STAT ÎN ROMÂNIA –  seria ”Subordonarea presei”- episodul: CNA

Ţara Antenelor

Rodica Culcer

Rodica Culcer

Oricine se uită fie şi în treacăt pe site-urile presei europene şi chiar americane îşi dă seama că principala îngrijorare a Europei este în acest moment criza euro, în lumina evoluţiilor din Spania şi în aşteptarea alegerilor de duminică din Grecia. Prăbuşirea monedei euro ar putea duce la o catastrofă economică mondială, avertizează mulţi economişti.

 

În tot acest timp la Bucureşti guvernul tace. Despre economie nu vorbim – se ocupă Florin Georgescu şi vorbeşte Mugur Isărescu. Dacă premierul este şi el preocupat de perspectivele economiei româneşti, nu o spune nimănui. În tot cazul, declaraţiile sale publice nu se referă la chestiuni fundamentale, ci par menite să provoace un scandal cu preşedintele Traian Băsescu, scandal ce ar trebui să genereze un pretext pentru declanşarea procedurii de suspendare. 
Premierul Victor Ponta ştie că are şanse de succes cu diversiunea lui: populaţia a fost inoculată ineficient cu ură împotriva şefului statului şi împotriva tuturor celor asociaţi cu el. Acest „succes” îi permite de altfel guvernului – altel responsabil de soarta ţării – să-i elimine pe intelectuali din instituţiile publice, fără a le evalua prestaţia desigur. Aşa se face că, în plină criză europeană, guvernul României se grăbeşte să treacă Institutul Cultural Român din subordinea Preşedinţiei în cea a Senatului, ca să scape de Horia Roman Patapievici. Ministrul Culturii Mircea Diaconu anunţă triumfător la Antena3 că abia acum se va ajunge la „o coerenţă în lumea culturală” iar senatorul PSD, Dan Şova, cel trimis la Washington să afle cum a fost cu Holocaustul, acuză : „La ICR s-au strâns o parte din intelectualii români care au împărţit societatea în două: cei care sunt cu Traian Băsescu şi cei care sunt împotriva sa.” Nu ştiu ce înţelege prin coerenţă domnul Diaconu, care şi-a promovat soţia într-o funcţie de conducere fiind el însuşi şeful instituţiei şi şeful comisiei de examinare, dar în primul rând ar trebuie să ne amintim că o instituţie publică nu se poate evalua în funcţie de umori politice. Domnul Şova a fost însă foarte sincer, sugerând – ce spun eu sugerînd, afirmând de-a dreptul – că executarea lui Patapievici se va face pe criterii strict politice. Mai încercase şi Adrian Păunescu să găsească deficienţe financiar-contabile la ICR pe când era şeful comisiei de cultură din Senat, deci boala USL-istă e veche.

I-aş aminti totuşi domnului Şova că USL este cea care a împărţit ţara în două şi a hotărât că numai o parte are dreptul la existenţă. Cine s-a uitat la Antena3 şi şi-a păstrat discernământul a fost martorul unei succesiuni de campanii profesioniste şi intense de distrugere a reputaţiei unor personalităţi de primă mână, ca Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu, Mircea Cărtărescu, Horia Roman Patapievici, şi nu numai ei. Primii trei au renunţat să se mai implice în dezbaterea publică, iar Horia Patapievici, citat de Cristian Ghinea, a decis să se retragă şi el, după ce s-a trezit scuipat de cetăţeni indignaţi în urma relatărilor şi comentariilor de la Antena3. 
Despre meritele ICR ştiu mai multe partenerii externi ai României – care l-au ales pe Patapievici preşedinte al EUNIC. La noi nu contează, la noi legea o fac Antenele iar intelectualii tac, pentru că sunt divizaţi, iar politicienii tac pentru că nu-i iubesc pe intelectuali şi nu ştiu cum să scape de ei (vezi disputele din PDL). Şi uite aşa ajungem ca oamenii de valoare să fie scuipaţi pe stradă, iar penalii să fie aleşi primari şi preşedinţi de CJ.

Valul de ură care a cuprins o parte a populaţiei – cea mai uşor de manipulat „cu televizorul” – îmi aminteşte de începutul anilor 1990, când aceiaşi Pleşu şi Liiceanu, alături de Doina Cornea, Ana Blandiana şi Corneliu Coposu erau transformaţi în ţinte de tir pentru masele indignate care îi aclamau pe Petre Roman şi pe Ion Iliescu. Ofensiva urei a culminat atunci cu mineriada din iunie, care aproape a trecut neobservată anul acesta; oare acum la ce ne putem aştepta? La încă un desant la Colonelului Dogaru? 

Nu credeam că vom reveni aici dar iată că m-am înşelat. Atunci ura era cultivată prin TVR, azi sunt folosite Antenele. Propaganda lor este mai puternică şi mai periculoasă decât a înţeles vreodată preşedintele şi partidul său sau chiar o bună parte a publicului cu pretenţii. Dacă ar fi înţeles şi ar fi avut un minim de moralitate mulţi oameni altfel decenţi nu ar fi păşit în studiourile Antenelor, dar morala publică a devenit o noţiune desuetă, ca şi responsabilitatea de altfel. Culmea, cireaşa de pe tort, este avertismentul privind consecinţele nocive ale urii pe care însuşi marele stilist al urii, Cristian Tudor Popescu, l-a formulat la adresa lui Victor Ponta imediat după alegeri. Dacă până şi CTP s-a speriat, lucrurile stau într-adevăr rău.

Scriu conştientă că nu sunt în consonanţă cu masele de cetăţeni indignaţi, că nu e momentul raţiunii, că ne-am întors în comuna primitivă din punct de vedere al comportamentului public, că rinocerizarea nu poate fi oprită. Ştiu că soarta celor care scriu contra curentului este execuţia publică – doar suntem în Ţara Antenelor – dar totuşi scriu. Altfel cum aş şti că nu m-am transformat în gândac sau în rinocer?

Autor: Rodica Culcer

Sursa:  hydepark.ro 

Mircea Cărtărescu: RĂZBOIUL RATAȚILOR

11 noiembrie 2011 2 comentarii

Senatul EVZ: 

 RĂZBOIUL RATAȚILOR

Oricum am lua-o (şi o luăm, trebuie să mărturisim, cu bucurie în inimi), situaţia actuală din cel mai mare partid din Opoziţie, PSD, este începutul sfârşitului pentru visul stângii de a pune mâna pe România.

Ca la o partidă de şah ce merge din rău în mai rău, fiecare mutare, oricât de vicleană în intenţie, duce până la urmă în acelaşi punct fără întoarcere. Opoziţia are nevoie ca de aer de cele 51 de procente în alegerile viitoare ca să fie victorioasă. În acest moment este la 52 la sută, pe un trend descrescător, şi nu aşa, ci vertiginos. Doar scandalul Geoană îi mai trebuia. 

Visătorul de vise şi aiuritul Geoană, de care eu, dac-aş fi fost Năstase sau Iliescu, m-aş fi debarasat de la început ca de un troublemaker (sau, pe româneşte, un încurcă-lume), după ce că a scufundat invincibila armada printr-un autogol incredibil în ultimul minut la precedentele alegeri, iată că nu se lasă nici acum în acţiunea sa de a ruina partidul pe care cu onoare l-a condus. E ca un făcut: oricum se fâţâie, oricum o drege, Geoană mai dărâmă un bastion al amărâţilor de pesedişti, şi nimeni nu-i poate sta împotrivă. Prostănac, neprostănac, iată că, alunecos ca un luptător de circ, le frânge gâtul în arenă tuturor celor ce încearcă să-l trimită acasă, în braţele Mihaelei. 

Ultima lui victimă e Victor Ponta. E adevărat, lupta nu e decisă încă, dar din clinciul de azi unul dintre cei doi trebuie să piară. Iar dacă piere Geoană, piere o dată cu el şi scaunul de preşedinte al senatului, ceea ce pentru PSD e o catastrofă. Aşa că va pieri Ponta, pe care n-o să-l plângă nimeni, căci la preşedinţia partidului nu e absolut deloc de neînlocuit. Dacă mai era nevoie, prin caraghioasa, păguboasa lui gafă din aceste zile Ponta îşi arată încă o dată adevăratul chip: o nulitate politică, la fel ca şi tovarăşul şi pretinul lui de la liberali. Orice militar de carieră ştie regula de aur: „Nu da niciodată un ordin dacă nu eşti sigur că va fi îndeplinit”. Altfel îţi pierzi autoritatea şi cazi cu atât mai rău, cu cât te-ai căţărat mai sus. Ponta şi-a confundat propriile râci şi resentimente cu politica partidului. A uitat că Geoană nu e doar un om, ci şi o funcţie, şi că lovind omul pierzi dezastruos şi funcţia. La reacţia uimită a celor care ştiu cu adevărat fotbal – Năstase şi Iliescu – Ponta s-a arătat rigid şi încăpăţânat: i-a contrat pe tăticii din spatele lui, şi fără care e un zero, şi a ameninţat cu demisia. Mă tem că nici măcar pe asta nu şi-o va da – căci nu e în gena politicianului român -, ci se va retrage cu coada- ntre picioare pe ultimul scaun din stalul partidului. Pe când Geoană, ca în acel clip din perioada alegerilor, se va înălţa senin, cu cască de cosmonaut sovietic pe cap, spre bolta-nstelată. 

Este războiul rataţilor, al celor ajunşi la conducerea acestui „mare partid” de pomană, fără niciun merit, nici măcar acela de a fi cel mai ticălos, cel mai lipsit de scrupule politician, cum s-a-ntâmplat până la ei. După era ticăloşilor, în PSD a venit era nulităţilor. Piloţi de maşini şi cosmonauţi năuci conduc de ani de zile PSD-ul. Cred şi eu că vechii crocodili îi dispreţuiesc de nu mai pot. Cred şi eu că Adrian Năstase, balaurul ţinut în lanţuri, pe tuşă, de atâta vreme, începe să simtă vânt în aripi. Din dezastrul acestei lupte de pitici, PSD-ul va pierde incomparabil mai mult decât prin orice capcană şi viclenie ale preşedintelui Băsescu şi ale PDL. De altfel, miraţi şi bucuroşi, aceştia n-au reacţionat în niciun fel, aşteptând ca pesediştii să se bată singuri. De-aici, toate drumurile duc la pierzanie: fie câştigă Geoană şi tot partidul se face de râs, fie câştigă Ponta şi partidul pierde a doua funcţie în stat, fie Iliescu şi Năstase dau o lovitură de palat şi se arată pe faţă ca adevăraţii lideri ai stângii unite. În acest din urmă caz PSD chiar nu mai are nici o şansă, căci nici măcar îmbrăcaţi în pieile de oi ale lui Ponta sau Geoană primii doi n-au mai avut trecere la oameni, darmite dacă şi-ar arăta colţii de lup… 

„Întărâtă-i, drace, că şi mie-mi place!” se spune în popor, şi într-adevăr nu există pentru mine spectacol mai înveselitor decât bâlbâielile şi izbucnirile înspăimântate ale celor care, până nu de mult, se şi vedeau prim-miniştri şi preşedinţi, şi care simt, pe măsură ce se apropie alegerile, că le fuge pământul de sub picioare. Ce ne-am face, în nebunia crizei tot mai ameninţătoare, dacă ne-am trezi deodată cu alde Geoană şi Ponta, Antonescu şi Dan Voiculescu, Iliescu şi Năstase la cârmă?

Autor: Mircea Cărtărescu

Sursa: evz.ro

SENATUL EVZ: Marea greşeală a Elenei Udrea

4 noiembrie 2011 2 comentarii

SENATUL EVZ: Marea greşeală a Elenei Udrea

Autor: Mircea Cărtărescu 

Elena Udrea a greşit când a acceptat să pozeze în pictorialul revistei „Tabu”. Fireşte, toată presa a sărit pe ea şi-a forfecat-o în stil pur românesc, cu o voluptate a injuriilor de neîntâlnit în alte locuri. Fiindcă, în paranteză fie zis, adevăratul geniu al românului este cel satiric în registrele cele mai joase, scatologice şi sexuale.
Nici contele de Lautreamont, nici marchizul de Sade nu pot concura cu ferocitatea delirantă a jurnaliştilor şi bloggerilor noştri când trebuie să tăvălească în noroi un adversar şi mai cu seamă o adversară politică. Căci, dacă e vorba despre o femeie, iadul se dezlănţuie în toată grozăvia lui. Trebuie să spun că n-am întâlnit niciodată, niciunde am călătorit, nici în ţările cele mai înapoiate, nici între oamenii cei mai needucaţi, un mai mare şi mai unanim sexism ca la bărbatul român, fie el de la coada vacii, din academie sau din parlament. Dar nu-i vorba doar de sexism aici, ci mai degrabă de un fel de sadism fără limite faţă de femei, de toate femeile, ca şi când toate ar fi doar o colecţie de semnale sexuale, ca şi când, în afară de pat şi bucătărie, n-ar trebui să se mai arate nicăieri. Bărbaţi care au mame, soţii şi fiice, care sunt înconjuraţi de femei inteligente, persistă totuşi în prostia şi ticăloşia asta, încât uneori, auzindu-i şi citindu-i, ţi se face ruşine şi că eşti bărbat, şi că eşti om. Ura sadică faţă de femeie e cea mai desfigurantă trăsătură a bărbatului român. 
 
Femeile din politică sunt mult mai agresate verbal de presă decât bărbaţii, dar ăsta e deja un truism. Să revin la cazul pictorialului din „Tabu”. Aici Elena Udrea apare în vreo cinci-şase posturi, că nu leam numărat, întruchipând diverse figuri politice feminine ale trecutului. Presa a criticat-o pe politiciană pentru exhibiţionism deşănţat. O fi şi asta. Până la Lady Gaga însă, celebrată totuşi de o lume întreagă, mai e cale lungă. De fapt, conceptul celor de la „Tabu” nu e doar kitsch, e şi total eronat, iar Elena Udrea a făcut marea greşeală politică să se complacă în povesea asta, să cadă pur şi simplu în capcană.

Nu e prima dată când feminismul e prost servit de lipsa de inteligenţă a multor activiste. Am avut ocazia de multe ori, în trecut, să-mi dau seama cât de penibile, cât de neadecvate, cât de contraproductive sunt scenariile de promovare a feminismului, nu numai la noi, ci şi aiurea. Am văzut femei manifestând la metrou cu cratiţe atârnate de gât. Am văzut femei dezbrăcate militând, pe stradă, împotriva pornografiei. Am văzit femei sprijinind zidurile pe străzi rău famate ca să întruchipeze problema prostituţiei. Am văzut piese de teatru penibile, gen „Monologurile vaginului”, tot despre problemele femeilor. „Îndrăzneala” artistică sau de alte feluri devine un fel de isterie care face un deserviciu cauzei, căci nu poţi vorbi despre demnitate când tu însăţi te înjoseşti în public. Sunt, din fericire, şi exemple frumoase şi decente, ca seria de clipuri dată de curând la televizor despre inegalitatea de şanse a femeilor şi bărbaţilor în România. 

Mai întâi, o parte dintre personalităţile politice feminine pe care le-a impersonat Elena Udrea au fost mai curând tirane odioase sau intrigante notorii. Apoi, conceptul celor de la „Tabu” (un kitsch inspirat de căutările unei faimoase artiste ce-şi mutila faţa ca să semene cu diverse personalităţi feminine) o pune într-o lumină proastă pe protagonistă, o face să pară (poate fără voia ei) teribil de infatuată, de vreme ce se erijează în Cleopatra sau în Margaret Thatcher. E ca şi când eu aş accepta să pozez în Homer, Shakespeare, Goethe, Proust şi Kafka, Doamne iartă-mă, pentru cine ştie ce pictorial. Criticii mei ar spune că am înnebunit, o spun ei şi fără asta… Nu poţi întruchipa pe cineva fără ca lumea să creadă că te compari cu el… 

Asta i-a mai trebuit Elenei Udrea: pictorial feminist. În rest le avea pe toate. Prin el, nici nu mai trebuie spus, nu face nici un fel de serviciu imaginii femeii în politică, dimpotrivă chiar, în schimb se expune de bună voie oprobriului public, şi pe ea, şi partidul ei, căruia nu-i mai trebuia aşa ceva. Căci, dacă nu are nimic de-a face cu Elena Ceauşescu, cu care românii le confundă pe toate politicienele noastre, nu are de-a face nici cu Cleopatra sau cu Evita Peron. Spuneam acum câtva timp că îmi place Elena Udrea. Mulţi au râs atunci de mine, deşi eu mă refeream mai cu seamă la reala sa inteligenţă. După greşeala ei recentă mărturisesc însă că încep să am unele dubii.

Sursa: http://www.evz.ro/detalii/stiri/senatul-evz-marea-greseala-a-elenei-udrea-952490/pagina-comentarii//toate-comentariile.html#comentarii

Comentariu Blue:

Nu am să-mi permit să mă contrazic cu cineva, de talia lui Marus Cărtărescu, dar mi se pare că acest articol al său are, oarecum, un fel de  împingere a lucrurilor pe un teren alunecos prin introducerea unei expresii: „pictorial feminist”.

Întruchiparea unor femei celebre de către o femeie este un pictorial feminst? Am oarece motivă se cred că doamna Udrea ESTE o femeie. (În caz că cineva se îndoiește, pot să-i argumentez chiar și cu poze 😀 ) Ce era să întruchipeze?  O râmă? Un gândac? Pe Napoleon?  Să fim serioși….

Imbecilii din media au sărit ca bezmeticii cu tot felul  de acuzații  sau apropouri pe care doar niște jeguri în stare să atace pe oricine nu convine stăpânului care îi plătește. 

Aceiași indivizi vedeau în Pictorlalel lui Radu  Mazăre publicat în numărul aniversar al Playboy, unde poza între niște parașute goale, probabil se dorea crearea unor scene de bordel, priveau cu simpatie gestul respectiv, ba se făceau că nu observau că Radu Mazăre este un om politic al cărui partăd desfășura o acțiune importantă unde TREBUIA  să fie prezent cel puțin pentru a-și arăta respectul față de colegi. 

O … grohăitoare împuțită și isterică din curtea lui Felix, la interval de mai puțin de o oră condamna cu indignare gestul doamnei Udrea, cică fix asta vrea românul fomist de la politcieni, ironică evident, iar față de gestul lui Mazăre prezenta o mare înțelegere de tipul ”așa e al, năbădăios dar simpatic”. Evident că vita poate avea acest comportament doar dacă e lesbiană înveterată, gagicile din jurul lui Mazăre erau întradevăr niște bunăciuni care nu aveau ca ea țâțele pornite spre planetă.

Pictorial feminist domnule Cărtărescu? Nu crezi că ar fi cazul să rectifici? Sau, poate preferai și dumneata, ca turma de pseudojurnaliști oripilați, să pozeze goală?

Poate ar trebui să vorbești despre oportunitatea acelui pictorial din Tabu. Dacă m-ar întreba pe mine cineva aș răspunde, ”De ce nu?”. Dacă nu se întâmpla povestea, creșteau cumva pensiile sau spitalele primeau mai multe medicamente? Nu…

Mircea Cărtărescu: Oameni sub vremuri

28 octombrie 2011 Lasă un comentariu
E foarte greu să judeci randamentul unei guvernări sau al unei persoane aflate într-o funcţie înaltă fără să ţii seama de contextul în care au acţionat. Un guvern bun, un preşedinte bun, un rege bun pot să fie incapabili să-şi dovedească valoarea din cauza condiţiilor vitrege istorice, economice, politice etc. în care au guvernat.
 
Dimpotrivă, mediocrităţi nimerite în vremuri bune pot părea strălucite. Din păcate, ştiinţa istoriei nu este nici exactă, nici obiectivă. Nici nu este de fapt o ştiinţă. Nu putem experimenta în istorie. Nu putem plasa un rege în contexte favorabile sau nefavorabile ca să-i testăm, experimental, valoarea în absolut. Bietul om e sub vremuri, cum scria cronicarul, şi nu vremurile sub om. 

A fost regele Mihai un rege bun sau unul mediocru? Tot ce se poate spune fără de a greşi este că a fost un rege nenorocos. A fost şi este un om frumos şi demn, care, în alte condiţii, şi-ar fi probat poate competenţa. Caracterul său, din câte pot să-mi dau seama, fără să-l fi cunoscut vreodată personal, păstrează ceva din calmul şi meticulozitatea faimosului său bunic. Nu este vina lui că tatăl său s-a jucat cu el de-a regalitatea, nu este vina lui nici pentru războiul şi dictaturile succesive cărora a trebuit să le facă faţă la o vârstă prea tânără. Mă emoţionează faptul că a ştiut să fie discret şi decent o viaţă îndelungată, fără să se plângă de ghinionul care l-a urmărit pe tot parcursul ei. În alte vremuri (şi, de ce să n-o spunem, poate şi în alt fel de ţară), Mihai ar fi fost, mai mult ca sigur, un rege decent, reprezentativ, un factor conciliant al vieţii politice. Dar cine poate şti? Cine poate experimenta cu istoria? 

Adrian Năstase, ca să trec, cu voia dumneavoastră, la lucruri cu mult mai terestre, spunea de curând: „Dacă aş fi fost eu preşedinte, altfel arăta acum România”. In paranteză fie spus, n-am nici o îndoială în privinţa asta. Când se afla pe caii cei mai mari, înainte ca fatala sa mătuşă să fi dat cu el de pământ, Năstase începuse deja să ne arate cum avea să fie România în timpul domniei sale: ca o moşie personală. Dar iată că o mică fluctuaţie istorică l-a împiedicat să ne-o arate pe propria noastră piele, aşa încât şi cu el rămânem la întrebarea fără răspuns „ce-ar fi fost dacă…?” Ar fi fost Năstase un preşedinte bun? Chiar în criza actuală? Judecând după caracterul său, ca şi în cazul regelui Mihai, răspunsul se impune de la sine. 

La fel: au fost guvernările Tăriceanu mai bune sau mai rele decât guvernările Boc? Dar cine o poate spune? Vremurile nu sunt comparabile. Mulţi regretă şi azi epoca de dinainte de criză, când ne creşteau salariile şi făceam cu toţii credite bancare în franci elveţieni, că era cel mai convenabil. Când bula imobiliară încă nu se spărsese. Tăriceanu a fost şi el pe cai mari. Că l-a susţinut PSD-ul, că nu l-a susţinut, că a intrat în rezervele ţării, că n-a intrat, fapt este că toţi trăiam pe atunci mult mai bine. Dar e acesta un criteriu? Pentru mulţi e criteriul cel mai important. Pe de altă parte, bietul Boc nici că ar fi putut nimeri vremuri mai nenorocite. Pentru că nu e creativ, ci doar chibzuit, Boc a făcut tot ce-a putut şi-a ştiut în crunta situaţie actuală: economii. A strâns cureaua ca un gospodar român când nu-i mai vine apa la moară. Dar s-a dovedit că nu-i de ajuns. Dacă nu mănânci, slăbeşti şi nu mai eşti bun de muncă. Până unde să strângi cureaua? Întrebare inutilă şi retorică: nici cei mai breji economişti ai lumii nu au altă soluţie. 

Prin urmare, ce competiţie e asta? Ce comparaţie între Boc şi Tăriceanu? Putem să-i punem pe unul în locul altuia ca să ştim care au fost mai buni? 

Un cal de curse înhămat la căruţă va trage mai prost decât un cal obişnuit cu munca. Locul lui e pe hipodrom, acolo îşi poate arăta el calităţile. E la fel şi cu oamenii. Viaţa noastră naţională de ţară nevoiaşă înglodată într-o istorie haotică n-a fost niciodată un context potrivit pentru personalităţile pozitive. Cei răi au ajuns de multe ori în vârf cu o uşurinţă remarcabilă. Cei buni au fost adeseori zdrobiţi de un destin nefavorabil. E motivul pentru care strălucim prin personalităţile care-au luat drumul exilului. Cei rămaşi în ţară, chiar cei mai buni dintre cei buni, sunt scufundaţi în obscuritate. 

Contextul, pe de altă parte, nu poate fi nici el un etern pretext pentru toate eşecurile personale. „Istoria e coşmarul din care nu mă pot trezi”, scria Joyce, şi aceasta rămâne cea mai bună definiţie a istoriei de care am ştiinţă. 

 

Autor: Mircea Cărtărescu

Sursa: hydepark.ro

http://hydepark.ro/articol/articol/oameni-sub-vremuri-51.html

%d blogeri au apreciat: