Arhiva

Posts Tagged ‘Nicoleta Savin’

Nicoleta Savin: De ce nu-şi pune cenuşă în cap justiţia din România?

10 ianuarie 2012 6 comentarii

EDITORIALUL EVZ – Opinii

De ce nu-şi pune cenuşă în cap justiţia din România?

Autor:  Nicoleta Savin 

Înainte de anunţul reducerii salariilor, în mai 2010 Traian Băsescu avea încrederea a 45% dintre români, iar PDL conta pe voturile a 35 % dintre alegători.

După anunţ, Traian Băsescu a pierdut 25 de procente, iar PDL zece procente.

Şeful statului, executivul şi PDL nu s-au prăbuşit în sondaje pentru tăierea efectivă a celor 25 de procente din salarii. Bugetarii, pensionarii şi, din solidaritate cu ei, majoritatea românilor s-au supărat pe guvernanţi fiindcă li s-a spus ceas de ceas, zi de zi şi apoi lună de lună că tăierile de salarii sunt ilegale, că nimeni nu se poate atinge de „drepturile câştigate”, că guvernul poate mări salariile şi pensiile, dar nu are dreptul legal să le diminueze. Lideri ai partidelor din opoziţie braţ la braţ cu lideri de sindicat, de organizaţii non-guvernamentale, analişti economici şi politici au făcut naveta între televiziuni pentru a demasca „marea ilegalitate”. Au organizat dezbateri interminabile, mitinguri şi proteste deloc spontane, boicotând fiecare apariţie publică a reprezentanţilor puterii.

„Genocid! Guvernanţii – în frunte cu Băsescu şi Boc – sunt penali, incompetenţi, de rea-credinţă, vă iau pâinea de la gură, încălcând grosolan legea. Tot ce fac ei e rău, e îndreptat împotriva voastră”, strigă de atunci opozanţii puterii, politici, apolitici sau penali. Partidele ce compun USL nu s-au mulţumit doar să acuze. Au oferit asistenţă juridică bugetarilor dispuşi să atace în instanţele româneşti reducerile salariale. În momentul în care o serie de hotărâri judecătoreşti au dat câştig de cauză reclamanţilor, obligând statul să le returneze banii, neîncrederea românilor în Putere a crescut, la fel şi încrederea în Opoziţie. Băsescu, Boc şi PDL au devenit inamicii publici ai românilor. Credinţa că Puterea le doreşte răul şi face tot ce poate pentru a-i sărăci a devenit de neclintit pentru mulţi dintre ei. Nici nu sunt de condamnat, cât timp nu doar că au auzit la televizor şi au citit în ziare despre „hoţii de salarii”, dar chiar instanţele de judecată – în care, altfel, rareori românii îşi găsesc dreptatea – au decis că salariile sunt de neatins. „Reţeta” deciziilor judecătoreşti favorabile nu a mers în toată ţara, instanţe precum Curtea de Apel Timişoara hotărând că statul are dreptul să umble la cuantumul salariilor. Unii dintre românii care au pierdut procesele în ţară, încurajaţi de liderii Opoziţiei, în frunte cu Dan Voiculescu, au plecat cu jalba în băţ la CEDO. Ei au cerut Curţii Europene să constate şi să condamne „flagranta încălcare a drepturilor omului” cărora le-au căzut victime bugetarii români. Curtea de la Strasbourg a declarat perfect legală decizia executivului de la Bucureşti: ” (…) este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma Convenţiei, de a stabili politica economică şi socială a ţării”. N-au cunoscut legea politicienii Opoziţiei din România? Ba da, dar au fost cinici. Se fac vinovaţi de rea-credinţă şi de minciună în încercarea de a smulge, sentimental, la vreme de criză, votul românilor. N-au ştiut instanţele româneşti că politica economică şi socială nu e treaba lor? Ba da. Dar au forţat, interesat, fişa postului. Deciziile judecătoreşti favorabile bugetarilor sunt, pe de o parte, imixtiuni cu rol imperativ-decizional în activitatea altor puteri ale statului (legislativă şi executivă) şi, pe de altă parte, o ruşinoasă apărare a sintagmei „drepturi câştigate inatacabile”, consacrată anterior chiar de către CSM, care a apărat, astfel, hotărârile judecătoreşti prin care magistraţii au decis săşi păstreze propriile salarii şi sporuri.

Au românii de câştigat din demonizarea unui partid sau a unei persoane, oricare ar fi acestea? Cu siguranţă, nu. Răul a fost, însă, făcut. Cine plăteşte? Cine îl îndreaptă? De ce nu-şi pune nimeni cenuşă în cap? Par întrebări retorice, cât timp Opoziţia spune în continuare doar ce-i convine, iar CSM tace mâlc.

Publicat: 10 Ianuarie 2012

Sursa: evz.ro

Comentariu Blue:

La acest articol al  Nicoletei Savin  (bun, ca de obicei), am câteva comentarii.

Se spune la un moment dat: ”Partidele ce compun USL nu s-au mulţumit doar să acuze. Au oferit asistenţă juridică bugetarilor dispuşi să atace în instanţele româneşti reducerile salariale.” … nu știu dacă autoarea e doar elegantă, sau neinformată. Partidele din opoziție nu au acordat doar asistență juridică celor care sunt dispuși să conteste acele tăieri, la cererea lor,  au forțat lucrurile  recurgând  la două chestii care, cred eu depășesc, sau sunt la limita legii. 

Mai întâi cred că trebuie spus că partidele au promis suportarea tuturor cheltuielilor inclusiv cele legate de transportul oamenilor la tribunal. Legat de aceste cheltuiele, celor care ar urma să se ducă să depună mărturie în cazul în care este necesar, se va asigura și cazarea și masa.

Ce este și mai grav este că există cazuri în care s-a recurs la forme de șantaj mascate.

Unora li s-a cerut să își dea doar datele personale, inclusiv CNP-ul. În cazul în care oamenii refuzau li se sugera că dacă nu participă la această acțiune vor avea de suferit deoarece își vot pierde dreptul de a lua CAR, iar pensiile ar urma dă le fie scăzute la nivelul pensiei minime.

Poate n-ar fi rău ca cineva să verifice dacă semnăturile care apar pe actele din justiție, depuse de unele persoane care nu sunt prezente aparțin celor care se pretinde. Se va constata că e vorba de falsuri.

Uneori celor care și-au dat datele li s-au dat plase cu alimente și … alte atenții. 

Categorii:Presă Etichete:

Nicoleta Savin: Îngerul Sorin Ovidiu Vîntu şi derbedeii care vor să-i fure uraniul de la Budureasa

20 noiembrie 2011 2 comentarii

EDITORIALUL EVZ:

Nicoleta Savin: Îngerul Sorin Ovidiu Vîntu şi derbedeii care vor să-i fure uraniul de la Budureasa

Un om a traversat strada pe culoarea roşie a semaforului şi a fost amendat. Citez acest enunţ de pe forumul unui site important. Autorul îl foloseşte pentru a demonstra cum funcţionează scenarita tipic românească la arestarea unui puternic al zilei.

Urmează ipotezele combatanţilor pentru explicarea amenzii: poliţistul susţine partidele din opoziţie, pietonul avea afaceri cu o rudă nesuferită a poliţistului, pietonul e membru al unui partid care a tăiat lefurile oamenilor legii, pietonul voia să se angajeze în poliţie şi să ia locul poliţistului, poliţistul este dintre cei care au dat cu cascheta de pământ la Cotroceni şi de atunci amendează tot ce prinde, pietonul trebuia „ajutat” să întârzie la o întâlnire importantă şi „cineva” i-a plantat un poliţist în cale, pietonul e de la PSD, că altfel nu trecea pe roşu, ba poate fi de la orice partid, că semaforul pentru pietoni nu are decât roşu şi verde, să vedem ce face arbitrul UDMR, că dacă pietonul e ungur, s-ar putea să scape de amendă. Forumiştii dezbat, pe modelul televiziunilor de ştiri, cuprinse de fandaxie: de ce acest pieton şi nu şi ceilalţi dinaintea lui care au trecut pe roşu, de ce acum, că sigur pietonul a mai trecut pe roşu şi nu a fost amendat, de ce tocmai de la partidul respectiv şi nu de la altul, de ce nu se amendează şi pietonii din categoria „las’ că ştim noi”, de ce exact acel poliţist şi nu altul, de ce e amenda aşa mare sau aşa de mică, de ce nu se învârte lumea aşa cum dirijează Măria Sa, poliţistul de circulaţie, la ce ne trebuie poliţiştii, de ce nu stau pietonii pe trotuare, ce făceau şeful poliţiei şi ministrul de la interne în acest timp. Şi firul se tot despică: combatanţii, după modelul analiştilor, transferă reflectoarele pe jurnaliştii care scriu despre scandalul „Amenda”. Ei ştiu că atunci când nu poţi ataca mesajul, ataci mesagerul lui, tragi în pianist: este tonomat de-al mogulilor, uselist, pedelist, băsist sau monarhist, e frumos sau urât, a mai scris despre cazul X, a fluierat în biserică acum Y ani. 

Aloooo, doamnelor şi domnilor, uitaţi esenţialul: pietonul a trecut pe roşu! Adică a făcut ceva ce contravine unei legi. O contravenţie. Care se pedepseşte cu o amendă dată de un poliţist pe baza unui proces verbal de constatare. La fel se pierde esenţialul – se ocultează ştirile propriu-zise în favoarea unui hăţiş ameţitor de explicaţii şi comentarii – în cazul infracţiunilor comise de puternicii zilei. Politicianul, demnitarul sau înaltul funcţionar public este acuzat că a primit mită, şi-a traficat influenţa ori a abuzat de prerogativele funcţiei. La fel cum omul de afaceri, bancherul sau oricare alt „guler alb” este acuzat de cumpărare de influenţă, dare de mită, spălare de bani, evaziune fiscală sau altă infracţiune. Acestea sunt ştirile. Nu ceea ce cred alţii despre ele şi ne spun şi nouă. 

Dacă pietonul traversează strada pe culoarea verde a semaforului, poliţistul nu-l amendează. Dacă politicienii sau puternicii tranziţiei nu comit infracţiuni nu au a se teme, sunt ascultaţi şi filaţi inutil. Nu iese fum fără foc, iar victimele politice sau ale excesului de zel – dacă există – nu sunt regula, ci excepţia. 

De-a dreptul îngrijorătoare este abordarea în spaţiul public a infracţiunilor până la pronunţarea unui verdict definitiv şi irevocabil. Uşurinţa cu care se găsesc scuze sau circumstanţe atenuante ori agravante, se brodează scenarii, se enunţă conspiraţii, nu vine din excesul de zel al cetăţenilor neîncrezători în justiţie şi flămânzi de dreptate. Scenarita românească – produs de laborator – a fost îndelung exersată şi aplicată în media. În spiritul picăturii chinezeşti, s-a ajuns la culesul roadelor: îndoială şi aversiune faţă de oamenii legii, înţelegere şi toleranţă faţă de cei cercetaţi. S-a semănat vânt, se culege furtună. Mult l-a costat pe Sorin Ovidiu Vântu, de exemplu, implantarea scenaritei în minţile românilor, dar a meritat. A venit ziua când se declară un înger, spune că oamenii legii sunt derbedei, iar miza arestării este zăcământul de 10 miliarde euro de la Budureasa. De „investiţiile” lui Vântu şi ale altor moguli beneficiază toată clasa politică. Mentalul colectiv este deja pregătit.

Autor: Nicoleta Savin

Sursa: evz.ro

Comentariu Blue:

Nicoleta Savin este inconfundabilă …

Categorii:Presă Etichete:,

Nicoleta Savin: De ce nu mai sunt judecătorii Dumnezei?

11 noiembrie 2011 2 comentarii

EDITORIAL EVZ:

De ce nu mai sunt judecătorii Dumnezei? 

Până la arestarea lui Florin Costiniu, un judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie era un Dumnezeu. Nimeni şi nimic nu-l putea atinge.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este singura instanţă abilitată să judece politicienii şi înalţii demnitari ai statului intraţi în coliziune cu legea. Tot Înalta Curte decide dacă sunt bine cheltuiţi banii publici. Ea trebuie să fie garantul statului de drept, al drepturilor civile şi de proprietate, astfel încât nici un cetăţean – cu atât mai puţin, o structură sau instituţie a statului – să nu poată fi mai presus de lege. Nici măcar judecătorii Înaltei Curţi. 

De aici vine imensa putere a instanţei supreme. Dar ca să fie exercitată corect, această putere are nevoie ca de aer de posibilitatea cenzurii. Din 1990 şi până în 2010, nici un judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu a fost sancţionat – fie şi administrativ – pentru activitatea sa. O parte dintre ei au înţeles din asta ce a înţeles şi Sorin Ovidiu Vântu. Că statul este slab, incapabil să controleze eficient puterile sau să le separe, că ei sunt imuni în faţa legii şi, implicit, că pot primi mită sau diverse foloase necuvenite, că-şi pot trafica influenţa şi puterea, fără să plătească, administrativ sau penal. Imensa putere deţinută de un judecător al Înaltei Curţi nu este vremelnică, precum cea a judecătorilor Curţii Constituţionale. Aceştia din urmă au mandate de nouă ani, fără drept de prelungire, sunt desemnaţi politic de către Senat, Camera Deputaţilor şi Preşedinţie şi, în consecinţă, au datorii faţă de puterile statului care i-au desemnat. Judecătorii Înaltei Curţi, odată promovaţi în acest corp care ar trebui să fie de elită, părăsesc funcţia doar la pensie. De ei depinde înflorirea corupţiei sau o luptă eficientă împotriva corupţiei. Deasupra lor este doar cerul şi locatarii nevăzuţi ai acestuia, iar povestea cu presiunile politice, mediatice sau ale opiniei publice este bună de adormit copiii. Dacă un judecător vrea să judece drept, apoi judecă, indiferent de ce aude în jur. Tot aşa cum dacă vrea să plece urechea se vor găsi totdeauna puternici ai zilei dispuşi să cânte precum sirenele. Responsabilitatea unui judecător al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este la fel de mare ca şi puterea conferită. Iată de ce aş vrea să propun să nu uităm niciodată numele Corinei Michaela Jîjîie, cea care a decis în 2010 arestarea judecătorului Florin Costiniu. Pe atunci, Corina Jîjîie era simplu judecător al Secţiei penale pe care o conduce în prezent, iar Florin Costiniu era preşedintele Secţiei civile şi de proprietate intelectuală. A fost o premieră în istoria justiţiei române, s-a creat precedentul care a alertat şi scurtcircuitat întreg sistemul ticăloşit.

Un magistrat promovat şi susţinut de sistem îi este profund loial şi recunoscător cât timp ştie că nu riscă nimic, că nu răspunde pentru decizii. În momentul în care, la nivel de for suprem, are proba că imunitatea nu mai există, instinctul de supravieţuire intră în acţiune, cariera şi ziua de mâine devin mai importante decât banii şi prietenii impuşi sau aleşi. Exemplul dat de Corina Jîjîie pare a fi dat roade. Se află acum în fază avansată de cercetări la DNA dosarul judecătoarelor Gabriela Bârsan şi Iuliana Puşoiu, prima şefa Secţiei de Contencios Administrativ din instanţa supremă, cea de-a doua magistrat al secţiei amintite. 

Este naiv oricine ar crede că judecătorii din România – de la Judecătoria din Panciu, până la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – n-au înţeles corect semnificaţia acestor anchete pentru evoluţia viitoare a justiţiei româneşti. Ei ştiu că orice comandă (a)politică ar consimţi să execute de acum încolo, sunt „pe barba lor”, iar cine le-ar garanta imunitatea promite fără acoperire sau minte, fiindcă n-o poate asigura. S-a spus mereu că DNA şi DIICOT lucrează inutil, cât timp judecătorii judecă cu infinită toleranţă, achită presupuşi infractori ori, mai grav, nu judecă deloc şi trag de timp până la prescrierea cauzelor şi schimbarea puterii politice. 

Recunosc că mă număram printre sceptici. Mi-a trecut scepticismul, fără a mă fi cuprins euforia. Semnalul de însănătoşire din mers a justiţiei a fost dat. Ce se va întâmpla de acum încolo, ţine doar de judecători. Pînă acum nu aveau frică. De acum încolo, contez pe frică pentru paza bostănăriei.

Autor: Nicoleta Savin

Sursa: evz.ro

EVZ: Curtea Supremă de Justiţie sau de Corupţie?

11 octombrie 2011 Lasă un comentariu

EDITORIALUL EVZ: Curtea Supremă de Justiţie sau de Corupţie?

Autor: Nicoleta Savin

Motto: Barack Obama: „Faceţi să vă funcţioneze justiţia, ce aud la firmele americane despre România este legat de justiţie.”

Democraţia nu e posibilă în absenţa statului de drept. Statul de drept nu există fără justiţie şi fără separarea acestei puteri de celelalte. Justiţia e de neconceput fără instanţa ei supremă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Rolul instanţei supreme, organizată în patru secţii – două civile, una penală şi una de contencios administrativ şi fiscal – este, în principal, de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de Curţile de Apel şi a altor hotărâri, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti. Orice act de justiţie se loveşte într-un fel sau altul de Înalta Curte, de la banalele strămutări sau conflicte de competenţă, până la dosarele demnitarilor sau contestaţiile la licitaţiile pe bani publici. Iar doi dintre şefii celor patru secţii care o compun sunt cercetaţi sau judecaţi pentru grave acuzaţii de corupţie… 

Povestea instanţei supreme este povestea întregii justiţii româneşti din ultimii 21 de ani. Ea începe la momentul evenimentelor din decembrie 1989, când Ion Iliescu l-a trimis pe tânărul locotenent tanchist Cătălin Voicu, azi senator în Parlamentul României, să supervizeze activitatea Parchetului General. Cum viza Voicu activitatea a povestit presei unul dintre procurori: „Ne-a spus că, din acel moment, cine nu execută ordinele va fi împuşcat. În timp ce ne vorbea, scotea pistolul din teacă şi îl învârtea pe deget, ameninţător. Ne era frică”. Din această frică s-a născut reţeaua devotată sistemului puterilor post-decembriste. Sistem care n-ar fi jefuit România dacă nu s-ar fi simţit la adăpost, mai presus de lege. Reţeaua lui Voicu şi cele ale altora ca el, nedevoalate, încă, au instituit pentru „clienţi”, după cele mai dure reguli mafiote, pe de o parte, frica de a ieşi din sistem sau de a-l denunţa, şi, pe de altă parte, siguranţa acţiunii infracţionale, umbrela împotriva legii. 

Starea actuală a justiţiei româneşti a fost agravată de inamovibilitatea votată în 1996, pe ultima sută de metri a regimului Iliescu, care a stabilizat magistraţii pe posturi de-a valma, fără să-i elimine pe cei securişti, pe cei slab pregătiţi profesional, pe cei corupţi, pe cei şantajabili din diverse motive. Un alt moment cheie în degringolada justiţiei a fost desfiinţarea SIPA şi sigilarea arhivei care conţinea şi dosarele magistraţilor, aşa încât nimeni nu i-a mai putut deosebi pe dalmaţieni de magistraţii care-şi merită numele şi cariera. În sfârşit, accesul în Înalta Curte, controlat politic, de către servicii şi, mai nou, de CSM, a permis numiri după criterii pe care nu le vom şti niciodată, dar ale căror rezultate le vedem fiecare, în ţară, la CEDO, în Mecanismul de Control şi Verificare, în refuzul Schengen, în recomandarea lui Obama. Ultima ispravă în materie aparţine senatorilor, care au respins recent proiectul de lege prin care se instituiau criterii noi de promovare la instanţa supremă. Culmea, noua conducere a CSM, în frunte cu junele „reformist” Dumbravă, a aplaudat entuziast decizia senatorilor. 

Că sistemul a mers ca uns, se vede cu ochiul liber. Nu au existat dezertări sau denunţuri, iar arestările, pedepsele şi sancţiunile – conjuncturale sau colaterale – au fost simbolice. În materie de penal, Înalta Curte nu se face vinovată atât pentru condamnări sau pentru achitări, cât pentru lipsa judecăţii. Ea a amânat la nesfârşit dosarele importante şi a pronunţat doar câteva soluţii definitive şi irevocabile. Secţiile civile şi de contencios au parafat trecerea averii statului şi a banilor publici în buzunare privatre, căci peste decizia Curţii Supreme nu poate trece decât Dumnezeu. Ce e de făcut? Cu siguranţă, nu nepătaţii îi vor judeca pe dalmaţieni şi este de aşteptat ca mulţi dintre judecători fie să facă zid în jurul colegilor lor, fie să temporizeze cercetările mizând pe trecerea timpului. Şi partidele vor face joc de glezne. Nu doar opoziţia, ci şi o parte din senatorii puterii i-au văduvit pe români de legea care ar fi permis o asanare a Curţii Supreme. Greşeala poate fi remediată, însă, de deputaţi. 

Sistemul care a luat prizonieră România este transpartinic. La fel şi corupţia. Doar presiunea – internă şi externă – poate obliga Justiţia să nu pună batista pe ţambal. Însă presiunea trebuie amplificată de media şi opinia publică. Nu de dragul lui Barack Obama, ci a milioanelor de români.

Surse:

BLOG DE VEGHE 

http://nicoletasavin.wordpress.com/2011/10/11/editorial-evz-curtea-suprema-de-justitie-sau-de-coruptie/ 

EVZ.ro

http://www.evz.ro/detalii/stiri/editorialul-evz-curtea-suprema-de-justitie-sau-de-coruptie-949178.html


Republica Teleorman şi călcâiul lui Dragnea

31 iulie 2011 Lasă un comentariu

EDITORIALUL EVZ: Republica Teleorman şi călcâiul lui Dragnea

Autor: Nicoleta Savin

După numai 13 zile de ministeriat la Interne, în 2009, Liviu Dragnea a demisionat. Presa a pomenit de onoare.

“O coadă de topor, un neica-nimeni”, îl caracteriza în 2007 Octav Cozmâncă. Între aceste două extreme, Liviu Dragnea a impus în România un gen de politică de care vom scăpa tare greu. “Poate într-o altă realitate politică o să revin”, a spus Liviu Dragnea, enigmatic, la despărţire. Şi s-a întors în ţara lui, Republica Teleorman. A fost pentru prima şi, probabil, pentru ultima oară în viaţă când Liviu Dragnea a făcut un pas înapoi. Nu-mi fac iluzii că l-a durut inima de bugetul mic alocat poliţiştilor.

Ministeriatul la interne i-ar fi adus influenţă şi putere şi în afara PSD. Ceea ce ambiţiosul domn Dragnea îşi doreşte mai mult decât orice pe lume. 
Bani a făcut destui, mult prea mulţi pentru un social-democrat trăitor din leafă de bugetar, din din 1997 şi până în prezent. Din filosofia ascensiunii sale n-au lipsit niciodată oamenii de paie, interpuşii, cei care, plătiţi regeşte, pot face averi pentru “stăpân” şi pot scoate la nevoie castanele din foc. Această filosofie de viaţă justifică în ochii liderului de la Alexandria afirmaţiile care ne jignesc inteligenţa, de genul “Nu am nici o legătură cu Tel Drum” sau “Hotelul este al soţiei mele”. În aceeaşi logică se înscriu şi acţiunile la purtător ale Tel Drum, firma de care Dragnea se dezice, dar căreia i-a făcut mari servicii de la înălţimea funcţiei publice deţinute. Statisticile spun că 90 % din banii publici drenaţi prin Teleorman în ultimii zece ani au trecut prin firmele “de casă” ale baronului. 
În egală măsură, Liviu Dragnea iubeşte nu doar anonimatul, umbra, ci şi lumina reflectoarelor în partid, sfidarea sau traiul de zi cu zi într-o opulenţă cu care-şi dresează supuşii şi-şi umileşte duşmanii. Şi asta e de înţeles. Dragnea a plecat la drum din modesta comună teleormăneană Gratia şi astăzi este cel mai bogat om din judeţ. Nu i-a păsat niciodată ce cred alţii despre el. Nu are principii, ci doar ţinte. În 1996 nu era dorit de organizaţia PD Teleorman, dar asta nu l-a oprit să intre în graţiile Mioarei Roman şi să obţină de la Petre Roman postul de prefect de Teleorman în mandatul CDR. În 2000, a candidat pe listele PD la locale şi “s-a ales” preşedintele CJ Teleorman. Asta nu l-a oprit în iulie 2001 să sară în barca PSD. Nu cu mâna goală, ci cu 21 de primari de municipii şi comune, toţi câştigători pe listele PD. Dragnea nu s-a sfiit să-i ameninţe că nu vor primi fonduri publice şi că sunt la mâna lui. A făcut acelaşi lucru cu alţi 30 de primari de la alte partide. De atunci îi păstrează în orbita sa şi este la al treilea mandat. Ultima săritură, cea din 2010, din barca lui Geoană în barca lui Ponta, n-a mai mirat pe nimeni. 
E greu de înţeles însă la ce le trebuia soţilor Bombonica şi Liviu Dragnea, un cuplu fără urmaşi, o casă de 1.600 metri pătraţi. Aşa cum de neînţeles era, la vremea respectivă, la ce îi trebuia lui Virgil Măgureanu un conac cu 43 de camere la Giurtelecul Hododului. 
Citită în cheie psihianalitică, opţiunea construirii unui astfel de palat într-un colţ uitat de lume şi de civilizaţie din Teleorman spune multe despre psihologia lui Dragnea. Mai exact despre ego-ul lui. Despre ambiţie, aroganţă, suficienţă, ipocrizie, tupeul de a spune că albul este negru şi de a nega evidenţele. 
Palatele din Teleorman explică şi de ce Dragnea s-a întors aici, de ce a ales să rămână fruntaş acasă decît codaş la Capitală. 
Reduta de la Alexandria este securizată, aici Dragnea controlează tot ce mişcă. Aici cultul personalităţii sale este în floare, iar dependenţa oamenilor de semnătura lui îi aduce oricând voturi. Aici îşi poate apăra averea şi libertatea mai bine decît oriunde. Când averea se va fi securizat, când orice posibilă încălcare de lege se va fi prescris, atunci Dragnea se va întoarce la Bucureşti. 
Asta dacă socotelile sale se vor potrivi cu socotelile altora şi timpul va avea răbdare cu el.

Sursa: evz.ro

http://www.evz.ro/detalii/stiri/editorialul-evz-republica-teleorman-si-calcaiul-lui-dragnea-939810.html

Categorii:Blogosfera, Presă Etichete:

Nicoleta Savin: Orban vânează ungurii care spionează pentru Rusia. De ce tace Putin?

12 iulie 2011 5 comentarii
Editorial Evenimentul Zilei: 

Orban vânează ungurii care spionează pentru Rusia. De ce tace Putin?

Autor: Nicoleta Savin

Amabilităţile” schimbate recent de preşedintele Băsescu cu mai mulţi oficiali ruşi sunt parfum de tei faţă de tensiunile între Ungaria şi Rusia. Cauza: trei înalţi oficiali unguri arestaţi sub acuzaţia de spionaj în favoarea Rusiei. Un scandal de spionaj care poate avea efecte devastatoare pentru ambele ţări. Şi pentru NATO.
Lajos Galambos, şef al contraspionajului maghiar (Oficiul ungar pentru siguranţa naţională – NBH) între 2004 şi 2007, Sandor Laborc, succesorul său în funcţie până în 2009, cel care a asigurat în aceeaşi perioadă şefia Comitetului pentru Informaţii al  NATO, la fel ca şi Gyorgy Szilvasy, fost ministru al securităţii naţionale din Ungaria în perioada 2007-2009, fost şef de cabinet al premierului socialist Ferenc Gyurcsany, au fost arestaţi la începutul lunii iulie, sub acuzaţia de spionaj în favoarea Rusiei şi spălare de bani ruseşti.
Presa maghiară susţine că serviciile secrete din Ungaria ar fi fost direct implicate în operaţiunea prin care un pachet important de acţiuni al companiei ungare de petrol MOL, vândut iniţial către firma austriacă OMV, a ajuns în posesia ruşilor de la Sugurneftegas. Înainte de a opera aceste arestări spectaculoase, guvernul de la Budapesta a împrumutat 1,88 miliarde euro cu care a răscumpărat 21,2% din acţiunile MOL de la grupul rus.
Dmitri Medvedev şi Vladimir Putin, dar şi servciile ruseşti de informaţii, au, probabil, ceva fibrilaţii în legătură cu arestările de la Budapesta, dar nu scot, deocamdată, nici o vorbă. Mai ales Vladimir Putin, despre care presa, dar şi oponentul său la alegerile din 2004, Ivan Ribkin, afirma că ar deţine, prin intermediari de mare încredere din KGB-FSB, 37% din acţiunile Sugurneftegas şi 4% din acţiunile Gazprom. Potrivit revistei poloneze „Wprost”, Ribkin a dispărut în împrejuări neelucidate după ce a afirmat că Putin ar fi cel mai bogat om din Rusia şi că unul dintre intermediarii săi este Ghennadi Timcenko, un rus care trăieşte la Geneva şi deţine 50% din firma Gunvor Services, cu profituri anuale nete din afaceri cu petrol cuprinse între opt şi zece miliarde de euro.
Presa maghiară, ca şi cea rusă, au tratat subiectul cu maximă rezervă şi precauţie. Oricum, mass-media sunt şi vor fi alimentate cu scurgeri dirijate de date, deoarece informaţiile în baza cărora s-au formulat acuzaţiile au fost clasificate până în 2089, deci pentru următorii 78 de ani. Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Tamas Fellegi, ministrul Dezvoltării Naţionale, Ungaria intenţionează să răscumpere şi alte pachete de acţiuni la companiile ce au fost privatizate de guvernele socialiste în anii trecuţi, în special în domeniile strategice. Probabil nu întâmplător, fiindcă este greu de crezut că oficialii unguri, recent arestaţi, au spălat bani ruşi doar pentru cumpărarea companiei MOL.
Cei doi generali care au condus contraspionajul maghiar nu se află la primul scandal de proporţii. Lajos Galambos a fost nevoit să demisioneze de la şefia NBH în mai 2007, după scandalul legat de fondul „Unu pentru toţi”, folosit pentru inginerii financiare, inclusiv pe relaţia cu Rusia, de serviciile secrete din ţara vecină. Trecutul lui Sandor Laborc – a urmat între 1983 şi 1989 cursurile academiei KGB din Moscova – a fost adus pe tapet la numirea în fruntea Comitetului de Informaţii al NATO, în 2008.
Ca și Galambos, şi Laborc a plecat prin demisie din fruntea NBH în iulie 2009, fiind acuzat că, printr-o companie formată din poliţişti şi ofiţeri ai serviciilor de informaţii, a coordonat spionarea unor politicieni. Este clar că ancheta Parchetului militar din Budapesta are o componentă antirusească, iar operaţiunea botezată de jurnalişti „Ofiţerii top secret”, declanşată mai întâi în ministerul de externe, decimează acum serviciile secrete. Orban şi-a propus să cureţe sistemul de oamenii legaţi direct sau indirect de Rusia şi de fostul sistem comunist.
Presa ungară mai spune că ancheta nu va ocoli clasa politică, că se apropie de fostul premier socialist Ferenc Gyurcsany, care ar putea ajunge în boxa acuzaţilor, şi că nici socialistul Peter Medgyessy, fiul unui fost general din securitatea lui Kadar, documentat a fi fost „ofiţerul top secret D-209”, nu se simte foarte bine. Iar surprizele nu se opresc aici şi, cu siguranţă, vom mai vorbi despre ele. Şi, probabil, pe principiul domino-ului, şi despre… românii care lucrează pentru ruşi.

Data publicării: Marţi, 12 Iulie 2011

Sursa: evz.ro

http://www.evz.ro/detalii/stiri/editorialul-evz-orban-vaneaza-ungurii-care-spioneaza-pentru-rusia-de-ce-tace-putin-937558.html

 

Categorii:Internaţional Etichete:
%d blogeri au apreciat: