Arhiva

Posts Tagged ‘profitori’

Să fim triști pentru că moare un rege laș, lipsit de onoare, care și-a disprețuit armata şi a adus cu el o şleahtă de profitori fandosiţi?

3 martie 2016 29 comentarii

Regele Mihai

Înțeleg că fostul Rege Mihai nu e deloc bine cu sănătatea.

Vârsta înaintată și diagnosticele puse de echipa medicala, „carcinom epidermoid metastazant” si „leucemie cronica”, ar indica faptul că nu mai e mult și dă colțul.

Presupun că fostul monarh nu prea are a se plânge de asistența medicală pe care o primește și e normal să fie așa, nu cred că ar exista nici riscul de a lua cineștie ce bacterie intraspitalicească așa cum se întâmplă la noi.

Ce nu înțeleg este tristețea bruscă ce i-a cuprins pe unii de prin presă şi nu numai; înţeleg că se întrec unii în a trimite mesaje pline de tristeţe aşazisei „case regale”.

De unde atâta tristeţe, nu pricep; de unde atâta dramă pe capul unora, greu de înţeles, de asemenea.

Nu prea i-am văzut pe ăştia să fie trişti când vorbesc de tinerii morţi ai lui Decembrie ’89, de victimele minerilor sălbăticiţi aduşi de Ion Iliescu, de victimele de la Colectiv, ori de copii morţi pentru că nu avem un laborator medical  ca lumea care să descopere ce viruşi i-au infectat. Când îmi amintesc de aceştia, am un puseu de tristeţe şi unul de revoltă când văd cu câtă nesimţire nimeni nu îşi asumă vina.

De ce ar trebui să ne întristăm pentru că moare un rege trădător care a adus cu el un clan pus pe fandoseală, pe fals, pe căpătuire (parţial deja ajuns în faţa Justiţiei)?

Asta nu înţeleg …

Care să fi fost marile realizări ale acestui om legat de calitatea de rege pa care a avut-o, care să fi fost marile lui fapte istorice, iar e greu de înţeles.

Să fie vorba de faptul că dumnealui a fost decorat de Stalin care după război pentru servicii aduse Armatei Roşii în timp ce nu a recunoscut niciodată cobeligeranţa armatei române? Ce dracu de mare rege o fi ăla care acceptă decoraţia aceasta în timp ce armata zisă pe vremea aceea regală era desconsiderată?

Dealtfel Mihai I a mai avut gesturi de dispreţ profund faţă de câteva lucruri.

Când, acum câţiva ani, era invitat la Moscova pentru a sărbătorii marea victorie contra fascismului a Armatei Roşii s-a dus. Şi ce se mai fandosea uitând că, de fapt, acea victorie a Armatei Roşii a însemnat pentru monarhia românească şi pentru dumnealui personal, un picior în cur de şi acum îi tremură decoraţia primită la Stalin a cărui armată care tocmai căsăpise armata română desfăşurată în URSS.

În momentul insurecţiei Armata Roşia erau pe punctul de a trece oricum frontiera României. Deşi ne tot lăudăm cu eroismul de a fi trecut în cealaltă tabără, din punct de vedere militar, a lăsa baltă un aliat cu care ai luptat la bine atunci când se împute brânza, poartă un nume: Trădare. Da, aşa se numeşte oricât s-ar simţi unii de ofensaţi de acest termen.

Ungaria, de exemplu, a preferat să rămână aliatul Germaniei până la capăt şi nu a dispărut de pe hartă. Dacă mergeau după logica noastră, ar fi făcut şi ei o astfel de insurecţie şi acum Ardealul de Nord ar fi fost între graniţele ei. A preferat însă onoarea de care Mihai I şi România  nu au fost capabili.

Un război poate fi câştigat sau pierdut, s-a înâmplat şi se întâmplă; urmările războiului se pot corecta în timp, onoarea pierdută, nu.

Mihai I şi-a arătat dispreţul profund faţă de Armata Română atunci când a acceptat să ţină un gângav discurs în Parlament tocmai în momentul în care armata îşi sărbătorea ziua. Suprapunerea celor două evenimente a avut ca motiv faptul că la festivităţile militare participa Traian Băsescu, Preşedintele României din acel moment şi Comandant Suprem al Armatei.

Ramolitul gângav fost monarh, dacă avea un minim respect faţă de Armata Română ar fi cerut ca discursul să se ţină, de exemplu, dimineaţa şi să condiţioneze prezenţa sa de prezenţa Sefului Statului în funcţie. Chestie de minimă politețe.

Ar fi fost un gest care ar mai fi spălat de pe obrazul său flegma trădării de care se face vinovat prin  acceptarea decoraţiei de la Stalin în timp ce Armetei Române nu i se recunoştea cobeligeranţa.

Triştii ăştia de perpectiva iminentei morţi a fostului monarh, uită probabil de gestul lui Mihai I de a semna actul de abdicare în care se spune:

 “A B D I C pentru mine și pentru urmașii mei dela Tron, renunțând pentru mine și pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României.”

Cei de care zic nu pierd nici o ocazie să se fandosească pe la sindrofiile clanului ce-şi spune „Casa Regală de România” umblând tot cu „majestate”, „alteţă” şi „excelenţă” în gură uită că dreptul ca lumea să li se adreseze aşa făcea parte din prerogativele la care Mihai I renunţa pentru dumnealui şi pentru urmaşii dumnealui prin semnarea actului de abdicare.  

Unii spun că acel act nu prea are valoare deoarece cel care l-a semnat ar fi spus că dacă nu semna trebuia să ia pistolul de pe masă şi să îşi tragă un glonte în cap.

Au mai spus şi că dumnelui considera că actul e lipsit de valabilitate, drept pe care şi l-a arogat ca fiind cel care a semnat.

Există un detaliu legal. În momentul în care a semnat era şeful statului. Calitate pe care a pierdut-o la intrarea actului în vigoare. Astfel, devenind om de rând, Mihai I nu mai avea puterea de a anula acea semnătură cum nu mai avea nici puterea de a semna un act care să îl anuleze.

Actul poate fi anulat doar dacă dumnealui sau urmaşul legal ar fi fost încoronat.

Chestia cu riscul de a-şi fi pierdut viaţa dacă nu semna ar fi fost  valabilă dacă ar fi fost vorba de un om obişnuit care ar fi făcut un compromis pentru a-şi salva familia să zicem. Doar că un monarh nu e un om obişnuit. La un monarh onoarea este considerată mai importantă decât viaţa.

Să nu mergem până la Decebal care a preferat să se sinucidă decât să se predea.

Să ne amintim de pilda de onoare dată de Brâncoveanu care a preferat să îşi vadă familia căsăpită decât să treacă la Islam ceea ce ar fi fost sinonim la acea vreme cu îngenuncherea în faţa Sultanului.

Da, dacă Mihai şi-ar fi tras la vreme cu glonte în cap nu reuşea să salveze România din  braţele sovieticilor, dar ar fi rămas în istorie ca un rege plin de onoare şi nu un rege trădător, decorat de comandatul suprem al unei armate care tocmai i-a căsăpit o parte din armata sa, pe cealaltă împingând-o într-o luptă în care nu i-a acordat nici măcar onoarea de a o considera cobeligerantă.

Cine este această aşa zisă „casă regală”? Un clan pus pe căpătuială în care calitatea de a fi rude este recunoscută sau nu după bunul plac al unora care bălesc la avere.

Să fim oare trişti că decedează un fost rege care a revenit în ţară cu o nevastă şi nişte fiice care habar nu aveau să vorbescă limba ţării? Chiar şi acum au un accent înfiorător…

Şi ce a făcut acestă adunătură de lepre în afară de a se fandosi cu tiluri pe care nu au dreptul să le poarte?

Acum câţiva ani Mihai I trecea prerogativele sale asupra fiicei lui. Care prerogative? Cele la care renunţase prin Actul de Abdicare? Wow .. să rămâi crăcănat de atâta emoţie.

Ce au mai făcut cei din acest clan de maimuţoi fandosiţi?

Au dorit să recupereze averea, castelele, domeniile etc.

Păi, la vremea aceea, bunurile de care se bucurau cei din familia Regelui aveau două regimuri de proprietate.

Unele aparţineau Coroanei, cumva similară acum Preşedinţiei, deci statului român, altele aparţinând familiei.  Aici avem o problemă considerată de unii o adevărată blasfemie.

Cum au ajuns în posesia familiei fostului Rege Mihai acele bunuri?

Când înaintaşul dumnealui a venit în ţară avea la el o geantă de voiaj şi cam atât. Or fi fost mari veniturile Regelui, dar nu chiar atât de mari încât să poată să justifice tot ce au cerut să să li se restituie și ce familia regală a luat cu ea când a plecat în exil.

Se spune că domeniile Coroanei aduceau venituri apreciabile. OK, doar că beneficiile după acele domenii nu erau ale Regelui ci ale Coroanei, deci ale statului.

Unele bunuri au fost trecute din proprietatea Coroanei în cea a familiei printr-o simplă semnătură… Oricât de şocant pare asta, nu trebuie să se mire nimeni. Să ne uităm cam cum au ajuns în propietatea unora care au ajuns la Beciul Domnesc proprietăţi ale statului în ultimii ani.

Întreb iar: De ce trebuie să fim trişti şi să ne punem cenuşă în cap că moare un rege? Cred că e suficiend ca, atunci când o fi să se întâmple, să spunem un „Dumnezeu să-l iert şi să-l odihnească!” aşa cum spunem la moartea oricui inclusiv când va muri Ion Iliescu asasinul din decembrie 89 …

%d blogeri au apreciat: