BOMBĂ: Dezvăluiri despre cum și-a petrecut Irina Tănase, 1 Iunie, în Elveția

Serviciul Român de Informații Secrete și Confidențiale (SRISC) ne-a trimis fotocopia unei pagini din Jurnalul Foarte Personal al unei fetițe care se numește Irina Tănase, zisă Irinuca.

Ea, încă de mică, are o viață foarte grea, deoarece a ajuns să îngrijească un bătrân. Acesta se numelte Liviu Dragnea și cred că o iubește foarte mult deoarece se spune că a dus-o și la Congresul PSD unde a așezat-o în primul rând ca să vadă mai bine.

În pagina de jurnal fetița povestește cum și-a petrecut 1 Iunie, Ziua Copilului.

De vreme ce un serviciu de talia SRISC a considerat că trebuie să investească efort și bani pentru a obține această fotocopie a paginii din jurnalul fetiței, cred că e important. Poate, dacă nu va avea note prea bune la școală va deveni chir Prim Ministru. E blondă, deci șanse pare a avea:

”Compunere:

= Cum mi-am petrecut 1 Iunie =

Pe mine mă chiamă Irinuca și atunci când nu sunt rea, sunt fetiță cuminte.

  Eu mi-am petrecut 1 Iunie foarte frumos, am fost în Elveția unde nenea Liviu mi-a arătat  niste vaci cu țâțe mai mari decât ale mele și la o fabrică de ceasuri unde am văzut niste ceasuri frumoase, dar nu chiar atât de frumoase ca cum sunt ceasuurile de plastic pe care mi le-a adus Moșul la Crăciun. Acelea sunt rosu, verde, albastru și galben și atunci când zice că e ora trei arată un trei împătit la zero, zero.

  Nenea Liviu m-a întrebat dacă îmi place ceasurile și eu am zis că îmi place dar cred că e unguri pentru că nu înteleg ce arată pentru că nu avea decât linii.

  Când am plecat nenea Liviu mi-a spus că la anul mă duce la Paris și îmi cumpără sonda aia mare pe care o are francezii în centrul orașului. 

 Mie mi-a plăcut la 1 Iunie si abia astept să mergem la Paris să îmi cumpere sonda.”

Mai jos se poate vedea fotocopia în original a fotocopiei paginii din jurnalul micuței Irinuca:

Fotocopie din Jurnalul Foarte Personal al Irinei Tănase

P.S. Dacă mititica Irinuca va mai publica și alte lucruri în Jurnalul Foarte Personal, sau va povesti cim îi va cumpăra bătrânul  nenea Liviu sonda cea mare de la Paris, vom reveni.

La Strehaia, Olguței Vasilescu i-a plăcut cel mai mult laba …

Spune lumea că și politicienii ar fi oameni, că ar avea sensibilități și nostalgii, în special legate de copilărie, de locurile și oamenii cu care și-au petrecut copilăria.

Olguța a fost salvată din ghiarele presei de verișoarele sale

Pe surse aflăm că Lia Olguța Vasilescu, ministrul muncii ar fi o femeie sensibilă, amintindu-și cu plăcere de perioadele în care își petrecea vacanța la Strehaia unde ar avea niște rude. Cică le spune ”ai lui Bucsi Săcuiu” (se citește ”Buci” cu accent pe ”i”. Practic, sunt urmașii unui fost ofițer secui, originar de prin părțile Covasnei, Ianos Bucsi care a luptat în oastea secuiască alături de Mihai Viteazul. După ce domnitorul a murit, Bucsi și încă niște colegi ai lui au plecat și s-au stabilit prin părțile Strehaiei.  

Ei, din sursele respective că, în vară, dorind să își încarce bateriile, doamna Vasilescu a mers la rudele sale. Aflând că Regele Dorin Cioabă este în localitate, împreună cu două verișoare a dorit să îl viziteze. În drum spre palatul unde Majestatea Sa  se afla, cum necum, jurnaliștii unei televiziuni locale, ai unor posturi de radio din Strehaia și a unor jurnale au făcut o ambuscadă. 

Văzându-i, doamna ministru a cerut: ”Vă rog să îmi respectați intimitatea, să nu mă filmați, sunt în timpul meu liber.” ... una din verișoare dorind să își protejeze puradelul pe care îl avea în brațe de agresiunea presei a mărit pasul. Cealaltă verișoară, a recurs la o stratagemă. Și-a ridicat fusta… ”Hei, mo, dacă vreți să felmați, felmați aici să vede și telespectatorii marfă fină dă 3000 dă ieuroi șmanglită dă la Paris  dântr-un un magazin cât Casa lu Boboru dă la București unde să vinde numa lingerie, ștrapuri și cheloți”.

Evident că jurnaliștii s-au concentrat pe ce era mai interesant.. pe ciloții verișoarei. Întrebări la obiect, primplanuri profesioniste … ”Hai mo, pune mâna că nu să sparge, să știi și tu cei aia fineață și nu budigăi  de bumbac ca cum are barabladina dă  nevastă-ta” –îi încuraja ea.

Astfel, doamna ministru a reușit să se fofileze și să ajungă la Regele Cioabă unde s-a încins o petrece de zile mari. Au cântat cei mai celebri maneliști,  și au fost sacrificate tot felul de animale și păsări autohtone crescute în ograda Majestății Sale: trei struți, un rinocer, un pui de elefant de lapte și multe alte specialități.

După petrecere, doamna ministru a declarat extrem de entuziasmată:

”Credeți-mă, rar am participat la o petrecere atât de mișto. Din toate mie mi-a plăcut laba. Nici cei mai mari specialiști de la București nu știu face laba mai bine decât bucătarii Regelui Cioabă …”.

Evident că se referea la laba de urs, una din cele mai bune mâncări din lume …

SIMONA IONESCU: ”Vreau să aflu de la procurori dacă sunt probe că și Călin Popescu Tăricenu a primit tainul de la SOV.”

Lovitura de grație pe care i-a dat-o Vîntu Alinei Gorghiu în cazul „Mită pentru Olteanu și Tăriceanu“

Simona Ionescu

Bogdan Olteanu a ajuns acasă, la vilă, că de tânăr a câștigat bine. La fel de bine ca și unii jurnaliști, analiști și politicieni care-i freacă acum ridichea pe la televizor sau pe Facebook lui Sorin Ovidiu Vîntu, uitând că au fost în staful lui sau și-au făcut viața frumoasă pe bănișorii Tăticului FNI.

 Acum, în fața plutonului e scos Liviu Mihaiu, dar am văzut unii pe rețeaua de socializare care dau cu piatra în loc să-și scuipe-n sân și să fugă la biserică, să aprindă o lumânare. E drept, am mai rămas puțini prin presă care ne amintim de anii 2000-2010, când grupuri de jurnaliști și politicieni alergau în Deltă ca să fumeze trabuce și să bea Whisky sau Campari cu Mister Vîntu. Dar pe undeva mai există arhive. O dată, SRI – cred eu! – ne-a strecurat o informație alarmistă, de a sărit presa în aer. S-a zis că SOV a avut un accident grav cu șalupa în Deltă. O banalitate, dar așa s-a aflat că acolo era un anume grup de invitați. Îi avea la picioare pe aproape toți oamenii de influență.

Rareș Bogdan, ziarist la Cluj în acea vreme, ne anunță că Vîntu amenință că aruncă România în aer chiar din pușcărie. Are casete filmate cu „prietenii” care-l vizitau în Deltă, în vila de lângă Corbeanca și în cea din strada Paris, acolo unde se dusese Geoană la „SPA” înainte de confruntarea cu Băsescu. Asta înseamnă că SOV sau Sorinche, cum auzeam că-i zic apropiații, vrea să-și facă propria justiție. Nu aia din Codul penal, ci aia din codul moralității unui golănaș care nu accceptă să ia bătaie de la membrii bandei pe care i-a crescut, i-a făcut mari și apoi s-au răzvrătit împotriva lui. S-ar putea să și câștige fiindcă, de ceva timp, poporului îi place mai mult hăcuirea victimei decât țintuirea călăului ticălos la stâlpul infamiei. Jurnaliștii au uitat și ei de probe sau de prezumția de nevinovăție și fac rapid execuții publice pe Facebook, invocând dreptul la opinie sau înghițind pe nerăsuflate acuzațiile aduse de Poliție sau de Parchet sau de un informator/denunțător. Ohoho, câte erori am întâlnit în viața mea de ziarist! Nu numai eu, ci și colegi din presă, dar lucrurile astea par să nu mai conteze.

 

Bogdan Olteanu doarme acum acasă, chiar dacă pe noptieră stă mandatul de arestare la domiciliu. Habar n-am dacă a luat milionul de euro de la Vîntu, fiindcă procurorii nu ne-au indicat nicio altă probă decât denunțurile a doi pușcăriași cu conturi în Cipru și afaceri dubioase. Însăși decizia instanței de a nu-l băga la carceră pe Bogdan Olteanu lasă loc suspiciunii că la dosar nu sunt dovezi clare. Totuși, au trecut 8 ani! Mă întreb de ce n-or fi făcut procurorii nicio percheziție la el acasă? 

 

Nu-l cred Albă-ca-Zăpada pe Bogdan Olteanu. N-avea cum să acumuleze așa avere în câțiva ani. Căci și dacă ar fi câștigat un salariu de 15.000 de euro pe lună la BNR, în cei 6 ani de când e acolo tot n-ar fi putut să strângă bani ca să construiască trei vile și să întrețină o familie cu doi copii. Dar pentru asta sunt alte instituții care să-i evalueze cinstea. Cancerul corupției e peste tot, metastazele lui înfloresc în fiecare colț al societății. Nu de acum, ci de 26 de ani, de când organismul României a început să fie supus unui tratament greșit cu citostatice comunistoide. Dar cred că ar trebui să ne oprim din greșeala de a lăsa să ne trateze un vraci în locul unui medic competent.

 

Ca jurnalist, mă interesează la modul serios dacă liberalul, care în 2008 era președintele Camerei Deputaților, a luat punga cu un milion de euro de la omul lui Vîntu ca să-i înlesnească afacerile din Deltă. Vreau să aflu de la procurori dacă sunt probe că și Călin Popescu Tăricenu a primit tainul de la SOV. Că altminteri, rămâne în picioare scenariul că PNL a forțat îndepărtarea lui Bogdan Olteanu, omul lor în Consiliul de la BNR, pentru a-l pune în locul lui pe Lucian Isar, soțul președintei PNL! În momentul de față, cred însă că Alina Gorghiu tocmai i-a închis consortului în nas ușa Băncii Naționale. Și mai cred că golănașul Sorinache se bucură că măcar ceva i-a ieșit cap-coadă.

Autor:  Simona Ionescu

Sursa: evz.ro

LUIZA VASILIU ARE GĂRGĂUNI DE PRIMĂVARĂ

Indiscutabil, femeile frumoase au tot felul de gărgăuni. 

Luiza Vasiliu are nişte gărgăuni mai speciali: Gărgăuni de primăvară …

.

.

GĂRGĂUNI DE PĂRIMĂVARĂ

Text apărut în numărul din februarie al revistei Timpul, într-un dosar dedicat lui Radu Cosașu și coordonat de Radu Vancu

    Scriu acest text la o masă de sticlă dintr-un apartament micuț de pe rue du Plâtre, strada unde și-a pierdut Flaubert virginitatea cînd avea șaișpe ani, în timpul anului școlar 1837/1838 (deși unii zic 1839). Am aflat asta în seara dinaintea plecării la Paris, răsfoind o carte mai veche despre Parisul libertin. N-a fost nimic planificat. Așa cum n-au fost nici aripile enorme de înger pe care le-am găsit la fața locului, în apartamentul închiriat de la un chitarist brazilian. Pe masă am un o cană de ceai și un balon cu aer cald care, dacă-i răsucești cheița, începe să se învîrtă în jurul unui suport de plastic (pămîntul) și cîntă, mecanic și delicat, melodia de la Ocolul pămîntului în 80 de zile. Balonul muzical a fost făcut în Macao, în 1986, de Enesco Imports Corp. E numărul 3531 dintr-o serie limitată de 10 000. L-am găsit ieri în piața de vechituri de la Saint-Ouen, i-am răsucit cheița și-am rămas agățată de panglicile lui galben poussin, n-am avut încotro și l-am luat (m-am tîrguit puțin, l-am scos la 35 de euro în loc de 45). Tot ieri a fost aniversarea lui Jules Verne (n. 8 februarie 1828, la Nantes). Și tot ieri am recitit, înainte să aflu de aniversare sau să mă urc în balon,Un august pe un bloc de gheață (se poate citi la liber pe Liternet), pe care Radu Cosașu i l-a dedicat lui Jules Verne.

    Scriu rîndurile astea la Paris, orașul pe care Radu Cosașu nu l-a văzut niciodată, dar pe care-l știe mai bine decît oricine altcineva. N-aș fi putut să le scriu și n-aș fi putut nici măcar să-mi cumpăr balonul dacă n-ar fi existat SMOC (Serviciul Mondial de Organizare a Coincidențelor), de a cărui existență am aflat de la Radu Cosașu, și care, desigur, a organizat tot. Scriitorii adevărați te învață lucruri. Unii îți arată cum să bați un cui sau să-ți dai foc la valiză, alții cum să te uiți la lumea din jur, cum să legi firele, cum să iei istoria în balon. Radu Cosașu e din a doua categorie.

    L-am citit prima dată în Dilema, cînd aveam 14 ani, mai întîi la școală, pe sub bancă, apoi pe ușa de la șifonierul unui iubit, apoi direct din cărți, apoi Alex. Leo Șerban ne-a făcut cunoștință și m-am făcut mică de tot, apoi am ieșit din cînd în cînd, cu Cristi Luca cu tot, la prînzuri lungi și calde ca niște vacanțe de vară, apoi eu m-am angajat la Dilema și am devenit colegi (imaginați-vă cum sună asta, să fii coleg cu Radu Cosașu), apoi am devenit, în fiecare joi, dactilografa Luisiana (dl Cosașu îmi dicta textele extremistului de centru scrise „cu creionul între degete, cum crede Malraux că-ți trebuie ca să devii om”, iar eu le băteam la calculator), apoi ultimul volum din Supraviețuiri voia neapărat să fie scris, așa că ne-am văzut ceva mai rar, dar mai aplicat (vizite cu ceai, biscuiți și noua dezordine mondială). Radu Cosașu e scriitorul meu preferat, pentru mătuși, pentru fiul inexistent (pe care l-am și cunoscut), pentru Belphegor, pentru Stan și Bran, pentru sonatine, pentru gărgăuni, pentru profesarea lucidității în vremuri tulburi, pentru onestitatea incredibilă, pentru stilul impecabil, pentru umanitatea fiecărui cuvînt, pentru generozitate, pentru arta de a citi ziarul (și arta de a-l scrie), pentru încă o mie de lucruri care încap într-un balon cu aer cald pilotat de Iordache Cuparencu, n. 1784, la Iași, primul om despre care se crede că a supraviețuit unui accident serios cu balonul.

Pentru conformitate:

Autor: Luiza VASILIU

Acest articol a apărut sub numele original

GĂRGĂUNI DE PĂRIMĂVARĂ

pe siteul publicaţiei Dilema Veche

La data 04 Martie 2015

Cine o controlează pe Ana Maria Topoliceanu? Pe cine vizează de fapt DNA? (Sau, poate, SRI ? )

Cu cine, în ce perioadă  şi în folosul  cui a colaborat  Ana Maria Topoliceanu?

De fapt, ţinta reală este Elena Udrea, sau se doreşte ca aceasta să fie determinată să înceapă să cânte?

Cui îi tremură cămaşa dacă Udrea începe să-şi sufletul şi să povestească tot ce ştie?

Poveste lungă, complicată … photoshutting parizian, cu delaţiune, manipulare şi multe, multe ramificaţii …

 

Ajuns la o venerabilă vârstă, un spion britanic care a acționat în Germania în Al Doilea Război Mondial, întrebat care e secretul de a reuşit să îmbătrânească fără a fi niciodată descoperit a spus că de fiecare dată când i se păra că se întâmplă anumite coincidenţe, devenea atent.

În 90% din cazuri nu erau coincidenţe.

Se întâmplă ca, legat de Ana Maria Topoliceanu, fosta şefă a Companiei Naţionale de Investiţii, prietena recunoscută de Elena Udrea şi principala sa denunţătoare, să existe câteva lucruri cărora le putem spune ciudate coincidenţe fără teama de a greşi.

Ana Maria Topoliceanu a făcut tot ce putea pentru a se armoniza una cu altul denunţurile celîmpotriva Elenei Udrea.

„Există informaţii şi indicii foarte clare – posta echipa de comunicare a Elenei Udrea pe contul acesteia de Facebook (https://www.facebook.com/EUdrea/timeline )  – că denunţătorii împotriva Elenei Udrea în dosarul „Gala Bute” s-au pus de acord asupra declaraţiilor şi au încercat să influenţeze ancheta: Ştefan Lungu susţine că s-a pus de acord cu Gărdean în decembrie 2014 asupra declaraţiilor; Ana Maria Topoliceanu a făcut presiuni asupra lui Tudor Breazu pentru a-i confirma denunţul; există un denunţ colectiv (caz unic în practica penală) în care este amintit şi numele Elenei Udrea. Mai mult, aproape toţi denunţătorii şi-au schimbat declaraţiile iniţiale.”

Aceeaşi Ana Maria Topoliceanu se întâmplă să atragă atenţia unora prin faptul că, atunci când cu partida de shoping parizian la care a participat împreună cu Elena Udrea şi Alina Bica parcă, din priviri, căuta fotograful …

Am văzut pozele şi întradevăr, Ana Maria Topoliceanu priveşte în direcţia unuia din  fotografi.

Am zis a „unuia din fotografi” deoarece după cum sunt realizate pozele există cel puţin două persoane care fotografiază.

În cele două poze de mai jos fotografii erau unul la nivelul străzii, al doilea undeva sus, probabil în una din clădirile din zonă, eventual, din una din clăririle de vis-a-vis.

Pe cel de la nivelul străzii pare a-l căuta Ana Maria Topoliceanu.

Pe cine caută cu privirea Topoliceanu? – Photoshutting parizian (fotografie de la nivelul străzii)

Pe cine caută cu privirea Topoliceanu? -Photoshutting parizian (fotografie făcută de la înălţime …)

O întrebare care s-a pus încă de când setul de poze a apărut în public a fost: Cum se explică faptul că s-a reuşit facerea pozelor de la înălţime? Dacă fotograful de la nivelul străzii putea să le urmărească pe cele trei, cel care a făcut pozele de la înălţime trebuia să ştie că cele trei vor fi prezente acolo? În fond la Paris există multe magazine unde acestea se puteau duce…

O ipoteză cât se poate de plauzibilă ar fi fost ca una din ele să le fi spus că aveau de gând să se ducă acolo, o altă ipoteză, mult mai plauzibilă fiind că una din ele le-a determinat pe celelalte în genul „Hai fată şi la magazinul ăla”, apoi, când a venit vremea, a început să se uite să vadă dacă cine trebuia era la datorie.

SRI, întrebat dacă ei au făcut pozele, a spus că nu este implicat în povestea aceasta… chestie absolut ridicolă. Unde s-o fi văzut vreun serviciu de informaţii care să dea detalii despre una din acţiunile sale de filaj, cel puţin eu, nu am mai auzit.

Faptul că este vorba de un serviciu şi nu se nişte paparazzi îl arată două chestiuni.

Pe de o parte este vorba de fopii ale notelor de plată a Elenei Udrea şi a Alinei Bica. Pentru un paparazzo nu e foarte uşor să facă rost de aceste copii. Pentru un serviciu de informaţii în schimb, e floare la ureche.

A mai fost şi prima reacţie a lui Traian Băsescu atunci când a spus că e vorba de un serviciu secret.

Ciudat este că după ce Băsescu a aruncat asta în public, brusc s-a întâmplat un eveniment aparent fără legătură. Cele două din cele şapte case care urmau a-i fi date după ce îşi încheia mandatul şi care corespundeau, pentru a alege una, brusc au devenit indisponibile…

Cam ca şi cum i s-ar fi transmis că dacă nu se potoleşte va trebui să se ducă să se cazeze în gară…

Care să fi fost, totuşi, chestia care a convins-o pe Topoliceanu să colaboreze? Să fi fost vorba de faptul că astfel îşi uşura situaţia?

Există şi o ipoteză destul de interesantă.

Se pare că apărarea ar fi de părere că Ana Maria Topoliceanu a fost pur  şi simplu „plantată” lângă Udrea pe perioada ministeriatului său la Turism.  Procurorii susţin că DNA aflase încă de la începutul lui 2014 despre banii primiţi de Obreja şi, în plus, de oamenii din minister de la Termogaz.

Dacă descoperirea rutei banilor (cea despre care Gazeta povestea în decembrie 2013) s-a întâmplat la DNA în ianuarie 2014, probabil că procurorii ajunsese deja la Topoliceanu. Şi, în februarie 2014, Topoliceanu merge, împreună cu Udrea şi cu Bica, la Paris. Colabora ea deja? Şi numai cu DNA?

Există şi ipoteza, bazată însă doar pe capete de mărturii, că Topoliceanu a fost racolată de un serviciu secret cînd era lângă Udrea. Ca prietenă a Elenei, era un nod valoros de informaţii. Pentru serviciu şi pentru public această mişcare este legitimă şi pozitivă, „cu asta ar trebui să se ocupe serviciile, să supravegheze marile infracţiuni, care afectează siguranţa naţională”.

Şi totuşi, dacă Topoliceanu a fost cuminţică şi a colaborat, de ce a ajuns la arest?

Oare colaborarea să nu fi dat roade şi împotriva Elenei Udrea să nu se fi putut produce probe clare care să reziste în justiţie?

Cu declaraţiile unor persoane dispuse să declare orice dacă îşi uşurează soarta nu prea se poate face un probatoriu care să ţină.

Exista şi o variantă de rezervă probabil: Udrea să fie implicată măcar aparent în cazul Microsoft.

Astfel sunt arestaţi foştii Cocoşi din viaţa Elenei Udrea. Ca să nu bată la pupilă, sunt arestaţi înaintea ei.

Interesant, nu? Cocoşelul poate nu putea furniza informaţiile necesare, dar tot era util. Băgându-l în celulă cu cine trebuie, el, crescut drept Prinţul Cocoşelu’ Tatii se trezeşte că nu mai e prinţ şi riscă să o încaseze, lucru care nu i s-a mai întâmplat în viaţa lui de prinţişor. Aşa că urlă ca din gură de şarpe. „Tatii… mă bate nenea”. Cocoşul ăl bătrân începe să cânte, şi cântă, şi cântă, dar liber tot nu e…

Şi totuşi se pare că probele împotriva lui Udrea nu sunt destul de puternice să fie condamnată, totuşi, e ţinută la bulău ca să-i ţină de urât şobolanului din  gaura cu PET? Dacă nu merge treaba cu cazul Gala Bute, poate o merge cea cu Microsoft … sau poate cea cu finanţarea partidelor care îi tot dă fiori lui Vasile Blaga şi nu numai … mai sunt şi alţi aleşi cărora le cam tremură nădragii… Poate o fi venind şi megadosarul EADS care va cam punew greu la încercate clasa politică mioritică… mai ştii?

De ce totuşi atâta strofocare? De ce nu i se fabrică totuşi nişte probe care să reziste în instanţă ? Se aşteaptă oare ca, izolând-o şi speriind-o cu şobolanul şi cu sutienul confiscat să facă nişte declaraţii complete apoi ca răsplată să fie achitată?

Ce ar putea ciripi oare blonda?

Să fie vorba definanţarea campaniilor PDL? Sau de finanţarea campaniilor lui Băsescu, ori a lui EBa? Cine ştie?

Oricum, dacă am reuşi să aflăm  cu cine a colaborat Ana Maria Topoliceanu, multe chestii cred că s-ar lămuri …

Şi dacă tot a colaborat, de ce a fot, totuşi, arestată? Se consideră că mai mult nu se poate obţine din această colaborare? Sau, poate, celor cu care colaborează li se pare că Topoliceanu îi cam trage în piept, îi duce cu zăhărelul şi acum doresc să forţeze să spună mai mult …?

Ei… cine sunt de fapt aceşti ei? Un serviciu secret? DNA? Altcineva?

Şi, îndiferent cine ar fi, în folosul cui lucrează?  Să fie oare o coincidenţă că tocmai când să izbucnească scandalul Maior demisionează de la SRI şi acolo vine Hellvig, personaj fost subordonat al lui Dan Voiculescu, plantat lângă Antonescu drept consilier, personaj implicat profund în tentativa de lovitură de stat?

Oare de ce îmi amintesc că una din ţintele USL (PNL+PSD) era dispariţia PDL?

Fuziunea cu PNL nu ar fi însemnat totuşi dispariţia PDL ci transformarea lui în parte a noului PNL. Dispariţie ar fi însemnat dacă din conducerea noului PNL nu făcea parte  nici un fost pedelist.

Ce mişto, le arată că sunt respectaţi dar vine DNA şi le pune cătuşe, noul PNL urmând a se purifica.

Cine i-ar fi crezut? Oricine … e ceva mai logic că tu eşti onest decât , deşi te declari liberali, te rupi de liberalii europeni şi te lipeşti de creştin democraţi?

În tot acest timp, se desfăşoară o adevărată luptă de preluarea puterii de la PSD …

Am zis se desfăşoară? De fapt pare că se mimează.

USL a reuşit într-o singură zi să cumpere destui pedelişti ca să preia puterea. Aceiaşi tipi care s-au vândut atunci s-ar vine iar… urmază alegeri locale, nu? Dacă s-ar dori … dar nu prea cred că se doreşte …

Om vedea nu peste mult timp … sper …

Je ne suis pas Charlie … Excusez-moi … je ne suis pas assez hypocrite

Legat de atentatul de la redacţia  Charlie hebdo consider că este vorba de o crimă abominabilă care nu trebuie să se mai repete, ceea ce s-a întâmplat arată unde duce extremismul de orice fel, în cazul în discuţie, extremismul religios.

Sunt stupefiat, nu atât de amploarea   pe care au luat-o reacţiile la acest atentat, cât despre faptul că se leagă aceste atentate într-o aşa măsură de dreptul la liberă exprimare.

Văd că oameni politici importanţi, presa, o mare mulţime de oameni îşi exprimă extrem de indignaţi, oprobiul faţă de încălcarea dreptului la liberă exprimare, drept fundamental în democraţie.

În virtutea respectivului drept, precum şi a dreptului de a avea propria viziune asupra a cea ce e întâmplă, mă consider îndreptăţit  să spun:

 „Eu nu sunt Charlie pentru că nu sunt destul de ipocrit”

A reduce totul la încercarea atentatorilor de a le băga celor de la publicaţia  Charlie hebdo pumnul în gură mi se pare un lucru cel puţin la fel de sinistru ca şi atentatul însuşi sau ca şi acel anunţ al Preşedintelui  SUA când zicea că Iraq-ul trebuie pus cu botul pe labe pentru că are arme chimice care pun în pericol siguranţa poporului american…

Eu n-am văzut nici până azi o armă chimică găsită în Irak şi nu cred că cineva a văzut cineva măcar una de sămânţă. Văd însă un puternic interes al SUA faţă de petrolul de acolo, mai precis, faţă de controlul asupra lui, văd cum din vistieria umplută de poporul american s-au scurs mii de miliarde de dolari, fără ca acesta să reacţioneze. 

Probabil acum urmează să asistăm la crearea unei puternice forţe care va încerca să zdrobească ISIS … evident, bălind cu gândul  controlului asupra petrolului din subsol.

Nu am fost, nu sunt şi nu voi fi niciodată de acord cu terorismul. Aşa că nici nu se pune problema să aprob în vreun fel acest atentat sau oricare altul. Detest însă, cu toată fiinţa mea, manipularea de orice fel.

De asemenea nu îmi permit să fiu destul de arogant încât să fac o analiză aprofundată a motivelor care au dus la atentatul de la  Charlie hebdo.

Nici pe departe nu pot să cred că înainte de publicarea acelor caricaturi de care se tot vorbeşte era totul frumos şi cu floricele.

Nu, acele rahaturi de caricaturi, prost realizate din punct de vedere artistic şi tehnic şi cu un mesaj care pare a se adresa fie unor retardaţi, fie unora nu prea duşi pe la şcoală, nu sunt o chestiune care trebuie ruptă din context.

E doar încă o etapă a unui război de uzură care durează de secole, un război care este expresia ciocnirii a două civilizaţii.

Fie că ne place sau ba, istoria omenirii mai consemnează şi alte ciocniri ale civilizaţiilor. Una din aceste ciocniri a fost, spre exemplu, ciocnirea dintre civilizaţia europeană  cea băştinaşă din America, ciocnire care a dus la anihilarea celei de-a doua.

Mai putem aminti şi ciocnirile  dintre civilizaţia europeană şi celelalte civilizaţii întâlnite de coloniştii europeni fie prin Asia, Africa, Australia ori cineştie ce insule mai mult sau mai puţin îndepărtate.

Orice sistem religios are propietatea de a modela după chipul şi asemănarea sa societatea care la generat sau unde ajunge dominant. 

Fără prea mari eforturi putem observa că Islamul este o religie cu o jumătate de mileniu mai tânără decât Creştinismul.

Ne oripilăm când vedem extremişti musulmani care ucid în numele Islamului, ne îngrozim la gândul că numitul Stat Islamic, de fapt ceea ce s-ar numi Califatul, o forţă suprastatală care ar adunda toate forţele din lumea islamică la un loc.

Am  văzut decapitări, vedem cum se doreşte aplicarea stricto sensu a Şariei.

Șaria (în arabă:شريعة – Shari’a) este denumirea unei legislații socotită islamică şi este insprată pe de-o parte din prescrierile Coranului, conform tradiției istorice (sunită sau șiită) și în cadrul acestei tradiții, conformă tradițiilor juridice majoritare ale fiecărei țări (pentru sunism malechită, șarifită, hanafită sau oahabită iar pentru șiism alevită, alauită, isnașarită, druză, ibadită, ismaelită sauzaidită);  pe de altă parte din Sunna (tradiție inspirată din povestirile despre viața profetului Mahomet și a tovarășilor săi, povestiri denumite Hadith). Șaria se constituie în secolele VII și VIII e.n., odată cu extinderea califatului Omeiad, primul stat islamic din lume.

Poate nu ar fi cazul să ne oripilăm, totuşi, prea tare de modul de manifestare a Islamului. Cam aceleaşi tendinţe expansioniste le manivesta şi Creştinismul. 

Cu ce au fost mai bune Cruciadele care încercat aducerea teritoriului Ţării Sfinte sub control european? Cu ce au mai buni fost mult adulaţii nobili pe care îi vedem în tablouri îmbrăcaţi în armură şi declaraţi eroi pentru felul în care au luptat la cruciade faţă de cei pe care azi îi numim terorişti? Au ucis mult mai mulţi oameni vinovaţi doar de faptul că nu erau creştini decât nemusulmani ucid teroriştii de  ieri, de azi şi foarte probabil de mâine…

Cu ce este mai rea Şaria decât ceea ce făcea tribunalul religios numit Inchiziţie. Aceasta inventa vrăjitoare apoi, într-un spectacol care azi ne-ar părea absolut grotesc numit proces, le ucidea prin ardere pe rug. Groaznică şi spectaculoasă moarte. Mult mai groaznică şi mai spectaculoasă decât decapitările care ne îngrozesc.

Le cerem musulmanilor să se comporte civilizat, adică după nişte norme pe care noi le considerăm bune uitând că atunci când Creştismul avea vârsta Islamului ne comportm în esenţă la fel.

Islamul încă nu a zdrobit o civilizaţie, Creştinismul a anihilat orice urmă a civilizaţiei Maia găsite în America fără a avea nici cea mai mică jenă.

Ne lăudam cu superioritatea noastră, deci trebuie să ne impunem valorile, aşa cum făcea în antichitate Imperiul Roman, cel care a impus Europei valorile sale, valori pe care nici măcar nu le-a generat, acestea fiind de fapt luate grosso modo de la greci. uităm însă că de exemplu cifrele pe care le folosim sunt cifre arabe.

Poate nu ar trebui să mai  încercăm să ne impunem valorile noastre nu doar la noi acasă ci peste tot unde ajungem. Or fi  bune valorile democraţiei … nu zic … sunt urmarea unor procese lungi şi de multe ori dureroase.

Nici valorile islamului nu au apărut peste noapte … are şi Islamul valorile lui seculare.

Cât despre faptul că  atentatul  de are am vorbit este scos din context, ca să revin la ciocnirea dintre Islam şi Creştinism, la războiul dintre lumile generate de fiecare, cred că ar trebui să ne amintim  de Imperiul Otoman şi de multele ciocniri pe care noi  şi alte ţări creştine le-am avut cu ei. Şi Imperiul Otoman dorea să impună valorile Islamului.

Nu se poate vorbi de faptul că atentatele (cel de la Charlie hebdo, cel asupra Gemenilor New York-ezi, cel din Bulgaria de acum câţiva ani  sau altele) au ca ţintă doar blocarea libertăţii de exprimare. 

Aşa cum s-a lovit în sensibilităţile lor ei, la rândul lor au lovit nu odată în sensibilităţile noastre. Şi ai au publicat caricaturi în presa de acolo care jigneau Creştinismul. Au jignit America arzându-i drapelul şi spunând tot felul de porcării despre Preşedinţii Americi  indiferent cum se numeau.

 Nu pot să mă declar Charlie pentru că se comite o mare porcărie scoţând în evidenţă doar problema libertăţii de exprimare.

Nu pot să mă declar Charlie atâta timp cât, am pe platforma Facebook, care se vrea un simbol al libertăţii de exprimare, un cont blocat pentru că în paranoia lui, cuiva i s-a părut că ceea ce am distribuit încălca grav regulamentul şi administratorii platformei pur şi simplu nu au creat un mod în care să explici despre ce este vorba, cam cum făcea Inchiziţia, dacă cineva te acuza de ceva, te ardeau pe rug fără a te putea apăra cu adevărat.

Nu pot să mă declar Charlie, pentru că nu sunt destul de ipocrit ca să văd paiul din ochiul altuia şi să nu văd paiul din ochiul meu.

Chiar dacă nu mă pot declara Charlie, nu am cum să fiu de acord cu crimele la care se dedau teroriştii şi să nu doresc din tot sufletul ca cei car le-au făcut să fie pedepsiţi la un loc cu cei care i-au manipulat şi i-au determinat să ucidă. 

Da.. asta e în esenţă … nu pot să mă declar Charlie, pentru că nu sunt destul de ipocrit …

Serial: MANIPULARE ELECTORALĂ – Episodul: SHOPING PARIZIAN CU NĂBĂDĂI

Incapabili să ofere un proiect de ţară şi nişte programe electorale credibile, politicienii implicaţi în campania electorală se întrec în tot felul de năzbâtii care mai de care mai manipulatoare.

Cred că din asta face parte şi povestea cu pozele de la shopingul parizian făcut de doamna Udrea în compania procurorului şef al DIICOT, Alina Bica şi a Anei Maria Topoliceanu, fosta şefă a Companiei Naţionale de Investiţii.

Mulţi au comentat în fel şi chip … dracu ştie unde e adevărul. Întrebarea este de ce atunci când priveşti pozele Elena Udrea îţi atrage privirile cam cum la balet personajul principal o face fiind îmbrăcat în culori care contrastează cu tonurile în care sunt îmbrăcaţi ceilalţi…

Tot n-am înţeles … cine vrea de fapt să mă manipuleze?

Elena Udrea victimizându-se că e  filată de serviciile secrete sau altcineva care vrea să ne arate ce viaţă de lux îşi permite blonda ?

Trebuie să spun că în primul moment în care am auzit povestea cu shopingul doamnei Udrea la Paris mi-a trezit o singură chestie… o întrebare. Da, şi?

Am remarcat că aproape peste tot unde se comentează povestea la doamna Udrea se pune mare accent pe calitatea sa de candidat la alegerile prezidenţiale precum şi pe faptul că era în prezenţa  procurorului şef al DIICOT, Alina Bica, Ana Maria Topoliceanu, fosta şefă a Companiei Naţionale de Investiţii, o apropiată a Elenei Udrea … o fostă colegă.

Povestea a fost aruncată de un blog, Jos Cenzura 2014  pare-se, înfiinţat exact cu această destinaţie şi şters imediat ce s-a considerat că mesajul a fost preluat de presă.

Ce făceau respectivele doamne în Paris? Ce fac toate femeile care au bani … shoping.

Pe marginea acestei poveşti fiecare îşi ţese povestea aşa cum doreşte, fiecare accentuând sau lăsând la o parte anumite detalii.

De exemplu toţi vorbesc de faptul că Elena Udrea ar fi fost la Paris în perioada 13-16 februarie 2014, iar Alina Bica în perioada 14-16 februarie 2014, cele două fiind cazate la acelaşi hotel, Le Bristol. Nota de plată a Elenei Udrea s-a ridicat la 913 de euro, iar cea a Alinei Bica la 421 de euro, sumele fiind plătite pentru consumaţie şi room service. (De remarcat că pozele apar în public abia acum, pe final de campanie).

Ce nu par a remarca cei care comentează este că dacă la nota Alinei Bica se rezumă la o pagină, cea a Elenei Udrea mai are o pagină care nu e prezentată.

Biroul de presă al DIICOT a transmis un comunicat de presă prin care arată că a cerut CSM să-i apere reputaţia Alinei Bica şi că era în concediu alături de Udrea dar că şefa DIICOT nu doreşte să facă alte comentarii.

„Procurorul şef al D.I.I.C.O.T., Alina Mihaela Bica,  înţelege să nu comenteze în spaţiul public aspecte care ţin de viaţa privată, desfăşurate în cadrul efectuării unui concediu de odihnă. De altfel, procurorul şef al D.I.I.C.O.T. a solicitat astăzi Consiliului Superior al Magistraturii  să declanşeze, de îndată, – prin Inspecţia Judiciară a CSM – verificări privind imaginile difuzate de site-ul http://www.Joscenzura2014.wordpress.com, preluate de mai multe posturi de televiziune în data de 30.10.2014, precum şi comentariile efectuate în spaţiul public cu acest prilej, de natură a aduce atingere reputaţiei profesionale”, se arată în comunicatul DIICOT

Elena Udrea a dat lămuriri legate de vizita sa la Paris, alături de şefa DIICOT.

„Concluzia mea este că mă bat nu numai cu contracandidaţii mei la preşedinţia României, mă bat cu reprezentanţi ai serviciilor secrete care au intrat în această campanie electorală şi au ales să sprijine pe primii doi candidaţi din sondajele acestor zile. Doi candidaţi slabi. În spatele lor stau şi reprezentanţi ai serviciilor secrete. Miza o reprezintă voturile pe care Elena Udrea le are în turul unu, demobilizarea electoratului meu.

Sunt fotografii care mă arată într-o ipostază privată, alături de două femei prietene. Pe una dintre ele, avocat, Ana Maria Topoliceanu, o cunosc de 20 de ani, suntem avocate, avem o relaţie de prietenie.

Cealaltă, doamna Alina Bica, este o femeie de vârsta mea, procuror, pe care o cunoscc de 5 ani, am fost colege în guvernul României, avem o relaţie de amiciţie, o relaţie bună. Prezenţa împreună era justificată de faptul că doamna Bica mergea într-o vizită oficială la Haga şi a şi plecat în acel weekend cu trenul la Haga.

Este evident că e vorba de un filaj al serviciilor secrete, care s-au obosit pe cheltuiala statului român să fileze trei femei într-un weekend privat. Nu înţeleg care este relevanţa acestei situaţii, care astăzi la 9 luni după eveniment au apărut pe un site anonim. Fotografiile sunt făcute profesionist, de sus, de la distanţă. Nu poate fi vorba de paparazzi, am fost filate din maşină, de peste drum de hotelul unde am stat.

Voi acţiona în judecată hotelul, nu este vorba de un chelner care a dat notele de plată. Nota de plată a fost cerută pe 29.09.2014, iar aceste fotografii au fost făcute în weekend-ul de Valentines Day, 13 februarie 2014.

Nu înţeleg care este bomba: Elena Udrea cu două prietene, într-un weekend la Paris.

Nu am niciun dosar în lucru la DIICOT. Am o relaţie de amiciţie cu cele două şi obişnuim din când în când să mai ieşim la teatru, la un film.

Pe 27 octombrie, spre miezul nopţii am fost fotografiată în propriul apartament, în care locuiesc cu chirie. Sunt supusă la o presiune imensă.

Despre articolul Huffington Post legat de dosarul EADS din Germania, în care a fost implicată şi Elena Udrea: Este o lucrătură tipică SIE. A fost aruncată pe piaţa din România pentru a mi se amesteca numele într-un dosar.

Fiecare şi-a plătit vizita. Întâmplător, doamna Bica a trecut spre Haga, a stat o zi. Sunt nişte preţuri la Paris, presusupun că sunt şi în România locuri cu preţuri asemănătoare. Eu şi prietena mea am stat de joi seară până duminică, doamna Bica a venit mai târziu şi a plecat mai repede.

Am pus un avocat să ia legătura cu cei de la hotel, este inadmisibil să dai aceste date care sunt private”.

Trebuie să ne gândim că suntem pe finalul unei campanii electorale care, privită retrospectiv, arată extrem de urât, cu arestări, justiţie, servicii secrete… practic vedem un fel de ghiveci care are o singură menire. Aceea de a manipula.

Nu ştiu dacă are vreo legătură dar, dacă priveşti pozele, un detaliu sare în ochi.

Elena Udrea iasă în evidenţă precum solista de la un spectacol de balet. Nu atât pri situarea poziţia în poză sau prin atitudine cu prin coloritul ţinutei.

Parcă Elena Udrea s-a îmbrăcat aşa tocmai pentru a fi remarcată mai uşor …

Ciudat, nu?

Această prezentare necesită JavaScript.

Fotocopiile facturilor

23 AUGUST – România, Paris, Rasputin

Azi a fost 23 august  … bine, mai e un pic …

N-am  fost la iarbă verde … De ce? … D’aia  …

În alţi ani era nebunie.. toţi la grătare şi la bere … practic românul nu mai făcea deosebire. Fie că era 1 mai, Paşti, 23 August … toţi la bere şi grătare … La 1 Decembrie vorbim de ciolan cu fasole, chestie diferină măcar prin …  parfum … 🙂

În ignoranţa mea am aflat că azi r trebui să fie sfârşitul lumii…

Cică vineri, 23 august 2013 ar fi , conform  lui Rasputin călugărul rus, ultima zi de viaţă a omenirii. ”Un foc uriaş va mistui toate vietăţile şi pe planetă se va aşterne o linişte de mormânt!”.

Nu mă strofoc eu prea tare de viziunile unor sau ale altora, fie că e vorba de  Rasputin, de Nostradamus ori de preoţii maiaşi, dar cu titlul de lectură de amorul artei, treacă de la mine …

Rasputin, de fapt Grigori Efimovici Rasputin (1869 – 1916), numit şi ”Călugărul nebun” a fost un  fel de profet rus rus despre ale cărui ale cărui preziceri  se spune că s.ar fi adeverit în parte.

Acum un secol, Rasputin profeţea că  lumea se va sfârşi, la 23 august 2013. Extrem de ciudată este coincidenţa cu explozia solară care a generat  furtuna magnetică anunţată de NASA pentru aceste zile.

Potrivit lui Richard Fisher, director al diviziei de Heliofizică NASA, o super-furtună magnetică va  lovi Terral. Acesta a spus  în anul 2010 că această furtună (un fel de megafurtună comparând cu altele) ar veni în anul 2013. „Zone mari vor rămâne fără alimentare cu energie electrică, vor fi perturbate dispozitive de comunicare” , spunea R. Fisher.

În cartea „100 de profeţii ale lui Rasputin” a crisă de Andrei Brestski. Călugărul ar fi prezis că, tot pe 23 august, înainte de cataclism, Iisus Hristos va coborî pentru a doua oară pe Pământ şi îi va avertiza pe oameni.

Bombă … Marţi, 21 august, 2013, NASA anunţa că o furtună magnetică solară este posibil să lovească  Pământul.

În principiu vorbim de un uriaş  un nor  de plasmă şi particule încărcate electric care  se îndreaptă  spre planeta noastră.

Impactul cu  Terra se va produce vineri, 23 august ziceau cei de la NASA;  experţii pecizân explicit  că nu vor fi probleme majore şi că în nicii un caz nu este vorba despre sfârşitul lumii.

Rasputin a prezis corect  corect, până acum, câte ceva „călugărul nebun” a prezis revoluţia bolşevică din 1917 şi asasinarea ţarului Nicolae şi a familiei sale.

De asemena, acesta l-ar fi anticipat şi pe i Hitler , destrămarea fostei URSS dar şi primul pas al omului pe lună.

Culmea previzionărilor lui Rasputin fiind prezicerea propiei sale morţi, cu descrierea explită a morţii sale  şi a unor împrejurări care, în mod normal sunt imprevizibile.

Legat de sfârşitul lumii, au fost mai multe date considerate aşa

Ultimele, anul 2000, 06.06.2006, decembrie 2012 au fost date ratate…  

Sper că mâine vom spune şi de 23 august 2013 a fost o ocazie ratată.

Despre  23 august însă putem vorbi în special ca de o zi însemnată istoric… 

Eliberarea Parisului cunoscută și ca Bătălia pentru Paris) a avut loc în timpul celui de-al doilea război mondial de pe 19 august 1944 până lacapitularea garnizoanei germane pe 25 august. Parisul fusese administrat de autoritățile militare germane de la capitularea Franței din iunie 1940, când a fost înființat statul marionetă L’État Français cu capitala la Vichy.

Eliberarea a fost rezultatul insurecției organizate de rezistența franceză împotriva garnizoanei germane din Paris. Pe 24 și 25 august, Forțele Franceze din Interior au primit sprijinul Armatei de Eliberare a Franței Libere, iar insurecția s-a transformat în lupte de stradă, cu folosirea baricadelor, mitralierelor și tancurilor împotriva germanilor și milițiilor colaboraționiștilor.

Această luptă a marcat sfârșitul Operațiunii Overlord, ducând la eliberarea Franței, restaurarea Republicii Franceze și desființarea L’État Français și fuga guvernului acestuia de la Vichy la Sigmaringen, în Germania.

Strategia aliată urmărea distrugerea forțelor germane în retragere spre Rin. În același timp, Rezistența franceză condusă de Henri Rol-Tanguy a organizat o insurecție în capitala Franței. Comandantul suprem aliat Eisenhower nu a considerat Parisul un obiectiv prioritar. Obiectivele sale prioritare erau cucerirea Berlinului înaintea Armatei Roșii și încheierea victorioasă a războiului. Mai mult chiar, Eisenhower credea că este momentul nu este potrivit pentru un atac asupra Parisului. El dorea să evite un asediu de durată și distrugerea toatală a orașului, fiind informat asupra faptului că Hitler ordonase demolarea Parisului în cazul în care garnizoana germană ar fi fost obligată să se retragă. În cazul unui asediu, planificatorii aliați estimaseră că ar fi fost nevoie de cel puțin 4.000 t de alimente/zi pentru aprovizionarea locuitorilor orașului și în plus ar fi fost nevoie de un uriaș efort de restabilire a infrastructurii orașului distrus de lupte. Luptele ar fi blocat în regiunea Parisului o lungă perioadă de timp cel puțin o divizie aliată.^[2]

Totuși, Charles de Gaulle a negociat cu Aliații, amenințând că va trimite Divizia a 2-a blindată franceză (2ème DB) să lupte pentru eliberarea Parisului, pentru a preveni reprimarea insurecție din capitala franceză într-un mod asemănător cu a celei din Varșovia.^[3] Până în cele din urmă, Eisenhower a cedat insistențelor francezilor.

Pe 24 august, generalul Leclerc, comandantul Diviziei a 2-a blindate franceze, a refuzat să mai se supună ordinelor comandantului american Omar Bradley și a trimis o avangardă (la colonne Dronne) să intre în Paris. Mesajul lui Leclerc către parizieni era acela că întreaga divizie avea să intre în oraș a doua zi. Bradley a cedat în fața faptului împlinit, spunâd „OK, Leclerc, run into Paris…”. Avantgarda compusă din tancuri M4 Sherman, șenilate ușoare și infanterie motorizată, comandată de căpitanul Raymond Dronne, au fost primele trupe regulate aliate care au intrat în Paris.

Pe 15 august, în Pantin (o suburbie din nord-estul Parisului), s-a format un transport de 2.200 bărbați și 400 de femei – cu toții deținuți politici – care au fost trimiși în lagărul de concentrare de la Buchenwald – ultimul convoi de acest fel din Franța.

În condițiile în care luptătorii Forțelor Franceze Libere înaintau rapid spre Paris, metroul parizian, jandarmeria națională și poliția au intrat în grevă. În scurtă vreme au urmat poștașii pe 16 august și numeroase alte categorii de muncitori din Paris pe 18 august. Pe 18 august a izbucnit greva generală a tuturor parizienilor mobilizați de FFI.

Pe 16 august, 35 de tineri activiști ai FFI au fost trădați Gestapoului de un agent vichyist. Cei 35 au fost arestați în Bois de Boulogne și au fost executați.

Pe 17 august, Pierre Taittinger, președintele consiliului municipal, temându-se că gemanii ar fi putut dinamita punctele de importanță strategică din Paris, s-a întâlnit cu guvernatorul militar german al Gross Paris și comandant al garnizoanei capitalei, generalul Dietrich von Choltitz. Fiind conștienți că generalul Choltitz intenționa să încetinească cât mai mult posibil inaintarea aliaților, Taittinger și consulul general al Suediei, Raoul Nordling, au încercat să-l convingă pe Choltitz să nu distrugă Parisul.

Insurecția Forțelor Franceze din Interior.

Pe 19 august, coloanele de tancuri, șenilate ușoare blindate și camione transportoare de trupe germane s-au deplasat pe Champs Elysees și au făcut ca zvonurile despre posibilul atac al trupelor aliate să se înmulțească.

După trecerea coloanelor germane, au izbucnit primele lupte dintre mebrii rezistenței franceze și soldații germani. Insurgenții au lipit afișe pe pereți chemând la „mobilizare generală” în condițiile în care „războiul continua”. Polițiștii, membrii Gărzii Republicane și Gărzii Mobile, jandarmii, gardienii pușcăriilor, patrioții francezi, practic „toți bărbații de la 18 la 50 de ani capabili să poarte o armă” au fost chemați să se alăture „luptei împotriva invadatorilor”. Alte afișe aduceau asigurări că „victoria este aproape” și că „toți trădătorii vor fi judecați”. Afișele erau semante de „Comitetul parizian de eliberare” aflat sub autoritateaGuvernului provizoriu și „șefului regional colonelul Rol” (Henri Rol-Tanguy), comandatul FFI.

Odată cu creșterea intensității luptelor, mai multe unități mici ale Crucii Roșii s-au deplasat în oraș pentru a asigura asistența medicală răniților francezi și germani.

În aceeași zi în, o barjă plină cu mine navale a explodat și a distrus mai multe clădiri.

Pe 20 august au fost ridicate o serie de baricade pe străzile Parisului, iar insurgenții au început să se pregătească pentru ca să reziste unui asediu german. Au fost folosite camioane și copaci taiați, au fost săpate tranșee, iar piatra din pavaj a fost folosită pentru întărirea baricadelor. La construirea baricadelor au participat bărbați, femei, tineri și bătrâni, care au transportat materiale cu ajutorul cărucioarelor din lemn. Au fost capturate cisterne de combustibil și camioane ale armatei germane, marcate mai apoi cu însemnele FFI. Camioanele au fost folosite la transportul oamenilor, armelor și munițiiei de la o baricadă la alta.

Micul lagăr de concentrare „Fort de Romainville”, locul unde erau închise și executate în special femeile din rezistența franceză începând cu octombrie 1940, a fost eliberat de insurgenți. În curtea lagărului zăceau mai multe cadavre abandonate de călăi.

Consulul suedez la Paris, Raoul Nordling, a mediat un armistițiu temporar între comandantul german al garnizoanei Parisului, Dietrich von Choltitz și o parte a luptătorilor FFI. Amândouă taberele aveau nevoie de timp: germanii pentru a-și întări pozițiile cu soldați și arme grele de pe frontul din apropiere, iar francezii pentru a-și reface stocurile de muniție.

Luptele au atins apogeul pe 22 august, când germanii au încercat o străpungere a liniilor franceze. Pe 23 august, la ora 9 dimneața, germanii au incendiat Grand Palais, aflat sub controlul luptătorilor FFI, iar panzerele au deschis focul asupra baricadelor. Hitler a dat ordine clare cu privire la distrugerea orașului.^[9]

Aproximativ 1.500 de luptători din rezistență, ca și civili de altfel, au fost uciși în timpul luptelor din Paris.

Intrarea în Paris a Diviziei a 2-a blindate franceze (24–25 august)[modificare]

Pe 24 august, 35 de luptători ai rezistenței au fost executați lângă cascada din Bois de Boulogne. Au izbucnit lupte în Aubervilliers. În aceeași zi, mai târziu, avantgarda Diviziei a 2-a blindată sub comanda căpitanului Raymond Dronne a intrat în Paris și a înaintat până la Primăria capitalei (Hôtel de Ville).

A doua zi, generalul Leclerc în fruntea restului diviziei a intrat în Paris. Leclerc a preluat conducerea operațiunilor militare și au izbucnit lupte și în Montreuil.

În Pantin, unde aveau deja loc lupte pentru eliberare, resturile unităților germane au fugit spre est pe drumul spre Meaux. În timpul luptelor, au fost uciși 71 de soldați ai Diviziei a 2-a blindată, 225 au fost răniți, iar 35 de tancuri, 6 tunuri autopropulsate și 111 vehicule au fost avariate. În conformitate cu aprecierile istoricului Jacques Mordal, acesta a fost „o rată a pierderilor destul de ridicată pentru o divizie blindată”.^[1]

Ultimatumul francez (25 august)

Pe 25 august la ora 10:30 dimineața, generalul Pierre Billotte, comandantul Brigăzii I blindate franceze a trimis un ultimatum generalului german von Choltitz. Raoul Nordling a jucat din nou rolul de mediator și a fost cel care a înmânat mesajul germanilor. Generalu francez făcea o scurtă trecere în revistă a situației din Paris. Punctele cheie fuseseră cucerite de francezi. În opinia lui Billotte, rezistența germanilor nu putea duce decât la pierderi inutile de vieți omenești, orice rezistență fiind sortită din punct de vedere militar înfrângerii. Francezii erau dispuși să aștepte o jumate de oră de la primirea mesajului, după care germanii trebuiau să accepte capitularea sau să se aștepte la anihilarea totală. În cazul în care germanii s-ar fi predat, ei urmau să fie tratați corespunzător legilor războiului.

Capitularea germană (25 august)

În ciuda ordinelor repetate date de Hitler în conformitate cu care capitala franceză „nu trebuia să cadă în mâinile inamicului decât ruinată complet” prin demolarea sistematică a podurilor și a clădirilor, (de aici și întrebarea „Arde Parisul?”, care este atât titlul unei cărți de memorii a lui Dietrich von Choltitz „… Brennt Paris?” și a unui film franco-american din 1966 „Paris brûle-t-il?/Is Paris Burning?”), guvernatorul militar și comandat al garnizoanei Parisului Dietrich von Choltitz a capitulat pe 25 august la cartierul general al generalului Leclerc de la Hotelul Meurice. Von Choltitz a fost ținut prizonier până în aprilie 1947. În cartea sa de memorii … Brennt Paris? („Arde Parisul?”), publicată pentru prima oară în 1950, von Choltitz se consideră salvatorul capitalei franceze.

În ceea ce privește rolul jucat de von Choltitz în timpul luptelor, a apărut o controversă, care continuă până în ziua de azi, părțile franceză și germană privind total diferit problema. În Germania, von Choltiz este considerat ca un umanist erou care a salvat Parisul de la distrugerile ordonate de Hitler. În 1964, Dietrich von Choltitz a explicat într-un interviu înregistrat pe bandă magnetică motivele pentru care a refuzat să se supună ordinelor lui Hitler: „Dacă nu m-am supus pentru prima oară, asta a fost pentru că am știut că Hitler era nebun” („Si pour la première fois j’ai désobéi, c’est parceque je savais qu’Hitler déraisonnait”). În 2004, fiul generalului german, Timo, a dat un interviu canalului public France 2, în care a afirmat că tatăl său a refuzat să execute ordinele lui Hitler și a permis cu bună știință aliaților să preia controlul orașului în mod rapid și sigur, împiedicând implicarea rezistenței în lupte grele de stradă, care ar fi ruiant capitala franceză. Generalul von Choltitz ar fi fost conștient că războiul este pierdut și ar fi decis de unul singur să salveze Parisul.

În schimb, în Franța, această versiune este considerată o încercare de falsificare a adevărului istoric, de vreme ce von Choltitz este considerat un ofițer nazist credincios lui Hitler, implicat în numeroase acțiuni controversate precum:

• În 1940 și 1941 el a fost cel care a dat ordinele pentru distrugerea Sevastopolui și Rotterdamului.
  
• În timpul luptelor din Paris:
  • Pe 23 august a ordonat incendierea Grand Palais, clădire ocupată de luptătorii FFI.
    
  • Pe 19 august a ordonat distrugerea morilor din Pantin pentru a înfometa populația capitalei.
    
  • Pe 16 august a ordonat executarea a 35 de membri ai rezistenței la cascada din Bois de Boulogne.
    

Într-un interviu din 2004, veteranul rezistenței franceze Maurice Kriegel-Valrimont l-a caracterizat pe von Choltitz ca pe omul care „atâta vreme cât s-a putut, a omorât francezi, iar, când a încetat să-i mai omoare, a fost datorită faptului că nu mai era capabil să o mai facă”. Kriegel-Valrimont a afirmat că „nu numai că noi nu-i datorăm nimic, dar ca să-i acorzi vreun merit este o falsificare nerușinată a istoriei”. Documentarul „Eliberarea Parisului”, filmat clandestin în timpul luptelor rezistenței, aduce dovezi clare ale luptelor grele de stradă, contrazicând afirmațiile generalului von Choltitz și ale fiului său.

Pe de altă parte, protocoalele conversațiilor telefonice dintre von Choltitz și supeeioeii săi, descoperite la un moment dat în arhivele din Fribourg și analizate de istoricii germani, vin în sprijinul afirmațiilor lui Kriegel-Valrimont.

^{De asemenea, Pierre Taittinger și Raoul Nordling și-au arogat amândoi meritul de a-l fi convins pe von Choltitz să nu distrugă Parisul, după cum ordonase Hitler}[8]. Pierre Taittinger a pubhlicat o carte despre acest subiect: …et Paris ne fut pas détruit (… și Parisul nu a fost distrus).

Discursul lui Charles de Gaulle (25 august)

Pe 25 august, Charles de Gaulle, președintele guvernului provizoriu, și-a stabilit noul sediu în cadrul Ministerului de Război de pe strada Saint-Dominique, după care a ținut de la balconul primăriei pariziene un discurs însuflețitor în fața populației capitalei. Charles de Gaulle a amintit că Parisul a fost eliberat în primul rând prin lupta locuitorilor capitalei, cu ajutorul armatei franceze. De asemenea era amintit faptul că inamicul nu a fost înfrânt definitiv și că regiuni întinse ale țării erau încă sub stăpânire germană. De aceea, armata franceză și luptătorii FFI trebuiau să continue lupta alături de Aliați până la victoria finală. Nu în ultimul rând, ocuparea Franței și a Parisului de către germani era o lecție din care trebuiau trase învățămintele necesare.

Paradele victoriei (26 și 29 august)

Divizia a 28-a americană mărșaluind prin Paris pe 29 august

Pe 26 august a urmat o paradă a victoriei pe Champs-Élysées, în condițiile în care în oraști germani izolați care nu fuseseră capturați încă.

Pe 29 august a avut loc o paradă combinată franco-americană, odată cu sosirea în capitală a Diviziei a 28-a de infanterie SUA. O mulțime entuziastă a întâmpinat defilarea Armatei de Eliberare (Armée de la Libération) și a americanilor pe străzile Parisului.

Dacă pentru francezi pare clar ce s-a întâmplat pe 23 august 1944, pentru noi , românii e mai ciudat.. unii vorbesc de un act de mare trădare, alţii vorbesc de eroism .. există şi voci care vorbesc de oportunism… pe principiul: dacă ruşii tot sunt aici, nu mi avem ce face …

Lovitura de stat de la 23 august 1944 (denumită și actul de la 23 august) a fost acțiunea prin care, la data de 23 august 1944, regele Mihai a decis demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, prim-ministrul României și Conducătorul Statului, a dispus încetarea imediată a colaborării României cu Puterile Axei și începerea tratativelor de armistițiu cu Aliații și de colaborare militară cu Uniunea Sovietică.

Numit de regele Carol al II-lea prin decretul regal din 4 septembrie 1940 ca prim-ministru al României, Antonescu a fost demis după 4 ani de regele Mihai prin decret regal la 23 august 1944 și arestat. Acest act a pus capăt regimului instaurat prin puciul lui Ion Antonescu de la 6 septembrie 1940 în urma căruia acesta s-a auto-intitulat „Conducător al Statului” și și-a atribuit puteri discreționare. Regimul Antonescu a fost o dictatură de tip fascist, s-a aliat puterilor Axei într-un război dezastruos pentru România, refuzând să se supună cererii regale din 1944 de semnare imediată a armistițiului cu Uniunea Sovietică, trecerea țării și Armatei române de parteaAliaților și încetarea războiului împotriva acestora.

În situația în care Armata Roșie invadase deja nord-estul României în luna martie 1944 (frontul oprindu-se pe o linie Cernăuți-Botoșani-Iași-Chișinău-Tighina), deconectarea de puterile Axei și semnarea imediată a armistițiului cu Uniunea Sovietică devenise o necesitate urgentă și vitală, iar guvernul sovietic, fiind în tratative cu opoziția românească la Stockholm prin intermediarul ambasadoarei Uniunii Sovietice, Alexandra Kollontai și al trimisului român Neagu Djuvara, amenința România cu reluarea ofensivei în septembrie în caz de menținere a țării printre Puterile Axei. Actul de la 23 august 1944  a fost programat sub auspiciile regale de către o coaliție formată din partidele democratice interbelice (liberal, țărănist și social-democrat) și partidul comunist, aliate în Blocul Național Democrat), cu colaborarea unor ofițeri superiori ai armatei, precum generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea, Ion Negulescu ș.a.

Imediat după demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, România a ieșit din alianța cu Puterile Axei, a declarat încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților și a declarat război Germaniei și Ungariei. Acordul de Armistițiu între guvernele Statelor Unite ale Americii, Regatului Unit și URSS-ului, pe de o parte și guvernul României, pe de altă parte, nu a fost însă semnat, la Moscova, decât pe 12 septembrie 1944, astfel că timp de trei săptămâni, România a fost încă socotită ca un inamic de către Aliați, deși din ziua de 24 august 1944 întorsese deja armele contra puterilor Axei. Această situație a permis Uniunii Sovietice să confiște fără împotrivire armament, muniții, vehicule, avioane și totalitatea flotei românești atât militară cât și civilă. Militarii primiseră ordin să nu se opună iar rarii care totuși au încercat, au fost luați prizonieri. În cadrul Acordului de Armistițiu de la 12 septembrie 1944, au fost stabilite modalitățile politice de guvernare a României precum și plata de despăgubiri materiale URSS-ului în valoare de 300 milioane de dolari defalcate pe 6 ani, sub formă de bunuri. Alt rezultat al schimbării de alianță din 23 August 1944 a fost retrocedarea Transilvaniei de Nord României, în timp ce Cadrilaterul retrocedat Bulgariei, precum și Basarabia și Bucovina de nord cedate Uniunii Sovieticerămâneau în posesia acestora. Schimbarea de alianță a României din 23 August 1944 a accelerat înaintarea Aliaților (printre care se număra acum România) spre granițele Germaniei, armata română participând la operațiunile din 1944 contra Germaniei naziste pe teritoriul țării sale, precum și la cele de pe teritoriile Ungariei și Cehoslovaciei până la sfârșitul războiului. Punctele cel mai occidentale eliberate de armata română în ofensiva împotriva Germaniei naziste au fost orașele Chotěboř și Humpoleț, la 90 km la răsărit de Praga, în ziua de 4 mai 1945.

Contextul

Iuliu Maniu, liderul Partidului Naţional Ţărănesc, a purtat negocieri pentru ieşirea României din război şi a colaborat cu regele pentru răsturnarea dictaturii antonesciene.

Generalul Ion Antonescu fusese investit cu „puteri depline la conducerea statului român” după ce, pe fondul dictaturii regale a lui Carol al II-lea, România fusese forțată în 1940, prin presiunile diplomatice ale Uniunii Sovietice și Germaniei Naziste care cu un an în urmă semnaseră pactul Ribbentrop-Molotov, să cedezeTransilvania de Nord Ungariei, Basarabia și Bucovina de Nord Uniunii Sovietice și Cadrilaterul Bulgariei. În ziua următoare după instaurarea guvernului Antonescu, regele fusese obligat să abdice în favoarea tânărului său fiu . Constituția fusese suspendată, parlamentul dizolvat , și o parte din puterile constituționale ale regelui au fost asumate de Ion Antonescu,  care s-a autointitulat „Conducătorul Statului”. Antonescu avea astfel puteri discreționare în fruntea guvernului, întărindu-și poziția după înăbușirea rebeliunii legionare. Guvernul antonescian a intrat în 1941 în război de partea Axei și împotriva URSS, cu scopul de a redobândi teritoriile anexate de aceasta, ceea ce a și realizat. După aceea, însă, în pofida protestelor partidelor istorice, Antonescu a continuat să avanseze pe teritoriul sovietic, la est de Râul Nistru, ocupând teritoriul dintre Nistru și Bug, pe care l-a folosit pentru a extermina dușmanii politici ai regimului, intelectualii și artiștii „nedoriți” sau socotiți „decadenți”, sute de mii de evrei (unii fiind evrei români deportați, alții fiind evrei sovietici localnici) și câteva mii de romi.

După bătălia de la Stalingrad, însă, armata sovietică a început să avanseze și, în martie 1944, ajunsese pe teritoriul României. Din martie până în august 1944, frontul de est a fost stabilizat pe linia Chișinău–Iași–Târgu Frumos.

Planurile

Partidele istorice, excluse de la putere, dar lăsate să funcționeze chiar în timpul dictaturii lui Antonescu, au menținut contacte cu Aliații, și au purtat discuții cu aceștia, prin emisari trimiși de Iuliu Maniu la Ankara și la Cairo (de exemplu Barbu Știrbei). În același timp, după bătălia de la Stalingrad, guvernul lui Antonescu a purtat și el unele negocieri cu tovarășa Kollontai, reprezentanta sovietică la Stockholm, prin Frederic Nanu, căruia i-a succedat, după 23 august, Neagu Djuvara. În negocierile cu reprezentanții lui Maniu, Aliații, la cererea lui Stalin, puseseră condiția ca și comuniștii să fie implicați într-un eventual nou guvern.

În condițiile ajungerii armatei sovietice pe malul drept al Nistrului, regele Mihai a plănuit o întâlnire cu Antonescu pentru 26 august 1944, în care să îi ceară acestuia pentru ultima oară ieșirea României din război. Regele spera să-l convingă pe Antonescu să semneze un armistițiu. El a convenit cu generalul Constantin Sănătescu ca, dacă Antonescu refuză, să fie arestat. Cu cinci zile înainte, regele a aflat din întâmplare că generalul urma să plece pe front pentru mai multe zile, și a grăbit planurile, plecând în grabă de la Sinaia laBucurești și convocându-l pe Antonescu în audiență în ziua de 23 august, la orele 16:00.

Arestarea lui Antonescu

În discuția ce a urmat și care a durat peste o oră, Ion Antonescu a refuzat să accepte ieșirea din război, justificându-și refuzul prin „cuvântul de ofițer dat lui Adolf Hitler” că va merge alături de el până la capăt. Regele s-a văzut nevoit să folosească parola „Dacă lucrurile stau așa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut!”^[14][15] pentru a chema ofițerii care să-l aresteze pe general. În orele ce au urmat, au fost convocate la Palat toate persoanele de încredere ale lui Ion Antonescu. Toți s-au conformat și au fost arestați, cu excepția lui Eugen Cristescu, șeful Siguranței; acesta a fost arestat după alte câteva zile.

La Palat au fost chemați și liderii partidelor democratice, Constantin I.C. Brătianu, Iuliu Maniu și Constantin Titel-Petrescu, precum și Lucrețiu Pătrășcanu, cel considerat a fi persoana de contact cu Partidul Comunist. Primii trei, însă, nu au fost de găsit (nu se așteptau ca evenimentele să fie înaintate cu trei zile). Astfel, primul care s-a prezentat la Palat a fost Pătrășcanu, după ce noul guvern fusese deja alcătuit din persoane de încredere ale regelui Mihai, în timp ce liderii politici primiseră în guvern titlul de miniștri fără portofoliu. Întrucât gărzile pregătite de rege și de Maniu nu erau nici ele disponibile rapid, singura miliție care să poată păzi pe cei arestați a fost cea a comuniștilor organizați de Emil Bodnăraș, fapt exploatat de propaganda comunistă ulterioară.

Înainte de ora 20:00, regele a înregistrat un mesaj pentru țară ce avea să fie difuzat la radio la ora 22, în care a anunțat schimbarea guvernului și trecerea de partea Aliaților. Solidaritatea cu regele a fost generală, toți ofițerii importanți fiind de partea acestuia. După difuzarea mesajului la radio, au izbucnit demonstrații populare de entuziasm.

Reacția naziștilor

În preajma orei 21:00, la Palat a sosit ambasadorul Germaniei, Manfred von Killinger, care părea să aibă informații precise despre evenimente. Ca să câștige timp, Regele a negat, spunându-i că Antonescu este liber. Forțele germane au lansat a doua zi un bombardament asupra Bucureștiului, distrugând o parte din Palatul Regal. Regele Mihai, însă, se refugiase împreună cu regina-mamă, la Dobrița, în Oltenia.

Trupele de recruți români prezente în București au rezistat bombardamentelor și atacurilor germane, cu sprijinul aviației americane, care a bombardat și ea pozițiile germane din zona Băneasa și Otopeni, dar și obiective românești (linii ferate și șosele susceptibile de a fi întrebuințate de Wehrmacht pentru evacuare).

În timp ce armata română a avut de luptat împotriva Wehrmachtului – fostul aliat – Armata Roșie începuse să avanseze pe teritoriul României, socotindu-se încă în teritoriu inamic și comportându-se ca atare, bunăoară confiscând armament, muniții și bunuri atât publice cât și particulare, soldați și ofițeri români fiind luați prizonieri.

Consecințe

Armata Roșie a intrat în București la o săptămână după evenimente, găsind orașul eliberat de germani, armata română gata de luptă de partea ei și un guvern dispus să-i fie aliat.

Conducerea României

După demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, generalul Constantin Sănătescu a fost însărcinat cu formarea unui guvern de reprezentanți ai partidelor democrate, politicieni comuniști și ofițeri ai armatei. Acest guvern a negociat armistițiul cu URSS, prin care s-a obligat să plătească despăgubiri de război, să admită pierderile teritoriale din est din 1940 și să acorde funcții mai importante comuniștilor. Armata sovietică a ocupat întreaga Românie, intrând la 31 august în București dar, deși la început soldați și ofițeri români au fost luați prizonieri de aceasta, în cele din urmă s-a acceptat colaborarea armatei române în vederea înfrângerii Germaniei Naziste. Armata română a recucerit Transilvania de Nord și a continuat eliberând Ungaria (cu ocuparea Budapestei) și Cehoslovacia.

Soarta generalului Antonescu[

După ce a fost arestat, generalul Antonescu a fost predat gărzilor comuniste ale lui Emil Bodnăraș, care la rândul lor l-au predat armatei sovietice pe 31 august, în ziua când aceasta a intrat în București. El a fost ținut prizonier în URSS și nu a fost judecat în procesele de la Nürnberg, fiind adus, în schimb, în România și judecat deTribunalul Poporului din București. El a fost condamnat la moarte și executat la 1 iulie 1946.

Regele Mihai

După 6 martie 1945, guvernele României au fost dominate de comuniști și impuse de Moscova cu ajutorul armatei sovietice. Regele Mihai nu s-a putut opune, fiind considerat de sovietici o piedică pentru planurile lor de instaurare a unui regim comunist. Astfel, deși Uniunea Sovietică și-a exprimat printr-o telegramă satisfacția față de evenimentele din România și l-a decorat pe rege cu Ordinul Victoriei, acesta a fost obligat la 30 decembrie 1947 de reprezentantul sovietic Andrei Vîșinski să abdice și să părăsească țara, declarată de comuniști «republică populară».

Istoriografia

Deşi rolul lor a fost minim, comuniştii şi-au atribuit întreaga acţiune. După o săptămână, liderii comunişti prezenţi (în imagine, Gheorghe Apostol şi Chivu Stoica) au organizat acţiuni de întâmpinare a Armatei Roşii.

În perioada comunistă, denumirea actului de la 23 august 1944 a suferit diferite transformări în propaganda oficială, acesta fiind însă permanent promovat ca o mare realizare comunistă.  Insurecția armată din 23 August 1944 a devenit ziua națională a României în timpul dictaturii comuniste. Spre sfârșitul acestei perioade, la propunerea lui Nicolae Ceaușescu, titulatura s-a transformat în „Revoluția de Eliberare Socială și Națională, Antifascistă și Antiimperialistă”. Istoria acestui eveniment a fost falsificată astfel de la început, rolul regelui Mihai și al partidelor istorice fiind minimalizat, evenimentul fiind prezentat ca fiind aproape exclusiv realizarea Partidului Comunist, care în realitate era la acea vreme o mișcare ce activa în ilegalitate, cu un număr redus de membri. Această campanie de falsificare a început chiar din 24 august 1944, când presa comunistă le-a atribuit acestora toate meritele acțiunii.

Istoriografia occidentală, la rândul ei, a adoptat poziția oficială a O.N.U. care nu admitea pentru cel de-al Doilea Război Mondial decât patru învingători și co-beligeranți împotriva Germaniei Naziste, anume Marea Britanie, S.U.A., Uniunea Sovietică și Franța, deși existau alte țări care luptaseră împotriva Axei (Polonia, Norvegia, Olanda,Belgia, Iugoslavia, Grecia), deși URSS fusese aliată cu Germania Nazistă până în vara 1941, și deși Franța oficială, cea a mareșalului Pétain, se luptase împotrivaAliaților în timp ce Franța rebelă, cea a generalului De Gaulle, dispunea de mai puțini ostași decât armata română în septembrie 1944. Dată fiind această poziția oficială, România a semnat Tratatul de pace de la Paris din 1947 ca beligerant învins (ca și Italia, care trecuse de partea Aliaților cu un an înaintea României), regimul Antonescu fiind singurul luat în cont, iar contribuția de partea Aliaților nefiind considerată decât în dezbaterea statutului Transilvaniei de Nord, care în final a fost retrocedat României, mai ales că Ungaria, sub regimul lui Ferenc Szálasi, se luptase de partea Germaniei Naziste până la capăt.

După căderea regimului comunist, istoricii români au putut analiza necenzurat schimbarea de alianță a României din 23 August 1944, iar regele Mihai a acordat multor jurnaliști și istorici români interviuri care au apărut în presa și în publicistica din România, aducând o nouă lumină asupra evenimentelor de atunci.^[21][4][22] Forurile politice, însă, au scos ziua de 23 august nu numai din rolul de sărbătoare națională, ceeace era firesc, dar și din rolul de comemorare oficială, și cum simultan s-au produs numeroase tentative de a îl reabilita pe Ion Antonescu, perceperea comunității internaționale a fost că România dorește să șteargă lupta de partea Aliaților din istoria sa și să revină la un naționalism fascizant. Ulterior totuși, lucrările comisiilor istorice au relevat rolul schimbării de alianță a României din 23 August 1944 în revenirea Transilvaniei de Nord în granițele României iar presiunea diplomatică internațională a împiedicat reabilitarea solemnă a lui Ion Antonescu, dorită de partidele naționaliste. Ziua de aniversare a schimbării de alianță a României din 23 August și a intrării printre Aliați nu a redevenit însă comemorativă, deoarece mulți politicieni și alegători o înțeleg încă așa cum le-a fost predată la școală în perioada comunistă, anume ca o lovitură de stat care a inaugurat comunismul în România (în realitate, această lovitură de stat comunistă a avut loc la data de 6 martie 1945).

Modelingul românesc – alcool, prostituție, pedofilie

Cred nu mai miră pe nimeni faptul că la noi, termenul de modeling este similar cu acela de curvăsăraie, sau mai elegant spus, prostituție.

Vedem  tot felul de așazise manechine, nu mă refer la cele care au confirmat internațional li la cele care se învârt doar în spațiul mioritic. Le vedem în tot felul de chestii dubioase, în așazise realții cu cineștie de Poponeț sau maimuțoi de prin Strhaia, ori alți indivizi cel puțin dubioși, dar plini de bani, le vedem în fel de fel se pseudoscandaluri mai mult sau mai puțin exagerate obsesiv. 

Regula e simplă, apari la televizor, faci rost de un job.

E drept, celor de care vorbeam, nu e deloc greșit a li se agăta termeni ca pițipoancă sau parașută… pentru că asta sunt, femei care nu au nici cea mai mică reținere să își pună la dispoziție trupurile mai mult sau mai puțin tunate chirurgical pentru sume … uneori ilare dacă stai să te gândești că li se atașează cuvântul ”vedetă”….

Din păcate găsim implicat chiar și politicul, deși asta nu e mare filozofie, politicăraia este tot o formă de curvăsăraie, mult mai parșivă și mai scâtboasă decât chiar prostituția, dar cred că problema cea mare este că apărând aceste parașute, se maschează cumva adevăratee valori în modeling. Probabil nu exostă persoane care să nu fi auzit de nume cum ar fi: Catrinel Menghia, Mădălina Ghenea sau Diana Dondoe… 

Câți însă știu cine sunt  ele și ce fac cu adevărat, felul în care modelingul de mare clasă le oferă locurile binemeritate, cât de apreciate sunt ele în lume,  cred că știu destul de puțini. Mult mai puțini. 

Sunt convins că dacă de nume ca Sânziana Buruiană, Andreea Tonciu,  și alte asemenea imediat se leagă o figură, un trup, o poveste, la fel de convins sunt că mulți nu pot lega o figură de nume ca  Menghia,  Ghenea,  Dondoe … din păcate.

Cine e de vină? Presa, politicul și cei care au un cuvânt de spus în domeniu, și nu în ultimul rând, cei care câștigă o mulțime de bani făcând pe peștii lor … 

 

Grozăviile din modelling-ul românesc: la 16 ani alcool, la 18 amanta agentului, la 20 escortă contracost

Mărturii despre clisme făcute în culise pentru a ajunge la greutatea dorită înainte de prezentare, despre bărbaţi de 40 de ani care te îmbată deşi încă n-ai ajuns la majorat, despre hărţuire sexuală şi compromisuri oribile pentru o hârtie de 50 de lei, bani de buzunar. Modelling-ul românesc asigură carne de tun pentru industria sexului.

Din noiembrie 2011 datează ultimul scandal sexual din interiorul modelling-ului românesc. „Prinţul” Andrei Raţiu (Prisecaru în buletin) a fost reclamat la poliţie de o tânără pe care o sechestrase în casă şi o obliga să se prostitueze. Raţiu le lansase, cu ani în urmă, pe Daniela Crudu, Alina Sorescu, Aminata şi multe alte fete aflate în căutarea gloriei. Anterior, a fost scandalul manechinelor folosite drept carne de tun la petrecerile Tineretului Social-Democrat şi care reprezentau, de fapt, o pepinieră pentru industria sexului în bordelurile occidentale. 

Despre lumea agenţiilor de fotomodele din România circulă o groază de poveşti: exploatare, hărţuire sexuală, prostituţie, consum de alcool şi regimuri de slăbit iraţionale. EVZ a adunat mărturiile unor tinere care au trăit pe viu tot ce unii ar spune din auzite. Unele sunt acum măritate, au copii şi privesc cu mânie în urmă. 

„Am sărit din maşină la stop. Tremuram toată”

Cristina este din Timişoara, are 28 de ani, este căsătorită şi are doi copii. În studenţie a făcut modelling şi chiar spera să ajungă departe. „La finalul unui concurs regional de miss, organizat la un hotel, m-am trezit că un bărbat necunoscut îmi pune în buzunarul hainei un telefon mobil şi îmi spune la ureche că mă aşteaptă la nu ştiu ce cameră. Asta e varianta soft. Cei mai mulţi îţi spun direct: te culci cu mine sau dispari. Am preferat să dispar”, povesteşte fostul fotomodel. 

Andreea are mai multe detalii. S-a apucat de modelling la 15 ani, acum n-ar mai face asta. „M-au agăţat pe stradă nişte promoteri, aşa aleg cel mai des fete. Două luni am urmat un curs, mi-au promis o şedinţă foto profesionistă, pe care o trimit pe la Paris, Milano, şi o ţinută cadou. După aceea au început şedinţele foto şi a venit un tip din Bucureşti, nu ştiu ce mare agent de manechine. «Văd un viitor star», mi-a spus, apoi a zis că mă conduce acasă, în maşină a pus mâna pe piciorul meu şi-mi spunea că-s tânără şi să mă distrez. Am sărit din maşină la stop. Tremuram toată”, îşi aminteşte Andreea. 

„Te pot ajuta mai mult decât pe celelalte fete dacă te culci cu mine”

Oana, 22 de ani, studentă la Ştiinţe Economice, a trecut prin acelaşi gen de experienţă. Racolată pe stradă de o agenţie din Constanţa, la 16 ani, s-a trezit cu avansuri din partea directorului firmei. „Tipul avea 40 de ani. Eu 16”, îşi aminteşte Oana. „Nu mă interesează dacă ai prieten; nu vreau o relaţie serioasă, vreau doar să facem sex. Eşti frumoasă şi te pot ajuta să îţi faci propria agenţie de modele”, i-a spus. Când fata a declinat oferta, individul i-a explicat că actuala lui iubită trecuse prin aceeaşi fază. Acum erau împreună, ea conducea o agenţie de modele. „Apoi a ofertat pe altă colegă de-a mea, tot minoră”, îşi aminteşte tânăra. 

Peste doi ani, când a ajuns să colaboreze cu o agenţie din Bucureşti, oferta s-a repetat: „Oana, pe tine te pot ajuta mai mult decât pe oricare dintre fetele astea, dacă te culci cu mine”, i-a spus în faţă şeful agenţiei. 

Fotografa şi soţul ei au sărit pe tânără pentru un sex în trei

Tea, 24 de ani, a avut de-a face cu fotograful agenţiei. La 18 ani, după o şedinţă foto, a fost invitată la un suc. Fotograful susţinea că îl poate influenţa pe şeful agenţiei respective să o promoveze mai mult. „Tipul avea până în 30 de ani. Arăta bine şi asta cred că îi dădea şi mai multă încredere. L-a deranjat refuzul meu, se vedea că nu se aştepta la asta. Celelalte fete mi-au povestit cum au câştigat unele contracte. Îmi spuneau că, din punctul lor de vedere, atâta vreme cât tipul arăta bine, de ce nu?!”, povesteşte Tea, în prezent căsătorită şi cu un copil. 

În urmă cu o lună, Raluca, 18 ani, a trecut prin şocul vieţii ei. A fost agresată sexual de o femeie, fotograf de fashion, şi de soţul acesteia. „Acceptasem jobul, să pozez pentru ea în costum de baie. Era vorba de 400 de lei pentru şedinţă. Dubios a fost că la sesiunea foto a participat şi soţul fotografei, care mă tot atingea pe braţe şi spunea că am pielea foarte fină, încercând să mă sărute pe piele. Totul a culminat cu întrebarea fotografei: «Pot să mă bag și eu?r», moment în care s-a dezbrăcat şi se aştepta, probabil să facem, acolo, sex în trei. Pur şi simplu am fugit. M-am îmbrăcat în lift”, a povestit eleva. 

SLĂBIT FORŢAT, FĂRĂ DIETETICIAN

Unul din două fotomodele recunoaşte că apelează la clismă ca să slăbească

„Sunteţi grase”. Asta aud cel mai des fetele care se duc în agenţiile de modelling. Niciodată nu li se indică un dietetician, alimentaţie sănătoasă combinată cu sport. Din contra, încurajările sunt pentru pierdere în greutate rapidă, oricum. Sindicatul internaţional al modelelor arată că două treimi dintre acestea au fost obligate de către agenţii să slăbească forţat. Jumătate dintre fete au apelat la clismă pentru a scăpa de greutatea suplimentară. O treime suferă de afecţiuni alimentare. 

În România este la fel. „Te cântăreau, te măsurau şi îţi spuneau cam câte kilograme ar trebui să slăbeşti ca să fii OK pentru prezentarea respectivă. Atât. Nicio recomandare de nutriţionist. Nimic. Pe scurt, treaba ta era să fii slabă, în standarde, iar pe ei nu îi interesa sa te ajute să obţii asta în mod sănătos. Eu nu am fost nevoită niciodată să slăbesc mai mult de 1 kg. Dar aveam colege mai pofticioase, care oscilau între unele prezentari şi 4 kg”, mai povesteşte un fost model.

Regulă: o singură masă pe zi

Ani de zile după ce s-a lăsat de modeling, Oana a trăit flămânzindu-se cu bună ştiinţă. „Aveam 1,73 înălţime şi 51 de kilograme. Mi s-a spus că sunt grasă şi că trebuie să slăbesc urgent, dacă vreau să fac treabă. Până să fac modeling am practicat handbal. Apoi mi s-a spus că o femeie nu e frumos să aibă muşchi. Aşa că, treptat, ca să nu mă îngraş, am început să mănânc tot mai puţin. Să îmi scot din mese. Astfel că, pe final de carieră în modeling, mâncam doar o masă pe zi şi în rest mai beam o cană de lapte dimineaţa, iar seara aveam voie încă una şi un fruct. Ştiam că nu e bine ce fac. Aşa am funcţionat încă doi ani de când am ieşit de tot din modeling, pentru că îmi dispăruse pofta de mâncare”. 

TRANŞANT

Giani Portmann, scouter internaţional: „Ce se întâmplă în România e curvăsărie, nu modelling”

„Ceea ce se întâmplă în România în materie de modelling este foarte diferit de ceea ce este afară. Este, până la urmă, o meserie de scurtă durată, care trebuie luată, pentru majoritatea fetelor, ca un hobby prin care îşi pot face bani de buzunar”, este de părere Catinca Roman. Designerul susţine că deşi există o parte negativă a fenomenului, modellingul „nu trebuie diabolizat”. Mai ales că avem exemple pozitive cu succes în străinătate: Ghenea, Dondoe, Menghia. Acestea au prezentat sau fac campanii de produse pe zeci de mii de euro. 

Dacă în urmă cu câţiva ani, Dondoe a fost propulsată de agenta ei, Giani Portmann, direct în Top Ten, ca să ajungă, la un moment dat pe locul al treilea al top modelelelor internaţionale, noua senzaţie a podiumurilor din SUA şi Italia este tot o româncă. Mădălina Ghenea este personajul principal din reclama la calendarul Peroni, a apărut într-un videoclip al lui Eros Ramazzotti şi început să primească roluri episodice în filme. S-a spus că a avut o scurtă aventură cu Leonardo di Caprio, dar ea s-a abţinut să comenteze. Acum ia zeci de mii de euro pentru campanii publicitare şi între 5.000 şi 10.000 de euro la o singură prezentare. 

„Nici să facă trotuarul nu ar avea succes”

Tinerele promovate în tabloide drept manechine sau fotomodele, sunt departe de această meserie, susţine Giani Portmann. „Îmi pare rău să o spun, dar în România nu există meseria de model. Aproape fără nicio excepţie, cei care deţin agenţiile de modele nu caută profesionalism, ci pentru a ieşi cu domnişoare. În egală măsură nu ştiu cum să le numesc pe aceste domnişoare care îşi spon top-modele, şi care, siliconate, la cum arată, nu cred că ar avea succes nici să facă trotuarul la Gara de Nord. Pentru ele ar trebui deschise case de toleranţă sau să se dezvolte mai bine în România industria pornografică”, a concluzionat Portmann. 

Scandalul „manechine” pentru politicieni

În lumea modei este notoriu că anumite agenţii de modele sunt paravane pentru altfel de afaceri. „În România există câteva agenţii care, sub această mască, practică servicii de escortă”, susţine Catinca Roman. 

Un dosar al DIICOT a zguduit lumea mondenă în noiembrie 2010. Procurorii au dat de urma unei reţele de lux ascunsă în spatele unor agenţii de fotomodele. Fetele erau ademenite cu o viaţă de vedete dar ajungeau prostituate într-un club din Austria. Filiera era condusă de Ion Tămârjan şi Relu Costan sub paravanul a două agenţii de manechine din Slobozia şi Constanţa – Diva Models şi Star Models. Cei doi erau ajutaţi printre alţii de fiul adjunctului poliţiei din Constanţa. Fetele erau racolate din familii sărace şi li se promiteau premii la concursuri de frumuseţe, celebritate şi bani. Procurorii spun că 80 de tinere, dintre care 17 minore, au ajuns să se prostitueze în clubul Babylon din Austria în cei trei ani cât a durat afacerea, din 2006 până în 2009. În acest scandal au fost implicaţi şi deputaţii PSD Robert Negoiţă şi Nicolae Bănicioiu, care au beneficiat de serviciile „manechinelor”. 

„CANTONAMENT” LA MARE

Votcă în cluburi, energizante dimineaţa şi niciun ban pe contract

Ca să devii fotomodel trebuie să ai cel puţin 1,70 înălţime, şi să te apropii de dimensiunile 90 – 60 – 90. O faţă plăcută şi o piele fină, fără acne, sunt de ajutor. 

Prezentările din cluburi sau samplingul sunt prima treaptă pe care urcă viitorul fotomodel spre cariera „glamour” promisă atunci când i se taie chitanţa la cursurile de modelling. Unele rămân să facă sampling, cele care se mişcă cât de cât bine sunt împinse la concursuri de miss prin cluburi şi promovate apoi într-un fel de cantonamente, pe litoral. În poze, totul e strălucitor: fetele se distrează în cele mai scumpe cluburi, se învârt printre bogaţii zilei, pozează în maşini scumpe. 

În realitate e multă oboseală, o viaţă nepotrivită minorilor, exploatare. Multe fete nu au împlinit 18 ani. Agenţiile care le reprezintă au, de exemplu, contract cu o anume votcă, ce trebuie promovată într-un local anume. Fotomodelul, de care nimănui nu îi pasă că nu este încă major, face entertaining cu coktailuri în mână toată noaptea, ajunge la hotel dimineaţa la 5, iar după maxim patru ore de somn trebuie să zâmbească într-o şedinţă foto. „La 10 seara trebuia să fim în hotel, ca să ne schimbăm şi să plecăm în club. Acolo beam până dimineaţa votca pe care o reprezentam pentru agenţie, dansam, făceam animaţie. Pe la 5 ajungeam înapoi. Dimineaţa ne trezeam normal, pe la 8, aveam micul dejun, luam băuturi energizante şi, de la 10, aveam şedinţă foto. Se considera că e o mare chestie pentru noi că stăm într-un hotel de cinci stele şi pozam în reclame pentru diverse produse. Nu am fost plătite pentru perioada de la mare”, povesteşte Oana, despre un astfel de cantonament obositor.

„La un moment dat mi-am dat seama că lumea în care eram nu era de mine. Nu am fost crescută să asociez sexul cu obţinerea de favoruri, bunuri sau ca obiect de manipulare”
Tea, fostă manechin

INDUSTRIE ÎNFLORITOARE

Sute de agenţii recrutează fete de la 13 ani

Totuşi, numărul aspirantelor este imens. În cel mai mic oraş de provincie tot există cel puţin o agenţie de modeling. Iar adolescentele, deseori mânate de fanteziile mamelor, visează să strălucească. „Acum fac sampling. Încep de jos, căci numai aşa poţi ajunge departe”, spune, încrezătoare în viitorul ei, Amalia, de 16 ani. A urmat cursul de două luni la o agenţie de modeling din Timişoara şi aşteaptă să fie „descoperită”. Asta i s-a promis în contul celor 150 de euro plătiţi pentru cursul în care a învăţat să meargă lasciv pe podium, cu bazinul împins în faţă, sânii în vânt şi umerii traşi înapoi. 

Cursurile sunt o farsă piperată: 150 de euro

Fetele încep să cocheteze cu modellingul la pubertate, au cam 13 ani când îşi trag de mână mamele să le înscrie la un curs de fotomodele. Aici e şi raţiunea pentru care casele de modelling au apărut ca ciupercile după ploaie: din aşa-zisele cursuri se câştigă foarte bine. Fiecare cursantă plăteşte cel puţin 150 de euro pentru nimic. Lecţiile ţin două luni, iar la final copilele primesc şi un set de poze. Teoretic, oferta e generoasă: lecţii de mers, de posturi scenice, de machiaj şi dicţie. 

Realitatea e alta: „Cursurile sunt predate de nişte fete care au făcut şi ele cursul cu un an sau doi înaintea noastră. Să nu vă imaginaţi că vine nu ştiu ce model de Bucureşti, măcar, cu experienţă pe podiumurile importante, vă înşelaţi. Pe noi a venit să ne înveţe o fată mai mare cu trei – patru ani. Ea ne-a învăţat cum se merge pe podium, cum se iau poziţiile. Când m-am înscris era vorba să facem şi lecţii de teatru, care nu s-au mai ţinut”, povesteşte una din tinerele care, până la urmă au înţeles că modellingul în România este departe de ceea ce se crede a fi. 

Droguri, hărţuiri sexuale şi exploatarea minorilor

În România nu există un sindicat al modelelor şi nici statistici oficiale despre cum o duc acestea. Cele mai recente informaţii din lumea modelling-ului, date publicităţii de fotomodelul Sara Ziff (care a pornit „The Model Alliance”, o organizaţie non-profit ce militează pentru drepturile fetelor din industrie), trag semnalul de alarmă. Industria este plină de exploatare de minori, hărţuiri sexuale, droguri şi probleme de alimentaţie. 

Statisticile sunt îngrijorătoare. Mai mult de jumătate dintre fotomodele îşi pornesc cariera între 13 şi 16 ani. O treime au fost atinse şi hărţuite sexual la locul de muncă. 28% au fost obligate să întreţină relaţii sexuale cu şefii sau colegii din agenţii. Aproape două treimi au fost puse să pozeze nud fără să fie anunţate în prealabil.

Autor:  Georgeta Petrovici

Sursa: evz.ro