Arhiva
Dându-i pedeapsă cu suspendare lui Dragnea, Justiția ne-a făcut să ratăm Premiul Nobel pentru literatură.
S-a cam enervat Mircea Cărtărescu pe cei de la Academia Regală de Știință din Suedia legat de faptul că a primit Premiul Nobel pentru literatură cântăreţul Bob Dylan deși în 2010 când i-a tradus poeziile acestuia, spunea (semn că era o vreme când aprecia producțiile nou nobelizatului) :
„Am tradus cu o bucurie care sper că se vede în texte. Am încercat să fiu absolut fidel textului original, dar să-i dau şi o anume flexibilitate în româneşte. Nu e Cărtărescu, e Dylan. Iată ce-am avut minut de minut în minte pe când traduceam. Cărtărescu e doar instrumentul prin care Dylan poate străluci în limba română, îmi spuneam. Şi totuşi cititorul foarte familiarizat cu frazarea mea o va putea recunoaşte şi în aceste o sută de poeme din Dylan, căci e inevitabil să fie aşa. Tot ce pot să sper e că ea nu supără, că e doar un element de fundal, poate o umbră necesară. […]
Să traduci lyrics, chiar cele ale unor compozitori recunoscuţi ca (mari) poeţi precum Bob Dylan, Lennon-McCartney, Paul Simon sau Frank Zappa, ar putea părea o acţiune deznădăjduită dacă…
…dacă versurile muzicii folk-pop-rock nu ar da atât de bine când sunt puse pe hârtie. Dacă nu ar apărea atât de consonante cu poezia de azi, scuturată de podoabe. Dacă însuşi faptul că le lipseşte muzica nu ar face textele mai enigmatice. Dacă, lipsite de splendoarea hainei muzicale, n-ar fi atât de impresionante în sărăcia lor de multe ori înşelătoare. Dacă, în cazul de faţă, textele n-ar fi de Bob Dylan, un poet uriaş, chiar şi-n lipsa muzicii, cum sper că vă veţi convinge.”, spunea Mircea Cărtărescu.
Treaba e că nu pe cei de la Academia Regală de Știință din Suedia trebuia să se enerveze Cărtărescu ci pe justiția de la noi.
Dacă nu-i dădeau lui Liviu Dragnea pedeapsă cu suspendare acum luam noi Nobelul. Cică omul era pegătit. Îți cumpărase și pix …
SENATUL EVZ: Marea greşeală a Elenei Udrea
SENATUL EVZ: Marea greşeală a Elenei Udrea
Autor: Mircea Cărtărescu

Nici contele de Lautreamont, nici marchizul de Sade nu pot concura cu ferocitatea delirantă a jurnaliştilor şi bloggerilor noştri când trebuie să tăvălească în noroi un adversar şi mai cu seamă o adversară politică. Căci, dacă e vorba despre o femeie, iadul se dezlănţuie în toată grozăvia lui. Trebuie să spun că n-am întâlnit niciodată, niciunde am călătorit, nici în ţările cele mai înapoiate, nici între oamenii cei mai needucaţi, un mai mare şi mai unanim sexism ca la bărbatul român, fie el de la coada vacii, din academie sau din parlament. Dar nu-i vorba doar de sexism aici, ci mai degrabă de un fel de sadism fără limite faţă de femei, de toate femeile, ca şi când toate ar fi doar o colecţie de semnale sexuale, ca şi când, în afară de pat şi bucătărie, n-ar trebui să se mai arate nicăieri. Bărbaţi care au mame, soţii şi fiice, care sunt înconjuraţi de femei inteligente, persistă totuşi în prostia şi ticăloşia asta, încât uneori, auzindu-i şi citindu-i, ţi se face ruşine şi că eşti bărbat, şi că eşti om. Ura sadică faţă de femeie e cea mai desfigurantă trăsătură a bărbatului român.
Nu e prima dată când feminismul e prost servit de lipsa de inteligenţă a multor activiste. Am avut ocazia de multe ori, în trecut, să-mi dau seama cât de penibile, cât de neadecvate, cât de contraproductive sunt scenariile de promovare a feminismului, nu numai la noi, ci şi aiurea. Am văzut femei manifestând la metrou cu cratiţe atârnate de gât. Am văzut femei dezbrăcate militând, pe stradă, împotriva pornografiei. Am văzit femei sprijinind zidurile pe străzi rău famate ca să întruchipeze problema prostituţiei. Am văzut piese de teatru penibile, gen „Monologurile vaginului”, tot despre problemele femeilor. „Îndrăzneala” artistică sau de alte feluri devine un fel de isterie care face un deserviciu cauzei, căci nu poţi vorbi despre demnitate când tu însăţi te înjoseşti în public. Sunt, din fericire, şi exemple frumoase şi decente, ca seria de clipuri dată de curând la televizor despre inegalitatea de şanse a femeilor şi bărbaţilor în România.
Mai întâi, o parte dintre personalităţile politice feminine pe care le-a impersonat Elena Udrea au fost mai curând tirane odioase sau intrigante notorii. Apoi, conceptul celor de la „Tabu” (un kitsch inspirat de căutările unei faimoase artiste ce-şi mutila faţa ca să semene cu diverse personalităţi feminine) o pune într-o lumină proastă pe protagonistă, o face să pară (poate fără voia ei) teribil de infatuată, de vreme ce se erijează în Cleopatra sau în Margaret Thatcher. E ca şi când eu aş accepta să pozez în Homer, Shakespeare, Goethe, Proust şi Kafka, Doamne iartă-mă, pentru cine ştie ce pictorial. Criticii mei ar spune că am înnebunit, o spun ei şi fără asta… Nu poţi întruchipa pe cineva fără ca lumea să creadă că te compari cu el…
Asta i-a mai trebuit Elenei Udrea: pictorial feminist. În rest le avea pe toate. Prin el, nici nu mai trebuie spus, nu face nici un fel de serviciu imaginii femeii în politică, dimpotrivă chiar, în schimb se expune de bună voie oprobriului public, şi pe ea, şi partidul ei, căruia nu-i mai trebuia aşa ceva. Căci, dacă nu are nimic de-a face cu Elena Ceauşescu, cu care românii le confundă pe toate politicienele noastre, nu are de-a face nici cu Cleopatra sau cu Evita Peron. Spuneam acum câtva timp că îmi place Elena Udrea. Mulţi au râs atunci de mine, deşi eu mă refeream mai cu seamă la reala sa inteligenţă. După greşeala ei recentă mărturisesc însă că încep să am unele dubii.
Comentariu Blue:
Nu am să-mi permit să mă contrazic cu cineva, de talia lui Marus Cărtărescu, dar mi se pare că acest articol al său are, oarecum, un fel de împingere a lucrurilor pe un teren alunecos prin introducerea unei expresii: „pictorial feminist”.
Întruchiparea unor femei celebre de către o femeie este un pictorial feminst? Am oarece motivă se cred că doamna Udrea ESTE o femeie. (În caz că cineva se îndoiește, pot să-i argumentez chiar și cu poze 😀 ) Ce era să întruchipeze? O râmă? Un gândac? Pe Napoleon? Să fim serioși….
Imbecilii din media au sărit ca bezmeticii cu tot felul de acuzații sau apropouri pe care doar niște jeguri în stare să atace pe oricine nu convine stăpânului care îi plătește.
Aceiași indivizi vedeau în Pictorlalel lui Radu Mazăre publicat în numărul aniversar al Playboy, unde poza între niște parașute goale, probabil se dorea crearea unor scene de bordel, priveau cu simpatie gestul respectiv, ba se făceau că nu observau că Radu Mazăre este un om politic al cărui partăd desfășura o acțiune importantă unde TREBUIA să fie prezent cel puțin pentru a-și arăta respectul față de colegi.
O … grohăitoare împuțită și isterică din curtea lui Felix, la interval de mai puțin de o oră condamna cu indignare gestul doamnei Udrea, cică fix asta vrea românul fomist de la politcieni, ironică evident, iar față de gestul lui Mazăre prezenta o mare înțelegere de tipul ”așa e al, năbădăios dar simpatic”. Evident că vita poate avea acest comportament doar dacă e lesbiană înveterată, gagicile din jurul lui Mazăre erau întradevăr niște bunăciuni care nu aveau ca ea țâțele pornite spre planetă.
Pictorial feminist domnule Cărtărescu? Nu crezi că ar fi cazul să rectifici? Sau, poate preferai și dumneata, ca turma de pseudojurnaliști oripilați, să pozeze goală?
Poate ar trebui să vorbești despre oportunitatea acelui pictorial din Tabu. Dacă m-ar întreba pe mine cineva aș răspunde, ”De ce nu?”. Dacă nu se întâmpla povestea, creșteau cumva pensiile sau spitalele primeau mai multe medicamente? Nu…